În vacanțe

(Redirecționat de la În vacanţe)
Jump to navigation Jump to search
În vacanțe
de Nicolae Gane
Apărut în 1879


I[modifică]

În sfârșit, iată-mă-s acasă! Cânele Balan sări cel întăi din trăsură și era cât pe ce, în mișcările lui de bucurie, să răstoarne pe baba Ilinca care venea să mă primească în scară. Biata babă Ilinca!... Cum îi sticleau ochii de fericire văzându-mă iarăși sub ocrotirea ei pentru două luni de vacanțe. Ea mă crescuse pe brațe, mă învățase Tatăl nostru și se deprinse a mă privi ca pe copilul ei.

— Da nu vedeți, mă rog, zicea ea în dreapta și-n stânga, ce mare și frumușel s-a făcut? I-au răsărit mustețele, nu fie de diochi!

Toate slugile din casă, și feciorul, și bucătarul, și chelarul, și moș Toma grădinarul, îmi ieșiră să mă ureze de bună venire; unul îmi apucă pălăria din mâni, altul mantaua de pe umere, un al treilea gemandanul; era în casă o adevărată răscoală.

— Hai la boierul cel bătrân, îmi zise baba Ilinca că, Doamne, de mult v-așteaptă!

Cu strângere de inimă intrai la tată-meu care mă sărută pe frunte, îmi vorbi puțin după obiceiul lui, dar vedeam eu cum se lupta să învingă o lacrimă ce i se strecura de sub gene. Iar după ce ieșii de la dânsul, baba Ilinca care se ținea grapă de mine, mă duse în camera cu merinde, unde ședeau grămădite pe polițe, cutii cu rahat, șiraguri de smochine, cozonaci, păstrămuri, sticle cu vutci și vișnapuri, și câte și mai câte, de care duceam dorul la școală.

— Na, gustă de ici, cuconașule, gustă de dincolo!... că la școală știu că vei fi mâncând pe sponci...

Ce-i drept, gândeam eu în mine, mușcând când din cozonac, când din pastramă; decât o zi la școală mai bine două acasă. Apoi intrai în odaia mea. Ce mică îmi părea odaia de când mă făcusem mare! Mă primblam acum cu pași largi printr-însa ca un adevărat stăpân, stăpân pe faptele mele, pe timpul meu, pe somnul meu, căci eram departe de clopotul cel supărător de la școală și de pedagogii cu ochi pânditori. Era tot la locul lui patul cel larg din fundul odăiei pe care dormeam când eram mic, și la marginea căruia baba Ilinca îmi răzema scaune de frică să nu cad. Era tot soba cea fără stâlpi la gura căreia ședeam în copilărie ciunchit, ascultând poveștile ce-mi spunea în nopțile de iarnă moș Toma grădinarul. He!... cu ce drag urmăream toate năzdrăvăniile din povești, și cum mi se deșchidea mintea la lumea cea fantastică plină de zemi, de împărați și de grădini cu fructe de aur! Acuma moș Toma e ceva mai gârbovit, căci a trecut vreme la mijloc, dar tot știe să spuie cu haz despre Chipăruș-Verde-Voinic și Statu-Palmă Barbă-Cot.

Două zile de-a rândul mă îndeletnicii cu așezarea lucrurilor în odaie. În părete îmi făcui o panoplie de arme unde aninai un iartagan vechi, două pistoale ruginite, pușca ce-mi dăruise tată-meu de Anul Nou, torba, cornul și plosca vânătorească. Iar în fața armelor, în celalalt părete pe o poliță, așezai șaua, frâul, scările, pintenii și tot ce s-atinge de călărie.

Vânat și călărie! iată două cuvinte care mă fărmecau.

Cât despre călărie, numai Beiul, tretinul meu cel cu coama rotată, știe de câte ori era să m-arunce în mijlocul cânilor de la stână, dacă nu m-aș fi ținut cu amândouă mânile de coama lui. Ce-i drept, nu eram tocmai desăvârșit călăreț. Când însă puneam mâna pe pușcă și-i clănțăneam oțelele, atunci era altăceva!... Parc-o tainică frăție, o legătură de dragoste se-nchega între mine și armă; parcă-mi venea să-i strig: Surioară, cu tine n-am habar!... Apoi de multe ori o aruncam așa fără scop la ochi, mă-nțepeneam voinicește pe picioare, mă uitam pe țel, cugetând în mintea mea ce-ar fi mai greu de nimerit, un leu sau o ață de paingăn, iar când o dam jos de la ochi, mi se părea curios să nu văd cel puțin leul culcat la pământ.

Citisem multe despre vânătorii de lei din Africa, și mă întrebam adică de ce n-aș fi eu un vânător de lei!... Un vânător de urși, cel puțin. Ce? nu-s și eu om ca dânșii?

