Scrisori către Vasile Alecsandri/Din timpul zaverii

Salt la: navigare, căutare


Iubite amice,


'De ce-mi scrii așa de rar?' îmi ziceai mai deunăzi, vorbă foarte măgulitoare când îmi vine de la tine; dar știi tu de câte ori leapăd condeiul din mână până ce nimeresc ceea ce trebuie să zic asupra unui eveniment despre care am auzit sau la care am asistat; despre un om pe care l-am cunoscut, de care s-a vorbit sau pe care l-am găsit în drumul vieții mele fie într-o direcțiune, fie într-alta; de câte ori rup foi întregi, fiindcă nu găsesc în memoria mea, sau în însemnările mele științele ce-mi trebuiesc pentru elucidarea faptelor ce voiesc să-ți povestesc? Mie nu-mi este iertat să scriu decât numai atunci când pot spune un adevăr; și a cunoaște adevărul și a-l spune nu e lucru lesne, mai ales când în chestie se amestecă și puțină politică. Lordul Possomby zicea pe patul morții: 'Ce anevoie este a spune adevărul! Chiar într-acest moment, când să mă înfățișez înaintea înaltului judecător, mi-e greu să spun tot adevărul!'

La noi cum să te luminezi asupra celor petrecute pe la începutul secolului? Bătrânii cari știau au dispărut și dispar câte unul; cei tineri nu știu, sau dacă știu, știu rău; scrieri contimporane avem foarte puține sau nicidecum. Înainte vreme tot se mai găsea din timp în timp câte un boier, câte un logofăt, un Ureche, un Costin, un Neculcea, un Greceanu, uricari, letopiseți și cronicari istoriografi, care înregistrau zi cu zi, oră cu oră cele ce se petreceau în timpul lui Grigorie Ghica, lui Cantemir, lui Brâncoveanu etc.; vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cântări și încântări, mai scriau oamenii și de urât; de atunci, pas de mai găsește ceva până mai acum douăzeci de ani, de când avem Monitorul pentru fapte și ziarele pentru aprecieri; dar și Monitorul nu le înregistrează toate, nici nu le scrie cum sunt; iar ziarele, unele sunt albe și altele roșii, unele înjură ce celelalte laudă și viceversa. Tot ce este bun, frumos, patriotic și sublim pentru unele este rău, rușinos și infernal pentru celelalte. Spune-mi dacă, atunci când le-ai citit pe toate, mai ști ce să crezi despre oamenii cari i-ai văzut sau despre evenimentele la cari ai asistat. După unele, omul sau faptul despre care vorbește este un om de geniu, un patriot model, un cetățean mare, o virtute, faptele lui - sublime; după altele, nu e decât un prost, un trădător, un mizerabil.

N-ai admirat adesea înlesnirea cu care vorbesc și scriu unii oameni, și nu te-ai întrebat: de unde lor aceasta, când îi știi cine sunt și ce sunt? Ei, știi care e secretul talentului lor? Este că pot spune și scrie tot ce le vine la gură și sub condei, și verzi, și uscate; vorbesc și scriu fără să se gândească, nu cred ceea ce spun, nici ceea ce scriu; singura lor preocupare este de a face efect asupra galeriei sau de a-și îndeplini îndatorirea ce au luat cătră patronii lor; înțelegi că poate scrie cineva mult și bine când cugetul îi permite să îmbrace oamenii cum îi place și cum îi vine mai bine la socoteală, că poate lesne să-i arate pe unii frumoși, chipoși și plăcuți și pe alții ticăloși și mizerabili. Eu, dac-aș face așa, tot mi s-ar părea că-mi sună la urechi ca un Mane Tekel Fares cuvintele:

'Iată cum scrii tu istoria.'

Ce vrei, sunt sfiicios și mi-ar crăpa obrazul de rușine când, lăudând sau criticând pe un om sau un fapt, s-ar putea scula cineva să-mi zică: 'Nu este adevărat'.

Mai zilele trecute văd numele meu tipărit într-o foaie; am curiozitatea să o citesc ca să aflu și eu ce-i greșisem de mă batjocorea; era vorba de o epistolă ce-ți adresasem și mărturisesc că eram emoționat; credeam cine știe ce, că eram căzut în vreo eroare, că-ți relatasem vreun neadevăr; dar m-am liniștit când am văzut că, fiind vorba de ceea ce-ți spuneam despre bătălia de la Calafat din anul 1828, unde românii au luat turcilor 400 de cară încărcate cu zaherea, redactorul mă trata de mincinos, nimic mai puțin, pentru că era, zicea el, cu neputință ca turcii să fi avut acolo atâta zahar. În neștiința sa de limbă, mărețul și războinicul redactor confunda zaherea, cuvânt turcesc, dar adoptat în limba noastră de când cu turcii, precum de la Petru și de la Caterina, de când cu muscalii, s-a adoptat și echivalentul său proviant, cuvinte cari amândouă înseamnează proviziune de hrană. Precum vezi, confunda zahareaua, adică făină, pesmeți, pastramă, unt, sare, orz etc., cu zahărul, dulcea substanță ce punem în cafea sau în ceai, cuvânt luat de la greci, care și ei poate îl luase din alte limbi de unde și arabii au luat pe zakair al lor.

Țin mult dar, foarte mult, a nu-ți spune decât ceea ce a fost și așa cum a fost. Mai bine trec cu tăcerea sau îmi frâng pana decât să laud vitejiile și virtuțile unui om care n-a fost decât o secătură, sau să înnegresc pe cineva pentru că nu mi-a plăcut ochii săi sau pentru că ai mei nu au avut norocirea să-i placă lui.

Este și păcat a pune pe lume să citească ceea ce n-a fost. Un turist care a petrecut câteva săptămâni în București se deșteaptă peste câteva zecimi de ani și vrea să-și plătească datoria de recunoștință pentru ospitalitatea ce primise; apucă condeiul de coadă și spune, coloane întregi, că d-l X ... era un om de spirit, învățat, plin de talent, model de devotament și de patriotism; că moștenise toate virtuțile cerești și pământești de la moșii și strămoșii lui; pe când sărmanul om nu era decât un prost, născut și crescut în păcate, ciocoi ca toți ciocoii, slugă plecată generalilor, pașilor și domnilor; îngâmfat cu numele unei familii respectabile, cu care unul dintr-ai săi fusese odinioară aliat prin căsătorie. Tată-său, moșu-său, buni și străbuni, toți ciocoi zăcași și răi, slugi plecate a tuturor puternicilor și a tuturor fanarioților.

Ce vrei, trăim într-o epocă de camaraderie.

