Visul unei nopți de vară

Visul unei nopți de vară de William Shakespeare

traducere de Ștefan Octavian Iosif

Personajele dramei

THEZEU
Ducele Atenei

EGEU
tatăl Hermiei

LYSANDER

DEMETRIUS

îndrăgostiți de Hermia

PHILOSTRAT
maestru de ceremonii la curtea lui Thezeu

QUINCE
dulgher

SNUG
tâmplar

BOTTOM
țesător

FLUTE
cârpaci de foale

SNOUT
căldărar

STARVELING
croitor

HIPPOLYTA
crăiasa amazoanelor

HERMIA
fiica lui Egeu, îndrăgostită de Lysander

HELENA
îndrăgostită de Demetrius

OBERON
craiul zânelor

TITANIA
crăiasa zânelor

PUCK
spiriduș

FLOARE-DE-MĂZĂRICHE

TORT-DE-PĂIANJEN

MOLIE

BOB-DE-MUȘTAR
spiriduși și zâne

PYRAMUS

THISBEEA

ZID

LEU

LUCIU-DE-LUNĂ

persoanele interludiului

ALTE ZÂNE ÎN ALAIUL CRAIULUI OBERON ȘI AL TITANIEI.

SUITA LUI THEZEU SI A HIPPOLYTEI.

Acțiunea: SE PETRECE ÎN ATENA ȘI ÎN PĂDUREA ÎNVECINATĂ.

Actul I

Scena I

LA ATENA. SALĂ ÎN PALATUL LUI THEZEU. INTRĂ THEZEU, HIPPOLYTA, PHILOSTRAT ȘI SUITA.

THEZEU:

Acum, frumoasă Hippolyta, ceasul
Unirii noastre își zorește pasul.
Trec patru mândre zile de-așteptare
Ce-aduc o altă lună; dar îmi pare
Că prea încet de tot cea veche scade,
Și-mi tot amână dorul meu cel viu.
Ca maștera bătrână care roade
Prea mult din câștigul unui vitreg fiu…

HIPPOLYTA:

Curând în ale nopților abisuri
Cad patru zile și degrabă pier;
Și patru nopți cu-alaiul lor de visuri,
Când arc de-argint nou-încordat pe cer
Va străluci din bolțile albastre
Crai-Nou la sărbătoarea nunții noastre.

THEZEU:

Adună, Philostrat, tot tineretul
Atenei, la petreceri și la jocuri,
Deșteaptă-al veseliei duh zburdalnic,
Gonind melancolia, palid oaspe,
Ce n-are niciun rost pe-aceste locuri.

PHILOSTRAT IESE.

Cu spada te-am pețit eu, Hippolyto!
Iubirea, ca vrăjmaș ți-am cucerit-o;
Dar ziua nunții noastre vreau să fie
Prilej de pace și de bucurie!

INTRĂ EGEU, HERMIA, LYSANDER ȘI DEMETRIUS.

EGEU:

O, slavă lui Thezeu, preaînaltul Duce!

THEZEU:

Ce vești preabunul meu Egeu mi-aduce?

EGEU:

De Hermia vin, Doamne, a mă plânge,
Fiica mea, și inima-mi se strânge.
Demetrius, apropie-te. Iată
Stăpâne, cel pe care eu, ca tată,
Copilei mele l-am menit de mire…
Lysander, vino-încoace: Vezi, o, duce,
Aceasta-a scos pe fata mea din fire.
Da, tu, Lysander. I-ai trimis aceste
Scrisori, și-n nopți cu lună, sub ferestre,
I-ai îngânat cu glas înșelător
Înșelătoare stihuri de amor;
Tu ai momit-o cu brățări din plete,
Cu jucării, cu broșe, cu inele,
Cu vorbe fermecate și prețioase,
Cu fleacuri, glume proaste, dar frumoase,
Solii primejdioase pentru fete.
Mi-ai scos din minți copila-ascultătoare
Și ascultarea ce-mi era datoare
Ai prefăcut-o-n oarbă răzvrătire.
De-aceea eu, stăpâne preamărite,
Fiindcă ea nu vrea să se mărite
Cu tânărul ce eu i-l dau de mire,
Așa cum este legea din bătrâni:
Părinții-s pe copiii lor stăpâni.
Să-mi facă voia, sau, dacă nu vrea,
Pe Thanatos de mire să și-l ia!

THEZEU:

Ce spui, frumoasă fată? Ești datoare
Să vezi un zeu în tatăl tău. El doar
Te-a înzestrat cu-al frumuseții dar…
În mâna lui ești ca un chip de ceară,
Ce-i porți tiparu-n forma omenească:
El poate să-l păstreze-ori să-l zdrobească.
Demetrius e-un tânăr demn de tine.

HERMIA:

Lysander e de-asemeni demn.

THEZEU:

Prea bine,
Dar e, Demetrius, mai prejos de tine,
Căci n-are-îngăduința câștigată
A celui care, Hermia, ți-e tată.

HERMIA:

O, de-ar vrea,
De-ar ști cu ochii mei să vadă tata!

THEZEU:

Să vadă ochii tăi cu judecata
Bătrânului tău tată, s-ar cădea!

HERMIA:

Cer, duce, îndurare, cu-îndrăzneală,
Mă-ndeamnă feciorelnica-mi sfială.
Dar nu știu ce putere mă supune
Și-mi dă-naintea îndurării tale
Curaj sfielii mele feciorelnice,
Să-mi spun pe față cugetele mele.
Doresc să știu la ce pedepse grele
Voi fi supusă, de mă-mpotrivesc
Să iau de soț pe-acel ce nu-l iubesc.

THEZEU:

Ar trebui să mori, or să stârpești
În tine toate poftele trupești.
Întreabă-ți dar, frumoasa mea copilă,
Pornirile ce-abia mijesc în tine
Și sângele ce-ți clocotește-n vine
Așa zglobiu, și dacă nu ți-e milă
De anii tăi cei tineri să-i petreci
De-a pururi între zidurile reci
Ale-unui schit, în haine de vestală,
Slăvind în imnuri stearpa lunii pală?…
O, fericite de trei ori acele
Ce-și stăpânesc pornirile, că ele
Sporesc alaiul sfintelor fecioare!
Mai fericită-i totuși mândra floare
Ce prin mireasmă-și supraviețuiește;
Pe spinu-i feciorelnic vezi cum crește
Ursita sa tânjească și să piară
În trista-i fericire, ca să moară.

HERMIA:

Mai bine-atunci să cresc și să tânjesc,
Să mor, – decât vreodată să-mi mânjesc,
Jertfind acestui tânăr viața mea,
Al cărui jug urât de l-aș purta,
Mi-ar umili și cuget și simțire.

THEZEU:

Ai încă patru zile de gândire,
Dar când Crai-Nou răsare – zi aleasă
De mine și iubita mea mireasă
Spre-a ne serba unirea – te gătește
De moarte, sau de nu, îndeplinește
Voința părintească, sau în fața
Altarului Dianei te închină,
Jurând că-n veci rămâne-vei străină
De dragoste, și castă toată viața!

DEMETRIUS:

Ascultă, mândră Hermia, povața
Măritului stăpân, și tu, Lysander,
Nu cuteza să ceri ce nu se poate,
Că nu ești nici iubit, nici n-ai dreptate.

LYSANDER:

Demetrius, dac-o iubești pe Hermia, și tatăl
Iubitei tale te iubește, iată-l!
Însoară-te cu el! Și lasă-mi mie,
Pe Hermia, fiica lui, soție!

EGEU:

Mă iei în râs, Lysander! Da, el are
Iubirea mea, și-i dărui tot ce am.
Copila e a mea, și, prin urmare,
I-o dau acestui om de nobil neam.

LYSANDER:

Eu, duce, sunt de neam bogat la fel,
Și sunt iubit mai mult decât e el.
Norocul mi-a surâs mereu și-n toate,
La fel cu-al lui, de nu mai mult chiar, poate.
Un lucru însă meritul mi-l crește:
Căci Hermia pe mine mă iubește.
Cum deci să las eu drepturile mele?…
Demetrius a izbutit să-nșele –
O spun aci – pe fata cea frumoasă
A lui Nedar, Helena – și o lasă
Acum să plângă și să-i ducă dorul,
Căci ea-și adoră și-azi amăgitorul,
Și astăzi îl iubește ca pe-un sfânt,
Pe-acest om crud, nedemn de crezământ!

THEZEU:

Mărturisesc c-am auzit și eu
Vorbindu-se de-aceasta; gândul meu,
Demetrius, era dorit să-ți ceară
O lămurire; dar mă-mpresurară
Atâtea treburi mult mai însemnate,
N-avui răgaz să mă-ngrijesc de toate.
Ci vino, tu, Egeu, și tu, băiete,
Vreau să vorbesc cu voi mai pe-ndelete.
Iar tu, frumoasă Hermia, alege:
Ori îți supui voinței părintești
Voința ta, ori, de nu voiești,
Vei fi jertfită după vechea lege,
Ce în Atena-i încă în ființă,
Și-a cărei puternică sentință
Noi nu putem nicicum s-o îndulcim:
Sau intri-n schit, sau dormi în țintirim.
Să mergem, Hippolyta mea! Egeu,
Demetrius, urmați alaiul meu:
Am trebuință să vorbesc cu voi
Asupra marilor serbări, și-apoi
Purcede-vom așa cum legea cere…

EGEU:

Supuși noi te urmăm, și cu plăcere!

THEZEU, HIPPOLYTA, EGEU, DEMETRIUS ȘI OAMENII CURȚII IES.

LYSANDER:

Ei, dar ce-ți păliră trandafirii
Obrajilor?

HERMIA:

Din pricina mâhnirii
Că ochii mei, învăluiți de nori,
Nu pot stropi aceste biete flori…

LYSANDER:

Vai, din mulțimea cărților cetite,
Din basmele ce-mi fură povestite,
Știu că iubirea când e-adevărată,
În cursul ei e-întruna tulburată
Și foarte rare-s zilele-i senine…
De pildă-atunci când s-ar ști de toți,
O mare deosebire între soți
De naștere… Poți plânge cu suspine

HERMIA:

Când cel iubit e mai prejos de tine!

LYSANDER:

Când, altădată, iar, nepotrivire
De ani…

HERMIA:

Când bătrânețea se unește
Cu tinerețea, ce nenorocire!

LYSANDER:

Când unul din părinți nu se-nvoiește…

HERMIA:

O, chin din iaduri! Să-ți alegi bărbat
Prin ochi străini…

LYSANDER:

Sau dacă s-a-ntâmplat
Ca doi ce se iubesc să se aleagă,
Războiul, boala, moartea, lumea-ntreagă,
Toți împotriva lor acum se-ncheagă,
Făcând norocul lor fugar să piară
Ca sunetul, ca umbra sau ca visul,
Ca fulgerul ce-o clipă scânteiază,
Că nici n-apucă cineva să-l vază,
Să-i strige: ,,Stai!“ – și e-nghițit de-abisul
Întunecimii… Vai, așa se duce
De repede tot ceea ce străluce!…

HERMIA:

Dar dac-aceasta-i voia sorții rele,
Să îndurăm și noi primejdii grele.
Ca toți iubiții, – noi s-avem răbdare,
Că nu-i pe lume-amor lipsit de chin,
De gânduri negre și de-adânc suspin,
De dor, de lacrimi și de griji amare!

LYSANDER:

Un sfat cuminte, Hermia. Ascultă:
Am o mătușă cu avere multă,
Avută-n ani, săracă în copii,
Ea stă la șapte poște de aci
Și mă iubește ca pe-un fiu al ei.
În casa-acestei vrednice femei
Vom merge și ne vom căsători;
Acolo nu ne poate urmări
Urgia vreunui jude din Atena…
O, Hermio, mi-ești dragă! Te strecoară,
Din casa părintească, mâine seară;
Te-aștept în crângul unde cu Helena,
Frumoasa ta prietenă, te-aflai,
Întâia oară la o sărbătoare
A unei mândre zile-ntâi de mai!

HERMIA:

Lysander, jur pe arcul cel mai tare
Al lui Amor, pe agera-i săgeată
Cu vârful de-aur, pe cea mai curată
Și albă porumbiță a Cytherei,
Pe milostiva zână-a-mperecherii
Acelora ce se iubesc, pe-aleanul
Ce-o mistuia pe Dido, când vicleanul
Troian a părăsit-o, și pe toate
Făgăduințele de-amor sfărmate
Mai multe de bărbați ca de femei –
La miezul nopții, mâine, vin unde vrei!

LYSANDER:

Te-aștept, iubito… Uite pe Helena!

INTRĂ HELENA.

HERMIA:

Bine-ai venit, frumoasa mea Helena!

HELENA:

Tu-mi zici frumoasă? Nu-mi mai zice astfel!
Tu ești pentru Demetrius frumoasă,
Luceferi ochii tăi sunt pentru el
Și vocea ta e mai armonioasă
Ca trilul ciocârliei, când păstorul
L-ascultă vesel, când dă-n verde-ogorul
Când vezi măceșul scânteind în floare
O! Dacă boala e molipsitoare,
De ce n-ar fi și vraja frumuseții?
Ți-aș lua din ochi văpaia, nurii feții
Și armonia dulcelui tău glas.
Și lumea, dac-ar fi a mea, te las
Pe-ntreaga lume să rămâi stăpână,
Demetrius al meu doar să rămână!
Învață-mă cum să-l privesc și spune
Prin ce ascunse vrăji îl poți supune,
Arată-mi taina frumuseții tale…

HERMIA:

El mă iubește, chiar de-i fug din cale,
Deși mă uit la el urât…

HELENA:

O, dacă
Aș ști cum să mă uit la el, să-i placă!

HERMIA:

Deși-l gonesc și-l cert, el tot mă cere…

HELENA:

Vai, plânsul meu nu are-acea putere!

HERMIA:

Deși-i arăt dispreț, el mă slăvește…

HELENA:

Eu îl slăvesc, el mă disprețuiește.

HERMIA:

Ce-s vinovată eu dacă-i nebun!

HELENA:

O, de-aș putea și eu la fel să spun!

HERMIA:

Ascultă, și fii veselă, Helena:
Eu și Lysander părăsim Atena.
Când pe Lysander-ntâi eu l-am văzut,
Ce paradis orașul mi-a părut!
Și vezi, așa puternic e misterul
Amorului, că-n iad îmi schimbă cerul!

LYSANDER:

Cuvintele acestea nu te mint:
Când mâine, în oglinda apei clare
Își scaldă Hebe fața ei de-argint,
Stropind câmpia cu mărgăritare,
Pe lângă zidul falnic al arenei,
Ne furișam prin porțile Atenei…

HERMIA:

Și-n poienița unde amândouă,
Pe stratul de brândușe plin de rouă,
Ne hodineam în dimineți senine,
Mă va-ntâlni Lysander-al meu pe mine.
Pe urmă, întorcându-ne privirea
De la Atena,
Și vom cuprinde totul din privire
Să căutăm cu grijă, în neștire,
Prieteni noi, tovărășii străine…
Tovarășă de-amor, rămâi cu bine,
Te las, și facă-ndurătorul Joe,
Demetrius al tău să-ți intre-n voie…
Lysander, nu uita… De-acuma, cată
Să ne lipsim privirea însetată
De dragoste, căci noaptea va veni.

IESE HERMIA.

LYSANDER:

Îmi țin cuvântul, Hermia, să știi!

IESE PRIN DREAPTA.

HELENA SE ÎNDREAPTĂ SPRE PALAT, ÎN VREME CE CORTINA CADE.

HELENA:

Cât poate fericirea să-i răsfețe!
Nu-s mai prejos de ea în frumusețe.
Dar ce folos? Demetrius nu se-ncrede
În ce știu alții, ’n ce Atena vede.
Robit de ochii Hermiei se-nșală
Cum eu, robită lui, cad în greșeală.
Din tot ce-i josnic, găunos, din pleavă,
Iubirea făurește-un chip de slavă.
Ea nu cu ochii vede, ci cu gândul.
Închipuindu-l orb, înaripându-l.
Pe Cupidon, știm că smintită pripă
Stă-n ochii lui legați, pe-a lui aripă
Iubirea, știm cu toții că-i un copil;
Se-nșală și orbecăie umil,
Precum ștrengarii care jură-n șagă,
Nimica de iubire nu o leagă.
Când n-avea ochii Hermiei în minte,
Mă amăgea-în potop de jurăminte.
Dar i-a simțit aprinsa ei văpaie,
Și tot potopul s-a-nmuiat în ploaie.
Demetrius va afla din gura mea
Că mâine va fugi iubita sa.
Și mâine-i va porni în căutare,
Aflând prin mine-această taină mare.
Mă voi alege doar că-l voi vedea,
Tot căutând-o pe rivala mea!

IESE.

Scena II

ODAIE ÎNTR-O COLIBĂ. SEARĂ. SCENĂ-NGUSTĂ.

INTRĂ SNUG, BOTTOM, FLUTE, SNOUT, QUINCE ȘI STARVELIG.

QUINCE:

Suntem toți în păr?

BOTTOM:

Ar fi mai bine să-i strigi pe toți, unul după altul, după listă.

QUINCE:

Iată-i, aci-s trecuți toți pe care i-am socotit destoinici să joace la reprezentația de gală ce-o dă înaintea ducelui și-a ducesei, în seara de nuntă.