Dar pănă când s-ajung să mă măsur cu urșii care nu prea foiau prin vecinătate, mă hotărâi să merg la viclenele rațe ce în adevăr foiau în stuhul de pe iaz. Nici o îndoială nu aveam că n-am să mă întorc cu torba plină. Ce-i o rață pe lângă un urs? De cu sară îmi făcui atâtea patroane, că aș fi avut de unde să stârpesc toate zburătoarele păn la una, și tot îmi păreau că nu-s de ajuns; apoi îmi pusei pușca și torba lângă căpătăi și, cu capul plin de izbânzi vânătorești, mă culcai hotărât să plec a doua zi la răsăritul soarelui. Dar ca omul ce poartă grija pornitului, în loc să mă scol la ceasul trebuitor, mă deșteptai în puterea nopții când stelele luceau mai ochioase pe ceri. Îmi aruncai torba în spate și pușca pe umăr și ieșii tiptil pe ușa din dos, spre a nu face vuiet.

Întunericul nopții, tăcerea adâncă, mă tulburară puțin; însă, gândindu-mă la vânătorii din Africa, care și ei merg noaptea la lei, îmi făcui curaj și plecai înainte. Prin grădină trecui cu pași bărbătești, deși copacii îmi păreau mai nalți decât de obicei, iar când ajunsei în câmpul gol care se întindea nesfârșit spre orizon, amestecându-se cu întunericul, simții că mi se moaie inima. Atunci îmi adusei aminte că drumul meu trecea pe lângă jităria lui Axinte care avea un zăvod mare și rău de colț, și, deși purtam pe umăr surioara cu care n-aveam habar, totuși mi-ar fi părut mai bine să înlătur gâlceava cu el. Stam astfel nehotărât, c-un gând să merg înainte și cu altul înapoi, și cine știe care din două gânduri ar fi biruit, când deodată auzii la spatele meu un glas care mă înfioră din tălpi și pănă-n creștet:

— Cine-i acolo?...

Mă-ntorsei iute, gata să dau foc la nevoie, când recunoscui pe moș Toma grădinarul, povestașul de la gura sobei care mă urmărise neștiind cine umblă nopatea prin grădină.

— Da bine, ce cauți pe aici, cuconașule, la vremea asta? îmi zise el cu mirare.

— Merg la vânat la iaz, moșule.

— Apoi doar să fie rața cât o față de arie, s-o nimerești acum noaptea prin întuneric.

— Moșule, știi umbla cu luntrea pe apă? îl întrebai eu schimbând vorba.

— Dă!... cât să nu mă-nec la mal ca țiganul vorba ceea mă pricep și eu.

— Hai cu mine, să-mi scoți din apă, dacă voi împușca ceva.

— Bine, cuconașule, numai de ne-ar cădea ceva în palmă.

Acum nu mai aveam nici o grijă. Eram doi și cu surioara mea, trei: puteam da piept cu cânele lui Axinte. Cânele lui Axinte, între noi fie vorbă, era un câne neprețuit, și se vede că știa deosebi oamenii buni de cei răi. Când am trecut pe dinaintea jităriei, el a prins să se gudure, să ne lingă pe mâni, să ne sară cu labele pe piept, încât moș Toma grădinarul a trebuit să-l probozească de prea necumpătatul său prieteșug, și am avut multă greutate de a-l îndupleca să nu se ieie după noi. Mărturisesc că mi-a fost rușine, gândind că un moment n-am îndrăznit eu, cogemite vânător, să mă întâlnesc singur cu cânele lui Axinte.

Ne scoboram acum la iaz... Aburi deși acopereau fața apei ca un învăliș de noapte, prin care nu străbătea nici una din ochioasele stele spre a se oglindi; iar apa dormea adânc împreună cu peștii din fund și sălbătăciunile din față.

Două oare întregi vegheai la somnul iazului, cu pușca în mâni, gata de foc, în care timp numai din când în când auzeam, ca o notă pierdută în adâncul tăcerii, câte un mic ocăit înădușit a vreunei rațe, ce cu botul sub aripă visa, se vede, de apropierea dușmanului.

— Curând o să se reverse de ziuă, e bine să mergem pe apă, îmi zise moș Toma grădinarul.

În adevăr, o dungă albie, sfiicioasă, abia simțită, se arătă ca un dor depărtat la marginea răsăritului.

Amândoi ne suirăm într-o luntre și moș Toma grădinarul, care era priceput la toate, luă vâsla în mână și, după ce mâna luntrea înlăuntrul iazului, o opri apoi în stuh la marginea unui ochi.

— De acum fii cu luare-aminte, îmi zise el, că acuși au să înceapă a umbla dihăniile pe apă. Iar eu, plin de nerăbdare, stam pregătit să le ucid pe toate, gândindu-mă dinainte cu ce fudulie am să mă întorc acasă încărcat de vânat.

