În vis și aievea

(Redirecționat de la În vis şi aievea)
Jump to navigation Jump to search
În vis și aievea
de Constantin Stamati-Ciurea


I[modifică]

... Dulcea armonie a orchestrei, ce cânta un vals fermecător, îmi gâdilea auzul și, când am intrat în salonul de bal al cazinei de la Spaa, dansul era în cea mai mare înfocare. Sute de perechi se învârteau în acea volbură atrăgătoare, și dinaintea ochilor mei treceau atâtea femei frumoase ce semănau cu un legion de îngeri coborâți din nouri cu aripile ascunse sub stofele bogate ale rochii­lor și horbotelor de mătase. Ele abia atingeau cu piciorușele lunecosul parchet. În coafurile lor străluceau diamante, care pare că, trecând prin bolta cerească, se aninaseră în mândul lor păr ca stele din cortegiul nopții.

Iată, gândeam eu privindu-le, aici este lumea unde femeia împărățește, unde ea ca o zeiță în capiștea sa este înconjurată și tămâiată de adoratori, unde cu o căutătură zdrobește pave­zele rațiunii noastre, îmbătându-ne nu cu vin, ci cu nectarul ne-văzut al amorului, în care ea plutește ca steaua în razele sale de lumină. La așa baluri poetul se însuflețește și inspirația lui se aprinde, până și ascetul, îngenunchind, mărturisește că femeia este cea mai aleasă podoabă a naturii.

Filozoful Montegazza, înfrângându-și mândria, ne încredin­țează că femeia dă bărbatului cea mai dulce fericire și este cea mai mare recompensă, cu care el își vede răsplătită orice muncă ce întreprinde, fie acea muncă întrebuințată în științe, în ajun­gerea gloriei sau în agonisirea de avuții. Toate trofeiele se depun la urmă la picioarele femeii, pentru că sub cârmuirea ei im­punătoare se pleacă de-a valma sărmanul și bogatul, regentul și plugarul, geniul și sălbaticul înfiorător.

Marc Aureliu, acest profund cunoscător al inimii omenești, până într-atâta adora pe iubita sa Faustina, încât decora și grati­fica pe amanții ei, și până la moarte el nu a contenit să-i poarte cel mai adânc respect, mulțumind zeilor că l-au înzestrat cu așa soție credincioasă. Senatorii, în supunerea lor sclavică și spre a se linguși pe lângă Cezarul, au declarat pe Faustina în rândul zeițelor cu atributele Iunonei și Cererei, iară junimea la cununii aducea ofrande pe altarul acestei zeițe neprihănite și protectoare a căsătoriilor.

Privind la acea strălucită adunare a atâtor frumoase, ce riva­lizau una cu alta în podoabe, gândeam câtă stăruință între­buințează femeia ca să placă la bărbați. Câtă iscusință îi trebuie să așeze în simetrie zuluful de pe cap, câtă înțelepciune îi tre­buie modistei ca fiecare încrețitură să fie la locul său, fără a stri­ca armonia sau a întuneca albeața unui sân de marmură atât de ademenitor, căci el este strălucitul altar al zeului, pe care nu o dată se consumă vieți omenești, averi și onoare.

Femeia a fost, este și va fi tot femeie, și Aspaziile moderne puțin se deosebesc în princip de Aspazia antică, care, sfătuind pe legiuita soție a lui Pericle, îi zicea: „De vrei să fii iubită, tre­buie să placi; fără aceea nu-ți ajută nici legăturile de soi mare, nici jurămintele, nici legile zeilor și ale oamenilor, ci toată înțelepciunea se concentrează într-un cuvânt: să placi! Și femeia place atunci, când ea asta o dorește și place cu totul ce este de plăcut. Femeia nu trebuie să închipuiască în casă un fel de băutură, sau mobilă, podoabă, sau sclavă,și nici măcar soție, pen­tru că amorul este neînduratul dușman al lui Himen. Femeia tre­buie să fie curtenită în tot timpul de bărbat. Noaptea ea să intre în brațele soțului ca mireasă, iară dimineața să se scoale ca fe­cioară nevinovată...“ De așa princip se ținea Aspazia antică, și multe din Aspaziile moderne ar trebui să gândească tot așa...

Este fără îndoială că balurile, cu legioanele lor de silfide înar­mate cu toate atributele cochetăriei și ale frumuseții, sunt cele mai periculoase și molipsitoare pentru inimile necălite în realism. La baluri se zămislesc pasiuni nenumărate în comparație cu viața retrasă a asiaților poligami, la care femeia, fiind robită și ascunsă, nu poate inspira sau cuceri prin amor pe altul, decât pe stăpânul său. Deci este oare nimerită ideea poligamă de a paraliza această universală îndemnare spre amor, această ispită irezistibilă, cu care din adâncă vechime a luptat omenirea?

