Zopira

Zopira de Cincinat Pavelescu

EPISOD
Marelui artist, genialul Nottara

Este liniște suavă, vântul serii dormitează.
Nu s-aude nici chiar vocea marinarilor voioși,
Pe a mării depărtare stele blonde lăcrimează;
Diamante de lumină, ochi în veci misterioși,
Ele scapără pe valuri fulgerări nălucitoare...
Adâncimea fremătează ca o harpă cântătoare,
Iar palpitele din aer sunt fiori melodioși,
O corabie veghează singuratică în zare,
Încleștată parcă este de al mării fund stâncos,
Dar din când în când s-apleacă cu o lâncedă mișcare,
Ca un prunc ce-n al său leagăn se răsfață lenevos.
Steagul, pânzele, catargul și frânghiile-ncordate
Sunt de-argintul lunii clare melancolic sărutate
Și pe-oglinda străvezie se răsfrâng nedeslușit,
Așternându-se ușoare pe al mării infinit.
Atmosfera poartă-n unde simfonia veseliei;
Glasuri, cântece, mișcare sparg tăcerea de cristal
Și se duc, coboară, urcă, când pe-un val, când pe alt val,
Să sporească vraja nopții și splendoarea feeriei,
Căci pe vasul nins de lună e serbare. Generos
Vrea să fie Osman-aga cu ai săi de astă-dată,
Fruntea lui pentru o clipă nu mai pare încruntată
Și s-arată bun și nobil și cu toți prietenos.
Masă lungă e întinsă, vinul spumegă-n pahare;
Conștiința și-o îneacă ienicerii în uitare,
Însă tot se mai întreabă câte unul mai bătrân,
Care cuget îl ascunde Osman-aga în serbare,
Căci în ochii lui de vultur strălucește o scăpărare,
Fulger repede, dar roșu ce trădează pe stăpân.
Vrea sub sabie să treacă vre un neam în răzvrătire?
Vrea măcelul, focul, jalea să le-ntindă peste tot,
Să-nnoiască vechea vreme de-mpilări și pustiire?
Moartea, sila, foamea, plânsul și a dinților scârșnire
Vrea el fala să i-o poarte din nepot în strănepot?
Ori voiește, dimpotrivă, să răpească vreo ghiaură.
Vreo copilă, zână albă, ce simțirile îi fură?
Poate nu mai e Zopira pentru el același vis?
Și din nou se redeșteaptă schimbăcioasa lui natură?
Dar în urmă zic tot dânșii: Orice-ar fi, așa e scris!
Maynoții^[1] cu sfială pe Osman îl înconjoară,
Înaintea lui s-apleacă, își duc mâinile la piept;
Le e teamă și o grijă nențeleasă-i înfășoară,
Căci în fiecare suflet el privirea și-o coboară,
Cercetare ce străbate ca săgeata-n țintă drept.
Lungi urări din orice parte izbucnesc răsunătoare,
Toți serbează pe viteazul ne-ndurat pentru ghiauri,
El c-un semn alungă valul de urări lingușitoare,
Obosit este de-a lumii vanitate-nșelătoare,
Printre glasuri osebește și răsunete de uri.
La ospăț se reașează în tăcere fiecare:
Doi sclavi negri desfășoară un covor de Ispahan,
Altu-aduce și aprinde narghileaua lui Osman,
Ce alene se lungește pe molatica-nflorare.
Sub aromele de Moka, zarful de-aur aburit
Își întunecă lucirea măiestriei bizantine
Și Osman din narghileaua împietrită cu rubine
Soarbe lung uitarea grijii îmbătat și fericit.
Părul lui, cernită undă, peste frunte își revarsă
Neagra sa posomorâre ca o aripă de corb,
Și adânca lui privire de o flacără e arsă...
Cine o-nfruntă împietrește și pe loc rămâne orb.
În caftanul de mătase ce-i îmbracă tinerețea
E frumos ca-nchipuirea unui cuget fecioresc,
Pe-aurita-i cingătoare pietre scumpe strălucesc,
În scântei înfășurându-l și mărindu-i frumusețea.