Dunga cea albie, sfiicioasă, creștea, creștea văzând cu ochii și se făcea tot mai vie, mai strălucitoare; ai fi zis că un potop de lumină căuta să năvălească asupra pământului, neștiind pe unde să apuce. Iată vârful dealurilor împrejmuitoare, iată clopotnița din sat că s-aprind de-o pară roșie, iată norii toți în flăcări, iar stelele ochioase rând pe rând se stinsese de pe bolta albăstrie. Stam față la trezirea pământului, stam să întâmpin soarele care se vestea cu atâta pompă, și mai, mai că uitasem viclenele rațe ce începură acum să bată din aripi și să-și grijască penele în culcușul lor de apă. Când, deodată, năprasnic se ridică din fundurile noroioase ale apei un strigăt aspru, lung, asurzitor, țesut cu mii de note care de care mai ascuțite, mai înțepătoare, de vuietul cărora tresări balta din fund și pănă-n față. Erau broaștele, care, deșteptate de somn, sărbătoreau în cor revărsatul zilei. Cât de hâde erau ele, cât de discordantă era cântarea lor, totuș această strigare de bucurie, această închinăciune la soarele ce venea să le încălzească, avea în sine ceva duios. Apoi în momentul în care soarele înfocat se înfățișă deasupra orizontului cu toată strălucirea unui stăpânitor al pământului, cântecul lor se opri tot atât de năprasnic precum începuse, ș-atunci balta deșteptată prinse să se frământe în jurul meu. Un popr întreg de păseri furnica acum în toate părțile; bâtlanii cu cataligele lor întinse se roteau în cercuri mari deasupra apei, găinușile sprintene săreau de pe un nufăr pe nufăr, stoluri de grauri se zburătăiau prin stuh, făcându-și spaimă de vântul ce cânta prin trestii; apoi nagâți, păscari, rațe, cufundari cântau, se jucau pe apă și-n văzduh fără grijă de primejdia ce-i amenința, iar eu stam cu pușca la ochi, încurcat, bezmetecit, neștiind în ce să dau.

— Aține-te, cuconașule! strigă moș Toma la urechea mea.

Atunci două rațe grase, pântecoase, trecură ocăind deasupra capului meu.

În aceeași clipă dădui foc cu amândouă țevile, un nor de fum îmi îmbrobodi un moment vederile, iar rațele vesele de neghibăcia mea, luară, vorba ceea, haliciurile în plisc și zburară mai departe. Încă două focuri date în deșert îmi dovediră că nu e așa de ușor de a fi cineva vânător de rațe, necum de lei.

— Ferească Sfântul cât sunt de tari la pene sălbătăciunile aceste! zise moș Toma grădinarul.

— Oare nimerit-am vreuna, moșule?

— Da cum nu, mai pe toate; n-ați văzut cum curgea puful de pe ele?

Era vederat că moș Toma voia să mă mângăie de neiscusința mea, de aceea încetai de a mai da focuri, spre a nu mă rușina mai mult în ochii lui.

— Știi una, moșule, îi zisei eu; astăzi n-am noroc la vânat. Hai mai bine să ne primblăm așa pe iaz, că-i frumoasă dimineața.

— Cum poftiți, cuconașule, răspunse el; vom merge întăi la ochiul lebedei, apoi ne vom primbla pe la ostrețe [1] și pe urmă pe cărarea nuferilor. Iazu-i măricel, slavă Domnului, avem unde ne învârti.

Luntrea lungă ca o suveică luneca iute pe cărările de stuh, iar de când mă hotărâsem să las vânatul în pace, el parc-anume își bătea joc de mine. La ochiul lebedei era tocmai mijlocul iazului. Trestiile înalte acopereau malurile de jur împrejur, așa că, nemaivăzând decât ceri și apă, mi se părea să plutesc pe luciul unei mări.

De aice înainte aleargă, dragă închipuire, căci toate orizonturile îți sunt deschise!

Câte întâmplări pe mare citisem în copilăria mea, toate îmi veneau acum în minte, toate le vedeam aievea pe bietul iaz de pe moșia părintească. Fiecare creț de apă, fiecare zbor de pasere, fiecare lovitură de lopată deștepta în mine ideea cea mare și încântătoare a nemărginirii, și-mi descoperea o lume nouă, plină de taine și de minuni. Înaintam astfel pe nesimțite, dus ca de-un vis, pe oceanul cel închipuit; sus și jos nu era decât un freamăt de revenire la viață; moș Toma grădinarul ședea într-un cot dând leneș din lopată; cine știe ce mai gândea și el!... Iar eu unul, ca să pot spune astăzi tot ce mă gândeam, ce vedeam și ce simțeam atuncea în primblarea mea fantastică, ar trebui să-ntorc mult îndărăpt minutarele vieții mele, ar trebui să revin iarăși la vârsta cea binecuvântată de 16 ani, să fiu iarăși în luntre alături cu moș Toma grădinarul pe iazul cel drăgălaș care, de frumos ce răsfrângea razele răsăritului, părea el însuși cuprins de flăcări; dar aceasta nu se poate, și nici are graiul omenesc, îngrădit prin cuvinte, puterea de a destăinui dorul nesfârșit al tinerețelor.

Trecusem de cărarea nuferilor, ajunsesem în dreptul stavilelor peste care apa se arunca în spume, când deodată visurile mele luară altă față dinaintea unei nouă priveliști ce-mi atrase luare-aminte.