BOTTOM:

Mai întâi, cinstite Quince, povestește-ne subiectul piesei, apoi citește numele actorilor, și pe urmă să ne apucăm de treabă.

QUINCE:

Piesa se cheamă: ,,Prea jalnica comedie și
cumplita moarte a lui Pyram și a Thisbeei“.

BOTTOM:

E un cap de operă, să mă credeți, și foarte hazlie. Acuma, Quince dragă, strigă pe actori după listă. Scumpi maeștri, nu vă-ngrămădiți!

QUINCE:

Să răspundă fiteșcare! Nick Bottom, țesătorul!

BOTTOM:

Aci. Spune-mi rolul pe care am să-l joc și apoi vezi de altul.

QUINCE:

Dumneata, Nick Bottom, ai să faci pe Pyram.

BOTTOM:

Ce-i Pyram ăsta? Un amorez ori un tiran?

QUINCE:

Un amorez care se omoară foarte frumos din dragoste.

BOTTOM:

O, are să fie nevoie de ceva lacrimi ca să iasă bine rolul ăsta! De l-oi juca eu, n-am să cruț deloc ochii adunării! Voi stârni o furtună de lacrimi, voi geme cumsecade… Cu toate că mai drag mi-ar fi să joc pe un tiran! Sunt în stare mai bine ca oricine să fac pe Herculea! E un rol ăsta în care toate se prăvălesc și se duc de râpă!…
Dar stânca se prăvale
Sfărmând ce-i iese-n cale,
Răzbubuind în treacăt
Și sparge orice lacăt,
Iar Phoebus peste unde
Cu caru-i strălucit
Ar vrea să se cufunde
În cruntul nesfârșit.
E frumos, hai?… Zi-i acum pe ceilalți confrați. Iată ce ton trebuie să ia Herculea sau un tiran oarecare; amorezul e mai dulceag, mai plângător…

QUINCE:

Francisc Flute, cârpaci de foale!

FLUTE:

Aci!

QUINCE:

Dumneata vei juca pe Thisbeea.

FLUTE:

Cine-i Thisbeea? Vreun cavaler rătăcitor?

QUINCE:

Nu; Thisbeea e domnița pe care Pyram trebuie s-o iubească.

FLUTE:

Ba nu, zău, rogu-te, nu mă face să joc un rol de femeie, că uite, încep să-mi dea tuleiele…

QUINCE:

N-are a face; ai să joci cu mască și-ți vei subția glasul cât vei putea mai tare.

BOTTOM:

Dacă pot să pun mască, lasă-mă pe mine să joc și rolul Thisbeei! Am să-mi fac un glăscior îngrozitor de subțire: ,,Thisbea! Thisbea! Ah, Pyrame! Scumpul meu dulce! Thisbea ta, iubita ta Thisbea!“

QUINCE:

Nu, nu; dumneata ai să joci pe Pyram, și dumneata, Flute, pe Thisbeea!

BOTTOM:

Bine, fie. Treci la altul.

QUINCE:

Robin Starveling, croitorul!

STARVELING:

Aici, Peter Quince!

QUINCE:

Robin Starveling, dumneata ai s-o joci pe mama Thisbeei. Tom Snout, tu vei fi căldărarul.

SNOUT:

Aici-s, Peter Quince!

QUINCE:

Dumneata ai să faci pe tatăl lui Pyram.
Eu însumi pe tatăl Thisbeei. Snug tâmplarul să facă pe Leul. În sfârșit, cred că am împărțit bine toate rolurile!

SNUG:

E copiat rolul Leului? Dacă da, dă-mi-l, te rog, să-l învăț, că sunt cam greu de cap.

QUINCE:

N-ai nevoie să-l înveți, n-ai decât să-l ragi.

BOTTOM:

O, lăsați-mă să joc și eu rolul Leului! Aș răcni-n așa fel, că aș răni toate inimile simțitoare! Aș răcni-n așa fel, că ducele ar striga: ,,Bis răgetul! Bis răgetul!“

QUINCE:

Dacă ragi așa fioros, te pomenești că faci pe ducesa și doamnele ei să leșine de spaimă – și-ar fi destul ca să ne spânzure pe toți.

TOȚI:

Și spânzurați ar fi copiii mamelor noastre.

BOTTOM:

Fără doar și poate, scumpi maeștri, dacă speriem damele, toate au să aibă un singur gând: să ne trimită la spânzurătoare! Dar eu pot să-mi prefac așa de bine glasul, că voi rage gingaș ca o turturea când gângurește. Voi răcni ca o privighetoare!

QUINCE:

N-ai să joci alt rol decât al lui Pyram.
Pyram ăsta e un om dulce la chip, ca un om pe care ți-ar plăcea să-l întâlnești
 într-o lungă zi cu soare; un cavaler drăguț și nostim.

BOTTOM:

Bine, să-l joc. Dar ce fel de barbă s-ar potrivi mai bine cu rolul meu?

QUINCE:

Care ți-o plăcea.

BOTTOM:

Aș putea să joc rolul ăsta cu o barbă în culoarea paiului, sau cu o barbă portocalie ca bronzul, sau cu o barbă de culoarea coroanei Franței, galbenă de tot.

QUINCE:

Cele mai multe tivde de culoarea Franței și-au pierdut părul; vei juca deci și tu fără barbă. Acum, scumpi maeștri, aveți fiecare rolul vostru. Vă conjur, vă cer, vă poruncesc să le știți până mâine seară și să ne întâlnim cu toții în poiana de lângă palatul ducal, la o leghe de oraș, am fi opăciți de toți gură-cască și toată lumea ar afla de planul nostru. Eu acuma dau fuga să fac o însemnare de toate lucrurile ce ne trebuie pentru reprezentație. Vă rog să nu care cumva să lipsească vreunul.

BOTTOM:

Nu vom lipsi. Acolo putem să repetăm în toată voia. Căutați să fiți cu toții la înălțime.

QUINCE:

Să ne-ntâlnim la stejarul ducelui.

BOTTOM:

Venim, venim, orice s-ar întâmpla!

IES.

Actul II

Scena I

O POIANĂ LÂNGĂ ATENA.

INTRĂ PUCK DIN STÂNGA. O ZÂNĂ DIN CEALALTĂ PARTE.

PUCK:

Hei, încotro, grăbite duh?
ZÂNA:
Rătăcitoare prin văzduh,
Peste țarcuri și grădini,
Peste mărăcini, hârtoape,
Peste gropi și peste ape,
Trec plutind și-ntrec în zbor
Globul lunii plutitor,
Și stropesc cu rouă rece
Cercurile ce le lasă
Doamna zânelor când trece
Peste iarba de mătase,
Cu-ale sale jupânițe,
Care-s ’naltele crăițe,
Pe-ale lor fuste-aurite
Tu zărești aceste pete,
Sunt rubine, mult dorite
De șăgalnicele fete,
Pete care cu parfumul
Lor îmbălsămează drumul.
Dar merg să strâng vreo câțiva stropi de rouă,
S-anin de orice floare-o perlă nouă.
Hai, pleacă! Vine-aici crăiasa mea,
Cu-alaiul ei de zâne după ea.

PUCK:

Și Craiul meu dorește, mi se pare,
Să dea aici, la noapte, o serbare.
Ferește-ți pe stăpâna ta s-o vadă;
Căci Oberon e, știi, pornit pe sfadă
Și dornic e de răzbunare Craiul,
Fiindcă ea târăște cu alaiul
Ca paj, pe-un drăgălaș prunc dolofan,
Răpit de la un rege indian.
Prunc de furat mai scump ea n-a avut,
Și Oberon, gelosul, ar fi vrut
Să-l aibă printre scutierii săi,
Să-l poarte la vânat prin munți și văi…
Iar ea nu vrea cu niciun preț să-l piardă,
Cu flori îl încunună și-l dezmiardă,
Și-l ține lângă ea, cu mare dor…
Acum, de se-ntâlnesc la vreun izvor,
Sub licărul de stele în dumbravă,
Sau în hățiș, s-apucă de gâlceavă
Și se sfădesc și hojma se defaimă
Că bieții silfi se-ascund prin ghimpi de spaimă…
ZÂNA:
Sau chipul și făptura ta mă-nșală,
Sau dacă-mi dau eu bine socoteală,
Ești duhul hâtru căruia îi spun
Cei ce te știu ,,Robin-băiatul-bun“.
Nu ești tu cel ce vâri pe fete-n boale,
Și noaptea furi smântâna de pe oale,
Te-ascunzi în ițe și încurci urzeala,
Faci morile să umble alandala?
Tot tu împiedici untul să s-aleagă,
Că biata gospodină ziua-ntreagă
Asudă în zadar și unt nu iese;
Strici vinurile care fierb, și-ades’
Înșeli pe călător și râzi de el,
Pe-acel ce-ți zice însă ,,Prichindel“,
Sau ,,micul Puck“ – pe-acela tu-l slujești
Și chiar i-aduci noroc… Așa-i că ești
,,Robin-băiatul-bun, cel sclipitor“?…

PUCK:

Sunt Puck, băiatul bun, rătăcitor
Și ca să-l fac pe Oberon să râdă,
Obișnuiesc să-mi iau o față hâdă.
Când, nechezând ca iepele, atrag
Pe hărmăsarul brudnic în huceag.
Măr copt mă fac adesea în cuptorul
Cumetrei, și când vrea să ia ulciorul
Să beie, eu de nasul ei m-anin
Și berea curge-în veștedul ei sân!
Ades’, cea mai sfătoasă din bunici,
Când e rugată de nepoții mici
Să spuie-un basm, mă ia drept scăunel
Cu trei picioare: vrea să stea pe el,
Atunci alunec, baba se trezește
Jos pe podele, blastămă, tușește,
Iar toți ceilalți fac haz, se țin de șale
De râd, pufnesc, strănută în basmale
Și jură că de când sunt ei pe lume,
N-au pomenit așa poznașe glume!
Dar uite-l pe-Oberon. Adio, zână!
ZÂNA:
Ah, uite și pe mândra mea stăpână!
Oh, dacă n-ar zări-o Craiul tău!…

OBERON INTRĂ CU ALAIUL SĂU PRIN DREAPTA,

TITANIA CU AL EI, DIN STÂNGA.

OBERON:

Aici, pe lună, ne-ntâlnim cam rău,
Titanio, semeațo!

TITANIA:

Oberon!
Gelosul! Haidem, zâno, să fugim:
Doar am jurat să ocolesc pe veci
Tovărășia și-așternutul său.

OBERON:

Nesocotito! Te grăbești să pleci?
Ce? Nu mai sunt eu oare soțul tău?

TITANIA:

Atunci eu s-ar cădea să-ți fiu soția,
Dar știm că, părăsind împărăția,
Tu zile-ntregi, sub chipul lui Corin,
Cântași pe fluier versuri de amor,
Culcat în al Philidei sân de crin.
De ce te-ntorci acum cu-atâta zor
Din India cu plaiuri depărtate?
Ori pentru mândra amazoană, poate,
Războinica-ți ibovnică-ngâmfată
De care te topeai de dor odată,
Se mistuie pentru Thezeu de-amor
Și-aduci belșug în căsnicia lor?

OBERON:

Cum de-îndrăznești, Titanio, să-mi faci,
Când știm că pe Thezeu ce mult îl placi,
Mustrări, pe Hippolyta c-o iubesc?
Ai vrea cu orice preț să-ți amintesc
Că tu l-ai smuls, pe-o noapte înstelată,
De lângă Perigenia-nșelată
Atunci de el? Și cine l-a împins
Să-și calce jurământul dat, nestins,
Egleei, Ariadnei, Antiopei?

TITANIA:

De mine mai cutezi să te apropii?
Ca om gelos ești foarte priceput!
Din toiul verii nu ne-am mai văzut…
Să ne jucăm zburdalnicele hore
Pe melodia harfelor sonore,
În văi, în lunci, în huciuri, la izvoare,
Și nici pe țărmul nisipos de mare.
Eoliane –, fără ca deodată
Tu să nu vii cu certurile tale,
Să nu ne tulburi veselia toată…
De-aceea, mânios pesemne, vântul
Că n-ascultăm la cântecele sale,
Sorbi din ape neguri otrăvite
Care-au făcut, acoperind pământul,
Și cele mai nepricopsite gârle
Să rupă malul și să se azvârle
Din albia umflată de trufie…
Zadarnic boii îndurat-au jugul.
Zadarnic omul își trudește plugul,
Căci putrezește grâul în câmpie
Pân’ce să prindă spic, și e pustie
Pășunea, corbii-n cete nesfârșite
Se-abat pe câmpul plin de moarte vite…
Popicele în glod zac îngropate,
Potecile sunt părăsite toate
Prin lunci, prin luminișuri, prin poiene,
De nu le mai cunoști din buruiene.
Și-n nopți de iarnă nu s-aud povești
Prin case, nici colinde la ferești
Și nimeni la petreceri nu se-ndeamnă…
De-aceea luna, peste ape doamnă,
Umple văzduhul, palidă de ciudă,
Cu ceață-mprăștiind răceala udă;
Și timpurile anului se-ntoarnă
Anapoda pe crug: căci alba iarnă
Sărută roșii roze parfumate;
Pe capul nins, de tâmplele-mbrumate
Ale lui Crivăț spânzură-o tiară
De ghiocei… Zglobia primăvară,
Senina vară, toamna-mbelșugată,
Zgârcita iarnă –, își schimbară toate
Veșmântul… Lumea-ncearcă-nspăimântată
Să le cunoască, însă nu mai poate
Nici după roadă, nici după culoare.
Și-acest noian de zăpăceli și rele
De unde crezi că izvorăște oare?
Din certurile noastre, da, din ele,
Noi suntem vinovați de toate cele…

OBERON:

Îndreaptă-le, că-ți stă doar în putere!
De ce-l jignești pe Oberon? Ce-i cere
Titaniei? Nimic, decât să-i dea
Un prunc pierdut, pe care dânsul vrea
Să-l facă paj de-cinste-al Curții sale.

TITANIA:

Cât despre asta, Oberon, nici ale
Împărăției zânelor comori
Nu-mi pot plăti pe-acest copil din flori.
Cu maica lui eram ca și o soră,
Și-ades’ în miresmata auroră
A Indiei, pe țărmul lui Neptun
Cu perle vream cu ea să mă-încunun.
Stam, și privind ades’ cum de la maluri
Corăbii grele se-mbarcau pe valuri,
Făceam mult haz de albele vântrele
De vânt umflate, ce păreau că-s grele;
Atunci și ea să-noate începea,
Cu pântecul rotund, făcând ca ele –
(Căci chiar p-atunci era și dânsa grea
Cu pajul meu de azi)… Dar, muritoare,
Muri în ceasul chiar când l-a născut.
De dragul ei, l-am luat și l-am crescut
Pe-acest copil, și tot de dragul ei
Nu-l dau, că-mi este drag ca ochii mei!

OBERON:

Cât stai pe-aceste locuri?

TITANIA:

Știu și eu?
Plec poate după nunta lui Thezeu.
De vrei să facem hora împreună,
Și să ne vezi cum dănțuim în lună,
Rămâi cu noi; de nu, cu-atât mai bine…

OBERON:

De-mi dai băiatul, o să merg cu tine.

TITANIA:

Nu-l dau pe toată-mpărăția ta!
Să mergem, zâne. Că, dac-am mai sta,
S-ar face sfadă.

TITANIA CU SUITA EI PLEACĂ.

OBERON:

Caută-ți de cale!
Dar nu vei părăsi această vale
Mai înainte de-a-mi plăti ocara,
De nu ajung cumplit să mă răzbun.
Hai, vino, dragă Puck, băiatul bun.
Ți-aduci aminte tu de ziua când
Stam noi pe-un promontoriu –, și cântând
Veni acea sirenă pe-un delfin,
Un cântec dulce și așa de lin,
Că amuți războinica fanfară
A mării, și, desprinși, alunecară
Vreo doi luceferi din înaltul zării,
Spre-a asculta cum cântă fata mării?

PUCK:

Mi-aduc aminte.

OBERON:

Tot atunci văzui
(Tu nu puteai să-l vezi), cu arcul lui,
Pe-Amor zburând între pământ și lună,
Țintind cu-un vârf aprins cu mătrăgună
Pe o vestală care sta pe tron.
Și cum întinse arcul, Cupidon
Putea răni cu sprintena-i săgeată
O sută mii de inimi dintr-odată;
În casta rază-a lunei umezi însă,
Văzui săgeata lui de pară stinsă
Și fata de-mpărat trecu senină,
Ca o fecioară gingașă, străină
De dragoste… Dar eu atunci văzui
În care loc pică săgeata lui:
Căzu-n apus, pe-o mică buruiană,
Cu albe flori, dar de-a săgeții rană
De-atuncea roșii… Fetele, la țară,
Îi zic ,,năvalnic“. Du-te, așadară,
Și adă-mi-o. Ți-am arătat-o o dată.
De picuri, la bărbați sau la femei,
Pe ochii lor închiși, când somnu-i fură,
Un strop din sucul fermecat al ei,
Se-ndrăgostesc de cea dintâi făptură
Pe care-o văd când se trezesc din somn…
Aleargă dar, îți sunt stăpân și domn,
Și adă-mi fermecata buruiană
Ca fiara din adânc, leviatană,
Pe când străbate-oceanu-într-o clipită

PUCK:

Vreau să încing, în fuga mea zorită,
Întreg pământu-în patruzeci de clipe.

PUCK IESE REPEDE.

