În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XL. În cumpănă

 

Înainte de a se retrage în iatacul ei, Smaragdița a trecut prin camera în care dormeau Sonia și Tosia.

La lumina candelei de la icoană în umbră răsărea chipul drăgălaș al Soniei, culcată cu brațul sub căpușor. Smaragdița s-a aplecat asupra ei. Fetița respira ușor și regulat, însă i se păruse că avea o expresie tristă. Când ea a sărutat obrăjorul copilei, Sonia deschise ochii, zâmbind, și-și aruncă brațele după gâtul mamei:

— Mămico, unde-ai fost atâta vreme? Mi-a fost tare, tare dor după matale — și mie, și lui Tosia. Și am plâns amândoi. Mâine iar ai să te duci?

Smaragdița a ridicat-o în brațe și printre sărutări, cu mult drag, îi zicea:

— Nu, nu mă mai duc! Rămân cu voi!

Copilița și-a și pus căpșorul pe perină, a închis ochii și a adormit pe dată, cu fața luminată de un zâmbet calin.

Smaragdița a făcut cruce și deasupra patului lui Tosia, sărutându-1 pe frunte, fără să-l trezească, și, tulburată, a trecut în iatac.

Cu tot angajamentul tacit, ce-și luase față de contele Przewicki, ea și-a dat deodată seama că se deschidea înaintea ei o cărare spre necunoscut.

Întrebarea și îmbrățișarea Soniei au dezlănțuit în sufletul ei o luptă, o adevărată vijelie, în care nostalgia unei vieți mai bogate și, poate, chiar chemarea simțurilor intrau într-un violent conflict cu glasul conștiinței, cu toate tradițiile morale și poruncile religiei, care o chemau la datorie.

În genunchi înaintea icoanei Maicii Domnului, ea se rugă din tot sufletul, cerând sprijin și îndreptare; apoi multă vreme a stat, în reculegere, așezată în fotoliul ei.

În sfârșit, se ridică și, oftând, își făcu cruce și se culcă liniștită. Glasul datoriei biruise.

În conștiința ei angajamentul luat a fost anulat.

* * *

A doua zi dimineața, Smaragdița se trezi tresărind din somn parcă auzind o chemare. Razele solare, intrând prin fereastră într-o fâșie luminoasă, i-au oprit vederea asupra chipului emoționat al Irinei. Părul ei roșcat parcă scânteia în cercul de lumină, și față ei, de obicei de roz cald al blondelor roșcate, acuma părea cu atât mai descompusă, cu cât pe paloarea ei răsăreau mai pronunțat petele de pistrui.

— Să mă iertați, coniță! Dar Vania nu-i bine. Ar trebui trimis după doftor! Toată noaptea nu l-am putut ogoi. Plânge, plânge, nu mănâncă și varsă. Boerul, care-i acolo, m-a trimes după dumneavoastră.

Lăsându-și în jos picioarele, în papuci, Smaragdița, spre a-și înăbuși poate remușcările respinse în subconștient, a întrerupt pe dată:

— Dar copilul aista plânge necontenit, nu numai amu. Nu știu ce faci cu el, de nu știi să-l astâmperi și să-l adormi!..

Aruncându-și pe umeri un șal subțire, ea s-a îndreptat în coridor spre capătul opus al conacului.

Gemetele surde, care veneau din odaia din colț o iritau și o răzvrăteau împotriva copilului, împotriva ei și a vieții sale întregi.

Silueta monumentală a lui Iorgu Răutu, plecată asupra patului lui Vania, expresia lui de zăpăceală nepu-tincioasă i-au pornit din nou în suflet valul de dezgust și de revoltă:

— Of, Doamne, Doamne! Ce-i cu copilul ista? Un ceas nu-ți dă liniște! Îs sătulă și de viață.

— Taci, fa femeie! — o întrerupe speriat Iorgu Răutu: — Îi păcat, toată noaptea s-a văitat plodul. Îi păcat. Nu-i vina lui. E greu, dar ce vrai? Așa a vrut Dumnezeu. Nu știu ce-i de făcut, am trimes și după baba Vasilca să-l descânte.

Baba Vasilca, venită în grabă, însoțită de Margareta Jozefovna și de jupâneasa Marghioala, a și întreprins, împreună cu doica Irina, o serie de manipulațiuni magice care urmau să gonească boala din trupul acestui copil, care, l-a vârsta de un an, nici nu umbla și abia putea să șadă.

Copilul ardea și cu ochii săi febrili urmărea pe doica Irina, gângăvind la adresa ei singurul cuvânt pe care-l putea rosti:

— Ma-ma, ma-ma.

Smaragdița respira violent, apăsând cu un deget tâmpla stingă și, sprijinindu-și sânul, agitat de uraganul de simțiri vrăjmașe, care o cuprinsese năprasnic.

Ea se simțea posedată de duhul răzvrătirii, dar nici nu putea, nici nu mai vroia să-l stăpânească!

„Asta-i viață?“ — își aducea aminte ea și parcă auzea și sunetul cuvintelor din ajun: „de la cincisprezece ani robită între pivniță și cămară... trei copii, unul după altul... înmormântată la douăzeci de ani... în monotonia aceasta cenușie... sub apăsarea îndatoririlor și a zbuciumărilor mărunte... de nesuferit“...

— Trebuie să-i dăm,— spuse ea totuși, silindu-se să-și înăbușe răzvrătirea.— Trebuie să-i dăm un ceai de romaniță. Mă duc să-l pregătesc.

În acest moment hotărârea ei a fost luată definitiv. Toate îndoielile și aprehensiunile din noaptea trecută dispăruseră.