Era o femeie care ședea pe mal ținând cu mâna întinsă o undiță aruncată în apă, și de departe cum o priveam, albă, cu forme nehotărâte în farmecul dimineții, îmi părea că-i zâna apelor. Atâta-mi trebuia ca aiurările minții mele să ajungă la culme. Lumea cea plină de taine și de minuni prin care mă primblam de o oară mi se înfățișa acum mai frumoasă, mai încântătoare, însuflețită fiind de astă dată de minunea cea mai mare: de doi ochi femeiești.

— Cine să fie, moș Toma? întrebai eu.

— Mă tem că-i cucoana Zamfirița, vecina noastră, răspunse el. Ea vine câteodată dimineața la undit.

— Ia să mergem mai aproape de dânsa.

— Cum nu, cuconașule, că Doamne hazlie-i. Păcat că-i văduvă.

— Văduvă?... Ah!...

Moș Toma vâsli spre dânsa, iar când ajunsei în dreptul ei, simții de departe căldura a doi ochi negri, aprinși ca focul. Deși n-o cunoșteam, îmi descoperii capul dinaintea ei, iar ea îmi mulțumi zâmbind. Luntrea lunecă mai departe; cucoana Zamfirița rămase în urmă cu undița în mână ca o drăgălașă închipuire în răsăritul soarelui, iar eu mă întoarsei acasă cu torba deșartă, dar cu inima plină de cei doi ochi negri, aprinși ca focul.

II[modifică]

Pe cucoana Zamfirița n-o cunoșteam, o văzusem numai o dată, nu schimbasem cu dânsa nici o vorbă; cum, dar, era să n-o iubesc? Ș-apoi era văduvă, frumoasă; desigur a fost nenorocită, a suferit, cunoștea toate ispitele vieții; ce fericire de a învinge asemine inimă! Cum gândeam astfel, mă primblam cu pași mari prin odaie, răsucindu-mi viitoarele mustețe, și feliurite planuri, care de care mai războinice îndreptate în contra cucoanei Zamfirița, așterneam în mintea mea înfierbântată. Când iată ușa se deschide și baba Ilinca cu cheile în brâu intră în odaie.

— Știi una, cuconașule, mâne e mare petrecere la cuconul Ștefănică, colea peste deal. E Sfânta Maria, ziua cucoanei d-sale. Gătițivă că aveți să mergeți și d-voastră; așa mi-a spus boierul.

Tresării de bucurie, auzind această neașteptată veste. Negreșit și cucoana Zamfirița avea să vie acolo. Prin urmare, iată ocazia să o văd, să-i vorbesc, să-i spun că o iubesc... Ah! atâta fericire în inima mea.

— Cuconașule, nu poftești puțin la camară, am niște cozonaci proaspeți, acuma scoși din cuptor?

Eram de o veselie nebună; îmi venea să cânt, să sar în sus, să sărut pe baba Ilinca, și, când e omul în așa chef, nu poate nimic refuza. M-am dus la camară și am prins să mănânc din cozonacii cei proaspeți cu atâta poftă, încât baba Ilinca, înduioșată, se uita la mine zicând:

— Sărmanul cuconaș, cât e de flămând! Se vede că rău îl mai ține la școală.

Toată ziua o petrecui într-un fel de farmec neînțeles.

Mi se părea că lumea e cu totul schimbată. O! Acuma iubeam adevărat, iubeam din toate puterile c-un foc vecinic nestins. Și când gândesc că a fost un moment în care mă amețisem după Măriuca dascălului Gheorghie de la strana dreaptă!... Ce glumă!... Însă acum nu mai era vorba de mine; era, bineînțeles, că eu iubeam; dar oare ea?...

— Ea?

Și de ce adică nu m-ar iubi? Cine e mai de samă decât mine în toate împrejurimele locului? Cine a învățat mai multă carte? Puțin lucru e să știe cineva latinește și grecește, să fi ajuns, de pildă, în matematici pănă la cuadratul hipotenuzei, în istorie se știe cine a fost Xerxes și Artaxerxes, și altele și altele?... Înzestrat cum eram cu atâtea cunoștințe, nimene negreșit nu putea să ție la încercare cu mine; prin urmare, mă liniștii și în această privință. Iată că veni noaptea cu oarele ei de scumpă veghere, în care ne măsurăm adâncimele ranei și ne închinăm în taină ființei ce iubim. Ah!... Eram așa de sigur că n-am să închid ochii în acea noapte, încât nici am mai stins lumânarea în zadar. La lumină se înșiră gândurile așa de frumos!.. Cu toate aceste, nu știu cum se făcu că de la un timp șirul gândurilor mele se încurcă și oara de scumpă veghere se prefăcu în opt oare de somn bun și sănătos, așa încât a doua zi văzui sfeșnicul văduv de lumânarea care se topise întreagă, luminându-mi durerile ranei. În așteptarea plecării stam dinaintea oglinzii și-mi pieptănam părul. Eram, de altminterea, destul de mulțămit de mine, numai mustețele se îndărătnicise a rămâne cam mici, deși le întindeam și le răsuceam cu toată osârdia unui tânăr de 16 ani. Mult timp stătui la gând ce legătoare de gât să pun, și mă hotărâi pentru una roșie bătăioasă la ochi, căci roșul e culoarea amorului vecinic nestins. Apoi îmi pusei jiletca cea de zile mari, o jiletcă de catifea, iar după ce îmbrăcai surtucul cel negru, lung în poale și strâmt în mânici și mi-l potrivii bine pe trup, rămăsei încredințat că frumoasa văduvă numaidecât trebuie să închine steagul.