'Nul n-aura de l'esprit que nous et nos amis'. Ce ar zice Moliere dac-ar trăi să vază cum oamenii de gașcă se tămâie și se canonizează între dânșii pentru cea mai mare glorie a istoriei? Ce vrei? Progres!

Dar să lăsăm și să venim la corespondența noastră.

Fii sigur, amice, c-or putea găsi epistolele mele proaste, nesărate, lipsite de aprețieri adânci, lipsite de simț politic, fără idei înalte și patriotice, proză și stil anevoie de înghițit, dar niciodată nu le vor putea găsi alături cu adevărul.

Să-ți povestesc astăzi ceva din vremea zaverii și de când cu Grigorie-vodă Ghica și cu Ioniță Sturdza-vodă, istorii pe cari cele mai multe le-am auzit de la episcopul Ilarion, un amic al răposatului tată-meu și un confident al cugetărilor lui Tudor Vladimirescu. Să nu te aștepți însă la o istorie sau la o biografie a acestor oameni; de voi pomeni uneori de dânșii, ca unii cari au jucat un rol mare în destinele României, o voi face-o numai într-un mod incidental. Dar cum să fac ca să fiu clar și scurt? ... Armează-te dar cu răbdare! căci tu ești de vină că mi-ai zis să-ți scriu.

Pe la anul 1818, Caragea fugise în Austria, precedat de multe milioane luate din țară; și Calimah era mazâlit pentru multele esacțiuni și prevaricațiuni, cari într-atât adusese poporul la desperare, încât răbdătorii tătărășeni strigau cu neîncetare:

'Jos Calimah!'

Pe-atunci, în mahalalele Iașului nu se pomenea picior de ovrei.

Așa amândouă tronurile României erau vacante și Poarta avea să numească doi domni deodată.

Numirea de Bogdan-beg și de Iflak-beg era dandana mare la Țarigrad, căci toți solii cu toți dragomanii și cu toți secretarii lor se puneau în mișcare zi și noapte, pe apă și pe uscat, alergând și intrigând care mai de care să susție pe favoritul său. Lupta era totdeauna crâncenă. De astă dată ambasada rusească era stăpână pe situațiune; de astă dată, Rusia nu avea pe nimeni să i se împotrivească, căci împăratul Alexandru era eroul timpului, era iubit și măgulit de toți suveranii și de toate guvernele, pentru concursul său în contra lui Napoleon; era temut pentru numeroasele oștiri din Europa și din Asia. Monarhii îl considerau toți ca pe stâlpul cel mai puternic al edificiului politic și al ordinii sociale, și popoarele îl aveau ca pe cel mai liberal dintre potentați, pe când turcii erau puși la indice ca barbari și ca apăsători cruzi ai creștinătății.

Deși boierii din Valahia ceruseră printr-un arzmahzar să li se dea domn pământean și chiar recomandase pe bătrânul Priscoveanu din Craiova, dar Poarta, cedând cerințelor baronului Strogonof, a trimis pe Alexandru Suțu domn în Țara Românească și pe Mihai Suțu, fiul lui beizadea Grigorie și al Catincăi Dudescu, domn în Moldova.

Familia Suțeștilor fusese mai înainte vreme considerată ca devotată Franței, dar de la decapitarea lui beizadea Alecu, pentru relațiunile sale cu generalul Sebastiani, trecuse cu totul în partidul rusesc, singurul puternic atunci în Constantinopol.

Grecii erau poporul cel mai luminat din tot Orientul, aveau oameni învățați, erau singura naționalitate din Imperiul otoman cunoscută în Europa, aveau școli în toate orașele și în toate insulele; acele de la Chio, de la Kidonia și din București dobândiseră o adevărată celebritate; clerul ortodox din toată Turcia era compus numai de preoți și de călugări greci; averile mănăstirești din Principate erau toate pe mâinile lor; aveau comercianți și bancheri mari și bogați în toate porturile; marina lor de comerț rivaliza cu marina italiană și cu marina franceză. Corai, Comita, Vardalah și mulți alți eleniști se puseseră în relațiune cu toți învățații Europei. Prin lucrările lor literare asupra vechilor autori clasici câștigase cauzei grecești toate spiritele universităților și academiilor, îi câștigase inimile tuturor învățaților și ale întregei tinerimi școlare. Grecilor li se putea vorbi de naționalitate, lor li se putea zice să se scoale pentru nație și libertate, pe când celorlalte populațiuni ale Turciei, cufundate în cea mai adâncă ignoranță, cari nu aveau nici o noțiune despre originea și naționalitatea lor, bulgarilor, bosniacilor, arnăuților etc., cari se credeau și se ziceau toți greci, fiindcă erau de ritul ortodox zis grec, nu li se putea vorbi decât de biserică și de persecuțiunile turcilor, lor li se zicea să se scoale pentru religie, pentru credință (zavera).

Poetul Riga, fostul secretar al lui Alexandru-vodă Ipsilante, în unire cu Scufa, un neguțător epirot din Odesa, cu profesorul Santo farmazonul și cu arhimandritul Diceu, înființase o societate secretă cu numele de Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz și nu putea să dea bănuieli turcilor, căci erau obicinuiți cu cuvântul eterie în porturi și în insule, unde grecii aveau mulțime de asociațiuni de comerț.

Împrejurările erau favorabile pentru dezrobirea Greciei, căci puteau să se serve la luptă de toate naționalitățile Imperiului otoman.

Eteria era formată după tipul vechilor frății (frați făcuți), turcește cardașlîc, uzitate în tot Orientul și mai ales în Albania. La noi, bărbații se ziceau frați de cruce și femeile surate.

Acei cari se prindeau frați de cruce mergeau în biserică îmbrăcați în haine de sărbătoare, și acolo, la ușa altarului, se înțepau fiecare cu ac la braț, până scotea o picătură de sânge, pe care celalalt o lua cu limba; schimbau armele unul cu altul și pronunțau cuvintele:

'Viața ta a mea și sufletul tău al meu.'

Jurământul eteriștilor era a sacrifica familie, avere și viață pentru libertatea patriei și supunere oarbă ordinelor comitetului.

Lozinca sau parola de recunoaștere între soți era cuvântul (opincă), la care celalalt răspundea (par), și comitetul central se numea (cap). Dar cine era acel arhe, acel cap? Niminea nu o știa, și poate că nici nu exista. Se lăsa însă să se creadă că era Capo DîIstria, favoritul împăratului Alexandru I al Rusiei, ba mulți credeau că era chiar însuși împăratul.

După moartea lui Riga, esecutat de turci la Belgrad, la 1815, propaganda Eteriei a mers înainte, dar nu și-a luat adevărata ei dezvoltare decât pe la 1818, în urma numirii lui Alexandru și Mihai Suțu la tronurile Principatelor.

