Timpul trecut

Împinşi făr-încetare spre liniştit liman,
În etern întuneric pierim delaolaltă,
Şi nu se poate oare pe-acest etern noian

S-aruncăm ancora vreodată?

O, lacule senine, un an nu s-au plinit,
Şi lâng-a tale ţărmuri ce dorea ea să vază,
Acum vezi că şed singur pe-acea piatră mâhnit,

Pe care ea iubea să şază.

Aşa gemeai atuncea sub stânca de pe mal,
Sfărmând a tale ape de ţărmurile oable,
Aşa arunca vântul spuma de pe-al tău val

Pe ale ei picioare albe.

Tu ştii că într-o sară pe-al tău luciu pluteam,
Iar sub cer şi pe ape era tăcere lină,
Numai a vâslei plesnet când şi când auzeam,

Lovind a ta apă senină;

Şi iată un vers dulce, mie neaşteptat,
Răsunetul deşteaptă, iar ţărmul ia aminte;
Şi valul parc-ascultă versul mie amat,

Rostind aşa cuvinte:

“O, timpule, mai stă, nu trece, şi voi, ore plăcute,
Al vostru curs popriţi,
Lăsaţi-ne să gustăm încă aceste dulci menunte,

Mai staţi, nu le răpiţi!

Treceţi în grab’ pentru acei ce soarta prigoneşte,
Dorind ca să nu staţi,
Şi curmaţi cu a lor viaţă chinul ce-i osândeşte,

Iar pe noi ne uitaţi”.

Dar geaba cei să steie oara, căci timpul îl pripeşte
Şi el nu poate sta,
Geaba zic nopţii să mai steie, căci zilei plăcut este

Noapte a alunga.

Deci plăcut fie-ne şi nouă să nu uităm vreodată
Ca să ne fericim...
Căci bietul om liman nu are şi timpul nu ne-aşteaptă

Trece, şi noi pierim.

Dar, timpule, se poate atât să pizmuieşti,
Menuntul când amorul doi tineri fericeşte,
Pe care mai în grabă ţi-au plăcut să-l răpeşti,

Decât pe-acel ce ne mâhneşte?

De ce n-am putut oare cursul lui să poprim?
De ce în grab’ să piară şi-n secole să treacă
Menuntul acel dulce ca fericiţi să fim?

Ş-apoi el ia făr’ să-l întoarcă.

O, noian al vechimei! o, timpule trecut!
Unde-s a noastre zile ce-nghiţiţi făr’ de milă?
Spuneţi: de ce nu-ntoarceţi măcar acel menunt

În care omul nu suspină?

O, râule, stânci, munte şi voi, grote adânci,
Ce vremea vă păstrează secoli nenumărate,
Amintiţi fericirea nopţii atât de dulci,

De mine neuitate!

Lacule răsfăţate, etern s-o pomeneşti,
În ale tale ape limpezi, sau tulburate,
În ale tale ţărmuri ce ne-ncetat stropeşti

Cu-a tale valuri spumegate;

În zefirul ce geme pe-al tău luciu zburând,
În lunca de pe ţărmuri ce noaptea lin foşneşte,
În aurita lună ce te priveşte blând

Şi a ta faţă polieşte,

În fine, în mirosul florilor de pe ţărm,
În vântul ce îndoaie vânjoasa trestioară,
Şi tot ce-aici se mişcă şi tot ce auzim

Spuie de noi odinioară.