Lângă el, ascuns în umbră, un zyfat șovăitor,
De la tălpi până la creștet scuturat de-nfiorare,
O privire turburată furișează peste mare,
Ce-ar putea să dea pe față pe mișel și trădător.
Către fine e ospățul. Agă semn cu mâna face
Și un sclav dispare iute închinându-se smerit.
O copilă peste-o clipă se arată liniștit;
E Zopira. Ca prin farmec vocea zgomotelor tace.
În puterea nopții line soarele a răsărit.
Alb veșmânt și fața albă, albă mână, albă toată,
Să-i descrie frumusețea nici o limbă n-o să poată;
Se mlădie ca sulfina sărutată de zefir.
Ochii mari sunt o poemă gânditoare și adâncă,
Stele limpezi cu reflexe de-ametist și de safir,
Vocea ei o melodie cum nu e și n-a fost încă,
Și întreaga ei făptură un parfum de trandafir.
A turbanului mătase diamante o-nstelează,
Și pe el mărgăritare șerpuiesc. Al ei picior
Pare-abia că se atinge de al Indiei covor
Ce în cale i s-așterne și pe care se așează.
Pregătiți-vă arcușul și viorile-nstrunați!
Zice atuncea mândrul agă. Și ghiaurii într-o clipă
Plâng pe coarde-a lor durere, și și-o strigă și și-o țipă,
Mângâierea e în lacrimi; sunt de ceruri inspirați,
Spun că-n lume o putere predomnește neschimbată;
Că în Domnul mântuirea când o cauți o găsești,
Dacă vrei să te iubească trebuiește să-l iubești,
Căci a lui mărinimie nu te lasă niciodată.
Spun de jertfele prin care îndrumatu-s-a Cristos,
Pentru-a-nfrânge răutatea și necazurile lumii,
Spun de patima lui crudă și de lacrimile mumii
Și de Iuda vânzătorul, înjosit și păcătos.
Dar Osman de cum aude a creștinilor cântare,
Ce desfide-a lui credință cu avântul ei măreț,
Și ce zboară arzătoare către cerurile clare,
Se încruntă și-i privește cu mânie și dispreț.
Însă grecii-ncep să cânte a străbunilor mărire,
Spun de gloria trecută, se revăd la Marathon,
Îi conduce Miltiade către-a perșilor zdrobire,
I-aripează, îi ridică adieri de nemurire;
Vremi mărețe re-nviază în refrenul monoton:
 El ascultă vechiul cântec al titanicelor zile,
Fața lui se luminează de un zâmbet, e răpit...
Vitejia îi uimește, perșii mor, e mulțumit,
Leonida îi sfărâmă: Thermopile! Thermopile!
Însă ei când se înalță prin al muzicii transport
Și cuvântul libertate când pe buze le răsună,
Cruntul agă se ridică și c-o furie nebună
Un pistol din brâu smucește, glonțul șuieră, detună,
Cântărețul cade mort.
Musulmanii trag hangiarul și cruzimea îi orbește,
Pe creștini voiesc să-i vadă zvârcolindu-se-n dureri,
Dar Osman atunci năprasnic se repede-n ieniceri,
Șeful lor scăldat în sânge îndrăzneala și-o plătește.
El apoi către Zopira se apleacă-nduioșat
Și la viață o recheamă din leșinul ce-o-nghețase,
O dezmiardă; ea-l întreabă... El îi spune c-a visat,
Că e liniște deplină, că nimic nu se-ntâmplase.
Și corabia se-nclină peste marea adormită,
Luna calea și-o urmează, vis pe valuri călător,
Toarce raze argintoase din cerescul ei fuior,
Pe când vântul printre funii melodia și-o palpită
Noaptea dulce este toată un cristal străvăzător
Toată-ntinderea e albă până-n zarea depărtată,
Și pe tot s-așterne clarul unui farmec domnitor.
Dar corabia întreagă când de somn e-ngreuiată,
Aga cheamă înăuntru pe zyfatul prefăcut
Și în ochi privindu-l strigă: Câine, spune-mi ce-ai văzut!