Iată împrejurarea care a dat un mare credit acestei societăți în Principate: unul din apostolii ei, anume Galatis, trimis să facă prozeliți printre grecii din Rusia, de-abia ajuns la Odesa, a fost arestat de poliție, dar peste câteva zile s-a eliberat, dându-i-se 20 galbeni cu îndemnul de a trece peste hotar. Ajuns la Iași, fu chemat la consulatul rusesc; se credea pierdut, când, în marea sa mirare, consulul îi pune în mână 5 000 de lei, zicându-i că acei bani erau din partea împăratului. Această împrejurare, adevărată sau inventată de Galatis, alăturea cu atitudinea lui Domnando și a nepotului lui Capo D'Istria, Gheorghe Leventi, amândoi împiegați ai consulatului rusesc, a dat o mare crezare șoaptelor că împăratul era capul Eteriei, și dintr-acest moment n-a mai rămas în spirite îndoială că Rusia proteja Eteria și că voia răscularea în contra turcilor. De atunci propaganda a început a face prozeliți fără sfială în Principate. Apostolii cei mai activi erau în Iași Teodor Negris, secretarul fostului domn Calimah, Anagnostopolu și Lasanis, iar în București, căminarul Sava, căpitanul Ghiordache Olimpie și Gheorghe Leventi.

Nicolae Ipsilante, fiul lui Constantin-vodă și nepotul lui Alexandru-vodă, unul din afiliați, căutase să tragă și pe frate-său Alexandru, general în armata rusească și adiutant împărătesc, dar acesta nu primise, arătând pericolele unei asemenea întreprinderi fără un ajutor puternic dinafară. Mai în urmă, însă, găsind prilej să vorbească cu Alexandru I despre starea mizerabilă a grecilor și de ajutorul ce ei așteptau de la Rusia, împăratul i-ar fi zis:

'Facă-se o răsculare în Grecia și cazacii mei se vor duce s-o ajute'.

Se crede că numai în urma acestor cuvinte, Alexandru Ispilante s-a hotărât, la 1819, să intre în Eterie și să devie șeful ei militar.

Alături cu Eteria mai lucra și o altă societate, care acoperea oarecum în ochii turcilor pe cea secretă; aceasta era Societatea culturei, al cărei scop era înființarea de școli alilodidactice sau lancasteriene în țările grecești. Învățătorii pentru aceste școli se luau numai dintre eteriști și misiunea lor principală era de a propaga răscularea în contra turcilor. Astfel formată, această societate ajunsese la 1820 să numere 200 000 de tovarăși.

O fi fost sau n-o fi fost cu știrea guvernului rusesc sau a împăratului Alexandru, adevărul însă este că era foarte încurajată la Iași și la București de consulatul rusesc, prin secretarul său Domnando și prin dragomanul Leventi, amândoi tineri greci din insulele Ionice, eleganți, amabili, cu spirit și capabili de a învârti deodată intrigile politice și intrigile amoroase.

Alexandru Suțu, domnul Valahiei, mai prudent decât confratele său din Moldova, văzând că valul revoluționar se suia necontenit și mai repede decât ar fi voit, căuta să-l împiedice sau cel puțin să-i amâie izbucnirea prin oarecari măsuri de poliție în contra vânzării armelor și a prafului de pușcă; dar, înconjurat cum era din toate părțile de eteriști, ordinele lui rămâneau fără efect, și comitetele lucrau fără sfială, în Moldova mai ales, unde Mihail-vodă Suțu era chiar el eterist. În București, înscrierea arnăuților zavergii se făcea ziua în amiaza mare în casa lui Constantin Samurcaș de sub Mitropolie, unde este astăzi cazarma sergenților de oraș, și cuvintele țaruchi, paluchi era în gura tuturor.

Sub denumirea de arnăut se înțelegea orice sârb, arvat, arnăut, bosniac, muntenegrean, bulgar sau grec, dacă se lega cu un brâu roșu sau cu un tarabolus, cealma la cap, fustanelă sau poturi, mintean și iminei roșii. Își trântea la brâu un sileaf cu un iatagan și două pistoale și intra în serviciul curții domnești, al hatmăniei, spătăriei sau agiei, sau se suia cu ciubucul în mână dindărătul caleștii vreunui boier.

La anul 1820, Eteria se simțea în putere și începuse a se gândi la acțiune. Deși se fixase de la început ziua de 25 martie a anului 1825 pentru răsculare, epoca la care, după zisa lui Ipsilante, Rusia era să declare război turcilor, dar, după mai multe conferințe ținute la Kișinov și la Sculeni de comitetul eterist cu generalul Ipsilanti, cu Mihai Suțu, domnul Moldovei, și cu cneazul Gheorghe Cantacuzino, colonel în armata rusească, cumnat cu principele Gorciakoff, actualul cancelar al imperiului, s-a hotărât să se devanseze epoca izbucnirii și să înceapă cu primăvara anului 1821. Comitetul a fost silit la această precipitare de indiscrețiunile și de imprudențele unora din eteriștii cari deșteptase bănuielile turcilor și-i făcuse să ia măsuri crude în contra propagandiștilor, atât în provincii, cât și în Constantinopol.

În București și în Iași, mulți din boieri, și din cei mai considerabili, făceau parte din Eterie, dar din toți, cel mai important era slugerul Tudor de la Vladimirești din Gorj, om de arme, îndrăzneț și patriot, care dăduse dovezi de o mare vitejie; comandând pandurii în toate bătăliile în contra turcilor de la anul 1806 până la 1812, dobândise grad de ofițer în armata rusească și fusese decorat cu Crucea Sfântului Vladimir. La 1814, refugiat la Viena de urgia lui Caragea, care căuta să-l prindă și să-l predea turcilor, fusese prezentat de Capo DîIstria și de Strogonof împăratului Alexandru. În urmă, întorcându-se în țară cu recomandații de la ambasadorul rusesc, Caragea l-a numit vătaf de plai la Cloșani și l-a avut foarte de aproape.

Slugerul Tudor, vrăjmaș aprig al abuzurilor și al prevaricațiunilor, al ciocoilor și al domnilor fanarioți, credea în ajutorul Rusiei; intrase în Eterie crezând-o patronată de împăratul Alexandru; fusese inițiat de Sava și de Olimpie, dându-și jurământul în biserica Sfântului Sava, care era în locul din bulevard, unde este astăzi statua lui Mihai Viteazul; primise pe Ipsilanti de șef, pe cuvântul că grecii, după ce se vor organiza în Principate, vor trece Dunărea ca să se bată cu turcii în țările grecești, iar el, Tudor, să rămâie cu pandurii lui în țară, ca să se lupte pentru redobândirea drepturilor strămoșești și pentru stârpirea abuzurilor. El aducea în Eterie pe toți tovarășii lui de arme cu cari făcuse războiul de șase ani în contra turcilor, aducea ceva și mai mult, aducea numele său și influența de care se bucura printre pandurii Olteniei.