— Cuconașule, trăsura e gata și boierul vă așteaptă, zise baba Ilinca deschizând ușa.

Nu fără oarecare bătaie de inimă mă suii în trăsură lângă tatămeu, simțind că de astă dată are să se hotărască soarta vieții mele; dar, când să pornească caii, baba Ilinca, înălțându-se la urechea mea îmi spuse cu grăbire:

— Să știți că am pus un cozonac în buzunarul trăsurei... de-o întâmplare!

Sărmana baba Ilinca! Cea mai mare bucurie a ei era să mă îndoape.

Pe drum tată-meu, care era de felul lui scurt la vorbă, îmi lăsa tot timpul să gândesc la cucoana Zamfirița, iar leagănul trăsurei îmi înlesnea gândurile. Stam acum și chibzuiam cum să încep vorba cu ea: Sărut mâna, cucoană Zamfirița... Ce idee... Așa vorbește numai cuconul Ștefănică, care poartă giubea și fes; dar eu... eu care știu latinește... Mult stimabilă doamnă!... De când v-am văzut pentru întăia oară cu undița în mână păscuind pe malul iazului, frumoasă ca o zână născută din spuma apei, sufletul meu s-a înflăcărat de-un foc vecinic nestins!... Permiteți-mi să depun la picioarele frumuseței voastre a mea inimă și a mea viață!... Și așa mai departe, vorbe multe, înfocate, izvorâte din adâncul dragostei mele. Acum de la sine sențelege că această cuvântare putea să fie mai adăugită, mai înfrumusețată după inspirările momentului sub ochii săgetători ai frumoasei Zamfirițe; dar deocamdată temelia era. Cu lecția dar învățată pe de rost, cu speranța neclintită în legătoarea cea roșie și în cuadratul hipotenuzei, urcai scările caselor cuconului Ștefănică.

— Da, bine-ați venit!... Da, cum mai petreceți? Da cum vă aflați?... Da, sunteți sănătoși?... ne întrebau fără sfârșire cuconul Ștefănică și cucoana Marghiolița, încântați de venirea noastră.

Cuconul Ștefănică, deși bătrâior, se întinerise cât putuse de ziua onomastică a soției sale. Era gătit c-un antereu de cutnie în ciubuce, având peste mijloc un șal lat turcesc și pe cap un fes roș cu canaf care bătea în albastru-închis. Ca toți bătrânii din vremea aceea, era bun la inimă, primitor și totdeauna glumeț; casa lui era casa lui Avram. Iar cucoana Marghiolița, câte cu două rânduri de zulufi la fiecare tâmplă, număra și ea cam multe onomastice, era bună gospodină și foarte evlavioasă, însă avea un cusur. Își cam temea bărbatul și, Doamne ferește, n-ar fi tocmit slujnice tinere în casă! După noi veni spițerul și spițereasa din târgușorul învecinat, două ființi ciudate prin neasemănarea lor; spițerul, un neamț boțit la față, cu mustețele țapoșe, pline de tabac și c-un nas întors ca o lulea deasupra căruia ședeau călare niște ochelari mari ca niște ferestre. Iar madama spițereasă c-un vergiss mein nicht în păr și un trandafir în dreptul inimii, era din contra palidă, gingașă și vecinic înamorată de lună. Parc-ar fi zis: Nu mă lăsați, că zbor în sus! După dânșii veni catihetul, apoi privighitorul de ocol legat de-o sabie în care necontenit se împiedeca, și mai la urmă cuconul Andronachi Brustur, un văduvoi între două vârse, cu ochii încrucișați, dintre care unul totdeauna pe jumătate închis, și celalalt totdeauna în lacrimi, încât se părea că râde cu unul și cu celalt plânge. De la cea întâi vedere omul acesta îmi displăcu. Avea față șireată și ochiul lui cel care plângea mă supăra când îl simțeam pironit asuprămi. Prinsei chiar să-l urăsc, de când auzisem pe unii și pe alții lăudându-l că e bogat și că împrumută bucuros prietenilor bani cu dobândă.