OBERON:

Voi iscodi, cu fragede aripe,
Titania în somn de-o fi culcată
Și-atunci cu buruiana fermecată,
Pe-oricine-l va vedea la deșteptare,
Un leu, un urs, un taur, orișicare,
Un lup sau o maimuță de-o zări,
Fără de margini s-o îndrăgosti.
… Stropind-o cu o altă buruiană,
Să-mi deie-atuncea pajul de pomană.
Dar cine vine? Eu sunt nevăzut,
Să aflu ce-și vor spune, neștiut.

INTRĂ DEMETRIUS ȘI HELENA DIN DREAPTA.

DEMETRIUS:

S-a dus iubirea noastră. O poveste?
Cu Hermia, Lysander unde este?
Pe el îl voi ucide. M-a pătruns
Iubirea ei. În codru s-au ascuns,
Așa mi-ai spus. Dar mintea-mi se destramă
De nu pot s-o găsesc, de bună seamă,
Pe Hermia… Tu, nu mă mai urma!

HELENA:

Dar nu pot să înfrâng iubirea ta!
Să nu-mi mai farmeci sufletul de dor
Și n-am să-ți mai păstrez atât amor.

DEMETRIUS:

Te-am cucerit? Nu ți-am vorbit deschis?
Te-ncrezi degeaba într-al iubirii vis.
Nu te iubesc! Nu pot să te iubesc!

HELENA:

Mai mult în chipu-acesta te-ndrăgesc!
Îți sunt, Demetrius, câinele de pază.
Mă bați, și simt în inimă o rază
De dragoste-înălțându-se spre tine.
Mă simt, de tine alături, foarte bine…
Chiar de mă bați, chiar dacă mă lovești,
Că te-nsoțesc, deși nu mă iubești.
O! Lasă-mă să merg pe urma ta,
Chiar de m-ai bate, chiar de m-ai certa!
Mă lasă calea să ți-o însoțesc,
Dar tot te voi găsi, căci te iubesc.
Un colț din suflet vreau să-mi hărăzești,
Chiar dacă azi nu poți să mă iubești.
Dar totuși ți-l cerșesc, să-l am și mâine.
Mă rog de tine cum se roagă-un câine!

DEMETRIUS:

Nu cuteza mânia să-mi stârnești,
Căci doar la ură tu mă ispitești.

HELENA:

Când nu te văd, de orișice mi-e silă!

DEMETRIUS:

Cum poate să se-ndure o copilă
Să iasă din cetate, urmărind
Pe-acel iubit de ea cu-atâta jind,
Dar care n-o iubește? Și la noapte
Să-nfrunte doar primejdii, crunte fapte,
Primejduind, și fără de temei
Comoara scumpă-a fecioriei ei?

HELENA:

Mi-e cinstea ta de pază-în orice fapte.
De tine-alături când mă văd în noapte
Văd ochii tăi scânteietori mereu:
Nu-i noapte, nici pustiu în jurul meu.
Mă simt alături de ființa-ți dragă,
Și pentru mine este-o lume-întreagă.
Nu-s singură, și nici nu-s părăsită,
Când sunt de lumea-întreagă ocrotită.

DEMETRIUS:

M-ascund printre tufișuri, ca în gheare
Să te cuprindă aprigele fiare.

HELENA:

Nici sufletul de fiară nu-i hain
Ca sufletu-ți, tăios cum este-un spin.
Hai, pleacă și mă lasă, ca pe dos,
Legenda să se-ntoarcă: rușinos
Apollo fuge, laș și mișelește,
Iar Daphne peste tot îl urmărește.
Un uliu-i urmărit de-o turturică;
Iar biata căprioară, fără frică,
Spre tigrul fioros se năpustește:
De-avântul ciutei fiara se ferește.

DEMETRIUS:

Nu stau să-ți mai răspund la nerozii.
Hai, pleacă, ori altminteri vei păți
În codru o năprasnică ocară.

HELENA:

Ți-e inima cumplită și amară:
În templu, în cetate-în toată țara,
Batjocorești ce-am mai de preț, comoara
Iubirii nesfârșite pentru tine.
Bărbatul se cuvine, prin suspine,
Să-și urmărească tot mereu iubita.
Aicea eu mă simt nedreptățită,
Căci îți cerșesc, din inimă, iubirea,
Iar tu nu mi-ai păstrat nici amintirea.

DEMETRIUS IESE.

Te-oi urmări și-oi face rai din iad,
Ucisă de cel drag de-o fi să cad.

IESE.

OBERON:

Ieși din pădure, nimfă: să știi bine:
Tu vei fugi de el, el, după tine!

PUCK VINE DIN ADÂNCIME, CU O FLOARE MARE, ROȘIE.

(LUI PUCK): Hai, vino, spiriduș rătăcitor!
Adus-ai floarea gingașă de-amor?

PUCK

(I-O ARATĂ): Da, iat-o!

OBERON:

Pune-o-în locul singuratic.
Plin de mireasma cimbrului sălbatic,
Și unde cresc crăițele înalte,
Alături cu mușcatele învoalte.
Umbrit de-un rug cu-o-ntunecată floare
De trandafiri, de crini, de lăcrămioare.
Aicea, lin de zâne legănată,
Titania voioasă se desfată
În cuib înmiresmat de flori, ce bine
Se odihnește-n nopțile senine!
Aicea-și lasă smălțuita piele
Șopârla, pentru-o rochie cu inele.
Strai destul de larg să-mbrace
Pe-oricare dintre zânele acele.
Aici voi aștepta s-o ung pe gene
C-un strop din sucul astei buruiene,
Umplându-i ochii ei cu fel de fel
De năluciri nebune. Ia din el
Și tu un strop, și cată prin poiană
Pân’ ce-ntâlnești o mândră-ateniană
De-un tânăr atenian înamorată,
De care el vrea cu-orice preț să scape.
Mergi și, când doarme, unge-l pe pleoape
Cu buruiana aceasta fermecată.
Dar să purcezi cu-atâta iscusință
Încât, firește, cea dintâi ființă
Pe care-o va zări, să fie ea.
Îl vei cunoaște după-mbrăcămintea
Lui de-atenian. Fă tot ce-ți spun, așa
Ca el de dragul ei să-și piardă mintea,
Precum ea și-o pierdu de dragul lui…
Mă vei găsi aici mai înaintea
Cântatului. Mergi dar și ia aminte!

PUCK:

Stăpânul meu feeric, vorba ta
Se va-mplini aidoma cum spui! (IESE.)
(OBERON SE ASCUNDE-N DREAPTA-N FAȚĂ ȘI STĂ LA PÂNDĂ.)

Scena II

O ALTĂ PARTE A PĂDURII.

TITANIA VINE CU ZÂNELE EI DIN FUND, ÎN STÂNGA.

TITANIA:

Acuma, zâne, cântecul și hora!
Și toate-apoi la rostul tuturora!
Toți mugurii de viermi să-i curățiți
Să pară trandafirii străluciți.
Să prindeți prin dumbravă lilieci.
Și să le smulgeți aripile reci,
Croind ușor rochițe pentru iele.
Și pentru spiriduși, la fel, din ele.
Siliți și cucuvaia să-și ia zborul,
Cu țipătu-i de rău prevestitorul.
Și-acum legănați-mă domol
În cântecele voastre. Pân’ mă scol
La muncă! Și lăsați-mă să dorm!

CÂNTECUL ZÂNELOR.

ÎNTÂIA ZÂNĂ:
Șerpi vărgați, țepoși arici,
Salamandre verzi, plecați!
Doamna noastră doarme-aici,
Nu cumva s-o tulburați!

CORUL:

Nani, nani, dormi ușor!
Fie lin
Și senin
Somnul tău,
Și păzit de ceasul rău
Nani, nani, dormi ușor!

II

A doua ZÂNĂ:
Voi, bondari, țânțari, ușor,
Negri cărăbuși, tăceți!
Voi, păianjeni țesători,
Mergeți, țeseți, unde vreți!

CORUL:

Nani, nani, dormi ușor!
Fie lin
Și senin
Somnul tău,
Și păzit de ceasul rău
Nani, nani, dormi ușor!
ÎNTÂIA ZÂNĂ:
Una dintre noi veghează
Și să stea aici de pază.

ZÂNELE SE DUC ȘI DISPAR ÎN FUND. TITANIA DOARME ÎN STÂNGA, ÎN FAȚĂ.

INTRĂ OBERON ȘI SE APROPIE DE TITANIA, APĂSÂND FLOAREA PE PLEOAPELE EI.

OBERON:

Când din somn vei tresări
Să-ndrăgești ce vei găsi:
Tigru, leopard, motan,
Urs, mistreț ori șobolan,
Cât de prost ar fi și-oricât
De sălbatic și urât,
Drag să-ți pice, cum îl vezi
Și de doru-i să oftezi.

PLEACĂ RÂZÂND PRIN STÂNGA, ÎN FUND.

INTRĂ LYSANDER ȘI HERMIA.

LYSANDER:

Ai obosit de-atât amar de drum
Și ne-am pierdut, iubita mea, cărarea.
Să ne culcăm, căci toate dorm acum,
Doar s-a lăsat de mult întunecarea.
Să poposim aicea în pădure,
Hai, Hermio, și somnul să ne fure.

HERMIA:

Lysander dragă, fie-așa cum zici,
Eu mi-am ales culcușul meu aici,
Pe-acest răzor… Tu unde-ți vei așterne?

LYSANDER:

Aceste flori ne vor sluji de perne:
O inimă, un pat și o credință!

HERMIA:

Nu te culca alăturea de mine,
Lysander, nu se cade… mi-e rușine!

LYSANDER:

În tot ce-am spus e nevinovăție:
Iubirea se rostește-așa cum știe.
Ni-s inimile strâns împreunate,
Și nu te-îndemn, iubito, la păcate.
Avem în piept o singură credință,
Făcând din noi o singură ființă.
Îngăduie-mi alăturea de tine
Să mă întind, pe ierburi și verbine.

HERMIA:

O, ce drăguț împerechezi cuvinte!
Aș fi nebună de-aș fi vrut să spun
Măcar o clipă că Lysander minte!
Dar, scump Lysander, fii așa de bun
Din dragoste, ca și din curtenie,
Treci mai departe, dar nu mai departe
Decât o bună creștere desparte
Pe-un soț de viitoarea lui soție…
Adio, drag Lysander, noapte bună!
Dea cerul ca iubirea-ți să n-apună
Decât când scumpa-ți viață va apune…

LYSANDER:

Înalț și eu aceeași rugăciune:
Când nu te-oi mai iubi mă ieie Domnul;
Te înveșmânte-acum, în tihna-i, somnul.

HERMIA:

Ba, jumătate din urare cază
Pe ochii celui ce așa-mi urează!

AMÂNDOI SE CULCĂ ȘI ADORM.

PUCK INTRĂ PRIN FUND, ÎN STÂNGA.

PUCK:

Prin pădure, peste tot,
Am umblat și n-am găsit
Atenian afurisit
Pe ai cărui ochi să pot
Pune sucul meu vrăjit.
Noapte și tăcere… Dar
Cine doarme-aci-n umbrar?
Cel de care îmi vorbi
Oberon că n-ar iubi,
Ticălosul, pe-ateniana!
Și dincoace doarme dulce
Și nenorocita de fată
Pe pământul ud și rece!
Uite, n-a-ndrăznit, sărmana.
Lângă dânsul să se culce…
Ei, neghiobule ! Voi trece
Farmecul asupra ta,
Când te vei redeștepta,
Dragostea alunge-ți somnul!
De pe ochi… Te vei trezi
Când eu nu mai sunt aci!
Căci mă duc să-mi caut Domnul!

PLEACĂ PRIN MIJLOC ÎN STÂNGA.

INTRĂ DEMETRIUS ȘI HELENA, ALERGÂND.

HELENA:

Oprește-te, chiar dacă-ar fi să mor
De mâna ta!

DEMETRIUS:

De ce mă urmărești?
Ți-am spus să pleci!

HELENA:

Vrei să mă părăsești
Aci pe întuneric? O, fii bun!

DEMETRIUS:

Rămâi și fă ce vrei! Atâta-ți spun!

PLEACĂ PRIN DREAPTA.

HELENA:

Doar Hermia-i atât de fericită!
A dragostei statornică ispită,
Duios a mai cuprins-o! Ochii ei
Lucesc… De ce lucesc așa de viu?
O, nu de focul lacrimilor, știu,
Că n-ar luci atunci mai viu ai mei?
Ce văd? Lysander zace la pământ!
E mort? Sau doarme? Rană nu zăresc,
Nici sânge… Nu rostește un cuvânt!
Deșteaptă-te, Lysander, de trăiești!

LYSANDER (DEZMETICINDU-SE):

Iubita mea Helena! Înger sfânt,
Atâta de fermecătoare ești!
Heleno, ah, ce străvezie ești!
Cum toate se schimbară fără veste!
Văd inima-ți, o văd prin sânul tău!
Demetrius ce face? Unde este?
Un nume-al unui om ce-i demn să cadă
Ca un mișel, străpuns de-această spadă!

HELENA:

O, taci, Lysander! Nu-l vorbi de rău!
Căci Hermia și lui îi este dragă!
E îndrăgita sufletului tău,
Tu singur ai iubirea ei întreagă.
Nu poate fi un om mai fericit!

LYSANDER:

Cum pot să fiu, Heleno, mulțumit,
Că Hermia mă place? Nu! Mi-e silă
De timpul risipit cu-acea copilă
Nu Hermia –, Heleno, tu mi-ești dragă!
Ce om ar sta la gânduri să n-aleagă
O porumbiță-n locul unei cioare?
Voința noastră minții se supune
Și mintea mea abia acum îmi spune
Că tu ești cea mai dulce din fecioare.
Oricare rod își are vremea lui…
Eu, până azi, prea tânăr, nu avui
O minte coaptă… Simțurile mele
Sunt azi desăvârșite, și prin ele,
Stăpână pe voința, mintea mea,
Mă-ngenunchează azi în fața ta
Și-n ochii tăi mă face să citesc
Povești de-amor cum nu se mai găsesc
În cea mai mândră carte a iubirii!

HELENA:

Ah! m-ați ursit, legi meștere-ale firii,
Să fiu batjocorită cu-orice preț?
Vai, merit eu asemenea dispreț?
Nu mi-e de-ajuns că nu pot căpăta
O vorbă bună, o privire-a lui,
Mă faci să-ndur și ironia ta?
Te las. Mărturisesc, nu m-așteptam:
Așa se poartă-un cavaler de neam?
Se poate ca o fată părăsită
De dragul ei să fie osândită?
Și luată-n râs într-astfel de-un bărbat?

IESE.

LYSANDER:

Ea pleacă… și mă lasă fermecat.
Nici n-a văzut pe Hermia… O! Dacă
Nici eu n-aș mai vedea-o niciodată,
Chiar dacă e de mine-amorezată,
Și mierea, cât de miere-i, ți se-apleacă;
Cei care-ntr-o credință nu mai jură
Mai aprig decât alții-i poartă ură,
Și alții te-or urî stinsă credință,
Dar ură ca a mea-i peste putință.
De-acum închin Helenei tot ce firea
Mi-a hărăzit ca daruri, viața toată
Mi-o voi jertfi să-i cuceresc iubirea!

PLEACĂ PE URMA HELENEI.

HERMIA:

Vai, ajutor, Lysander! Ajutor!
O, smulge acest șarpe-ngrozitor.
O, fie-ți milă… Doamne, ce-am visat?
Mă vezi? De spaimă tremur toată încă!
Lysander dragă!… Se făcea că vine
Asupra mea un șarpe-nfricoșat
Că inima-mi cuprinde și-o mănâncă,
Iar tu privești surâzător la mine,
La chinul morții-n care eu mă zbat…
Lysander, unde ești? Ce?… Ai plecat?
M-ai părăsit, Lysander?… Nu se poate!
Lysander dragă, te implor pe toate
Iubirile din lume!… Nu-mi răspunde?
Atunci, da, m-a lăsat… s-a dus… dar unde?
Se poate, vai, să-și calce el cuvântul?
Merg să-mi găsesc iubitul sau mormântul!

IESE.

Actul III

Scena I

ÎN PĂDURE. TITANIA DOARME.

INTRĂ QUINCE, SNUG, BOTTOM, FLUTE, SNOUT ȘI STARVELIG.

BOTTOM:

Ei,suntem toți în păr?

QUINCE:

Suntem în păr, suntem în păr! Și iată un loc minunat pentru sindrofia noastră! Luminișul acesta verde va fi scena, iar în dosul mărăcinilor de colo, culisele – și o să repetăm piesa înainte întocmai cum vom face-o în fața ducelui!

BOTTOM:

Peter Quince!

QUINCE:

Ce e, zurbagiule?

BOTTOM:

Vezi că-n comedia aceasta a lui Pyram și a Thisbeei sunt niște lucruri care n-au să fie pe placul tuturor. Mai întâi, Pyram ăsta vrea să tragă spada și să ucidă, ceea ce n-are să facă plăcere damelor, ce zici de asta?

SNOUT:

Pe legea mea, au să se sperie cumplit.

STARVELING:

Eu cred că am putea să tăiem măcelul de la urmă.

