Valeriei

Îmi place să te văd frumoasă,
Deşi, din frumuseţea ta,
Eu n-am decât zădărnicia
Imaginii de-atâţi visată.

Mi-e drag să ştiu că al tău suflet
E bun, deşi voi aştepta
În van dovezile pe care
Le dai... când inima ţi-e dată.

Şi-mi place, fără vreo nădejde,
Să te iubesc aşa-n tăcere,
Spre un buchet ce se păleşte
Să fiu privirea ce-o arunci...
Sau picătura ce pe geamuri
Alunecă şi-n umbră piere;
Un vers uitat, dintr-o poemă
Ce trist începe cu: Atunci...

Aşa sunt eu. Poate că versul
Te-ar fi făcut să plângi o clipă...
Şi picătura neştiută
Îţi răcorea un tainic dor;
Ca şi buchetul melancolic
Ce cu-a parfumului risipă,
Putea-ntr-o seară să-ţi adoarmă
Încet... un gând chinuitor.

Şi n-ai vrut. Dulce şi pribeagă
Rămâi să-nchipuieşti femeia...
Eu voi trăi în veci statornic
Acelei clipe ce s-a dus...
Înamorat de-o stea, izvorul
Se mulţumeşte cu scânteia
Ce-n mica-i lacrimă răsfrânge
Lumina astrului apus!