Toată lumea era veselă, masa sta întinsă și bogată în mijlocul antretului, iar cucoana Zamfirița nu venea. Mă simțeam nefericit și singur ca în mijlocul unui pustiu. Dar nu bine apucase gazdele să ne poftească la masă, că un duruit de trăsură se auzi la scară, și după câteva minute cucoana Zamfirița cu ochii săi învăpăiați, frumoasă și bine gătită, apăru ca un luceafăr în mijlocul nostru. Un fior de bucurie trecu prin sală. Cuconul Ștefănică alergă spre dânsa și-i sărută mânile cu atâta bună inimă, încât cucoana Marghiolița nu se putu stăpâni nici chiar de ziua ei, să nu-i spuie la ureche: Te pricepi... berbantule... te pricepi... Spițerul, catihetul, privighitorul și cuconul Andronachi Brustur se închinară adânc, madama spițereasă o întâmpină cu cea mai gingașă zâmbire, iar eu rămăsei pe scaun înmărmurit, uitând măcar să plec capul dinaintea ei.

Frumoasâ văduvă pe loc se făcu de gazdă; puse capela și șalul la o parte, își scoase mănușile și prinse să ajute la trebile gospodăriei. Toate mergeau parcă altfel, de când venise ea.

La masă ședeam față-n față cu dânsa, și nu o dată mi se înroșiră obrajii ca focul, nu o dată era să-nghit cruciș, când din întâmplare ochii noștri se întâlneau. Eram, pot să zic, deplin fericit, numai un singur lucru mă neliniștea; văzusem între mezelicuri și supă, că un semn din ochi, un semn neînțels se schimbase între frumoasa zână și cuconul Andronachi Brustur. Putea să fie numai o părere și negreșit așa a și fost. Cu toate acestea, ochii lui Andronachi Brustur aveau o privire din ce în ce mai ciudată. Cel din dreapta lăcrăma tot mai mult, iar cel din stânga, de tare ce râdea, se-nchidea de tot. Chiar degetele lui erau neliniștite, parcă numărau parale. Ce om nesuferit!... cum ar pute o femeie să-l iubească!...

Am început să-l pândesc cu mai multă luare-aminte, dar nici o mișcare, nici un semn n-am mai surprins. Vorbea necontenit de trier, de culesul popușoilor, iar Zamfirița pentru el parcă nici mai trăia pe fața pământului. Pe la mijlocul mesei începură sănătățile. Privighitorul, ca un obraz al cârmuirii, se crezu dator, pentru cinstea casei, să închine el cel întăi pahar în sănătatea gazdei. Apoi rând pe rând să bău în sănătatea tuturor; iar când veni rândul cucoanei Zamfiriței entuziasmul se urcă la culme. Atunci voind a-mi pune în lucrare planul meu de bătălie, mă ridicai în picioare, ciocnii paharul meu de al ei, și, după ce o săgetai bine cu privirile, îl băui încet pănă la cea din urmă picătură. De astă dată lovitura a trebuit să o pătrundă, căci ochii ei prinseră să sticlească de o veselie nespusă.

După masă intrarăm în salonul unde ne așteptau două mari tablale cu vutci și vișnapuri. Acolo se începu băutura din capăt.

— Să trăiți, cucoane Ștefănică!... Bine v-am găsit, arhon privighitor!... Și cu bine, cucoane Andronachi!... La mulți ani, cucoană Marghioliță!... și tot așa înainte pănă când potcapul părintelui catihet nu se mai ținea decât prin o minune de echilibru, iar cuconul Ștefănică, ca în timpul fericitelor tinerețe, se rotea când în jurul plăpândei spițerese, când în jurul frumoasei Zamfirițe. Apoi, oprindu-se deodată în fața femei lui cu mânile în șolduri, îi zise c-un aer de parapon:

— Da bine, Marghiolițo, azi e ziua ta sau ba?... Se poate să nu avem lăutari?... Alei, soro! Strigă, aleargă, poruncește degrabă, că mă furnică prin călcăie!...

Ca din pământ ieșiră trei lăutari; un scripcar, un cobzar și un naingiu. Atunci lumea se ameți cu totul; privighitorul luă pe spițereasă de mână, cucocnul Ștefănică pe Zamfirița, spițerul pe cucoana Marghiolița și câteșișase înființară o mazurcă cu figuri. Jucau toți cum jucau, dar ca bătrânul cuconul Ștefănică nici unul! Picioarele-i luase vânt. Pocneau călcăiele, pârâiau podelele, răsuna sala; apoi, când se învârtea în loc, ținând pe văduvioară de mijloc strânsă la piept, ai fi zis că vântul îi poartă.

— Te pricep, berbantule... te pricep!... îi repetă din fugă iubita lui soție, care nu-l slăbea din ochi.

— Dar berbantul gâfăia sărmanul, de-i sărea pieptul din loc și, amețit cum era de vin și de joc, ar fi căzut rușinat la pământ, dacă priceputa lui dănțuitoare n-ar fi făcut semn lăutarilor să tacă.

— De la nunta ta, Marghiolițo, n-am mai jucat așa cu chef, zise el, aruncându-se în fundul unui jilț, abia răsuflându-se... Ia vin de mă sărută aici pe obraz... știi... ca în luna de miere; că doar în curând împlinim treizeci de ani de la căsătoria noastră. Ei, ce păcat că nu mai e ce-a fost!