La 3 decembre 1820, Alexandru-vodă Suțu cade bolnav, și la 19 ghenarie 1821 moare, Domnul știe cum.

Slugerul Tudor, chemat din vreme în București din ordinul amicului și protectorului său Samurcaș, pornește în ziua de 22 ghenarie cu 40 de arnăuți eteriști, trece Oltul, ajunge în munții Gorjului și Mehedințului și începe a scula pandurimea. În zadar caimăcămia îl tratează de hoț de codru și trimite în contra lui pe Prodan, pe Hagi Stoian și pe Solomon cu plăieși ca să-l prinză mort sau viu; poterile, în loc de a se bate în contra lui Tudor, trec toate în tabăra lui, și în câteva săptămâni îl găsim în capul a 8 000 de panduri și 500 de arnăuți, bulgari cei mai mulți, acești din urmă comandați de Macedonski și de Hagi Prodan, cu cari pornește spre București și în ziua de 16 martie tăbărește la Cotroceni. Se zicea că vine să taie pe ciocoi. La București convoacă pe mitropolitul și pe boieri și-i pune să iscălească o adresă către consulul general Pini, prin care se cerea intervențiunea oștirilor rusești ca să oprească pe turci de a intra în țară. Așa făcuse și boierii moldoveni la Iași, după căderea lui Ipsilante.

Tot într-o vreme înainta și Ipsilante spre București, și numele lui era în gurile tuturor; se zicea că vine cu muscalii cum venise și tatăl său la 1806, deși Poarta se grăbise să numească, încă de la 7 fevruarie, domn pe Scarlat Calimah.

Nici Ipsilante nu venea cu muscalii, nici Tudor nu avea gând să taie pe boieri; adevărul adevărat este că unul cugeta să-și dezrobească țara de sub jugul musulmanilor și celalalt voia să o scape de fanarioți și de ciocoi; și unul, și altul credeau în ajutorul și protecțiunea Rusiei. Împrejurările politice dinafară, pe de-o parte, necapacitatea și îngâmfarea lui Ipsilante, pe de alta, au făcut ca lucrurile să ia un alt drum, și acești doi căpitani să devie vrăjmași de moarte.

Prădăciunile și jafurile oamenilor, cu cari veneau și Tudor și Ipsilante spre București, speriase într-atât pe bieții locuitori, încât fugeau toți în toate părțile dinaintea zavergiilor și a pandurilor, ca dinaintea unor inimici cruzi și barbari; familiile avute treceau în Transilvania, în Bucovina și în Basarabia, iar săracii se ascundeau cum puteau la apropierea lor și așteptau pe turci ca pe niște salvatori. Starea țării era de jale, măsurile aspre și chiar crude luate de Tudor în contra jăfuitorilor nu puteau să aducă nici un remediu, căci pandurii lui aveau dinaintea lor exemplele desfrânate ale zavergiilor. Tudor aștepta să vază pe Ipsilante trecând Dunărea, iar Sava și Olimpie, șefii arnăuțimii eteriste, și zavergiii îl chemau în București, făgăduindu-i unul Giurgiu și celalalt Ada-Kale, și mitropolitul de la Filipopol îl asigura că-i dă 15 000 de bulgari. Ipsilante, după toate aceste făgăduieli, credea să găsească de-a gata o armată organizată și disciplinată, pe care nu avea decât s-o comande pe câmpul de bătaie. Astfel, legănat de visuri frumoase, iese pe furiș din Kișinov, întovărășit de câțiva amici, trece Prutul în noaptea de 22 fevruarie 1821, trage în Iași la casa cneazului Gheorghe Cantacuzino, aleargă la Iacovache Rizu, unde întâlnește pe Mihai-vodă Suțu, pune pe boieri să iscălească o petițiune către împăratul Alexandru, cerându-i protecțiunea Rusiei pentru Țara Moldovei, și espeduiește pe cneazul Gheorghe Cantacuzino s-o ducă la Laibach.

În ziua de 26 februarie, eteriștii și zavergiii, adunați în Mănăstirea Galata din deal de lângă Iași, pornesc în procesiune cu steagul alb pe care erau inscripțiunile:


Cu acest semn vei birui și

Renasc din cenușa mea


cu crucea și cu fenixul ieșind din flacări; fac rugăciune în biserica 'Trisfetitele' și pornesc spre București. Pe strade se citește proclamațiunea lui Ipsilante, prin care se face cunoscut că s-a sculat pentru liberarea Greciei și că trece în Turcia ca să combată pe nimic. Lasă pentru paza Iașului și a domnului pe Duca și pe Pendedeca, și el pornește cu 7 500 de oameni în contra turcilor.

Din nenorocire, răscularea grecilor începe cu jăfuirea a 600 000 de lei de la bancherul Pavel Andrei și cu măcelul a 80 de turci, cari, urmăriți de arnăuți, se refugiase în biserica de la Golia.

Moldova era pusă la discrețiunea Eteriei, căci Mihai Suțu numise din vreme pe tânărul Niculache Rosnovanu visternic mare. Slujba care pe-atunci se da boierilor celor mai maturi și mai esperimentați se dăduse acestui tânăr, fiindcă el fusese inițiat în Eterie, încă la Paris fiind, de grecul Minas Minaid, bibliotecar la Institutul Franței.

Mersul lui Ipsilante spre București a fost un adevărat marș triumfal, pretutindeni îi ies înainte corpuri armate care i se închină și se pun sub comanda lui; la Focșani este întâmpinat de 340 de tineri greci, cei mai mulți studenți din școala de la București, floarea tinerimii, cu care formează 'legiunea sacră'.

La Ploiești însă îl ajung știrile rele: împăratul nu voise să primească în audiență pe cneazul Cantacuzino la Laibach, ordonase ca atât generalul Ipsilante, precum și colonelul Cantacuzino să fie șterși din controalele armatei rusești și trimisese lui Strogonof la Constantinopol instrucțiuni strașnice în contra eteriștilor și asigurări de amicie sultanului, declarând că nu susține nici pe eteriști, nici răscularea grecilor, pe care o dezaproba. Tot acolo află că mitropolitul de la Nicopol, care îi promitea 15 000 de bulgari, fusese spânzurat de turci și că Vladimirescu se pusese în relație cu guvernorii fortărețelor Dunării.