Însă dacă a ta vorbă ar voi să mă înșele,
Dacă lacomul tău suflet e vânzării închinat,
Vai de tine, n-am să aflu schingiuiri destul de grele
Să-nfierez al tău păcat!
Iuda, galben, șovăiește, se cutremură și zice:
Jur pe Iehova, stăpâne, pe Kerim și pe Isus,
Că văzut-am demoni negri furișindu-se-n caice...
A mea soartă blestemată între dânșii m-a condus,
M-au plătit cu pungi de aur să servesc a lor izbândă,
Hotărât-au mâine seară să pătrundă în Bosfor,
Să prădeze chiar seraiul au în cugetele lor...
Ziua merg pe lângă țărmuri, noaptea-n umbră stau la pândă.
 Bine, câine, zice Aga, voi vedea dac-ai mințit!
Și-nchinându-se judeul ca un șarpe iese-afară.
Însă luna prin ferestre se răsfrânge liniștit,
Troienind cuprinsul tainic cu a ei lumină clară,
Și Osman lângă Zopira uită grija ce-l pătrunde,
Cu iubire dezvelește albul chip surâzător,
Peste sânul alb, de lapte, cade părul ei ușor
Și întreagă o-nvelește risipindu-se în unde.
Ochii ei au strălucirea unui negru diamant,
Și sprâncenele-i arcate par umbrite cu cărbune,
Vechiul basmu de iubire unul altuia și-l spune,
Până ce-i cuprinde-n brațe somnul, veșnicul amant
Dar când ziua se revarsă și cuprinde tot seninul,
Fiecare se deșteaptă, rob al tristului destin.
Și oh! groază!... două corpuri: ienicerul și creștinul
Pentru veci de azi-nainte apărați de orice chin,
Și-nfrățiți de mâna morții lângă vasu-n nemișcare,
Către cer sticlându-și ochii, parcă strigă răzbunare,
Alintați de-al mării cântec mai duios ca un suspin.
Și cum ceru-și dezvelește toată vraja frumuseții,
Se-ntrevăd în depărtare niște puncte răsărind,
Sunt caice... ,naintează, șiruri negre se întind
Și pătează-n a lor cale poezia dimineții,
Sunt zărite și pe dată toată puntea e-n mișcare;
Prin alarma zgomotoasă chiar Osman este vestit,
Cresc caicele și umbra li se face tot mai mare,
Se apropie!... Cazacii sunt cazacii, negreșit.
Aga strigă: Șoimi de mare, îndreptați într-înșii tunul!
Spre Stambul că-i poartă gândul mi-a spus jidovul hain,
Însă jur pe semilună că peri-vor pân la unul,
Pentru fiecare-n parte născoci-voi câte-un chin...
În zadar s-a pus hatmanul Scatozub ^[2] în a lor frunte,
Vrând să plece semiluna și puterea să mi-o-nfrunte.
El și-a zis că de-a lui pradă prea puțin îl mai desparte,
Că spre țintă vor ajunge duși pe aripe de vis,
Că puterea musulmană va înfrânge-o, el și-a zis!
Dar Osman e încă-n viață! și Stambulul e departe!
Astfel zice și dă ordin fiecăruia în parte,
Vasul geme și pornește spre caice cârmuit,
Iar de-odată zece tunuri izbucnesc ca o furtună,
Marea-n valuri se ridică, se izbește și detună,
Mulți cazaci în fundul apei își duc visul ne-mplinit;
De caice țândărite este marea semănată,
Câte-un corp ce-noată-n sânge ici și colo se arată,
Însă cei rămași în viață dau năvală către vas
Și cu căngi îl încleștează. Scatozub răcnește: Ura!
Moartea urlă furioasă și la mulți le-astupă gura,
Șiruri dese cad creștinii. Turcii cad la orice pas.