BOTTOM:

Ba nicidecum. Am aflat eu tertipul ca toate să meargă strună. Scrieți-mi un prolog în care să se spună publicului că nu ne pricinuim nicio meteahnă lovindu-ne cu săbiile și că Pyram nu se ucide cu adevăratelea. Și ca toată lumea să fie împăcată, mai spuneți acolo că eu, Pyram, nu sunt Pyram, ci Bottom, țesătorul! Și așa scutim publicul de orice neplăcere!

QUINCE:

Bine, vom avea un prolog de felul ăsta! Și va fi scris în stihuri de câte opt și șase picioare.

BOTTOM:

Mai pune două, să fie opt și opt.

SNOUT:

Dar nu credeți că s-ar speria damele de leu?

STARVELING:

Ba se vor speria, de bună seamă.

BOTTOM:

Scumpi maeștri, gândiți-vă bine. Să aduci, Doamne ferește, un leu printre femei, e ceva grozav! Nu e pe lume fiară mai înfricoșată ca leul viu, și cată să ținem sama de asta.

SNOUT:

Să se scrie un alt prolog ca să se arate că nu e leu adevărat.

BOTTOM:

Da, și cel care-l joacă să-și spună numele și să facă așa ca să i se vadă fața prin gura leului. Prin coama leului să vorbească. Să spună, de pildă: ,,DOAMNELOR!“ sau ,,FRUMOASELOR DOAMNE“ , sau ,,V-AȘ RECOMANDA“, sau ,,V-AȘ RUGA SĂ NU VĂ SPĂRIAȚI“, ,,SĂ NU TREMURAȚI. DACĂ V-AȚI ÎNCHIPUI CĂ SUNT LEU ÎN CARNE ȘI-N OASE, AȘ MURI DE NECAZ. NU SUNT AȘA CEVA. SUNT OM CA TOȚI OAMENII“. Și aci să-și dea pe față numele. Să spună răspicat: ,,SUNT SNUG, TÂMPLARUL!“

QUINCE:

Bun. Așa să fie. Dar mai sunt două lucruri grele de făcut. Mai întâi, cum aduci, mă rog, luna-n casă? Știți doar că Pyram și Thisbeea se-întâlnesc noaptea pe lună?

SNOUT:

Dar va străluci luna în noaptea în care vom juca?

BOTTOM:

Un calendar! Un calendar! Căutați în almanah! Căutați luna! Găsiți lumina lunei!

QUINCE:

Da, e lună mâine-seară.

BOTTOM:

Atunci n-aveți decât să lăsați o fereastră deschisă în odaia în care jucăm. Luna va bate prin fereastră.

QUINCE:

Da. Sau unul din noi ar putea să intre în scenă cu o povară de mărăcini și un felinar și să spună că el desfigurează și reprezintă Luciul Lunei. Alta la rând. Ne trebuie un zid în odaia cea mare, deoarece, după cum spune istoria, Pyram și Thisbeea își vorbesc prin crăpătura unui zid.

SNOUT:

Nu vom putea nicicum să aducem co-geamite zid pe scenă. Ce zici de asta, Bottom?

BOTTOM:

Se poate prea bine ca cineva să facă Zidul. N-are decât să se mânjească cu puțin moloz și tencuială, și să-și răsfire degetele uite așa; prin deschizătura acestora vor șopti Pyram cu Thisbeea.

QUINCE:

Atunci, toate merg strună. Haideți, stați
jos, copii ai mamelor voastre, și începeți repetiția. Pyrame, dumneata începi. După ce-ți sfârșești tirada, treci după tufiș și așa fiecare la rândul său.

APARE PUCK ÎN FUND, LA STÂNGA.

PUCK:

Ce nătărăi! Să facă-atâta larmă!
De-abia a prins Crăiasa să adoarmă!
A! Teatru! Ia să-l fac pe spectatorul,
Și de-oi avea prilejul, pe actorul!

QUINCE:

Hai Pyram! Tu, Thisbeea, înaintează.

BOTTOM:

Aceste flori atâta de grețoase…

QUINCE:

Grațioase! Grațioase…

BOTTOM:

Cu miresme grațioase,
Ca răsufletul tău, Thisbeea, dulce și frumos miroase.
Dar auzi! Un glas acolo! Ce să însemneze oare? Stai! Oprește-te o clipă. În curând voi reapare.

IESE.

PUCK (APARTE):

Un Pyram mai ciudat ca orișicare!

IESE.

FLUTE:

E rândul meu acuma? Să vorbesc?

QUINCE:

Firește. Ai priceput bine? El s-a dus numai să vadă ce zgomot a auzit și se întoarce numaidecât.

FLUTE:

,,O, preastrălucita Pyram, ca un crin de alb și pal,
Și mai roșu decât roza pe cotorul triumfal,
Cel mai falnic dintre tineri, mai drăguț dintre evrei,
Și fidel ca cel mai sprinten cal ce-n veci nu obosește,
Vin, Pyrame, la mormântul lui Nini de mă găsește.“

QUINCE:

Mormântul lui Ninus, omule! Dar nu trebuie să spui asta acum. E un răspuns al lui Pyram. Dumneata recitezi tot rolul dintr-o bucată, cu replici cu tot. Intră iar, Pyrame, dumneata începi la: … ,,cal ce-n veci nu obosește…“.

FLUTE:

Uf! ,,… Și credincios ca cel mai sprinten cal ce-n veci nu obosește…“

PUCK SE-NTOARCE. BOTTOM VINE CU EL, PURTÂND PE UMERI UN CAP DE MĂGAR.

BOTTOM:

,,Dac-aș fi frumos, Thisbeo, aș fi tot numai al tău…“

QUINCE:

Grozăvie! Minune! Drace, suntem toți fermecați! Scumpi maeștri, să fugim! Ajutor!

IES TOȚI, AFARĂ DE BOTTOM.

PUCK:

Acum vă iau la goană și la joc!
Prin tufe, bălți, la vale și la deal,
Prin bunget și prăpăstii, și în orice loc
M-oi face când un câine, când un cal,
Când porc, când urs fără de cap, când foc,
Și mormăi, grohăi, rânchez, ard
Ca urșii, porcii, câinii, caii, focul!

IESE.

BOTTOM:

Oare de ce fug ei de mine? Au pus la cale vreo păcăleală ca să mă sperie?

SNOUT SE ÎNTOARCE.

SNOUT:

Vai, Bottom, ești preschimbat de tot. Ce văd pe gâtul tău?

BOTTOM:

Ce să vezi? Ia, un cap de măgar! Pe-al dumitale, nu-i așa?

QUINCE SE ÎNTOARCE.

QUINCE:

Zeii cu tine, Bottom. Zeii cu tine! Te-au preschimbat!

PLEACĂ.

BOTTOM:

Acum înțeleg eu șiretenia lor. Vor să facă din mine un măgar, ca să mă sperie, dacă s-ar putea. Dar n-am să plec de-aici, uite-așa. Am să mă plimb în sus și-n jos, ca să vadă ei că nu mi-e frică.

CÂNTĂ.

Mierloiu-n negru înveșmântat,
Portocaliu la cioc,
Și sturzul meșter la cântat,
Vrăbioiul la joc…

TITANIA (DEȘTEPTÂNDU-SE):

Ce înger mă deșteaptă dintre flori?

BOTTOM (CÂNTÂND):

Vrăbietele și cinteza,
Cristeiul, cucul sur…
Ce bărbățel ar cuteza
Să-i afle vreun cusur
Și-ntr-adevăr, cine-ar putea să-și pună mintea cu o pasăre așa de smintită, când îți strigă în față: cucu!

TITANIA:

Mai cântă, muritor frumos, mai cântă
Cântarea ta auzul mi-l încântă
Și ochii mi-s orbiți de-a ta făptură!
M-ai cucerit la cea dintâi vedere
Și inima mea dornică îmi cere
Să-ți jur că te iubesc peste măsură!

BOTTOM:

Pare-mi-se, doamnă, că nu prea ai cuvânt
să-mi vorbești astfel; dar la drept vorbind, mintea și dragostea nu prea fac tovărășie-n ziua de astăzi. Vedeți că mă pricep la glume când vreau.

TITANIA:

Ești înțelept pe cât ești de frumos!

BOTTOM:

Asta nu. Nu-s nici una, nici alta. Dar de-aș avea destulă înțelepciune să pot ieși din pădurea aceasta, aș fi destul de înțelept ca să mă folosesc de ea!

TITANIA:

O, nu dori să pleci de lângă mine,
Chiar fără voia ta, să știi, te voi reține.
Eu sunt din altă lume, sunt din țara
În care înflorește primăvara,
Și uite! Te iubesc! Cu mine vei rămâne…
Vei fi slujit de ceata mea de zâne
Ce-ți vor aduce perle din abisuri,
Și-ți vor cânta când, desfătat de visuri,
Vei adormi pe așternut de flori
Și te voi face apoi să nu mai mori,
Asemenea cu duhul din văzduh.
Să vină-ncoace fiecare duh!
Veniți, Măzăriche, Tort-de-Păianjen, Molie și Bob-de-Muștar!

MĂZĂRICHE, TORT-DE-PĂIANJEN, MOLIE ȘI BOB-DE-MUȘTAR INTRĂ PE LA MIJLOC ÎN STÂNGA.

MĂZĂRICHE:
Și eu!
Tort-de-Păianjen:
Și eu!

MOLIE:

Și eu!

BOB-DE-MUȘTAR:

Și eu!

TOȚI:

Ce vrea stăpâna?

TITANIA:

Purtați-vă frumos cu-acest străin,
Jucați sub ochii lui și faceți tumbe
De stă pe loc sau vrea să se preumble;
Aduce-ți-i smochine din pădure,
Căpșuni și struguri purpurii și mure,
Prădați de miere harnicele-albine,
Alcătuiți lumânărele mici
Din ceara care-o poartă prin stupine
Și-aprindeți-le de la licurici
Spre-a-i lumina când doarme ori se scoală.
Umbriți-i ochii cu albe-aripi de fluturi,
Ferindu-i de-ale lunii reci săruturi,
Și fiecare-n față-i să se închine
Cu toată cinstea ce i se cuvine!
MĂZĂRICHE:
Slavă ție, muritorule!
Tort-de-Păianjen:
Slavă!

MOLIE:

Slavă!

BOB-DE-MUȘTAR:

Slavă!

BOTTOM:

Din toată inima vă mulțumesc, domnișorii mei, binevoiți, vă rog, să-mi spuneți cum vă cheamă?
ÎNTÂIUL SPIRIDUȘ:
Tort-de-Păianjen!

BOTTOM:

Aș dori să fac cunoștință mai de aproape, musiu Tort-de-Păianjen! Dacă m-oi tăia cumva la deget, am să apelez la mata. Numele matale, cinstite domnișorule?

AL DOILEA SPIRIDUȘ:

Măzăriche!

BOTTOM:

Spune-i, mă rog matale, salutări din parte-mi doamnei Păstaie, mama mătăluță, și lui co-nu’ Vrej, tatăl mătăluță. Acum scarpină-mă puțin la ceafă, musiu Măzăriche! Aș dori să facem cunoștință mai de-aproape. Numele dumitale, domnișorule?

AL TREILEA SPIRIDUȘ:

Bob-de-Muștar!

BOTTOM:

Scumpe Bob-de-Muștar, cunosc răbdarea matale. Uriașul Roastbeaf a-nghițit ca un mișel o sumedenie din fameliunea dumitale. Amabilitatea matale, te asigur, mi-aduce lacrimi în ochi. Doresc să facem cunoștință mai de-aproape și cu mătăluță, scumpe Bob-de-Muștar!

TITANIA:

Veniți acum și-l duceți la culcare!
Scăldată-n lacrimi însă luna-mi pare,
Și când ea plânge, florile plâng toate
De jalea vreunei fete înșelate!
Un farmec lege-i limba și-l adoarmă!
Purtați-l lin de tot și fără larmă!

IES TOȚI.

(TOȚI INTRĂ SUB UMBRARUL CE SE DESCHIDE ÎN FUNDAL. RAZE DE LUNĂ VERZI, ROȘII ȘI VIORII SE AMESTECĂ-NTRE ELE. CÂND AU INTRAT CU TOȚII, UMBRARUL SE ÎNCHIDE.)

Scena II

ÎN ALTĂ PARTE A PĂDURII.

INTRĂ OBERON.

OBERON:

Ce dornic sunt să știu cum s-a trezit
Titania din somn; și ce făptură
Privirea ei întâi și-întâi i-o fură,
Și ea pe loc de ea s-a-îndrăgostit.

PUCK VINE DIN FUND.

Zburdalnicul meu crainic iscusit
Sosește-n zbor, să spună ce ispravă
A potrivit, cu duhu-i ascuțit,
Și ce s-a petrecut aci-în dumbravă.

PUCK:

Stăpâne, preafrumoasa ta Titanie
S-a-îndrăgostit, iertați, de o dihanie.
Pe când dormea-n culcușul ei aici,
O șleahtă de meșteșugari calici,
Bieți derbedei ce-abia câștig-o pâine,
Prin cârciumile Atenei, de-azi pe mâine,
S-au adunat, vezi Doamne, să repete
O comedie ce-au de gând s-o joace
În seara nunții ducelui Atenei.
Cel mai nerod, podoaba astei cete
De nătărăi, acela care face
Pe Pyram, intră la sfârșitul scenei
Aci-n tufiș, pe câteva minute…
Eu prind prilejul și pe umeri, iute,
I-aplic un drăgălaș cap de măgar…
Nu peste mult, comediantul meu,
Vrând să răspundă Thisbeei, intră iar.
Dar când îl văd cum îl schimbasem eu,
Ca lișiți când presimt un păsărar
În ascunzișul lui, mai bine-aș spune
Că-s ciori ce umplu de croncănituri
Și mătură văzduhu-n zbor, nebune
La zgomotul unei detunături,
Așa o iau înspăimântați la goană,
Mâncând pământul bunii mei prieteni.
Eu, după ei, și-i fugăresc o toană
Prin mărăcini, ciulini, hățișuri, cetini
Și-n spaima lor îi fac să vadă-n toate
Și pretutindeni duhuri necurate.
Să dea din colț în colț și-n crengi să-și lase
Fâșii întregi din straiele soioase,
Pe când iubitul Thisbeei îl așteaptă
Pe tânărul acela cu dispreț,
Nebănuind ce s-a-întâmplat cu ei.
Titania atunci se redeșteaptă
(Precum era de așteptat) și-astfel
Zări și îndrăgi pe-acest măgar.

OBERON:

E mai frumos de cum crezusem, dar
Pe tânărul acela din Atena
L-ai fermecat cu sucul, cum ți-am spus?

PUCK:

O, da, pe când dormea în iarbă dus
Alăturea de el dormea și fata,
Când s-o trezi o va vedea –, și gata!

ÎN VREME CE INTRĂ HERMIA URMATĂ DE DEMETRIUS, OBERON A INTRAT, ÎMPREUNĂ CU PUCK, DUPĂ UN TUFIȘ, ÎN STÂNGA, ȘI OBSERVĂ TOTUL.

OBERON:

Taci! Uite-l pe-atenian. El vine-acu’.

PUCK:

Pe fată-o recunosc, pe tânăr, nu!

DEMETRIUS:

De ce m-alungi cu-atâta dușmănie?

HERMIA:

Îți voi păstra o aprigă mânie.
Ar trebui să fiu mai rea: mă tem
Că voi avea prilej să te blestem.
O, dacă l-ai ucis pe când dormea
Pe scumpul meu Lysander, nu-ți rămâne
Decât să stingi acum și viața mea!
Căci soarele la scumpa-i zi nu ține
Mai mult ca el la Hermia-i iubită!
Putea el să mă lase adormită?
Nu, niciodată! Tu mi l-ai răpus.
Cum mă privești așa răpus și dus
Îmi pari un ucigaș.

DEMETRIUS:

Ba un ucis,
Că tu, neîndurato, mi-ai trimis
Săgeata morții-n inima-mi zdrobită!
Și totuși, ucigașa mea iubită,
Cum strălucești ca falnica Cytheră
Acolo sus, în luminoasa-i sferă!

HERMIA:

Ce-i cu Lysander? Unde e? Răspunde!
O, bunule Demetrius, spune-mi, unde?

DEMETRIUS:

La câini l-aș azvârli, cu mulțumire!

HERMIA:

În lături, câine, căci mă scoți din fire!
Și feciorescu-mi cumpăt. L-ai răpus?
Atunci te blestem: te urăsc nespus.
Și tu din lumea omului, de-a pururi.
De mi-ai ucis iubitul adorat
Pe veci de veci tu fi-vei blestemat!
Oh, spune-odată, fără înconjururi,
De dragul meu curatul adevăr!
I-ai fi atins măcar un fir de păr
De nu-l găseai dormind! Nu, tâlhărește,
L-ai omorât în somn. Ce mai ispravă!
Năpârca n-are colți mai plini de-otravă
Ca tine, șarpe târâtor!

DEMETRIUS:

Oprește!
De unde poți avea așa prepus?
Că pe Lysander eu l-aș fi răpus?
El, pe cât știu, întreg și teafăr este!

HERMIA:

E teafăr, zici? Ah, poți să-mi dai vreo veste?

DEMETRIUS:

Și de-aș putea, m-aleg cu vreo răsplată?

HERMIA:

Cu-aceea ca de-acuma niciodată
Să nu ne mai vedem, și de-i în viață
Sau mort Lysander, să-mi lipsești din față!

IESE PRIN FUND, LA STÂNGA.