Pozițiunea lui Ipsilante devenea critică, și el începe a se gândi să treacă Dunărea ca să ajungă în Grecia, urmând linia munților Bulgariei, dar Sava, Olimpie, Farmache se împotrivesc la acest proiect, așa că el se hotărăște să rămâie în Principate și să primească lupta cu turcii, luând drept bază de operațiune Ploieștii, Târgoviștea și Piteștii; dar descurajarea a pătruns în inimile zavergiilor prin știrile de la Laibach, și răscularea grecilor își pierduse toate simpatiile și tot prestigiul prin purtarea lor vătămătoare și spăimântătoare. Arnăuții deșertau lagărul și se formau în bande de tâlhari. Ipsilante crezu că va ridica moralul soldaților săi aducându-i spre București, și veni de-și puse ordia la Colintina. La 15 martie intră triumfal în București, trage la casa Belului, fosta locuință a Văcăreștilor, face o rugăciune în capela din fundul curții și, după un discurs înfocat al tânărului Dumitrache Suțu Chiabap, fratele poetului Alexandru Suțu, oștirea face o primblare pe stradele principale cântând Marsieleza lui Riga:


Prietenii mei din aceiași patrie

Până când să fim slugile

Stricaților de musulmani,

Tiranii Greciei?


se întorc la casa Belu și înfig steagul în poartă, strigând:

'Așa și la porțile Bizanțului!'

A doua zi mitropolitul Dionisie Lupu se prezintă cu boierii la acest generalisim, arătându-i suferințele țării din cauza jafurilor și esceselor zavergiilor, și-l roagă să puie capăt unei asemenea stări de lucruri. Ipsilante îl asigură că va lua toate măsurile și le anunță că pornește spre Târgoviște, zicându-le și lor să se retragă la Câmpulung.

Știrea dezaprobării împăratului Alexandru, comunicată domnului Tudor și boierilor de cancelarul consulatului austriac Udriski, îi face să trimită la Silistra-valesi, begle-begu Rumeliei, să-l asigure că românii erau supuși credincioși ai sultanului și că țara se răsculase nu în contra Porții, ci în contra fanarioților și în contra asupritorilor, ciocoilor și grecilor.

Pe la începutul lui aprilie, amândouă corpurile, și al grecilor și al românilor, se aflau în București cu șefii lor; anarhia era la culme; șefii se urau și se pizmuiau între dânșii; amândoi, și Tudor și Ipsilante, porunceau, orânduiau în slujbe și ridicau dări; jaf în visterie, jaf în casele particularilor. Zavergiii și pandurii vindeau ziua în amiaza mare pe strade șaluri, scule și argintării furate și jăfuite de pe la boieri și neguțători. Măsurile aspre luate de Tudor nu aveau alt efect decât să irite și să nemulțumească pe unii din comandanți în contra lui, făcându-i să râvnească la libertatea de pleașcă de care se bucurau în prezent căpitanii din oștirea lui Ipsilante.

Decepțiunea lui Tudor era mare: în loc de a-și vedea țara liberă de fanarioți și de ciocoi, o vedea prada tâlharilor și jafurilor zavergiilor. În esplicările ce are cu Ipsilante, îi cere îndeplinirea angajamentelor sale, sfătuindu-l să treacă Dunărea. Ipsilante, temându-se de turci, cari se găteau să intre în țară, precum și de Tudor, pe care îl bănuia de a fi înțeles cu pașa de la Silistra, își împarte oștirea în patru corpuri și pornește să ocupe Ploieștii, Târgoviștea și Piteștii, lăsând pe Sava la paza și apărarea Bucureștilor, dar mai cu deosebire ca să survegheze mișcările și faptele lui Tudor.

După pornirea lui Ipsilante, sosesc în București trei comisari turci trimiși să se asigure de veracitatea arătărilor lui Tudor. Ei se întorc la Silistra, încântați de cele ce văzuse și de primirea ce li se făcuse de popor, dar cer de la comandantul trupelor românești să curețe țara de zavergii și de eteriști.

În părțile grecești răscularea lua un caracter din ce în ce mai grav: Epirul, Tesalia, Peloponezul și insulele Arhipelagului se ridicau la arme unele după altele și luptau vitejește pe mare și pe uscat. Însă ceea ce preocupa mai mult pe guvernul otoman era cele ce se petreceau la noi în țară. Căci, deși împăratul Alexandru dăduse suveranilor adunați la Laibach cele mai solemne asigurări despre dorința sa de a mănținea pacea, deși se pronunțase într-un mod categoric în contra grecilor revoluționari de pretutindeni, deși ambasadorul rusesc esprima pe toată ziua sentimente de amicie și de simpatie din partea împăratului pentru sultanul, cu toate acestea cabinetul din St.-Petersburg se împotrivea la orice măsuri armate ce voia Poarta să ia pentru a înăbuși răscularea lui Ipsilante, sau cerea, cel puțin, că ocupațiunea Principatelor să se facă într-un mod simultan, cum s-a făcut bunăoară la 1848, când România a fost ocupată totodată de corpul lui Omer-pașa și al generalului Luders. Astfel, ordinile date oștirilor turcești să intre în Principate erau revocate a doua zi, după cererea și străduința baronului Strogonof. Și Ipsilante putea înainta în ticnă, precum am văzut, nesupărat de nimeni, așa cum a înaintat și generalul Cernaief la 1876 în Serbia.

Pe la mai, însă, ambasadorul rusesc, rupând relațiunile sale cu Poarta și părăsind Constantinopolul din cauza decapitării patriarhului ecumenic și a cruzimilor făcute în contra grecilor, n-a mai avut cine să se opuie la ocupațiunea Principatelor; atunci s-a dat ordine lui Silistra-valesi, begler-begul Rumeliei, Selim-pașa să trimită oștire ca să potolească cât mai în grabă răscoala din Valahia și Moldova. Acest guvernor general pornește pe Cara-Mustafa, chehaiaua sa, cu un corp de 10 000 de turci, cazaci, zaporojeni, tătari și manafi să ocupe Bucureștii, pe Iusuf-pașa l-a trimis la Galați cu 6 000 de oameni să se suie în sus pe Prut spre Iași, și pe Hagi Ahmed-aga l-a pornit cu 5 000 de turci de la Vidin, să apuce pe valea Oltului.

Îndată ce sosește chehaia-beg cu oștirea sa la Afumați, Sava părăsește Bucureștii și pornește spre Târgoviște, unde se afla Ipsilant.

Numai atunci a înțeles Tudor perfidia grecilor, atunci a văzut că scopul lor era să-l lase singur în contra turcilor, atunci a părăsit și el capitala pornind pe la Bolintin spre Pitești.

Până într-atât s-a demascat Ipsilant, încât căpitanul Iordache i-a trimis răspuns că, de va merge mai departe, îl va găsi în cale, gata a-l combate. Dar Tudor nesocotește amenințările și-și urmează drumul.

