Se roagă cartea...

Aruncaţi-mi o privire-ndurătoare!
Biet volum, uitat de vreme şi de lume,
Fără scoarţe, fără titlu, fără nume...
Sunt ruina unui secol care moare.

Poate sunt o carte dulce şi intimă,
Unde jalea unui suflet se răsfrânge,
Poezia dureroasă care plânge
O iubire nenţeleasă şi sublimă?

Am fost scrisă-n ceasuri albe de veghere,
În genunchi lângă mormântul unei mame;
Poate sunt dezlănţuirea unei drame
Prinsă-n ritmul unui cântec de durere?

Cine ştie câte lacrimi de fecioară
N-au sorbit aceste pagini altădată...
Câte inimi n-a făcut oare să bată
Versul meu ce plânge trist ca o vioară?

Aruncaţi-mi o privire-ndurătoare,
Cel puţin de-nduioşare la gândirea
Că în mine îngropatu-şi-a simţirea
O fiinţă, o nălucă trecătoare!