DEMETRIUS:

S-o urmăresc ar fi zadarnic chin,
Mai bine stau și m-odihnesc puțin.
Povara suferinței e mai grea,
Când somnul uită vama să și-o ia,
Dar poate, de-l aștept, tot va să vină
Să-mi împrumute-o clipă de hodină.

SE CULCĂ ÎN DREAPTA ȘI ADOARME.

OBERON (INTRĂ DIN NOU):

Puck, ce-ai făcut?
Ai încurcat-o, Puck.
Ai folosit greșit vrăjitul suc,
Schimbând prin lipsa ta de chibzuință
Iubirea-adevărată-n necredință.

PUCK:

Așa stă scris, ca pentr-un credincios
Să-și calce mii de alții jurământul!

OBERON:

Mergi în hățiș, mai repede ca vântul,
Cutreieră-l și află pe Helena.
Pe-aceea frumoasă fată din Atena
Ce plânge și se zbuciumă amar,
De tânărul acela înșelată…
Mergi și ad-o printr-o vrajă-aci la mine.
Eu-l voi vrăji pe dânsul, până vine.

PUCK:

Plec, zbor mai abitir ca o săgeată
Din arcul celui mai dibaci tătar!

IESE.

OBERON:

Floare, care-ai sângerat,
Amor când te-a săgetat,
Sucul tău pe ochi i-l pui
Să-i apară draga lui
Cum străluce sus, în cer,
Venus plină de mister!
Când te vei redeștepta
Și la ea te vei uita
S-o implori, s-o rogi, s-o ceri
Și să mori de dragul ei!

PUCK SE REÎNTOARCE.

PUCK:

Crai al zânelor, privește
Pe Helena cum sosește!
Tânărul de mine uns
Îi cerșește un răspuns.
Ce nebuni, ah, uneori
Sunt sărmanii muritori!

OBERON:

Larma lor l-o deștepta,
Dragostea-i se va schimba.

PUCK:

Și-amândoi o vor peți
Până când vor ameți.
Când se-ntâmplă vreun bucluc,
Bine mai petrece Puck!

MERGE ÎN STÂNGA. INTRĂ LYSANDER ȘI HELENA.

LYSANDER:

Poți crede că batjocura se-mbracă
În lacrimi? O, de ce n-asculți ce spun!
Nu vezi că plânsul glasul mi-l îneacă,
Azi, când îți jur că te iubesc nebun?
Așa rostite-asemeni jurăminte
Sunt sincere. Cum poți să crezi că minte
Acela care-n fața ta se-nchină
Ca robul care-ntâmpină-o regină?

HELENA:

Din ce te-ascult, te cred tot mai puțin.
Nu pot să cred aceste jurăminte,
Căci Hermiei i le spuneai ’nainte
Nu mie, jurămintele aceste?
Ce vrei să fac, la rândul meu, cu ele,
Când văd că sunt atât de ușurele,
Mai mincinoase chiar ca o poveste?

LYSANDER:

Când o-îndrăgeam pe ea, am fost smintit.

HELENA:

Erai smintit, și-acuma ești orbit!

LYSANDER:

Demetrius e-ndrăgostit de ea
Și nu de tine; poți să fii a mea!

DEMETRIUS (DEȘTEPTÂNDU-SE):

Helenă! Zână! Nimfă! Vis! Minune!
Cu ce s-asemui ochii-ți limpezi, spune!
Pe lângă ei e tulbure cristalul
Și buzele ce-ar rușina coralul
Par două gemene cireșe coapte!
Omătul de pe Taurus în zare
Mai negru decât corbul mi se pare,
Când brațul tău cel alb se-nalță-n noapte!
Îngăduie-mi să pun pe alba-ți mână
Acest sigil al fericirii, zână.

HELENA:

Vai! Ce ispravă! Ce frumos vă șade
Să râdeți, să vă bateți joc de mine!
O, de-ați avea cât de puțin simțire
M-ați fi cruțat de-această umilire!
Nu vi-i de-ajuns că mă urâți și vreți
Să-adăugați la ură și dispreț?
O, dac-ați fi voi oameni, v-ar fi milă
De-o inimă sărmană de copilă
Și n-ați glumi cu-asemeni jurăminte
Și vorbe seci, când știu de mai-nainte
Cât mă urâți,
De dragul Hermiei vă înfruntați
Și haz de mine-a face v-ați prins frați.
Halal ispravă! Prea frumos vă șade
Că mă urâți! Frumos de tot vă șade.
E faptă demnă de-oameni cumsecade
Să-și bată joc de-o fată și s-o facă
Să plângă-amar, doar ei ca să petreacă?

LYSANDER:

Demetrius, fii sincer, tu iubeai
Pe Hermia: ți-o dau, poți să ți-o iei,
În schimb, îmi lasă mie pe Helena;
Nicio fecioară nu-i atât de dragă
Și nu va fi un om pe lumea-ntreagă
Mai fericit ca mine la Atena!

HELENA:

O, ticăloșii! Cum îi rabdă firea?

DEMETRIUS:

Voi fi, iubito, dar s-a dus iubirea
Ca un pribeag ce-și vede rătăcirea
Și se întoarce iar la scumpa-i țară,
Așa mă-ntorc eu la Helena iară,
Spre-a rămânea la ea de-aci-nainte.

LYSANDER:

O, nu-i adevărat! Heleno! Minte!

DEMETRIUS:

Ia seama la ce spui, să nu plătești
Prea scump aceste vorbe nebunești.
La Hermia privește! Mergi la ea!

INTRĂ HERMIA PRIN STÂNGA.

HERMIA:

O noapte-în codru! Fericirea mea!
Prin beznă, noapte, ne-agerești urechea,
Chiar dacă ochii își slăbesc perechea.
Urechea mea ți-a prins, Lysander, glasul
Și-i mulțumesc… Cum te-ai făcut, Lysander, nevăzut?

LYSANDER:

N-am mai rămas, fiindcă n-am mai vrut.

HERMIA:

Lysander totuși cred că trebuia
Să mai rămână.

LYSANDER:

Nu-i îngăduia
Iubirea să rămână. Da, iubirea
Helenei care-întrece-n strălucirea
Acestei mândre nopți de stele plină
Și-ntunecă toți ochii de lumină.
De ce mă cauți dar, când vezi prea bine
Că ura m-a făcut să fug de tine?

HERMIA:

O, nu se poate să gândești așa!
(De-aceasta are Hermia de știre.)

HELENA:

Și ea-i amestecată-n uneltire!
Pricep acuma. S-a-învoit și ea,
Să facă haz pe socoteala mea!
O, Hermia, te-ai înțeles cu ei,
Ingrato! Asta nu-i prietenie!
Nu-i demn de-o fată! Este-o mișelie!
Când stam de taină oare ai uitat
Și ne legam surori, cu gând curat?
Când clipele erau nesuferite
Căci ne păreau că zboară prea zorite?
Și ne despart? Frumoase școlărițe,
Ne giugiuleam ca niște porumbițe
Și la gherghef brodam aceeași floare,
Iar cântecele noastre răpitoare
Ne înfrățeau mai mult… și se părea
Un singur glas că, dulce, le rostea.
Și mâinile, și cântul, se-mpleteau,
Și, cu iubire, se împerecheau,
Ca două dulci cireșe pe-o codiță
Ca două boabe pe-un lăstar de viță.
O inimă în două trupuri doar,
Și două scuturi doar pe un pieptar:
Deasupra lor, o singură coroană.
Cum ne jucam, voioase, în poiană?
Prietenia noastră s-a-încheiat?
Ce ne-a unit e astăzi spulberat?
Vrei să-ți bați joc de mine, surioară?
Ceea ce faci nu-i vrednic de-o fecioară!
Și nici prietenos. Orice copilă
Ar osândi ceea ce faci, în silă,
Văzând cum cu flăcăii împreună
Îți faci de râs prietena mai bună.

HERMIA:

Ce pătimașe vorbe: în necaz
Le spui când crezi că fac de tine haz.

HELENA:

N-ai pus tu pe Lysander să se-nchine
În fața mea, ca rob, unei regine?
Și lui Demetrius, care mă privea
De sus, și-mi răspundea cu vorbă rea,
Să-mi spună nimfă, și să mă numească
Divină, zână, rază și cerească?
De ce vorbești așa unei femei
Pe care o urăști? Pentru ce-i
Lysander dârz cu tine, dacă nu
L-ai pus la cale dinainte tu?
N-am haruri, cum ai tu, și nici noroc,
Și nimenea nu m-a iubit cu foc
Cum ești iubită tu. Și-mi este silă
Că, dacă sunt iubită, sunt de milă.

HERMIA:

Stau și te-ascult tot mai nedumerită.

HELENA:

Ah, da! Prefă-te! Arată-te smerită!
Așa! La spate, faceți-vă semne!
Disprețul împotriva-mi să vă-îndemne.
Ați pus la cale-un joc mârșav, dar jocul,
Îmi pare rău, dar nu-și prea află locul.
Pe socoteala mea vă faceți semne!
Dacă-ați avea în voi simțiri mai demne
De cinste, și o umbră de rușine,
N-ați face-o țintă-a glumelor din mine.
Vă las! Greșeala tot a mea-i, în parte;
Prin depărtare, dacă nu prin moarte,
Am s-o răscumpăr…

LYSANDER:

Draga mea Helenă!
Îmi pari frumoasă cum e o sirenă!
Icoana ta în inimă-mi lucește
Și inima-mi năprasnic te iubește!

HELENA:

Frumos!

HERMIA:

Lysander, dragă, las-o-n pace!

DEMETRIUS:

Și dacă rugămințile n-ajută,
O voi sili.

LYSANDER:

Cu sila n-o vei face
Să te asculte, și de-o ameninți
N-obții mai mult decât prin rugăminți!
Pe tine te iubesc, Helena mea!
Din minți mă scoate frumusețea ta.
Îți dăruiesc viața mea întreagă,
Pe-acel ce-ar spune cum că nu-mi ești dragă
Cu sabia sunt gata să-l silesc
Și dragostea să mi-o adeveresc.

DEMETRIUS:

Îți jur că te iubesc ca el mai mult!

LYSANDER:

Cu sabia s-o juri, ca să te-ascult!

DEMETRIUS:

Sunt gata!

HERMIA:

Cum? Lysander, sunt uimită!

LYSANDER:

Să pleci de-aici, țigancă afurisită!

DEMETRIUS:

A! Face pe grozavul! Să mă-înfrunte
El nu va cuteza, în lupte crunte.
Doar face pe viteazul! E fricos!
Doar față de fecioare e fălos!

LYSANDER (HERMIEI):

Mai du-te și te spânzură, pisică!
Nu te măsori și tu cât ești de mică?
Hai, du-te și aruncă-te în gârlă,
Să nu mă scutur ca de o șopârlă!

HERMIA:

Ce ți-a venit într-astfel, dintr-odată?
Îți e, desigur, mintea tulburată,
Iubirea mea!

LYSANDER:

Iubirea ta! Țiganco! Haide, piei!
Iubirea ta o vei primi, cât vrei!
O vei sorbi, bezmetică licoare!

HERMIA:

Glumești, dar gluma ți-e îngrozitoare!

HELENA:

Îngrozitoare ca și gluma ta!

LYSANDER:

Cu sabia acum ne vom lupta, Demetrius…

DEMETRIUS:

Să-mi dai în scris, pecete,
Căci văd că te-ai legat de două fete…

LYSANDER:

Ce vrei? Pe asta chiar vrei s-o omor,
S-o bat, s-o schilodesc îngrozitor?
Chiar de-o urăsc, nu pot să-i fac vreun rău.

HERMIA:

Mai rău decât să mor de dorul tău
Nu poți să-mi faci! Nu-s Hermia? Nu ești
Lysander? Nu spuneai că mă iubești?
Spuneai că sunt frumoasă… Și acum
Mă părăsești la mijlocul de drum!
Mă faci să cred – ferească Dumnezeu –
Că numai te-ai jucat cu dorul meu!
Că dragostea ți s-a împletit cu gluma!

LYSANDER:

Nu vreau să te mai văd în veci,
de-acuma.
Poți să te-întorci pe ulițele Atenei:
Eu te urăsc și mă închin Helenei.

HERMIA (HELENEI):

A! Prefăcuto! Vierme-ascuns în floare!
Ai vrut să-mi furi norocul, vrăjitoare,
Și ai venit în noaptea-aceasta-anume
Să mă lipsești de ce-am mai scump pe lume?

HELENA:

Frumos de tot îți stă! Nu ți-e rușine?
Silești tu astfel buzele-mi blajine
Să-ți zvârle vorbe aspre și amare?
Tu, păpușico…

HERMIA:

Vrei să mor de ciudă?
Pricep acum: ești ’naltă, eu sunt mică.
În ochii lui ești o prăjină lungă.
Numai să știi că nu-s așa pitică
Și unghiile mele pot să-ajungă
Să-ți scoată ochii…

HELENA:

Haide, încetați
Cu glumele. Mai bine mă-apărați,
Căci eu nu sunt și nici nu pot fi rea:
Eu n-am o fire aprigă ca ea.
Sunt gingașă și n-am puterea-n brațe.
Vă rog să n-o lăsați să mă înhațe,
Deși, precum vedeți, ea e mai mică.

HERMIA:

A! Iar mă faci, Heleno, mititică!

HELENA:

Nu, Hermio, cu mine nu fi rea,
Eu te-am iubit mereu, iubita mea.
Și singura mea vină-i că prin mine,
Demetrius aflat-a despre tine
C-ai părăsit Atena; și astfel
În codru, din iubire pentru el,
L-am urmărit și eu. El m-a certat,
Cu vorbe grele-apoi m-a alungat,
Cu pumnii lui a vrut să mă măsoare,
Și pân’ la urmă, chiar să mă omoare!
Ah! Patima iubirii, nebunească,
Aș vrea s-o duc la casa părintească.
Nici n-am să vă urmez, de-acum ’nainte:
Vedeți cu toții că-s copil cuminte.

HERMIA:

Hai, pleacă-odată! Cine te oprește?

HELENA:

Iubirea doar aici mă pironește.

HERMIA:

Lysander ți-e iubit, de bună seamă!

HELENA:

Demetrius!…

LYSANDER:

Nu cumva să-ți fie teamă,
De Hermia, Heleno!

DEMETRIUS:

Niciun rău
Nu-ți poate face. Și sub scutul tău
O iei, Lysander…

HELENA:

Vrea să mă sfâșie!
Doar are-o fire iute la mânie.
La școală toate o știam de frică.
E fioroasă, cât o fi de mică.

HERMIA:

Își bate joc de mine că sunt mică,
Iar voi răbdați ca tot așa să-mi zică!?
Lăsați-mă, vreau s-o învăț eu minte!

LYSANDER:

Pitico! Stârpitură! Fii cuminte!
Un fir de iarbă ești! O biată ghindă!

DEMETRIUS:

Mânia prea o lași să te cuprindă.
Doar te iubește! Dacă te gândești
Helenei dragostea să-i dovedești,
Bătându-ți joc de Hermia, să știi
Că neghiobia greu ți-o vei plăti.
Nu te mai face-apărătorul ei
Căci te voi pedepsi cu mult temei.

LYSANDER:

Acuma că de Hermia am-scăpat
Sunt gata să te-nfrunt ca un bărbat,
Ca să vedem Helena a cui este.

DEMETRIUS:

Urmează-mă acolo, sus, pe creste.

LYSANDER ȘI DEMETRIUS IES.

HERMIA:

Din vina ta se bat.
Stai! De ce pleci?

HELENA:

Nu! Nu! Mă tem de tine. Tu mă-ntreci
La mâini, eu însă am picioare lungi.
Încearcă, dacă poți, să mă-ajungi!

IESE ALERGÂND SPRE DREAPTA.

HERMIA:

Mă minunez și nu știu ce să spun!

O URMEAZĂ PE HELENA.

OBERON (ÎNAINTEAZĂ):

Vezi, Puck, că te-ai purtat ca un nebun!
Sau poate că-ai făcut-o dinadins?
Cu-încurcături de-acestea ești deprins…

PUCK:

Mă iartă, Crai al umbrelor, dar poate
Că gândurile mele-au fost curate.
Am căutat să-ți împlinesc cuvântul
Și că-am să-l recunosc după veșmântul
De atenian. Purta acest veșmânt
Și sta culcat, azi-noapte, la pământ.
Acuma vine-un alt atenian
Și-al celui uns la ochi e-un crunt dușman.
Sunt gata acuma să se ia de păr!
Mă-încântă ce-am făcut, într-adevăr!

OBERON:

Se poate! Dar se iau la luptă cruntă:
Un atenian pe altul îl înfruntă.
Hai, du-te fuga: bolta înstelată
S-o faci să fie-acum întunecată
Cu-o ceață neagră, Aheron cumplit.
Dușmanul să le fie-nvăluit
Cu-o mantie de negură. Rostește
Cu glasul lor, blesteme, și-i gonește
Pe unul după altul, făr’ să poată
Să se-ntâlnească-n goana lor turbată.
Cu glasul lui Lysander, plin de ură,
Mereu ațâță-l, fără de măsură,
Pe celălalt, Lysander va socoate
Demetrius că-l pândește pe la spate.
Îi poartă pe-amândoi în jos și-n sus,
Și fă-i să se înfrunte, cum ți-am spus,
Dar pe-amândoi îi fă să stea departe,
Și fă-i apoi să-i prindă-un somn de moarte
Și să se culce amândoi, sleiți.
Tu picură pe ochii osteniți
Ai lui Lysander, sub stufoasa-i geană,
Această fermecată buruiană
A Cynthiei, ce-ascunde în ea puterea
De-a limpezi de năluciri vederea;
Când s-or trezi cu toții, tot ce-a fost
Le va părea un vis fără de rost
Și s-or întoarce veseli la Atena,
Cu Hermia Lysander, cu Helena
Demetrius –, și vor trăi în pace.
În timpu-acesta vreau să văd ce face
Regina mea, și farmecul avan
L-oi risipi, iar pajul meu indian;
Îl voi recăpăta, slăvitu-mi har.
Să-i smulgi lui Bottom capul de măgar
Și să-l arăți, râzând, soției mele.

