Stejarul singuratic

Salt la: navigare, căutare
Stejarul singuratic
de Constantin Stamati


Pe un șes neted, ce dezvelește
Pajiște vie cu mii de flori,
Pe care crește și înverzește
Un stejar mândru mai pân’ la nori,

Dar el e singur, tovarăș n-are
Nenorocosul ca vai de el!!!
Chiar ca recrutul, ce cu-ntristare,
Păzind la strajă, stă singurel.

Când vara soare tot câmpul arde,
Supt ștejar umbră, pajiște, flori,
Dar supt el n-are cine să cate
Repaos, ticnă, zefiri, răcori.

De năpădește vifor vreodată
Pe călătorul cel rătăcit,
El tot aiurea adăpost cată,
Nu supt stejarul cest părăsit.

Doar din tâmplare vro turturică
De șoim gonită au năzuit
Și-n a lui frunze scapă de frică,
Dar trecând frica l-au părăsit.

Stejarul falnic un soț dorește
Fie și frasin* ce orice vânt
Cu a lui frunze se hârjonește...
El însă cere soț pe pământ.

Oh! și copacul are rea soartă
Să crească singur, singur supt cer.
Apoi dar omul ce suflet poartă
Amar trăiește fiind stingher.

Eu sunt acela ce strâng avere,
Ce gonesc slavă, titlu înalt,
Dar aur, slavă nu-s de plăcere,
Neavând cu cine să le împart.

Tâlnesc prieteni ce mi se jură
Că îmi vor bine și mă iubesc,
Dar ei îmi poartă pizmă și ură,
Văzând că Domnul vrea de sporesc.

Tâlnesc frumoase ce mi se uită
Cu ochii galeși, plini de amor,
Dar mă înșeală, și-ntr-o minută
Îndrăgesc iarăși alt trecător.

Ah, nu vreau aur, nu vreau nici cinste,
În zadar toate sunt pe pământ...
Vreau soț, tovarăș, suflet fierbinte,
Ah, drag să-mi fie pân’ la mormânt.