Din nenorocire, armata pandurilor nu mai era ceea ce fusese la început, ea se demoralizase în contactul de două luni cu zavergiii. Nesupunerea pusese pe comandantul lor în trista pozițiune de a ordona mai multe esecuțiuni capitale chiar asupra unora din căpitani, între cari și căpitanul Urdăreanu, strășnicie care foarte mult a indispus în contra lui mai cu deosebire pe Macedonski și pe Prodan.

Ajungând la Golești lângă Pitești, Tudor găsește pe Iordache și pe Farmache instalați acolo cu arnăuțimea lor, dar în loc de a i se împotrivi, cum se lăudaseră, îl primesc cu amicie și cu onorurile cuvenite, își schimbă steagurile unii altora, se ospătează împreună, și eteriștii cedează românilor, retrăgându-se la Pitești.

Dar zilele lui Tudor erau numărate, numai planul se schimbase: fusese franc și voinicesc, acum devenise mișelesc.

Iusuf-pașa din Brăila trecuse la Galați, gonise pe arnăuți din oraș și înainta cu 4 500 de turci spre Iași, urmând malul drept al Prutului, împingând tot în sus pe cneazul Gheorghe Cantacuzino până la Sculeni, unde-l silește să primească lupta; după o mică și slabă împotrivire, oamenii comandați de cneazul sunt siliți să treacă Prutul și să fugă în Basarabia. Pendedeca urmează esemplul cneazului fără a face cea mai mică împotrivire, numai Atanasie Maurotalasitul cu 500 de arnăuți se luptă voinicește cu toată armata turcească până la cel din urmă om.

Iusuf-pașa, victorios, ocupă Iașul, de unde Mihai-vodă Suțu fugise cu două zile mai nainte și trecuse Prutul.

Cele ce se petreceau în Valahia erau mult mai grave. Acolo chehaia-beg, după ce ocupase Bucureștii, porni cu oștirea lui spre Târgoviște. Ipsilant credea pe Tudor înțeles cu turcii și căuta să-i răpuie viața. În perfidul său proiect, avea chiar pe unii din căpitanii pandurilor. Iată planul adoptat pentru îndeplinirea crimei.

În ziua de Sf. Constantin, Olimpie sosește la Golești cu o mică escortă de arnăuți, zicând că era chemat la Târgoviște ca să se înțeleagă cu Ipsilante despre planul de campanie ce trebuia să adopte. Se așază cu amicii în chioșc, vorbesc mult și prietenește, până ce Olimpie izbutește a convinge pe Tudor să meargă să asiste și el la acel consiliu de război, făgăduind intervențiunea sa și a tuturor amicilor ca să facă să dispară bănuielile și animozitățile dintre dânsul și Ipsilante. Unii din căpitanii lui Tudor susțin cu căldură propunerea lui Olimpie și leahul român, cu toate cuvintele ce avea de a fi în cea mai mare rezervă cu eteriștii, se lasă să se înduplece și pornește cu Olimpie spre Târgoviște, fără a lua cea mai mică pază cu dânsul.

Abia ieșiți din ochii pandurilor, când ajung în dreptul văilor de la Leurdeni, le iese înainte Orfani cu trei sute de arnăuți cari stau ascunși, le taie drumul, îi înconjoară, se năpustesc asupra lui Tudor, îi pun în fiare mâinile și picioarele și-l duc în tabăra lui Ipsilante, unde-l aștepta Caravia, Cavaleropolo și Granowski, ca să-l judece. În câteva minute i se hotărăște osânda și e luat de doi tâlhari cari-l duc la iazul morii de lângă grădina lui Giardoglu din Târgoviște. Acolo a fost asasinat mișelește eroul revoluției române de la 1821. Aceasta a fost în ziua de 27 mai 1821.

Dacă știrea morții lui Tudor a putut mulțumi pe greci și pe doi sau trei căpitani de panduri, românii s-au simțit loviți în afecțiunile, în speranțele și în demnitatea lor. Pandurii adorau pe șeful lor, și românii toți îl numeau domnul Tudor și-l considerau ca pe un adevărat domn al Țărei Românești.

Disparițiunea șefului a fost semnalul desfacerii oștirii românești; soldații n-au mai voit să urmeze nici pe Prodan, nici pe Macedonski; și afară de pandurii din ceata lui Solomon, cari se luptau voinicește cu turcii în Mehedinți, și afară de două sau trei sute cari, atrași de jafuri și de hoții, s-au dus la zavergii, toți cei cari compuneau lagărul de la Golești s-au retras pe la casele lor.

Chehaia-beg pornise din București cu 8 000 de turci, în două coloane, pe valea Dâmboviței și pe valea Colintinii. Ajunși aproape de Nucet, se găsesc față-n față cu trupa lui Colocotroni așezată în ordin de bătaie. Ipsilante trimisese acolo pe Duca și pe Orfano, ca să susție pe Colocotroni, cu ordin ca unul să atace pe turci în coastă și celalalt pe la spate. Iar Ipsilante, sosind în timpul luptei, să cadă asupra centrului și să distrugă armata turcească. Planul însă nu izbutește din cauză că Duca, neputând rezista atacului cavaleriei lui Tahir-aga, se pune pe fugă, sperie pe celelalte trupe grecești ale lui Orfano și Colocotroni, cari se retrag și ajung în dezordine la Văcărești, unde era Ipsilante cu trupele lui.

Astfel înfrântă, armata grecească pornește spre Slatina, ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. Caravia, care comanda avantgarda compusă de arnăuți, întâlnind din jos de Drăgășani o coloană de turci care înainta spre oraș, are nesocotința s-o atace; dar îndată ce se încordează lupta, turcii cari se aflau în Drăgășani în număr de 2 000, dau foc orașului, aleargă în contra lui Caravia și-l înconjoară. Ipsilante, înștiințat în Slatina de pozițiunea critică în care se afla avantgarda sa, pornește pe fratele său Nicolae și pe Olimpie cu 5 000 de infanterie, 2 500 cavalerie și 5 tunuri. Caravia, cum vede că-i vine ajutor, ia curaj, atacă pe Carafefizi cu 800 de zavergii călări. Turcii rezistă atacului și se năpustesc asupra unei coloane după deal, o rostogolește și o distrug cu desăvârșire: erau eroicii și nenorociții ierolochiți în număr de 350.

Într-acea luptă crâncenă au căzut glorios tinerii greci cei mai distinși, Dimitrie Suțu, fratele poetului Alexandru Chiabap, Draculi, Andronic și Luca, cei patru căpitani ai legiunii sacre; acolo a căzut M. Suțu, fratele lui Costache Suțu (Suțicu) și al doamnei Mavru, acolo au căzut într-un cuvânt toți ofițerii și toți soldații acelei nemuritoare legiuni.

