În pustie

 

Noaptea domnea preste pădure,
Calea mergea în șerpuire
Pașii mei rari, suna făr' țintă,
Cine-mi va fi călăuz încă?

Pe cer, e drept, lucesc deasupra
Stele de-ajuns, va fi acoalea
Spre scopul meu: conducătoare,
Ca să mă-ncred în focu-i mare ?

Ochiul cu foc a fețișoarei
E mai aprins decât a stelei;
Și totuși eu, care-i crezusem
Oh, prea amar, mă înșelasem!

(Veszprém, noiembrie 1842)