— Nu! Hoțule!... Nu!... Pe tine nici mort nu te cred. Văd eu cum îți joacă ochii în cap!

— Bre lăutari!... Veniți lângă mine, porunci el, scoțând din buzunar un pumn de irmilici. Vedeți voi fierăria asta? Toată v-o arurnc în cap, dacă nu-mi veți cânta, cum îmi place mie, un cântec de fond de cele bătrânești, un Ah! suflete, ah! ca să-mi aduc aminte de pe când era Marghiolița fată mare. E cam de mult de-atunci, nu-i vorbă, adause el, făcând un semn din ochi.

— Na, berbantule, na!... să-ți treacă de dorul altora, zise bătrâna cucoană Marghiolița, sărutându-l pe obraz din toată inima, așa că plăpânda spițereasă, spărietă, își acoperi fața cu mânile. Erau hazlii și totdeodată duioși de văzut acești doi bătrâni bătuți pe cap de bruma iernii, cum în veselia vinului se dezmierdau ca niște copii, el suspinând după tinerețele trecute, ea nevoind a-l crede bătrân.

Lăutarii începuse acum cântecul cel de fond: Ah! suflete, ah! Era o manea de cele vechi turcești, lungă, trăgănată, în care numai un ah! ținea o jumătate de oră. Încântat, fărmecat, cuconul Ștefănică își aprinse ciubucul și se așeză îndemânatic pe jilț spre a nu pierde nici o notă din cântecul bătrânesc.

— Ce-mi spuneți voi mie, bonjuriștilor!... strigă el deodată, uitânduse țintă la mine. Atunci erau vremile cele bune, pe când se cânta Ah! suflete, ah!... Atunci era țara acoperită cu stupi de miere, cu herghelii de cai și cu turme de vite!... Na, balaurilor!... adause el, împroșcând lăutarii cu pumnul de irmilici.

Tot în momentul acela în fundul salei la o masă deosebită, ședea față-n față câte c-un pahar de vin părintele catihetul și cuconul Andronachi Brustur. Acest din urmă căuta să încredințeze pe cel dintăi că coșerul de nuiele e mai bun decât coșerul de leațuri pentru păstrarea popușoilor. Însă, din nenorocire, părintele catihet nu se gândea la coșerul de nuiele, precum nu se gândea la sfânta liturghie. Potcapul său se odihnea acum pe masă lângă vinul chihlimbariu, iar sfinția-sa, roș la față ca floarea macului, cânta pe prochimen glasul al 8-lea

Protopopu-i protopop
Și-ncă are șepte, opt,
Dară eu că-s mireanů
Să n-am una măcarů!

Atunci frumoasa Zamfiriță, văzând că lucrurile se cam întrec cu șaga, ieși în balcon, iar eu, care o urmărisem tot timpul și cu ochii și cu inima, simții că a sosit oara hotărâtoare să mă apropii de dânsa și să-i mărturisesc taina ce mă ardea.

Înserase cu desăvârșire. Era o noapte de toamnă caldă și senină, și o lună ca o ziuă. Numai unde și unde câte un mic nouraș creț se primbla ca un vis drăgălaș pe albastrul ceriului; iar pe dealurile depărtate, pierdute acum în umbră, se vedeau, ca niște luceferi pe pământ, focurile plugarilor ce-și pregăteau cina de noapte. Nici că se putea un timp mai potrivit pentru o păreche iubitoare. Îmbărbătat de vuietul petrecerii, de cântecul lăutarilor, de frumusețea sărei plecai de la locul meu din salon cu deplină încredere în mine, și mersei fără nici o împiedicare pănă la ușa balconului, însă când să trec pragul, să m-apropii de frumoasa văduvă, simții că mi se taie picioarele. Și doar n-avea nimic de spaimă cucoana Zamfirița; din contra, era veselă, frumoasă, atrăgătoare, însă cu toate aceste, nu știu pentru ce, aș fi dorit mai bine în momentul acela să mă aflu în gura unui leu, decât dinaintea ei. O! desigur, n-aș fi îndrăznit niciodată să trec înfricoșatul prag, dacă nu m-ar fi chemat ea singură sub cuvânt de a-mi arăta focurile ce sclipeau în depărtare. Dar de vreme ce mă chema, de ce era să mă mai tem? Era un semn vederat că dintre toți pe mine m-a găsit mai vrednic de dragostea ei. Îmbărbătându-mi deci inima, pășii peste pragul fatal și intrai în câmpul de luptă.

— Mult stimabilă, doamnă! zisei eu, aducându-mi aminte de lecția învățată pe de rost. De când v-am văzut pentru întăia oară cu undița în mână...

— Ah! Bine zici, răspunse ea, tăindu-mi vorba, eram la undit... Ai împușcat mult vânat atunci?

— Am împușcat... cum nu... adică n-am împușcat... Dar de când v-am văzut frumoasă...