În timpul luptei, Ipsilante a stat neclintit în Slatina, cu 2000 de oameni călări, oprit - se zice - de ploaie și de drum rău.

În urma catastrofei de la Drăgășani n-a mai rămas din armata grecească decât cete izolate, fără nici o coeziune între dânsele, rătăcind prin văi și prin munți, care încotro putea, urmărite cu sulița în coastă de călărimea turcească.

Ipsilante, aflând că Sava și Ghencea împreună cu Mihail, cu Kiuciuc Ciolac și cu toată trupa lor se închinase lui Tahir-aga și că fusese trămiși cu Sericoglu în goana zavergiilor, pierde orice speranță, se îndreptează spre Turnu-Roșu și trece în Transilvania.

Din vama Sibiului datează el faimosul ordin de zi pe armată, o adevărată imprecațiune în contra zavergiilor și o laudă meritată pentru vitejia și patriotismul nenorociților ierolochiți. Ipsilante spera să meargă la Hamburg, ca să se îmbarce să se ducă în Grecia, să ia parte la luptă; dar arestat la Mohaci de austriaci, după trei ani de detențiune și de boală, l-a ajuns moartea la Theresienstadt.

Farmache, scăpat din înconjurarea lui Bimbașa Sava, izbutise a-și forma un corp de 800 de arnăuți și apucase în munți, dar urmărit de aproape de 1 500 de turci, s-a refugiat în Mănăstirea Secu, unde a ținut în contra unei trupe de 2 000 de vrăjmași până în mijlocul lui septembre, când, înșelat de făgăduielile turcilor, s-a predat. Acolo a fost prins Olimpie și amândoi au fost esecutați fără milă.

Cu căderea acestor doi bravi căpitani a dispărut orice urmă de luptă în Principate.

Deși Sava și Ghencea, cari acum făceau parte din armata turcească, erau cei mai zeloși în goana eteriștilor, tăind și spânzurând fără cruțare, totuși, chehaia-beg nu avea încredere într-înșii.

Într-o zi de paradă la curtea generalismului turc, Bimbașa Sava, voind să intre în odaie la chehaia-beg, turcii trag cu pistoale asupra lui ș-a lui Ghencea, le zboară capetele și le primblă pe strade înfipte în sulițe. Turcii alergau în toate părțile în goana zavergiilor, la tot pasul erau capete înfipte și trupuri puse în țeapă. Multă lume nevinovată a pierit, până ce un oltean turcit, amic al lui Tahir-aga, a găsit o formulă prin care să distingă pe români. Omului bănuit i se propunea să zică:


'Retevei de tei, pe miriște de mei'.


Se zice că zavergiii, cei mai mulți slavi, pronunțau:


'Retevela tela pe miriștela mela',


iar grecii:


'Redevea da dea pe miriști da mea'.


Când olteanul zicea Kes, capul și zbura.

Pe strade, turcii dădeau dezghinuri cu caii, aruncând giritul în capete înfipte pe la porțile curților.

Pentru mănținerea ordinii, chehaia-beg în Valahia și Iusuf-pașa în Moldova orânduise în fiecare plasă câte un beșliu cu 10 neferi, în orașele principale câte un beșli-aga cu 50 de neferi, și la Iași și București câte un beșli-aga cu câte 200 de neferi; poliția toată era în mâna acestor turci. Cât pentru administrațiune, turcii au trimis la Brașov și la Sibiu, să invite pe boierii refugiați ca să vie în țară.

Această stare de lucruri a durat până în primăvara anului 1822, când au fost înștiințați boierii că Poarta, dorind să cunoască păsurile țării, cerea să se trimită la Constantinopol o deputațiune cu care guvernul otoman să se poată înțelege. În deputațiunile trimise de la Iași și de la București era și Ioniță Sandulache Sturdza, un coborâtor al lui Vlad Țepeș și Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate decăpitatului Grigorie Alexandru Ghica al Moldovei.

După mai multe conferințe cu vizirul și cu reis-efendi, conferințe cari au durat mai bine de două luni, pe la iulie sus-menționații doi boieri au fost anunțați că sunt numiți domni: Grigorie Ghica al Valahiei și Ioniță Sturdza al Moldovei, și pe la septembrie ei luau în mână cârma țărilor respective, prin singura voință a Porții de astă dată, fără ca Rusia să fi participat la alegerea făcută de sultanul.

La suirea lor pe tron, Ghica și Sturdza au găsit țările zguduite până în temelie, jăfuite și sărăcite de bandele de zavergii, de bașbuzuci, de zaporojeni și de sute de bande de tâlhari răspândiți peste toată țara.Pe de altă parte, boierii rămași în Sibiu și în Brașov, fie de invidie, fie mișcați de îndemnări străine, urzeau necontenit intrigi și conspirațiuni în contra domnilor; cei mai îndrăzneți erau cei din Sibiu, unde se afla și consulul rusesc din București, Pini.

Deși Gavanozoglu, care urmase lui chehaia-beg, nu permitea oștirilor de sub comanda sa cea mai mică abatere, dar prezența șefilor militari turci alături cu domnii țării aducea cea mai mare vătămare autorității domnești; așa, de esemplu, pe o simplă denunțare făcută lui Silistra-valesi în contra boierului Alecache Villara, a cărui femeie era chiar rudă de aproape, nepoată de soră lui Grigorie-vodă Ghica, acest boier fusese arestat de baș-beșli-aga, pus în fiare și trimis la Eskizara, unde a fost deținut mai mult de doi ani. La Iași, boierul Hasanache, care făcea parte din casa militară a lui Ioniță Sturdza, a fost arestat de Kiuciuk Ahmed-aga și pus în spânzurătoare fără măcar a preveni pe domn, sub cuvânt că acel Hasanache, după ce, creștin fiind, se turcise, s-ar fi întors iar la religia creștinească, ca să scape de pedeapsa de care era amenințat pentru un omor ce săvârșise asupra unui turc.

Pini conta pe intrigile boierilor opozanți refugiați în Transilvania, sperând o turburare în contra lui Grigorie Ghica mai ales, care să dea un pretext de intervențiune Rusiei. Oștirile stau pe malul Prutului gata a trece în Moldova.

Această purtare a lui Pini, care lucra pe față la o răscoală în țară, neliniștea foarte mult, mai cu deosebire pe Englitera și pe Austria, cari căutau cu orice preț să împace pe Rusia și să facă să dispară neînțelegerile și nemulțumirile ei contra Porții.