PUCK:

O, rege al zburdalnicelor iele,
Porunca iute am să ți-o-mplinesc!
Căci zmeii iuți ai nopții se grăbesc
Spre răsărit să spargă-n două norii,
Prilejuind mijirea Aurorii.
Când ea se-nalță, tristele năluci
Oprindu-și hora de pe la răscruci
În gropile din negre cimitire
Își caută odihna-în adormire,
În lutul plin de viermi, de șerpi, de groază,
Să nu apuce lumea să le vază.

OBERON:

Ci noi nu suntem duhuri chiar de rând…
Eu sunt cu favoritul Aurorii
Prieten bun, și pot, ca vânătorii
Să vântur văi și codri până când
Din ale răsăritului portaluri,
Deschise-asupra lui Neptun, mijește
Strălucitoarea zi și poleiește
Cu aur galben verzile lui valuri.
Oricum dă-i zor, până se face zi
Să descurcăm ce-ai încurcat aci.

IESE ÎN DREAPTA.

PUCK:

Puck aici și Puck colea,
Puck îi duce-așa cum vrea.
Peste munți și văi, hai-hui,
Știu cu toți de frica lui!
Unul, iată-l, se ivește!

REINTRĂ LYSANDER.

LYSANDER:

Hei, Demetrius, unde ești?

PUCK:

Îți răspund prietenește:
Doar la luptă mă găsești.
Unde ești? Unde-ai fugit?

LYSANDER:

Te ajung numaidecât!

PUCK:

La un loc mai potrivit!

ÎN VREME CE LYSANDER IESE URMĂRIND GLASUL LUI PUCK, INTRĂ DEMETRIUS.

DEMETRIUS:

Aș voi să te-întărât,
Căci ești laș și nu-mi răspunzi!
În ce tufă te ascunzi?

PUCK:

Iei de martor stelele
Să-ți ascunzi belelele.
Prin tufișuri te ascunzi
Și în codru te ascunzi.
Hai, viteaz copilăresc,
Iute să te biciuiesc.
Spada-ncrucișând cu tine
Eu m-aș face de rușine.

DEMETRIUS:

Cum? Pe-acolo ești?

PUCK:

Răbdare! Ia-te după glasul meu:
Vreau să pun la încercare
Chiar acum curajul tău.

ÎN VREME CE DEMETRIUS IESE URMÂNDU-L PE PUCK, REINTRĂ LYSANDER.

LYSANDER:

Mereu mă strigă, merg pe urma lui,
Și când îl caut, ia-l de unde nu-i.
Mișelul e mai iute de picioare:
Am alergat, dar fuge el mai tare.
Alerg mereu pe căi necunoscute,
Dar e mereu pe drumuri nevăzute;
Simt că un somn de neînvins mă fură,
Îmi copleșește-în suflet orice ură.

SE ÎNTINDE LA PĂMÂNT.

O, vino mai degrabă, dulce zi!
Îndată ce lumina ta zglobie,
Căzând pe ochii mei, mă va trezi,
Demetrius s-o lovi de spada mea
Și pentru Helena îl voi înfrunta.

ADOARME. REVINE PUCK, CHEMÂNDU-L PE DEMETRIUS.

PUCK:

Hai, lașule, pe unde rătăcești?

DEMETRIUS:

Cu mine de-ai curaj să te-ntâlnești,
Înfruntă-mă! Dar fugi pe unde-ți place:
Te-aud chemând încolo și încoace.
Să stai pe loc, să lupți, nici nu-îndrăznești.
Poftim la luptă-odată! Unde ești?

PUCK:

Eu sunt aici! Poftim!

DEMETRIUS:

Îți râzi de mine,
Dar mâine dimineață, știi prea bine,
Că-mi vei plăti batjocura cumplită,
Cu sabia în luptă mânuită.
Acuma poți să pleci pe drumul mare,
Căci oboseala-a prins să mă doboare.
Mă culc aici, pe roua de pe flori,
Dar pân’ la moarte ne-om lupta în zori!

SE ÎNTINDE LA UMBRA UNUI TUFIȘ ȘI ADOARME.

INTRĂ HELENA.

HELENA:

Cumplită noapte, fără de sfârșit!
O, de s-ar scurge ceasurile tale!
Să văd lucind o rază-în răsărit,
Și la Atena să mă-ntorc cu jale.
Să-ncep acolo-o viață nouă, iarăși,
Departe de mișeii mei tovarăși.
Un somn ușor adeseori alină
Dureri ce par fără de leac. O! Vină,
Și până ce lumina va să vie
O! Fură-mă pe mine însămi, mie!

SE ÎNTINDE ÎN PARTEA OPUSĂ LUI DEMETRIUS.

PUCK:

Pân’ acum nu-s decât trei.
Mai lipsește una. Dar
Iat-o! Vai de capul ei!
Cupidon, ești un ștrengar!
Cum prostești tu pe femei!

REINTRĂ HERMIA.

HERMIA:

Nicicând n-am fost așa nenorocită,
Și nici, cum sunt acuma, obosită,
Abia mă mișc, prin ghimpi și rădăcini.
Zeiță a iubirii, nu m-alini?
Abia mai pot să merg, însângerată
De mărăcini. Mă culc aici pe dată.
De-ajung la luptă mâine dimineață,
Păzească ceru-a lui Lysander viață!

SE TRAGE LA O PARTE ȘI ADOARME LA UMBRA UNUI TUFIȘ.

PUCK:

Te-întinde pe pământ,
Dormi, frumoaso, dormi visând.
Somnul e mântuitor:
Am să-ți fac
Eu de leac
Cu-acest suc mântuitor!

APASĂ O BURUIANĂ PE OCHII LUI LYSANDER.

Când te vei trezi în zori,
Fermecatele comori
Vor fi iarăși dăruite
Oropsitei de iubite
S-o-împlini zicala veche:
„Fiecare-ntr-o ureche
Și-oricine-și va găsi
Ceea ce i s-ar cuveni.
Jack o va avea pe Jill,
Nu va mai cerși umil“.
Fiecare-și vede visul împlinindu-se tiptil!

IES.

Actul IV

Scena I

ACELAȘI DECOR, ÎN ZORI. LYSANDER, DEMETRIUS, HERMIA ȘI HELENA ADORMIȚI LA UMBRA DE TUFIȘURI.

ÎNTRĂ, CU ALAIUL EI DE ZÂNE, TITANIA ÎNSOȚITĂ DE BOTTOM CU CAPUL DE MĂGAR ȘI DE CEI PATRU SPIRIDUȘI-SLUJITORI. OBERON, NEVĂZUT DE CEI DE PE SCENĂ, SUPRAVEGHEAZĂ TOTUL.

TITANIA (LUI BOTTOM):

O, vin’ pe-acest covor de flori frumos.
(Se așază cu Bottom pe dâmbul de flori.)
Vreau să-ți dezmierd obrazul tău duios,
Să-ți încunun iubitul tău căpșor
Cu-un trandafir frumos mirositor.
Și să-ți sărut, cu dâra lor de rouă,
Urechile frumoase, amândouă.

BOTTOM (CU O CUNUNĂ DE FLORI PE CAP):

Dar unde e Măzăriche?
MĂZĂRICHE:
La poruncă, stăpâne!

BOTTOM:

Freacă-mă puțin pe cap, jupâne Măzăriche. Dar Musiu Tort-de-Păianjen pe unde-o fi?

TORT-DE-PĂIANJEN:

La poruncă, stăpâne!

BOTTOM:

Dragă musiu Tort-de-Păianjen, ia apucă o armă în mână și omoară-mi albina aceea mică având piciorușele roșii care stă acolo cocoțată pe un scaiete; și pe urmă, bunule Monsieur, adu-mi săculețul ei cu miere. Dar nu-ți da prea multă osteneală în toate aceste treburi, Monsieur; și ai grijă să nu se spargă punga cu miere. Tare mi-ar părea rău să te văd năclăit de miere peste tot. Dar unde-i Monsieur Bob-de-Muștar?

BOB-DE-MUȘTAR:

La poruncă, stăpâne!

BOTTOM:

Dă lăbuța încoace, Monsieur Bob-de-Muștar!
Lasă toate curteniile astea, dragă Monsieur.

BOB-DE-MUȘTAR:

Ce-mi porunciți?

BOTTOM:

Nimic, Monsieur dragă. Poate doar atât, să-l ajuți pe Cabalero Măzăriche să mă scarpine la ceafă. Trebuie să merg la bărbier, Monsieur. Fiindcă mi s-a năzărit că mi-ar fi crescut o droaie de păr pe obraz, mă simt foarte necăjit dacă simt că mă mănâncă puțin capul; și trebuie neapărat să mă scarpin.

TITANIA:

Nu vrei să-asculți și muzică, iubite?

BOTTOM:

Ce-i drept, ureche muzicală aș avea eu destulă. Ia să răsune vătraiele și fusele!

TITANIA:

Dar n-ai vrea să-mi spui, dulcea mea iubire, ce-ai pofti să mănânci?

BOTTOM:

Zău dacă n-aș mânca o baniță de grăunțe. Ca, de pildă, niște boabe de ovăz bine uscat. Și aș mai avea poftă și de o furcă de fân proaspăt. Fânul dulce, înmiresmat, e fără de pereche!

TITANIA (UNEI IELE):

Tu, zână dragă, du-te să-i aduci,
Dintr-un hambar de veveriță, nuci.

BOTTOM:

Mi-ar prinde mai bine o mână sau două de mazăre uscată. Numai că v-aș ruga din suflet să nu se ostenească pentru mine niciunul din slujitorii tăi. Simt că mă fură somnul.

TITANIA:

O, dormi, și eu cu brațul te-mpresor.
Să plece ielele la rostul lor!

IES IELELE ȘI SPIRIDUȘII.

Și astfel rourusca-îmbrățișată
De iederă, încolăcește toată
Al ulmului trunchi vechi și noduros.
Iubitul meu! Ah! Cât ești de frumos!

TITANIA SE CULCĂ PE SÂNUL LUI BOTTOM. ADORM AMÂNDOI.

INTRĂ PUCK ȘI SE ÎNCHINĂ LUI OBERON.

OBERON:

Ei, Puck, bine-ai venit! Vezi ce idilă?
De nebunia ei mi-e totuși milă.
Îmi pare rău că am năpăstuit-o…
Mai adineauri chiar am întâlnit-o
Cum rătăcea prin gropi, printre ponoare,
Să-i caute miresme-adormitoare
Acestui dobitoc și nătărău,
Acela ce-i acum iubitul său.
Atunci am dojenit-o, mânios,
Căci vrea să-ncingă botul lui scârbos
Cu șiruri lungi de flori mirositoare,
Ca niște tufe de mărgăritare
Ce străluceau aievea, triumfale,
De-a lungul veștejitelor petale,
Ca niște lacrimi stoarse de rușine.
Ea, după ce-am mustrat-o mult și bine,
Părea umilă și, cu vorbe bune,
S-a învoit, curând, să mă îmbune.
Când i-am cerut copilul, ea mi-l dete
Și-a poruncit la una dintre fete
Să-l ducă în împărăția mea…
Acum că pajul e al meu, aș vrea
S-o mântui de orbirea-i nebunească…
Ridică, dragă Puck, această mască
Străină, de pe tigva ăstui prost,
Ca deșteptat, ca și ceilalți tovarăși,
Să se întoarcă la Atena iarăși,
Încredințat că vis urât a fost
Tot ce i s-a-întâmplat în noaptea-aceasta.
Dar mai întâi merg să-mi dezleg nevasta.

ATINGE CU O BURUIANĂ OCHII TITANIEI.

Fă-te iarăși ce erai,
Vezi din nou, precum vedeai,
Pentru ca prin Oberon,
A Dianei floare castă
S-o învingă pe cea proastă,
Roșie –, a lui Cupidon!
Titania, trezește-te din somn,
Crăiasa mea cea dulce!

TITANIA (DEȘTEPTÂNDU-SE):

Al visurilor domn.
Par’că am visat un vis nespus de rar:
Eram îndrăgostită de-un măgar!

OBERON (ARĂTÂNDU-I CAPUL DE MĂGAR):

Da, te-ai îndrăgostit de-această ființă!

TITANIA:

Dar cum a fost aceasta cu putință?
Cu scârbă-l văd acuma ochii mei!

OBERON:

Titania, vreau muzică. Acei
Ce zac acum înlănțuiți prin somn,
Să-i mântuiască-al Duhurilor Domn!
Legând cele cinci simțuri ale lor,
Căci prea s-au chinuit îngrozitor.

TITANIA:

Hai, muzică, în ritm adormitor!

CÂNTĂ MUZICA, TRIST.

PUCK (LUI BOTTOM):

Când ți-oi deschide ochii tăi de prost,
Să vezi ce fel de dobitoc ai fost!

OBERON:

Hai, ziceți, cântăreților! Tu vină
Să ne-mpăcăm, frumoasa mea regină.
Mâine pe la miezul nopții, tu și eu,
Vom dănțui la nunta lui Thezeu
Și-i vom aduce spor și bucurie
În fericita lor căsătorie.
Tot în aceeași seară se cunună
Perechile ce dorm aci-mpreună.

PUCK:

Crai al zânelor, ne-am dus:
Cântă ciocârlia sus!

OBERON:

Hai, regină, în tăcere,
După umbra care piere,
Să călătorim mai iute
Ca icoana lunii mute.

TITANIA:

Haidem și în zbor să-mi spui
Cum se face că zăcui
Pe pământ și printre flori
Printre simpli muritori?

IES.

CORURI DE VÂNĂTOARE ÎN CULISE. INTRĂ THEZEU, HIPPOLYTA, EGEU ȘI SUITA DE VÂNĂTOARE.

THEZEU:

Să-l căutați acum pe pădurar.
Aduceți-mi și noul armăsar.
Ritualul e-încheiat. Se-nalță zorii.
Vreau să-mi asculți, iubito, vânătorii,
Și-în fruntea tuturora, cercetașii,
Cum își îndeamnă câinii și hăitașii.
Auzul ni-l vor desfăta nespus,
Noi vom ședea pe-o culme, spre apus;
Vom asculta lătratul lor sonor
Cum îl îndeamnă orice vânător.

HIPPOLYTA:

Am fost odată la o vânătoare
De urși, prin Creta, ca însoțitoare
A lui Heracles și a lui Cadmos.
Spectacol cât se poate de frumos
Lătrau copoi spartani de dimineață:
N-am pomenit o larmă mai măreață.
Aici ai câini de neam atenian?

THEZEU:

Ba câinii mei sunt toți de neam spartan.
Li-e blana doar în negru și în aur,
Au labe-strâmbe și au guși de taur.
Li-s clăpăuge-urechile-amândouă,
Culeg cu ele boabele de rouă.
Nu-s iuți gonaci, dar latră laolaltă,
Orice vânat, când latră ei, tresaltă.
Copoi mai buni nu s-au văzut vreodată
În Creta, în Thesalia bogată
Nici chiar la Sparta… Cine oare sunt
Aceste nimfe-întinse la pământ?

EGEU:

Copila mea, stăpâne, e culcată
Aici. Aici, Lysander. Altă fată,
Helena e, copila lui Nedar.
Mai e Demetrius, tânăr plin de har,
Mă mir că-i văd, tuspatru, împreună.

THEZEU:

S-or fi vorbit, plimbându-se sub lună,
De ziua de-întâi mai să se desfete
Și, ca și noi, să-și pună verighete.
Egeu, nu-i astăzi ziua sorocită
Când Hermia cu Lysander se mărită?

EGEU:

Ba da, stăpâne…

THEZEU:

Cred că înțelept e
Ca-în sunete de corn să se deștepte!

SUNETE PUTERNICE DE CORN ÎN CULISE. DEMETRIUS, LYSANDER, HERMIA ȘI HELENA SE DEȘTEAPTĂ ȘI SAR ÎN SUS VĂZÂND ALAIUL DUCAL.

Demult trecut-a Sfântul Valentin.
În codru-acesta păsările vin
Atâta de târziu să se-împreune?

LYSANDER (ÎN VREME CE TOȚI PATRU CAD ÎN GENUNCHI ÎNAINTEA DUCELUI.):

Ascultă-ne umila rugăciune,
Măria Ta, și iartă-ne!

THEZEU:

Odată
Știam că o pețeați pe-aceeași fată
Cu gelozie. Astăzi, cum se face
Că vă găsesc pe amândoi, în pace,
Culcați alături. Ura lângă ură?
Vă dușmăneați, și fără de măsură.

LYSANDER:

Da, duce, mintea îmi era semeață,
Acum plutește între vis și viață.
Și totuși… parcă îmi aduc aminte:
Fusese gândul nostru tăinuit
Să părăsim Atena, negreșit
Și Hermia cu mine, împreună,
Să ne aflăm o soartă, rea sau bună.

