Uleul şi găinile

Ion prinse un uleu şi, ducîndu-l acasă,
        Îl legă cu o sfoară,
        Lîngă coteţ afară.
De o vecinătate aşa primejdioasă,
Găini, cocoşi şi gîşte întîi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obicinuiră.
Începură să vie cît colea să-l privească,
        Încă şi să-i vorbească.
Uleul cu blîndeţe le priimi pe toate;
Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit,
Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate
        La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă dup-a sa datorie.
Mai adăogă însă că daca dumnealor
        Îi vor da ajutor
        Ca să poată scăpa,
        El le făgăduieşte
— Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte —
Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
Încă din înălţime, el le va da de ştire,
Cînd asupră-le vulpea va face năvălire.
        Astă făgăduială
        Nu mai lăsă-ndoială;
Şi găinele proaste, ce dorea să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mîine, se-ncercară,
Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl deslegară.
Uleu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată,
Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
        Pe urmă cîte vrei.
„Ce pază este asta? strigă una cu jale,
        Vorba măriii-tale
        Era să ne păzeşti,
        Iar nu să ne jertfeşti.“
— „O! eu ştiu foarte bine cuvîntul ce v-am dat,
        Şi ce fel m-am jurat.
Dar cînd mă juram asfel, eram legat, supus,
Acum însă sînt slobod şi vă vorbesc de sus.“

Eu d-aş fi fost găină nu l-aş fi slobozit:
Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
        Uleii sînt cinstiţi,
        Cînd sînt nenorociţi.