Numărul poligamilor covârșește pe al monogamilor, și asiatul se uită posomorât la femeia roabă, ce se târâie la picioarele lui, tremurând de frica schingiuirilor și a iataganului și neîndrăznind nici măcar să zâmbească, pentru că orice umbră de cochetărie este zadarnică pentru tiranul ce admiră în ea numai cărnurile atrăgătoare spre voluptate brutală animală; în el este stinsă orice poezie, precum în ea orice cochetărie. Pentru aceea noi nu ve­dem la asiați nici scrieri de poezie înaltă, nici iscodiri aduse la perfecția esteticii artelor frumoase.

Concepția asiatului este ațipită, el balul nostru aievea îl vede în vis, dormitând sub influența opiumului fumat sau hașișului înghițit. Dar și huriile, ce el le vede în halucinația beției pe un munte de pilaf, nu se pot compara cu zeițele saloanelor noas­tre, pe care noi le admirăm cu sentimente de extaz, privind grațiile lor estetice, pe când huriile golite inspiră asiaticului aceeași dorință brutală ce el o simte în vis în vreo oază din Sa­hara sau în haremul său propriu.

Pe de altă parte însă sinuciderile și uciderile, dramele casnice, desperațiile, nebuniile din cauza amorului covârșesc cu nenu­mărate procente pe acele ce se săvârșesc între poligami. Și, cum se vede, asta au avut-o în vedere filozofii antichității, partizanii poligamiei. Însă oare omul poate fi fericit fără poezia amorului? Și ce înseamnă în traducere modernă fabula pomului cunoștinței, de care scrie Biblia? Omul a fost și va fi în tot timpul însetat să vadă ceea ce nu vede, să afle ceea ce nu are. Cu acest cusur el se naște și crește și cu el rămâne până la mormânt. Așadară, cum lesne se înțelege, acel pom a închipuit pe femeie, adică pe Eva liberă, nu sclavă, pe Eva încântătoare, Eva măgulirii și a ispitei, Eva pentru care Adam a preferat voluptatea amorului în schimb pentru raiul contemplației grațiilor ademenitoare. Și Adam, ne­fiind poet, nici platonist, a mușcat din pomul cunoștinței și a căzut...

Așa astăzi de aceste pilde sunt milioane, pentru că noi ne­contenit umblăm rătăcind prin codri de pomi ai cunoștinței și, încurcându-ne în mrejele nevăzute ale ispitei, cădem, ne ridicăm și iarăși cădem, până ajungem la mormânt, de unde nu ne mai sculăm. Și această mișcare este lupta pentru existență, lupta pen­tru pasiuni și agonisirea de glorii, de renume, și din toate aces­te dobânzi câștigate cu muncă trupească sau spirituală coroana tuturor cuceririlor este dragostea unei femei ce o iubim, și cu cât acea pasiune este mai idealizată, cu atâta este și mai traini­că și îndelungată.

Dobândirea curmă lupta de a dobândi, și tocmai aceea luptă este dorul, iară dorul speranța, și speranța imaginația împodobită cu tabloul raiului adăpat în căsătoria din dor printr-o îmbrățișare, în care două suflete se unesc sleindu-se numai într-un suflet, într-un gând, într-o dorință. Acel moment este raiul pământesc, pe care Adam l-a schimbat pe cel ceresc, și șarpele alegoric a fost demonul voluptății, care, intrând în rai, a cucerit prin nectarul său toate ființele ce locuiau acolo.

II[modifică]

Așa meditam eu, când din constelațiunea frumusețelor acelui bal s-a desprins steaua vieții mele — Sofia mea iubită. Ea vine spre mine împodobită cu hlamida frumuseții ca regină a inimii mele; zâmbirea ce-mi adresează, ca o rază luminoasă, îmi pă­trunde ființa, împrăștiind orice alte gânduri, orice îndoială, de care eram cuprins înainte. Cu suflarea ei ea momentan mi-a sor­bit toată rațiunea. Luând-o de braț ne-am retras amândoi într-o alee a parcului ce înconjura edificiul cazinei.

Noaptea era lină și luna plutea pe un cer limpede, învelin­du-se câteodată în nourași transparenți, ce păreau că sunt pletele ei de argint. În depărtare sub poalele unei păduri se auzea vocea puternică a privighetorii ce cânta imnul de amor, cânta frumusețea codrilor cu mândrele frunți ale stejarilor ridicate spre cerul senin, pe când florile dumbrăvilor împrăștiau în aer dulcele lor miros. Și acea armonie, unindu-se cu câteva sunete ale orchestrei ce ni le aducea zefirul nopții, ne pătrundea până la suflet. Eu o țineam de mână și căpușorul ei frumos se rezema de umărul meu.

— O, ce dulci momente, îmi șopti ea, este oare de crezut, iu­bite, că ele trebuie să treacă, să se stingă în uitare?...

