Împăratul Albert

Jump to navigation Jump to search
Împăratul Albert
de Constantin Negruzzi


Întâmplările, astă dată, să părea că au favorizat pe confederați în tot felul. Noul an a libertății sunase pentru Elveția la 1 ianuar 1308 și la 15 a acestei luni, până a nu sosi încă veste la împăratul, el află stricarea armiei sale în Turinga; porunci îndată o nuouă strângere de oști, vesti că va mergi însusi în capul lor, și făcu cu obicinuita lui hărnicie toate gătirile astei nuouă campanii; ele era abia sfârșite, când cavalerul Beringuer de Landenberg sosi de la Unterwald și îi spuse cele ce să întâmplasâ.

Albert îl ascultă cu nerăbdare și necrezare, apoi când nu îi mai rămasă nici o îndoială, întinse brațul în direcție celor trei cantoane și jură pe sabia sa și pe împărăteasca sa coronă să piarză până la cel mai din urmă din acei ticăloși țărani, cari, vor fi luat parte la revoltă. Landenberg făcu ce putu ca să-l întoarcă din idei de răzbunare; dar toate fură în zădar, împăratul zisă că va merge el singur împrotiva confederaților și însemnă la 24 făurar ziua plecării oștilor.

La mai 1308 armia împărătească sosi pe țărmurile Reussei; dar acolo moartea aștepta pe Albert, căci Ioan de Suaba, nepotul său, fiu al lui Rodolf, mai micului său frate, văzând că nu se pleacă a-i da moștenirea părintească, îl ucisă împreună cu alți tovarăși ai săi, în vreme ce armia era încă pe celalalt mal, și ei plecară de fugă care încotro; lăsând pe Albert murind fără ajutor. O femeie săracă, care trecea, alergă spre el și șeful imperiului german își dete duhul în brațele unei cerșătoare care îi ștergea sângele cu strențe. Această întâmplare a întârziat campania, dar duca Leopold, fiul său, să gătea de război; după poruncele sale, contele Othon de Strassberg se găti a trece Brunegul cu patru mii de luptători. Mai mult de o mie oameni fură armați de guvernorii de Welisau, Walhausen, Rohlenburg și Luțernai pentru ca să surprindă Unterwaldul despre lac. Iar duca merse către Schwitz cu fruntea oștilor sale și aducând în urmă cară încărcate cu funii ca să spânzure pe rebelii.

Confederații adunară în pripă treisprezece sute de oameni din care patru sute din Uri și trei sute din Unterwald. Acest trup fu dat subt povățuirea unui bătrân șef numit Rodolf Reding de Bibereck, în esperiența căruia tustrei cantoanele avea mare încredere. La 14 noiemvrie mica armie își luă poziție pe coasta muntelui Sattel, având la picioare mlaștini și în dos lacul Egeria.

Fiecare își alesese postul de noapte, când o nuouă trupă de cincizeci oameni se înfățoșa. Aceștia era surghiuniții din Schwitz, care venea să ceie la frații lor să-i priimească spre obșteasca apărare, oricât era de vinovați. Rodolf Reding să sfătui cu cei mai bătrâni și mai înțelepți și răspunsul fu de laolaltă că nu trebuia a comprometa sfânta pricină a libertății priimind oameni pătați pintre apărătorii săi. Prin urmare, li să porunci să nu cuteze a se lupta pe pământul de Schwitz. Ei s-au dus, au mers o parte din noapte și s-au așăzat într-un codru de brazi ce era pe vârful unui munte, pe pământul de Zug. A doua zi, în faptul zilei, confederații văzură strălucind lancele austrienilor. Din partea lor cavalerii văzând micul număr al acelor ce îi aștepta ca să le oprească trecerea, se deteră jos de pe cai și, nevrând a le lăsa cinstea să înceapă ei atacul, merseră înaintea lor. Confederații îi lăsară să să suie pe munte și, când îi văzură obosiți de greutatea armelor lor, să răpeziră asupra lor ca o avalanșă. Toți câți se ispitiră a să sui la acest fel de asalt fură răsturnați din cea întâi izbire, și acest șiroi de oameni merseră de-și deschiseră un drum în șirurile călărimei pe care o împinsă piste pedestrași, atât de strașnică și desnădăjduită fusese izbirea. în acel minut să auziră mari țipete la coada armiei. Stânci ce părea că să desprind singure să cobora săltând și brăzduia rangurile, zdrumicând oameni și cai. Ar fi putut socoti cineva că muntele să însuflețisă și, vrând să ajute pe munteni, își scutura coama ca un leu. Soldații înspăimântați se uitară unul la altul și, văzând că nu putea da moarte pentru moarte, s-au cuprins de groază și începură a da înapoi, în momentul acesta, avangarda turtită de măciucele căptușite cu fer a păstorilor dete îndărăt în neorânduială. Duca Leopold se socoti încongiurat de oști număroase, porunci, sau bine zicând, însuși dete pilda de retiradă, el mai întâi lăsă câmpul războiului și în aceeași seară, zice un autor contimporan, fu văzut la Winterthur galben și întristat, iar contele de Strassberg să grăbi a trece îndărăt Brunigul, auzind sfărmarea austrianilor. Aceasta fu cea întâi biruință ce câștigară confederații. Floarea nobilimei imperiale căzu subt lovirile unor săraci păstori și proști țărani și sluji de îngrășare acestui nobil pământ al libertății. Bătălia s-a numit Morgenstern, căci să începusă întru lumina stelii dimineții. Asfel numele oamenilor de Schwitz să făcu vestit în lume și, din ziua acestei biruinți, confederații luară nume de șvițeri. Uri, Schwitz și Unterwalden să făcură centrul pe lângă care veniră pe rând de să așăzară celelalte cantoane pe care tractatul de la 1815 le a adus la număr de douăzeci și două. Cât pentru Wilhelm Tell, care luasă o parte atât de înseninătoare în această revoluție, după ce îi găsim urma pe câmpul bătăliei de Laupen, unde s-a luptat ca un simplu arbaletier, cu șapte sute oameni din micele cantoane, îl perdem din vedere ca să-l aflăm în ceasul morții sale, care a urmat precum spun, în primăvara anului 1354. Topitul zâpedelor îmflase apa Schachen care luasă o casă cu ea. în mijlocul râsipurilor, Tell văzu plutind un leagăn și auzi țipetile unui copil, să aruncă îndată în șiroi, prinsă leagănul și îl împinse la mal, dar când era să iasă și el, lovirea unei bârne îl ameți și să făcu nevăzut. Sunt oameni aleși, a cărora moarte le încoronează viața.