Visătorul

Albă-i piaţa Barberini către miezul nopţii vara,
Cînd se-ntoarce singuratic un poet spre casa lui.
Pînă-n Laţiul vechi e cale — dar la Roma eşti în ţara,
Unde poţi să stai de vorbă cu divinile statui...

Şi poetul nostru-i tînăr şi naiv ca toţi poeţii
Care cred în frumuseţe mai presus de toate-n lume,
E naiv, şi nu-şi dă seamă ce calvar e drumul vieţii
Pentru cei ce vor să-şi facă un diamant din al lor nume.

Ochii lui privesc şi cerul îşi coboară-n ei misterul,
Sunete, culori şi forme, deopotrivă el le-adună
Şi cînd alţii-adună aur, el ar vrea s-adune cerul
Într-un vers, şi îi ajunge că-i bogat în luci de lună.

Sună pasul lui, ş-acuma a ajuns lîngă fîntîna
Cu tritonul care-aruncă gîlgîind un joc de apă, —
Ah, frumos mai e tritonul, şi dibace-a mai fost mîna
Maistrului ce-a fost în stare aşa lucru să conceapă.

Astfel se gîndeşte dînsul, şi puterile-şi măsoară,
Pe cînd apa ca un suflet chinuit de îndoială
Vrînd mereu la cer să urce, fărîmată se coboară:
Şi deodată visătorul a rămas cu faţa pală.
 
Sunete, culori şi forme, asta-i toată viaţa noastră;
Dar să aibă dînsul oare raza focului divin ?
Şi-acum pasul lui în umbra care s-a făcut albastră,
Sună cadenţat ca ritmul unui vers alexandrin.