— Uitarea va fi odată cu moartea, i-am răspuns; dar de ce să chemăm ursita neîndurată? Ea singură va veni să ne răpească podoaba juneții, să ne întunece iluziile ce dragostea revarsă în noi. Știi tu, neprețuito, eu nu mă pot îndestula cu aceea că spun că te iubesc, găsind că toate cuvintele ce poetul le poate aduna din limbajul omenesc, nu exprimă îndestul aceea ce eu simt. Îți zic numai că soarta, răpindu-mă de la tine, îmi va răpi totodată și viața, căci ființa ta este contopită în a mea; ea este ca și pro­cesul vieții, tinereții și amorului în potirul unei floricele, ce-și ser­bează fericirea întru o rază a soarelui, sorbind o picătură de rouă aninată de pistilul ei. Și eu cu pasiune am strâns-o în brațe, simțind cum ea de înfocatele mele sărutări se topește, trupul ei gingaș se micșorează, lunecă, dispare... Și când mă trezii cu un acces de tuse, țineam în brațe numai perina de puf, pe care îmi odihneam capul...


III[modifică]

O, ce noapte fioroasă, ce cumplită iarnă afară! Viscolul mi-a troienit ferestrele odăiței în care mă aflu culcat bolnav de sufe­rințele bătrâneților; mă doare tot trupul și ciolanele, și natura pare că din îndurare mi-a trimis pe câteva clipe mângâierea din vis a de mult trecutelor fericiri. Nu era mai bine să fi trecut la veșnicie cu așa un vis, decât să aud cum pustiul, care mă încon­joară, geme sub izbirea turbată a crivățului ce urlă în hornul ogea­gului, iară în depărtare la cel urlet se adaugă în răstimpuri urletele câinilor satului, ce simt apropierea lupilor flămânzi?

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila ta! se auzi după sobă vocea amorțită și tremurătoare a bătrânei mele consoarte Sofia. Ea citea din psaltire, ce zi și noapte nu o leapădă din mână.

— Sofio, Sofio! strigai eu ștergându-mi sudoarea rece de pe frunte, vină, te rog, la mine.

Și biata bătrână, șchiopătând, s-a apropiat de căpătâiul patu­lui meu și s-a pus pe un scaun.

— Sofio, i-am zis eu, luând-o de mănușița ei uscată ca de sche­let, știi tu că eu te-am visat...

— Ei, ș-apoi, mi-a răspuns ea cu oareșicare mirare, uitân­du-se la mine cu ochii stinși.

— Te-am visat, scumpa mea, cu cincizeci de ani înapoi; poate îți aduci aminte de timpul când tu îmi erai logodnică și amândoi făcusem un voiaj de plăcere la băile de la Spaa. Într-o noapte încântătoare, când noi am ieșit din salonul balului să ne plim­băm pe lună în parcul cazinei, eu ți-am luat cea dintâi sărutare. „O, ce dulci momente, mi-ai șoptit tu atunci, este oare de crezut că ele trebuie să treacă și să se stingă în uitare?...“

Pe buzele ei zbârcite și vinete trecu o schimoseală ce semăna a zâmbire de dispreț, apoi, retrăgându-și mâna, și-a făcut cu ea cruce zicându-mi:

— Dumnezeule, Dumnezeule, ție îți mai vin visuri de zbur­dăciuni, aflându-te cu un picior pe marginea mormântului! Dar aceste visuri sunt ispitele Satanei...“Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău“, adaose ea iarăși făcându-și cruce și întorcându-și căutătura spre icoana din ungher, dinaintea careia ardea o candelă.


— Sofio, Sofio, oftai eu dureros, îngroapă-mă de viu în mor-mânt, numai lasă să iau cu mine visul, cu care nici un paradis ceresc nu se poate compara...

Ea cu desperare și-a încrucișat mâinile pe piept zicându-mi:

— Taci, te rog, bărbate, căci mă iau fiori, tu vorbești ca într-aiure; dar stai, eu te voi stropi cu agheazmă de la Iordan și duhul cel rău ce flutură pe lângă tine se va depărta. Și ea a voit să se scoale.

Eu am reținut-o.

— Sofio, în numele lui Dumnezeu, în care credem și tu și eu, te implor nu-mi stinge iluzia trecutei încântări, ce pâlpâie încă în memoria mea. Tu crezi în raiul viitor, către el prin rugă sufle­tul tău aspiră; al meu rai a fost trecutul și, văzându-l în vis, alt rai nu doresc.

— Ce idei de păgân! îmi răspunse ea iritată. Dar nu înțelegi tu că raiul tău este raiul păcatului, pentru care omul și femeia au fost izgoniți din rai! Și, sculându-se de lângă mine, s-a dus să bată mătănii dinaintea icoanei, și să se roage cu evlavie, ca să mă ocrotească Dumnezeu de duhul cel rău și de ispită...


NOTA

S-a publicat prima dată în volumul Caleidoscop literar, Cernăuți, 1895, de unde reproducem textul în ediția de față.