EGEU (LUI LYSANDER):

Ajunge! Duce, știu acum de-ajuns:
Voiau să se cunune pe ascuns.
Să-l surghiunești! Voia să-mi fure fata!
Iar ea ținea cu dânsul, blestemata,
Deși știa că i-am făgăduit-o,
Și lui Demetrius chiar i-am dăruit-o.

DEMETRIUS:

Măria Ta, copila cea frumoasă
A lui Nedar mi-a spus că fug de-acasă
Lysander și cu Hermia-împreună
Și că-în pădurea-aceasta se cunună.
I-am urmărit, nespus de supărat;
Helena mă iubea și m-a urmat.
Dar o putere supraomenească –
Doar nu e o putere pământească
Mi-a destrămat iubirea-înflăcărată
Ce Hermiei purtatu-i-am odată.
Da, s-a topit iubirea mea ca spuma,
Așa că pentru mine este-acuma
Ca amintirea unei jucării
Ce mă-încânta, pe când eram copii.
Acuma chipul care mă desfată
E al Helenei, preafrumoasa fată
A lui Nedar. ’Nainte de-a vedea
Pe Hermia, a fost aleasa mea.
Acum pe veci de veci îi voi rămâne
Helenei credincios. Mă jur, stăpâne.

THEZEU:

Copiii mei! Vorbi-vom cu mirare
De minunata voastră întâmplare.
Norocul vă slujește de minune.
Acum, Egeu, tu te vei supune
Poruncii mele. Fi-vor pe vecie
Și printr-o îndoită cununie,
Perechile acestea-îndrăgostite
În templul din Atena, fericite.
Da, tinerii aceștia se cunună,
Acum, cu nunta noastră împreună.
E dimineața, văd, înaintată.
Rămâne vânătoarea pe-altă dată.
Veniți dar la Atena. La altar
Trei cununii primi-vor sfântul har.
Să mergem, Hippolyta mea iubită!

IES THEZEU, HIPPOLYTA, EGEU ȘI ALAIUL DUCAL.

DEMETRIUS:

Vai! mintea mi-e nespus de încâlcită,
Așa precum se-întâmplă, uneori,
Să crezi că-n loc de munți vezi numai nori.

HERMIA:

Eu văd ponciș, nu limpede, ce este.

HELENA:

Demetrius îmi pare o poveste,
Un giuvaier: l-am regăsit cu greu:
Știu că-i al meu, dar parcă nu-i al meu!

DEMETRIUS:

Să fim noi treji? Sau poate mai dormim?
Pe ducele pe care îl slăvim
Nu l-am văzut aici? Suntem chemați
Să fim tusșase astăzi cununați.

HERMIA:

Și tatăl meu…

HELENA:

Și Hippolyta-a fost.

LYSANDER:

Ne-așteaptă la altarul unui zeu.

DEMETRIUS:

Deci suntem treji. Să mergem. Și pe drum
Aflăm ce s-a-întâmplat, și când, și cum!

IES TOȚI. BOTTOM SE DEȘTEAPTĂ.

BOTTOM:

Dacă se întâmplă să trebuiască să-mi spun partea mea, n-aveți decât să mă strigați și voi răspunde. În scrisul meu stă așa: ,,Preafrumosul meu Pyram“. Hei-ho, tu Flute, cârpaci de foale! Și tu, Peter Quince, dulgher. Și Snout, căldărarul. Starveling, croitorul. Ce dracu’! Au plecat cu toții și m-au lăsat dormind! Și ce vis grozav am avut! Stă mintea omului în loc și nu are cum să povestească o asemenea vedenie! S-ar cuveni să fie omul măgar să poată povesti un asemenea vis! Mi se părea că aș fi fost… și se părea că aș fi avut… Numai o paiață într-un costum tărcat ar putea spune lămurit ce anume ajunsesem să fiu! Ochiul omului n-a mai auzit până acum asemenea minunăție, urechea omenească n-a mai văzut până acum așa ceva, nici mâna omenească n-ar fi în stare să pipăie, nici limba omenească să-și închipuiască, și nici inima să se rostească, ce anume vedenie am avut. Am de gând să-l pun pe Peter Quince să alcătuiască o baladă pe seama acestei vedenii. Are să-i spună: VISUL LUI BOTTOM, căci tot se va spune la fundul piesei. Și am să-l cânt la partea de pe urmă a comediei, înaintea ducelui. Din întâmplare, ca să-l fac să fie și mai gingaș, am s-o cânt atunci când își dă duhul Thisbeea.

IESE.

Scena II

DUPĂ APUSUL SOARELUI. DIN PILASTRUL DIN COLȚ AL PALATULUI, SPRE FUNDUL SCENEI, SPÂNZURĂ-N ÎNĂLȚIMEA FRIZEI O CANDELĂ DE ULEI CARE ABIA LUMINEAZĂ SCENA.

INTRĂ FLUTE, SNOUT, STARVELING ȘI QUINCE.

QUINCE:

Ați trimis acasă la Bottom? Încă tot nu s-a mai întors?

STARVELING:

Nu se știe nimic despre el. De bună seamă e fermecat.

FLUTE:

Dacă nu vine, piesa e compromisă. Nu se poate juca, nu-i așa?

QUINCE:

Firește! Nu-i în toată Atena un al doilea care să poată juca pe Pyram.

FLUTE:

Nu, asta se știe, e cel mai isteț dintre toți meșteșugarii din Atena.

QUINCE:

Și cel mai chipeș. Așa-i; și e un cineva că are o voce taman de amant, atât de dulce e.

FLUTE:

Zi ,,diamant“; un amant, Doamne păzește, e lucru de rușine.

INTRĂ SNUG.

SNUG:

Maestre, ducele se-ntoarce la templu; mai vin cu două—trei perechi de cavaleri și dame, cununați totodată. Dacă am putea să dăm reprezentația, ne-ar bate fericirea!

FLUTE:

O, dragă Bottom! Ți-ai pierdut cele șase drahme pe zi, pe care puteai să le ai o viață-ntreagă! Că mai puțin de șase drahme nu putea să capete, și dacă ducele nu i-ar da șase drahme pe zi e nimica toată!

INTRĂ BOTTOM.

BOTTOM:

Unde-s flăcăii noștri? Unde-s scumpii noștri tovarăși?

QUINCE:

Bottom! Ce zi nemaipomenită! Ce zi plină de noroc!

BOTTOM:

Scumpi maeștri, aș putea să vă spun câte în lună și-n soare. Dar mai bine nu mă-ntrebați, căci dacă v-aș spune, n-aș mai fi atenian de omenie. Și cu toate astea, nu fac decât să vă povestesc ce-am pățit.

QUINCE:

S-auzim, dragă Bottom!

BOTTOM:

Pune-ți pofta-n cui! Atât vă spui, că ducele a cinat. Îmbrăcați-vă. Puneți-vă baieri bune la bărbi și nojițe bune la papuci! Ducele vine. Fiecare să-și repete rolul, căci, ca să nu mai lungim vorba, piesa noastră a fost aleasă! În orice caz, Thisbeea să se primenească; și cel care face pe Leul să nu-și roadă unghiile, care trebuie să-i atârne afară ca niște gheare de leu. Și, scumpii mei confrați, nu mâncați ceapă, nici usturoi; avem de spus lucruri frumoase și nu mă îndoiesc că ducele, auzindu-le, va spune că e o comedie foarte dulce… Nicio vorbă mai mult și… înainte! Vine ducele!

TOȚI IES PRIN DREAPTA.

Actul V

Scena I

THEZEU, HIPPOLYTA, CURTENI ȘI SUITA.

VIN DIN DREAPTA ȘI STÂNGA PE SCĂRI, ÎN FUND. ÎN FRUNTE, PURTĂTORI DE TORȚE ȘI MUZICANȚI, CU FLUTE, CLARINETE ȘI TROMPETE. MUZICANȚII RĂMÂN SUS, PURTĂTORII DE TORȚE SE ÎMPART ÎN SPAȚIUL CE-L AU DE LUMINAT.

HIPPOLYTA:

Ce povestesc aceștia e ciudat…

THEZEU:

Mai mult ciudat decât adevărat.
N-am pus vreodată, orice-ar spune ei,
Pe basmele cu zâne vreun temei.
În mintea lor, ades’ îndrăgostiții
Pot judeca întocmai ca smintiții
Și făuresc povești de bună știre,
Mult mai presus ca orice-nchipuire.
Poeții și lunaticii, răsad
De draci mai mulți decât încap în iad;
Și-închipuie c-ar fi. Cel ce iubește
Iubita lui, adesea, socotește,
Că și țigancă dacă-ar fi, ea, Helena
El tot i-ar închina o cantilena.
Închipuirea lui e un mister
Suit de el de la pământ la cer
Și-în mintea-i de poet întruchipează
Minuni la care neîncetat visează.
Iar pana lui dă suflet și dă nume,
Unor nimicuri care nu-s pe lume.
Închipuirea lui e-atât de mare
Că-i gata, numai dacă i se năzare
Vreo bucurie, să-i urzească trainic
Ca sol al bucuriei lui, un crainic…
Iar noaptea, dacă bezna-l înfioară,
Ia un tufiș drept urs sau altă fiară.

HIPPOLYTA:

Dar cele ce s-au petrecut azi-noapte
Par să fi fost adevărate fapte.
Oricât ni s-ar părea de minunate,
Au fost, fără-îndoială, întâmplate.

THEZEU:

Vin logodiții, sprinteni și vioi!

INTRE LYSANDER, HERMIA, DEMETRIUS ȘI HELENA.

Bine-ați venit! Vă așteptam pe voi,
Să mergem, împreună, la altar.

LYSANDER:

Pe toți ne-așteaptă-al fericirii har,
La drum, la masă și la așternut.

THEZEU:

Trei ceasuri mai avem de petrecut
De la ospățul nunții la culcare.
S-a pregătit aleasa sărbătoare.
Cel care pregătește desfătări,
Sau comedii, sau altfel de serbări
Ce-a pus la cale vrem să ne vestească
Punând actorii să se pregătească.

PHILOSTRAT:

Să-ajung să vă desfăt în astă-seară
Am pus la cale o istorioară.

THEZEU:

Cu muzică, cu dansuri și cu măști,
Cu sulițe, cu arcuri și cu căști,
Greoiul pas al vremii să-nșelăm,
Și ca la nuntă să ne desfătăm.

PHILOSTRAT:

Măria Ta-i rugată să aleagă
Ce piesă vrea de pe-o hârtie-întreagă.

ÎI ÎNMÂNEAZĂ O LISTĂ.

THEZEU (CITEȘTE):

A! ,,Lupta cu centaurii“, poveste…
I-am povestit-o vrednicei neveste.
Cu Hercules, cum știți, mă înrudesc.
A! ,,Ceata de bacante îmbătate,
Pe cântărețul trac înverșunate“.
E-o piesă… s-a jucat cu-un bun decor,
Din Theba când veneam biruitor.
,,Acele muze, de trei ori trei,
Se dau de ceasul morții, cu temei“.
Ca știința să cerșească a ajuns.
Vreo satiră… așteaptă un răspuns.
Nu cred c-ar fi vreo piesă potrivită
Cu sărbătoarea noastră fericită.
(Citește) ,,O scenă scurtă și cam plicticoasă
Cu Pyram și Thisbeea cea frumoasă.
O comedie plină de amar.“
N-am mai văzut un lucru-atât de rar:
E deci o comedie dureroasă,
Și scurtă, și nespus de plicticoasă!
Ciudată-împerechere de cuvinte:
O gheață caldă și-un omăt fierbinte!

PHILOSTRAT:

Măria Ta, e-un fel de pantomimă,
Cu stihuri proaste, toate sunt cu rimă.
Îmi pare plicticoasă, cam hai-hui:
Nici un cuvânt nu e la locul lui,
Și nici vreun actor în rolul său.
E-o fată îndrăgostită de-un flăcău.
Cu sabia flăcăul se străpunge
Și fata după el în iad ajunge.
Am râs cu lacrimi când am auzit-o
Gândindu-mă la cel ce-a întocmit-o.

THEZEU:

Și cine joacă piesa? Ce actori?

PHILOSTRAT:

Flăcăi cu palma groasă, muncitori.
Sunt din Atena toți, și pân’acuma
Nu cred că s-au mai întrecut cu gluma,
Jucând vreo piesă proastă, pentru care
Au vrut să-și pună mintea la-încercare.
La nunta-Alteței Voastre vor s-o joace,
Nădăjduind că piesa vă va place.

THEZEU:

S-o auzim!

PHILOSTRAT:

Nu cred că se cuvine
Să-îngăduim să joace orișicine.
Nu face nici o ceapă degerată,
Așa precum de ei va fi jucată.
Deși meșteșugarii s-au trudit,
Alteța Ta să fie mulțumit.

THEZEU:

Ca să le fac pe plac, vreau s-o ascult.
Eu la supușii mei țin foarte mult.
Cu zel curat ei vor să ne desfete,
Chiar dacă-or spune stihuri deșuchiete.
Iubite Philostrat, să-ți chemi actorii,
Și-în sală să se-așeze spectatorii.

IESE PHILOSTRAT.

HIPPOLYTA:

Nu-mi place să privesc cum neputința
Se zbuciumă-n zadar, când sârguința
Nu-i ajutată de-nsușiri firești.

THEZEU:

Dar, Hippolyta mea, n-o să privești
Așa ceva.

HIPPOLYTA:

Dar nu ne-a spus pe șleau
Că-i o prostie, chiar de se trudeau?

THEZEU:

Cu-atât mai mult li se cuvine lor
Să ne purtăm mai îngăduitor.
Orice greșeli vor face, de tot felul
În tot ce fac acum își pun tot zelul.
Vor să ne-arate marea lor iubire
Și-a lor nemărginită prețuire.
Pe unde-am fost, mari cărturari, în timp,
M-au înălțat cu slavă în Olimp,
Dar palizi i-am văzut, înfrigurați,
Și i-am simțit că sunt îngrijorați
Că nu le-a dat atâta minte-un zeu
Să se înalțe pân’ la rangul meu!
Se poticneau în stihurile lor
Și se strâmbau adesea-îngrozitor.
În toate-acestea eu mă pricepeam
Să-aleg ce-alege un erou de neam.
Muțenia, sfiala, stângăcia,
La ei se împletea cu datoria.
Nu-încap prea multe vorbe sclipitoare:
Tăcerea-și ia o altă-înfățișare,
Mai sinceră și mai adevărată
Decât poezia cea mai înălțată.

INTRĂ PHILOSTRAT.

PHILOSTRAT:

Slăviți ascultători, pe toți vă rog,
Să ascultați în tihnă un prolog.

THEZEU:

Prologului să-i spui să intre-în scenă.

TRÂMBIȚE.

INTRĂ PETER QUINCE, CARE REPREZINTĂ PROLOGUL.

PROLOGUL:

De v-aducem supărare, ne veți crede, așa sperăm,
Că nu vrem nicicum prin jocul nostru să vă supărăm.
Ci ca să vă dăm dovadă de ce știm și ce putem
Asta e și cel din urmă și întâiul scop ce-avem.
De veneam spre-a vă displace, n-am mai fi venit defel;
De-a vă place ni-i unicul și adevăratul țel.
Nu pentru plăcerea voastră suntem noi aci veniți,
Spre-a vă face ca să plângeți sunt actorii pregătiți.
Dar vedeți-i și pe urmă, după ce-i veți fi văzut,
Veți putea atunci cunoaște tot ce e de cunoscut.

THEZEU:

Grămătic nu mi se pare că-i acest meșteșugar.

LYSANDER:

O cam ia la sănătoasa, ca un aprig armăsar.
Spune vorbe încâlcite, neștiind să se oprească.
Nu se cade ca actorul doar să știe să vorbească,
Orișice cuvânt se cade să-l rostească cu măsură.

HIPPOLYTA:

Și-un copil ar fi în stare multe vorbe de strânsură
Tot la fel să le rostească, sau la flaut să le cânte.
Să vedem ce mai urmează, cred că vor să ne-înspăimânte.

THEZEU:

Vorbe goale,— înșiruite pe un lanț cam încurcat.
Toții actorii-acum pe scenă pare că s-au adunat.

INTRĂ PYRAM, THISBEEA, ZIDUL, LUCIU-DE-LUNĂ ȘI LEUL.

PROLOGUL:

Poate-această povestire să vă mire, n-am ce zice,
Spectatori, pân’ ce-adevărul vine totul să explice.
Omul ăsta e Pyramus, dacă vreți cumva să știți,
Iar Thisbeea este fata cea frumoasă ce-o priviți.
Omul plin de tencuială și cu var mânjit pe-o parte
Este Zidul, ticălosul zid ce pe iubiți desparte.
Fericiți când pot, sărmanii, prin a zidului spărtură
Pe furiș și-n mare taină să-și șoptească gură-n gură.
Omul ăsta cu fanarul, cu cățel și mărăcine
Reprezintă Luciul Lunii: căci, băgați de seamă bine,
Noaptea numai când din ceruri luna lumina de sus,
Pyram cu Thisbeea vin la mormântul lui Ninus.
Fiara asta cruntă, căreia Leu îi place să se cheme,
Într-o noapte, când Thisbeea ajunsese prea devreme,
A făcut-o ca să fugă și-n acea sperietură
Ea, fugind, lăsă să-i cadă-n drum mantaua ei pe care
Leul o mânji pe urmă cu însângerata-i gură.
Tot atunci, Pyram, un tânăr alb și-mbujorat apare;
Găsind mantia Thisbeei de Leoaică însângerată
El pe loc și-înfipse vârful blestemat al spadei sale
Drept în inima-i în care sângele fierbea de jale.
Iar Thisbeea se oprise sub un pom, i-a scos îndată
Junghiul și-a murit. Și Leul, Zidul, Luciu-de-Lună
Și iubiții-n mândre stihuri ce-a urmat au să vă spună.

