Serafimul şi heruvimul

De la Wikisource

Salt la: navigare, căutare
Serafimul şi heruvimul sau Mângâierea conştiinţei şi mustrarea cugetului
de Ion Heliade Rădulescu


Blând serafim! o, înger! ce este-a ta solie?
Care îţi este slujba? Ce vrei aicea jos?
Pacea vesteşti tu lumii? Pacea aduci tu mie?
Ce flăcări pui în sânu-mi, o, serafim frumos?!

  Ochii tăi... e seninul,
  Buza ta e zâmbirea,
  Faţa ta e blândeţea,
  Ca pieptu-ţi nu e crinul;
  Dragoste ţi-e privirea,
  Totul eşti frumuseţea.

  Fiinţa-ţi luminează,
  Mărirea te-nconjoară,
  Liniştea te-nsoţeşte:
  Pasu-ţi de naintează,
  Slava-mprejuru-ţi zboară,
  Preajma-ţi pace vesteşte.

  Frumos serafim! îmi place
  La tine a mă uita,
  În ochii tăi a căta;
  Lumina lor este lină!
  În ochi-mi izbeşte plină
  Blânda lor, senina pace.

  Tu mă înveţi cântarea,
  Tu îmi însufli pieptul,
  Tu îmi arăţi cărarea
  Care merge d-a dreptul
  La fiica armoniei.

  Lira ta e cerească,
  Glasul ei m-aripează,
  Fiinţa-mi pământească
  În zborul său cutează
  La scaunul veciei.

Şi-n somnu-mi, şi aievea fiinţa-ţi mă-nsoţeşte;
Chipu-ţi mi-e faţ-oriunde, în preajma mea el zboară
Din soare se repede, din lună străluceşte,
După pământ se nalţă, din ceruri se coboară.

Pe la fântâni m-aşteaptă, cu unda se răsfrânge,
Cu frunza îmi şopteşte, cu zefirul suspină,
Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plânge,
Cu dealul se înalţă, cu câmpul se alină.

Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;
Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;
În ziuă şi în noapte, la umbră şi în rază
Nu e nălucă,-mi spune, mă mângâie oriunde.

Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o şterge,
Şi pe pământ, şi-n ceruri nădejdea mi-o arată.
Cu glasul conştiinţei el înainte-mi merge,
Blând, dulce, vesel; ş-aspru nu l-am văzut vrodată.

Frumoşi îţi sunt ochii! frumoasă ţi-e faţa!
Frumos îţi e zborul, o, înger ceresc!
Şi de-mi este dragă, de-mi place viaţa,
E d-ast sfânt nesaţiu ca să te privesc.

Fie ca-n veci astfel s-am a ta fiinţă!
Faţa ta să-mi râză până la mormânt,
Ochii-ţi să-mi aprinză supusa-mi credinţă,
Lumina-ţi lucească la slabu-mi cuvânt!

Când va bate ceasul întoarcerii mele,
Când la judecată mă voi arăta
(Momente ce omul le simte mai grele),
Tu ş-atunci, o, înger, dar! mă vei urma!

 * * *

Războinice, viteze, heruvim înfocate,
Împlinitor prea straşnic urgiilor cereşti!

  Repede înger!

Ochii tăi scânteiază,
Braţul tău e puterea,
Sabia-ţi flăcărează,
Cruntă îţi e vederea,

Faţa ta e fior!

În urmă-ţi e dreptate,
În preajmă-ţi străşnicia;
Glasul tău mă străbate,
Totul eşti vitejia

Şi fulger arzător!

Heruvim! mă-nfiorează
Înmulţita ta vedere,
Mulţii tăi ochi priveghează
Ca singura prevedere.

Eu te văz, şi mă sfiesc.

Inima-mi nu te uraşte,
Tremură l-a ta ivire
Şi-n adâncul ei se naşte
O fioroasă cinstire,

Un foc arzător, ceresc!

Eu văz în tine pe-mplinitorul
Acelei drepte urgii cereşti,
Eu văz în tine pe păzitorul
Vechii răstrişte cei strămoşeşti.

Astfel al lumii bătrânul Tată
Din pomul vieţii c-a cutezat,
L-a fericirii poartă-ncuiată
Plângea păcatu-i cel neiertat.

Tu-mi opreşti raiul, mi-aduci aminte
A mea greşeală, şi mă-ngrozesc!
Limba ta tace, n-auz cuvinte,
Dar îţi ard ochii, ei îmi vorbesc.

Când viforul se scoală, când cerul se mânie,
Când negura se-ntinde, când norii se-mpletesc,
Când focul şerpuieşte d-a lungul în tărie
Cu fulgerul, atuncea cu groază te privesc.

Când marea se răscoală, volbură-ntărâtată,
Când undele-i muginde se nalţă spumegând,
Fiinţa-mi ca o barcă de cuget spulberată
Pe fieşcare stâncă te vede ­ ameninţând.

Şi când fumegă munţii, vulcanul când turbează,
Când flăcări rotitoare până la ceruri zbor,
Când tremură pământul, văzduhul scânteiază,
Al meu suflet te vede în orice meteor.

Pe orice spăimântează ş-ameninţă viaţa,
În orice loc de groază, acolo te zăresc:
Ca tunetul ţi-e glasul, ca fulgerul ţi-e faţa!
Fulger în mine trece când ochii-mi te-ntâlnesc!

  Viforul bubuie, zboară,
  Crivăţul vâjâie, trece,
  Tremurul saltă, doboară,
  Trăsnetul arde, petrece
    Cu cugetul când vii.

  Grindina bate, răneşte,
  Stingerea pasu-i urmează;
  Seceta seacă, sterpează,
  Foametea rumpe, răcneşte,
  Boalele zbiară, turbează,
  Moartea doboară, coseşte
    Osânda tu când ţii.

Arată-mi osânda, în veci mă mustrează,
Nu îmi ierta vina câtuşi de puţin;
În a mea viaţă tu mă îndreptează
Când fapte şi gânduri rele mă întin.

Însă când grozavul al meu ceas va bate
Şi când vei da semnul, o, drept heruvim,
Atunci ţi-adu-aminte că tu eşti un frate
Cu-al meu blând şi dulce, frumos serafim.

  1833