Și caicele ușoare de corabie-agâțate
Par o ceată năpustită de ogari pe un mistreț;
Vasul geme sub povara de cadavre spintecate,
Sunt respinși din nou cazacii, dar au inimi încordate,
Vor să-nvingă sau să moară, căci pe viață nu pun preț;
Se reped cu cinci, cu zece, tot mai mulți, mai plini de ură,
Unii urcă, sunt ca tigri ce s-azvârl pe prada lor,
Luptă, strigă, urlă, săbii zângănesc îngrozitor,
Puști trăsnesc, scrâșnesc răniții, crunte chinuri îi tortură
Moarte! moarte! se aude răsunând ca o fanfară.
Piept la piept se strâng, cu dinții se apucă și se rup,
Fără milă printre rânduri plugul morții ară, ară...
Arma cade peste armă, trupul cade peste trup.
Și zadarnic musulmanii vitejia-și desfășoară,
Ei încep să șovăiască, căci dușmanii se-nmulțesc.
Am învins! hatmanul strigă, frații mei, vă mulțumesc!
Și pe turci sub a lui ghioagă ca un trăsnet îi doboară,
Dar Osman atunci răcnește: Nu, voi încă n-ați învins!
Înapoi, ghiauri sălbatici, căci în viață m-aflu încă!
Râde groaznic, îi desfide și, de gloanțe neatins,
Se oprește și-i așteaptă neclintit ca și o stâncă.
Secerați sunt ienicerii ca și spicele de grâu...
Dintre rănile căscate curge sânge, curge râu,
Pentru cei rămași în viață deznădejdea e adâncă,
Ei cad unul câte unul! Vai! pierduți sunt toți, pierduți!
De urgie să mai scape nu mai cugetă nici unul,
Abia zece se mai luptă, opt abia, cinci, patru, unul...
Dar și dânsul scapă arma, cade peste cei căzuți,
Singur Aga numai dânsul se mai află în picioare.
Ca un fulger îi sclipește iataganu-ncovoiat,
A pierdut orice nădejde, dar se luptă ne-ncetat,
Vrea să moară ca vitejii pentru-a steagului onoare,
Ține piept la toți cazacii de-a lor număr ne-ngrozit,
Îi admiră chiar dușmanii vitejia uimitoare,
Când de-odată simte brațul că-i slăbește ostenit,
Șovăiește, și o ceață îi întunecă vederea,
Se retrage, se încearcă să-și recapete puterea,
Și, minune! dă un strigăt de nebun, e fericit,
Lângă dânsul e Zopira, albă și transfigurată.
A venit cu el să moară, teama-n piept a-năbușit,
A uitat că e creștină; și lovește nendurată,
Mâna ei copilărească pe stilet e încleștată,
Îl iubește pe eroul cărui viața și-a-nchinat;
De primejdia grozavă al ei cuget e-nălțat...
Îl acoperă cu corpul, vrea să-l scape, strigă, plânge,
Dar Osman rănit de moarte cu amor la piept o strânge,
O sărută încă-o dată, lung, mai lung, și parcă vrea
În duioasa-mbrățișare, suflet, viață, tot să-i dea.
El apoi dintr-o lovire capul fraged îl retează
Și privindu-l, trist îngână cu un glas ce lăcrimează:
Numai eu aceste buze le-am atins cât am trăit!
Nimeni n-are după mine să le-atingă niciodată!
Zice și, râzând sălbatic, cu un hohot prelungit,
Capu-n mare i-l aruncă; unda plânge spumegată,
Iar adânc un ecou urcă și răspunde: Niciodată!
 Niciodată!

Note

1. Locuitori din Mayna, canton al Moreei, corespunde cu vechea Laconie (n. a.)
2. Expediția lui Scatozub, după unii istorici, Scalozub, s-a întâmplat prin anul 1543. Prințul Cantemir vorbește despre aceste expediții pe larg în tom II (ved. Puissance Ottomane). Scalozub era un faimos războinic favorabil Poloniei. Sub conducerea lui, regele Sigismund spera să facă pe cazaci catolici (după Lessur și Scherer). El făcuse 30 de expediții pe mare în caice(czajkas) în contra turcilor și 2 pe uscat contra tătarilor. Era mândru, șiret și brav (n. a.).