PROLOGUL, PYRAMUS, THISBEEA, LEUL ȘI LUCIU-DE-LUNĂ IES PRIN DREAPTA.

THEZEU:

Ce minune ca pe scenă să auzi vorbind un leu!

DEMETRIUS:

Nu-i nicio minune, Alteță, căci, așa precum știu eu,
Când măgarii stau la sfadă uneori în sfatul țării
Leul poate rage-în vorbe dinspre marginile zării.

ZIDUL:

În această comedie s-a-întâmplat să mă decid
Ca eu, Snout, căldărarul, să joc rolul unui zid.
Zidu-i vechi și are multe crăpături ce pot lăsa
Pe Pyram să schimbe vorbe cu Thisbeea scumpă-a sa.
Tencuiala, piatra, varul ce-l vedeți, vădesc curat
Că sunt zid în toată legea, că sunt zid adevărat.
Iar la dreapta și la stânga prin spărturile aceste
Își șoptesc fricos iubiții amoroasa lor poveste.

THEZEU:

Cum se poate cere oare de la var și tencuială
Să vorbească-în stihuri spuse cu asemenea migală!

DEMETRIUS:

Cred, Măria Ta, poetul că aici s-a depășit:
N-am mai auzit vreodată zid atât de mucalit!

INTRĂ DIN NOU PYRAMUS.

THEZEU:

Stați! Acum de zid Pyramus s-apropie-în tăcere.

PYRAM:

Noapte neagră-întunecată, noapte plină de mistere,
Noapte tristă, blestemată. Noapte groaznică! Mă tem
Că Thisbeea n-o să vină la-ntâlnirea ce-o avem.
Zidule bătrân și șubred ce desparți din vremuri vechi
Două neamuri, dând prilejul iubitoarelor urechi
Să se-asculte tot rostindu-și vorbele îndrăgostite,
Cum aș vrea să văd prin tine cea mai dulce din iubite.

ZIDUL ÎȘI RĂSFIRĂ DEGETELE, PYRAM PRIVEȘTE.

Mulțumesc, o, Zid prieten! Jupiter te-aibă-n pază!
Dar Thisbeea mea iubită nu e nimenea s-o vază!
Zid afurisit, tu, care-mi ascunzi comoara mea,
Blestemată-ți fie piatra, de te porți cu mine așa!

THEZEU:

Mi se pare că și zidul, fiind ființă însuflețită,
S-ar cădea să-i zvârle-o vorbă tot la fel de ascuțită!

PYRAM:

Nu, Alteță! Nu se poate! Căci Thisbeea va veni.
Da, a și venit. Și-acuma tot prin zid vom glăsui.

REINTRĂ THISBEEA.

THISBEEA:

Zidule, ce-atât de-adesea în amara clipă când
Mă despart de mândrul Pyram, tu m-auzi cum gem plângând,
Gura-mi de cireașă-adesea se apleacă să-ți sărute
Pietrele cu tencuială și cu var și-n veci tăcute!

PYRAM:

Pare că zăresc o voce: la spărtură mă reped
Să ascult icoana celei mult iubite…

THISBEEA:

Ah, tu ești, Pyram? Mă încred
În spărtura unde-i Pyram, mult duiosul meu iubit.

PYRAM:

Da, mă vezi că sunt Pyramus, și la zid te-am întâlnit.
Ca Limander, credinciosul tău iubit voi fi mereu,
Până mi-or vesti sfârșitul Parcele și-un tainic zeu.

THISBEEA:

Credincioasă ca Helena îți voi fi cât voi trăi.

PYRAM:

Ca Saphala pentru Procrus, scumpa mea, așa-mi vei fi!

THISBEEA:

Eu, ca Procrus, pe Saphala, știu că fără de măsură,
Te-oi iubi.

PYRAM:

Să-mi dai, iubito, sărutare prin spărtură.

THISBEEA:

Vai, simt zidul doar pe buze, nu și buzele-ți, să știi

PYRAM:

Vin’ să ne-întâlnim la noapte la mormântul lui Nini. (Peter QUINCE: AL LUI NINUS…)

THISBEEA:

Vin, Pyrame, chiar de-ar trebui să mor!

PYRAM ȘI THISBEEA IES DIN SCENĂ.

ZIDUL:

Mi-am jucat acuma rolul. Nu-s de niciun ajutor.
Pot să plec și eu din scenă. Zidul nu mai are rost.

IESE ZIDUL.

THEZEU:

Dărâmat e-acuma zidul care-între vecini a fost.

DEMETRIUS:

Cred că este foarte bine, pentru că, din vremuri vechi,
Știe bine orișicine: zidurile au urechi!

HIPPOLYTA:

Nu cred că-am văzut vreodată o mai mare nerozie!

THEZEU:

Totul este închipuirea, dacă muza o îmbie.
Restu-s numai biete umbre. Dacă mintea nu te-ajută,
Orice piesă-ar fi mai bine să rămână veșnic mută.

HIPPOLYTA:

Deci închipuirea-i totul, nu talentul de poet!

THEZEU:

Nu, talentul se strecoară în subiect, încet-încet.
Iată că vin două nobile dobitoace: o lună și un leu.

REINTRĂ LUCIU-DE-LUNĂ ȘI LEUL.

LEUL:

Doamne-ale căror inimi se fac foarte mititele
Chiar de frica unui șoarec care fuge pe podele,
Veți sări în sus de spaimă, tremurând ca varga, poate,
Când un răcnet groaznic leul din gâtlejul lui va scoate.
Deci aflați că eu sunt leul, Snug, de felul meu tâmplar,
Și că nu-s, ferească Domnul, leu și nici leoaică chiar.
Căci e fără de-îndoială: de-aș fi leu, și de-aș intra
În mijlocul dumneavoastră, ar fi vai de pielea mea!

THEZEU:

Cumsecade fiară, n-am ce zice! Și pare bine-crescută.

DEMETRIUS:

Cea mai desăvârșită vietate pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată, Măria Ta.

LYSANDER:

Pare mai degrabă o vulpe decât un leu!

THEZEU:

Ba vrea să fie tot atât la locul lui pe cât e un gâscan.

DEMETRIUS:

Sau vulpe, sau gâscan. Vulpea tot duce în colții ei gâscanul, chiar dacă ar da vreo dovadă de înțelepciune.

THEZEU:

Nici gâscanul nu s-ar putea asemui cu un asemenea leu, căci doar vulpea nu s-ar dovedi vrednică să-l înfrunte. Destul cu asta. Ia să auzim ce are să ne spună Luna.

LUCIU-DE-LUNĂ:

În fanaru-acesta este luna albă-încornorată.

DEMETRIUS:

Însă coarnele pe fruntea lunii s-au văzut vreodată?

THEZEU:

Nu e Craiul-Nou. Și coarne poartă numai luna plină.

LUCIU-DE-LUNĂ:

Ăst fanar înfățișează-a lunii galbenă lumină.
Are coarne felinarul, taina lunii să ne-o spună
Iar eu, Starveling, sunt masca sfântă-a omului din lună.

THEZEU:

Asta este o greșeală. Totul ar fi bine, dar
Omul care stă în lună cum nu intră-în felinar?

DEMETRIUS:

I-ar aprinde lumânarea hainele. Nici n-ar putea,
Dacă este om, să poată în fanar nici încăpea.

HIPPOLYTA:

De-astă lună sunt sătulă. N-ați găsit alta mai bună?

THEZEU:

Ai răbdare, mi se pare că e gata să apună?
Să-așteptăm, să-avem răbdare, cine știe ce-o să iasă.

LYSANDER:

Spune mai departe, Lună, sfânta stelelor crăiasă!

LUCIU-DE-LUNĂ:

Luna este tot fanarul, eu sunt omul cel din lună.
Mărăcinele, cățelul, vin cu toții împreună.

DEMETRIUS:

Toate-acestea se cuvine în fanar să se cuprindă,
Dar tăcere, căci Thisbeea aripi-a-început să prindă.

INTRĂ THISBEEA.

THISBEEA:

Vreau iubitul să mi-l caut la mormântul lui Nini.
Poate am venit devreme. Ce să fac spre a-l găsi?

LEUL (SCOATE UN RĂGET ÎNGROZITOR):

O! (THISBEEA O IA LA FUGĂ.)

DEMETRIUS:

Bine ai răgit, leule!

THEZEU:

Bine te pricepi să fugi, Thisbeea!

HIPPOLYTA:

Bine te-ai mai priceput să luminezi, Lună! Ah! Cu câtă duioșie scânteiază luna.

LEUL SFÂȘIE ÎNTRE COLȚI MANTIA THISBEEI ȘI IESE DIN SCENĂ.

THEZEU:

Bine ai sfâșiat, leule!

LYSANDER:

Și acuma, leul s-a făcut nevăzut.

DEMETRIUS:

Dar iată-l pe Pyram că vine și el…

REINTRĂ PYRAM.

PYRAM:

Mulțumesc, divină lună, pentru razele-ți solare,
Ca să-mi pot vedea iubita, pe Thisbeea, pe cărare.
Mulțumesc din suflet pentru razele de aur
La lumina lor văzându-mi scumpul dragostei tezaur.
Însă vai, nenorocire!
Blestemata mea privire
Vede mantia-ți pătată
De o fiară-însângerată.
Furii crunte, apăreți,
Smulgeți, rupeți și tăieți
Firul tristei mele vieți!

THEZEU:

O! Durerea-i e cumplită:
De-un omor pricinuită!

HIPPOLYTA:

De bietul Pyram zău că-mi pare rău:
Mă mișcă jalea sufletului său.

PYRAM:

Pentru ce, cumplită fire, ai adus pe lume lei,
Pentru ca un leu să-mi frângă a vieții mele floare?
Ea, Thisbeea, n-a fost oare cea mai mândră din femei,
Care-a strălucit vreodată pe acest pământ, sub soare?
Lacrime, porniți la vale,
Cu-un potop cumplit de jale.
Vino, spada mea săracă,
Ieși mai repede din teacă,
Lasă-mi vârful să ți-l frâng
Uite-aici, sub sânul stâng. (SE STRĂPUNGE ȘI CADE.)
Unde-mi este inima!
Mori, Pyram! Așa, așa!
Moartea simt cum mă cuprinde
Trupul meu îl simt că moare,
Vrea spre glie să coboare,
Sufletul îmi este-în rai,
Lună, rost tu nu mai ai. (LUCIU-DE-LUNĂ DISPARE.)
Viața eu mi-o joc la zar… (MOARE.)

DEMETRIUS:

Pun prinsoare pe-un măgar…

LYSANDER:

Nici măgar, nici zar, nici as.

THEZEU:

Cred că-atât i-a mai rămas:
Ca un felcer să-l învie
Și măgar din nou să fie.

HIPPOLYTA:

Încă nu am mai văzut-o
Pe Thisbeea, și-am pierdut-o,
Fiindcă luna a plecat
Fără să fi așteptat
Să-l găsească pe Pyram
Și să moară, cum știam.

THEZEU:

Stelele vor lumina-o
Și tot ele-or îngropa-o.

REINTRĂ THISBEEA.

HIPPOLYTA:

Pentru-un astfel de iubit
N-ai prea mult pentru bocit.

DEMETRIUS:

Și Thisbeea, și Pyram
Sunt dintr-un același neam,
Între ei, să nu vă mire,
Nu-i nicio deosebire.
Nici o molie nu știe
Care dintre ei să fie
Un erou, o eroină,
Un flăcău sau o virgină.

LYSANDER:

L-a privit cu ochii dulcii.

DEMETRIUS:

Vin’, Thisbeio, să te culci!

THISBEEA:

Dormi, frumosul meu iubit?
Cum? Pyramus! Ai murit?
O! Deșteaptă-te din somn,
Dulce-al vieții mele domn.
Spune-o vorbă! Cum? Ești mut?
Zeilor! Cum s-a făcut?
Înveli-va un mormânt
Chipul tău frumos și sfânt?
Ochii tăi dulci și senini
Și sprâncenele de crini?
Gura-ți scumpă, drăgălașă,
Nasul tău ca o cireașă?
Cele trei surori cumplite
Care-s morții zălogite,
Moartea-îndată-mi pregătiți,
Nu vreau să mă zălogiți
Pe pământul blestemat.
Pyram, spada mi-ai lăsat
Vezi cum mi-o împlânt în piept,

SE ÎNJUNGHIE.

Nu mai pot să mai aștept.
Soarta mi-o voi împlini-o:
Mor! Adio! Mor! Adio! (MOARE.)

THEZEU:

Luciu-de-Lună și Leul au rămas teferi să-i înmormânteze pe cei morți.

DEMETRIUS:

Da, dar și Zidul le poate da o mână de ajutor.

BOTTOM (ÎNVIE):

Ba câtuși de puțin! Vă înșelați! Zidul care despărțea cele două neamuri s-a dărâmat! Acum, dacă ați pofti să mai vedeți un epilog, sau să ascultați un dans bergamasc dansat de către doi actori din breasla noastră?

THEZEU:

Nu! Nici un epilog. Te rog. Piesa jucată de voi nu are nevoie să fie lămurită spectatorilor. Și cum actorii sunt acum aproape cu toții morți, nici de fluierat nu s-ar mai încumeta să-i fluiere cineva. Dacă actorul care a jucat rolul lui Pyram s-ar fi spânzurat de calțaveta Thisbeei, strașnică tragedie ar mai fi fost! Dar și așa cum a fost, tot ne-a plăcut. Ia să urmărim danțul vostru bergamasc. Epilogul să-l lăsăm pentru mai târziu.

PE SCENĂ SE DANSEAZĂ UN DANS BERGAMASC.

Cu glas de-aramă miezul nopții sună,
E ora când stafiile se-adună.
Prieteni, la culcare! Căci mă tem
Că toată vremea care o veghem
În noaptea-aceasta, mâine o vom dormi…
La revedere! Somn ușor, copii!
De-aci-nainte-încă cincisprezece
Voioase zile-n șir vom tot petrece.

TOȚI INTRĂ ÎN PALAT. LYSANDER, HERMIA, DEMETRIUS ȘI HELENA IES PRIN DREAPTA.

Scena II

INTRĂ PUCK.

PUCK:

Rage-acuma hămesit
Leul! Urlă-n lună lupul,
Și plugarul obosit
Își redă odihnei trupul.
Leneș pâlpâie văpaia
Pe tăciuni, cobind a moarte,
Țipă-n turnuri cucuvaia.
Ceasul tainic nu-i departe
Când strigoii-n țintirim
Ies din gropi întredeschise;
Iară noi, silfi ce-nsoțim
Carul Hecatei, cu vise
Pe furiș goniți de soare
Și ne-mprăștiem ca vise
După umbrele fugare.
Niciun șoricel nu strică
Pacea-acestei case sfinte.
Sunt trimis cu-o măturică
Vreau să mătur dinainte.
N-am să las nicio pisică.

INTRĂ OBERON, TITANIA ȘI IELELE.

OBERON:

Răspândiți ca o lucuare
Dulce-a unui foc ce moare,
Iele, și porniți în zbor
Și dansați apoi ușor!

TITANIA:

Câte-o notă-ngâne-n cor
Fiecare vorbă-a mea,
Până ce n-o rămânea
Nesfințit niciun locșor. (CÂNTECE ȘI DANȚ.)

OBERON:

Mergeți pân’ la revărsatul
Zorilor prin tot palatul. (IELELE INTRĂ ÎN PALAT.)
Iară noi vom cerceta
Cel mai mândru pat de nuntă,
Ca feriți de soartă cruntă
Fericiți să viețuiască
Cei ce-n el au să se nască.
Iar perechile frumoase
Să rămână credincioase
Și să aibă-n toate spor
Și noroc cu pruncii lor.
Ielele, până se face
Zi, cu roua de pe văi
Să sfințească-aceste-odăi
Răspândind o dulce pace,
Ca-n aceste săli mărețe,
Gloria să strălucească
Și-o eternă tinerețe
Pe stăpâni să-i fericească! (IELELE SE ÎNTORC ÎN PALAT.)
Și acum,
În zbor, la drum!
Ne-ntâlnim iar în amurg!

OBERON, TITANIA ȘI IELELE IES.

PUCK:

Dacă umbre ce suntem
V-am adus vreo supărare,
Credeți (și atunci avem
Un cuvânt de apărare)
Că în somn v-au apărut
Toate câte le-ați văzut.
Și atunci povestea noastră
Nu-i decât un vis ciudat:
Nu va fi înlăturat
De bunăvoința voastră.
Dar pe numele meu bun
Și cinstit mă jur eu, Puck,
În curând am să v-aduc
Ceva nou și mult mai bun.
De n-o fi așa cum spun,
Puck rămână de minciună.
Puck e hotărât să facă
Tot ce poate să vă placă.
Și acuma, noapte bună
Tuturor și nu plecați
Până ce n-aplaudați!

IESE.

– SFÂRȘIT –