Ștefăniță domnul
Ștefăniță domnul pe Milescu cheamă,
Cu aceste vorbe el îi cere seamă:
— "Tu erai de țară preste tot gonit:
Din uitarea lumii eu te-am dezvălit.
Eu ți-am dat avere, cinste și mărire
Și, mai mult ca toate, chiar a mea iubire.
Dar cînd al meu suflet ți se deschidea
Cugetai în sine-ți răsturnarea mea !
Tronul dar să fie țarină-arzătoare
Unde vestejește a credinței floare?
Spre-a avea prieteni tronul e prea sus,
Și-ntre domni cu robii cerul ură-a pus.
Tu ai scris o carte leșilor să vie
Să coprinză țara și a mea domnie.
Fiecine poate tronul a dori
Daca simte dorul a o ferici;
Dar lovește-n față, căci un tron se naște
Printr-o mișelie piere, vestejaște,
Însă tu, sărmane, n-ai făcut cum ești !
Apărai coroana-mi ca să o zdrobești !"
— "Doamne, n-am scris carte leșilor să vie;
De va fi aceasta, să mă pierzi c-urgie !"
Domnu-arată cartea. El s-a spăimîntat.
— "Vînzător, nu meriți spre a fi tăiat !"
Zice și se-ntoarce la calău ce-așteaptă:
— "Să-i răteze nasul despre partea dreaptă !
Însuși cu hangeru-mi pentru că-i boier !"
Nasul lui s-abate sub tăiosul fier.
Ștefăniță doamne ! d-ai veni tu iară
Cîte nasuri încă n-ar cădea în țară?