— În adevăr, a fost prea frumoasă dimineața aceea și cu noroc; am prins trei lini și o ocheană.

— Trei lini și o ocheană, repetai eu ca un ecou fără conștiință, simțind că mi se bate inima cu putere; apoi revenind la cuvântarea întreruptă, urmai cu glas tremurător:

— Frumoasă ca o zână născută din spuma apei... permiteți-mi... din foc nestins... să depun la picioarele... vieții...

O! era nesuferită starea în care mă aflam: pământul se învârtea cu mine și mintea-mi se întuneca. Cu toate aceste, ca omul răpezit o dată din deal în vale și care nu se mai poate opri, bâiguiam înainte cuvinte fără șir, și cine știe la ce capăt aș fi ieșit, dacă răutăcioasa cucoană Zamfirița, n-ar fi zbucnit deodată într-un hohot de râs atât de nebunesc, încât îmi pierdu-i cumpătul cu desăvârșire. Atunci tot ce-mi rămăsese de spus din cuvântarea pregătită pieri ca fumul din mintea mea; vederile mi se painginiră, glasul mi se stinse în piept și, mut, împrostit, rămăsei cu ochii holbați, cu gura căscată dinaintea râsului ei fără sfârșit. O! moment îngrozitor! Atunci, simțind că numi rămâne altceva de făcut decât sau să mă omor dinaintea ei, sau să fug ca un nemernic, ca să scap de această rușine nemaipomenită, mă hotărâi în buimăceala mea, pentru fuga nemernică, și cu vorba zânei neisprăvită, dădui busta în salon, lăsând câmpul de luptă în știrea lui Dumnezeu; însă, când să trec îndărăpt pragul fatal, mă lovii nas în nas cu nesuferitul cel de Andronachi Brustur, care, după ce mă măsură un moment cu ochii lui încrucișați, se lipi de ușor, lăsându-mă să trec pe lângă el; iar în urma mea auzii două hohote amestecate, care se pierdeau în întuneric.

Salonul vuia de cântecul cel de fond: Ah! suflete, ah! Cuconul Ștefănică, răsturnat pe jilț, pufăia din ciubuc și sorbea acum din ochi pe madama spițereasa, iar eu ca un om gonit din urmă de-o potaie de lupi, alergai desperat în odaia ce mi se pregătise, întorsei cheia de două ori în broască și mă culcai. De astă dată în adevăr că n-am închis ochii noaptea întreagă, petrecând-o într-o lungă și scumpă veghere pentru a-mi măsura adâncimile ranei. Nesfârșită-mi era durerea văzând risipite într-o singură sclipeală, toate planurile de fericite ce zidisem în mintea mea necoaptă. La ce-mi slujise latineasca, legătoarea cea roșie, jiletca de catifea, în care avusesem atâta încredere, dacă nu pentru a fi marture la rușinoasa mea neizbândă, întocmai ca armele unui soldat învins, dovedite netrebnice!

A doua zi înspre zori m-am întors pe jos acasă, lăsând în urmă răspuns că m-am dus la vânat; iar baba Ilinca și-a făcut cruce când m-a văzut venind acasă singur așa de dimineață și așa schimbat la față. Trei zile de-a rândul n-am voit să pun piciorul în camera ei; trei zile de-a rândul am trăit într-un suspin și-un neastâmpăr, când iată că a patra zi baba Ilinca, care era totdeauna gazeta noutăților, intră în odaia mea, zicându-mi:

— Cuconașule, veste mare!... cucoana Zamfirița se mărită cu coconul Andronachi Brustur!

Sărmana!... nu știa câtă otravă cuvintele ei îmi vărsau în inimă!...

Această știre m-a pătruns pănă-n adâncul măruntaielor și parc-a rupt în mine ceva. Într-adevăr, a rupt cu rădăcină cu tot din pieptul meu orice speranță de dragoste în viitor. Însă tocmai din această cauză, prin o ciudată întoarcere a inimei mele copilărești, m-am simțit mai liniștit. Îmi luasem oarecum grijile; nu mai aveam la ce să mă gândesc, ce să doresc, ce să aștept. Stătui deci un moment aiurit ca omul care nu vede decât ruini împrejurul lui și, nemaiștiind ce să fac cu timpul care acum îmi părea nemăsurat de lung și de urât, mă hotărâi să mă răzbun de viclenia femeiască asupra viclenelor rățe.

Cu ciudă luai pușca din cui, mă dusei la iaz și toată ziua dădui la focuri nenumărate, pierdute-n stuh și-n vânt, încât bietele rățe năucite nu se pricepeau de unde vine acest nevinovat potop de foc.

Când mă întorsei acasă, eram răcorit, însă de atunci și pănă astăzi n-am mai pus legătoare roșie, nici jiletcă de catefea. (Convorbiri literare, anul XIII, nr. 2, 1 mai 1879)


[1] Ostrețe numesc păscarii niște lădițe de nuiele, așezate în apă pentru păstrarea peștelui prins(n. a.).