În loc de prefață
Unui confrate
Tu nu-nțelegi, Zoile, râsul meu...
Într-un oraș din asfințit, departe,
Cu mult negoț și știutori de carte,
Trăia pe vremuri un sărman evreu,
Anume Baruch... Fire de elită,
În lume viețuind ca-ntr-un pustiu, –
Știa să taie sticlă poleită
Și toți nerozii îl credeau geamgiu.
Dar timpul suflă limpede ca vântul
Și Moartea le-a grăbit metamorfoza:
Pe toți făcându-i una cu pământul,
A transformat pe Baruch – în Spinoza.
Tu nu cunoști, Zoile, gândul meu...
Din tine-ntreg tu faci literatură.
Oferi în studiu mica ta structură,
Naiv și comic, ca un crustaceu.
Ești tulbure, dar fundul ți-i aproape;
Aveam și eu (pe când mă dam pe gheață)
Obscuritatea ta – de suprafață,
Și profunzimea ta – de două șchioape.
Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
Căci tuturor își dăruie secretul,
Dar ca să poți citi cândva în mine
Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.
Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,
Noi nu putem urma același țel...
Și dacă totuși ți-am făcut onoarea
Acestor aspre stihuri de oțel, –
Când îmi citești poemele și proza
Gândește-te la geamul lui Spinoza.