Expedițiunea lui buluc-bașa Simion, om al Brâncoveanului, fusese nimicită de Magheru, care-l silise să se întoarcă rușinat la Sibiu, de unde fusese trimis. Se crede că ar fi fost arestat și închis la Alba-Iulia, după cererea lui vodă Ghica prin Fleischak Akenau, consulul austriac din București; alții cred că ar fi trecut în Serbia, amestecându-se cu cârjalii.

Dar din toate încercările boierilor, cea mai serioasă a fost a lui Ghiță Cuțui cu Toma Brătianu și cu serdarul Cristu, care adunase 600 de străini voluntari la pasul Vulcan, cu cari credeau să ridice pandurii, cum făcuse Vladimirescu; dar ei n-au ținut nici două zile în contra lui Magheru. La cele dintâi detunături de pușcă au fost părăsiți de oamenii cu care ajunsese aproape de Cozia. Toma Brătianu și cu Cristea au fugit la Petroșani, iar nenorocitul Cuțui a căzut cu 20 de tovarăși în puterea lui Magheru, care i-a dus dinaintea domnului la București. Dați în judecata divanului, au fost condamnați ca culpabili de înaltă trădare, și Ghiță Cuțui cu doi tovarăși au fost spânzurați în Târgul de Afară, singura esecutare capitală în tot timpul domniei lui Grigorie-vodă.

După această încercare, care se zice că ar fi costat pe boieri 500 000 de lei, împrumutați de consulul Pini, acesta, nemaiputând pune temei pe vorbele boierilor, văzând influența lor scăzând pe toată ziua și încrederea țărilor în domni crescând din ce în ce mai mult, lucrurile luând o cale regulată, a părăsit Sibiul, oropsit chiar de guvernul său.

Contele Nesselrode a luat altă cale ca să ajungă la realizarea scopurilor sale; s-a hotărât să primească bunele oficii ale Engliterei și ale Austriei, sperând să pună încetul cu încetul să cadă toată vina asupra Porții și să dobândească dacă nu aprobarea Europei, dar să-și asigure cel puțin neutralitatea ei în războiul ce proiecta. La mai 1823 consimte în sfârșit să transmită ambasadorului englez la Constantinopol, lordului Strangford, o notă în care enumera nemulțumirile ei contra Porții.

Deși, după instalarea domnilor, partea cea mare a armatei turcești, adusă în țară în contra zavergiilor, se retrăsese în cetățile Dunării și se lăsase numai ca la 4 000 de neferi cu beșliii lor sub comanda a doi baș-beșli-aga, unul în București și altul în Iași, această ocupațiune, deși puțin numeroasă, tot nu putea fi suferită de țară, și Rusia se servea de această nemulțumire. În nota dar transmisă lordului Strangford figura în întâiul rând al nemulțumirilor Rusiei în contra Porții ocupațiunea armată; în al doilea rând, figura numirea domnilor fără participarea Rusiei la alegerea făcută în persoanele numite.

Lordul Strangford credea în buna-credință a guvernului rusesc și era convins că toate manoperile lui Pini erau fără știrea cabinetului din St.-Petersburg și contrare intențiunilor împăratului.

La întrevederea ambasadorului englez cu reis-efendi, acesta-i răspunde că numirea domnilor dintre boierii pământeni nu aducea nici o schimbare în sistemul de administrațiune a țărilor, căci nu se călca nici un tratat, nici o stipulațiune, căci nicăieri nu era zis ca domnii să se ia dintre familiile grecești; cât pentru notificare, zicea că această neîmplinire de formalitate provenise numai din lipsa ambasadorului rusesc de la Constantinopol.

În privința beșliilor, reis-efendi răspundea că numărul lor nu era cu mult mai mare decât fusese înainte de 1821.

Din partea sa, internunțiul, baronul Ottenfeld, care avea instrucțiuni să ajute din toate puterile acțiunea lordului Strangford, stăruia pe lângă Poartă să facă concesiunile necesare; și izbutise a îndupleca pe ministrul turc să făgăduiască că va reduce numărul beșliilor la 850 și că chiar aceștia să fie puși sub autoritatea directă a domnilor, cum fusese mai înainte de 1821, și că va notifica într-un mod oficial numirea lui Grigorie Ghica și a lui Ioniță Sturdza, îndată ce va veni ambasadorul rusesc la Constantinopol și se vor restabili relațiunile diplomatice.

În privința grecilor, nota contelui Nesselrod nu făcea nici cea mai mică mențiune, dar ceva mai mult, la întrevederea celor doi împărați la Cernăuți, în septembrie 1823, Alexandru esprimă un adevărat dezgust pentru greci din cauza intrigilor și neînțelegerilor dintre dânșii, declară că nu va cere nimic pentru ei și protestă sus și tare în contra intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări și perturbațiuni.

Ca și la Laibach, el zicea că voiește pacea, se arăta furios în contra agentului său Pini pentru încurajările ce da boierilor emigrați, făgăduind că-l va destitui. Faptul urmează cuvintelor, și îndată, întors la Petersburg, împăratul ordonă rechemarea lui Pini și înlocuirea lui cu ghibaciul Minciaki.

Față de lordul Strangford, adresându-se către contele Nesselrod, îl întrebă dacă noul numit era rus, și răspunzându-i-se că era italian din statele papale:

'Atât mai bine - îi zice împăratul - îmi pare că acest om este bun pentru postul ce-i încredințez. De mă voi fi înșelat, îl voi destitui și pe dânsul, cum am destituit pe Pini. Nu voi ca agenții mei să se amestece în afacerile Principatelor'.

După asemenea cuvinte și fapte, mari erau speranțele pentru mănținerea păcii, încă și mai mare încredere în sinceritatea împăratului Alexandru, deși ținea oștiri grămădite pe malul Prutului.

Noul consul general Minciaki era însărcinat să meargă mai întâi la Constantinopol să reguleze niște afaceri comerciale cu Poarta ș-apoi să treacă la postul său la București.

Ajungând la Țarigrad, Minciaki începe tratările cu Poarta prin nota din 24 februarie 1824, în care, pe lângă cererea de deșertare a Principatelor de trupe turcești, pe lângă notificarea formală a numirii domnilor și a restabilirii stării de lucruri, așa cum erau înainte de răscularea grecilor, mai cerea ca Poarta sau să lase liberă navigațiunea Mării Negre pentru corăbiile siciliane, napolitane, sarde și spaniole, sau să le permită a lua, ca mai nainte, bandiera rusească; și termină cerând, în treacăt, ca Poarta să împace pe greci, acordându-le respectul religiunii și stabilirea unei stări de lucruri juste și durabile.

Pentru întâia dată Rusia punea cestiunea grecească pe tapet, deși nici vorbă nu fusese despre aceasta în tratativele anterioare cu lordul Strangford; dar Rusia înțelegea că, deși guvernele, atât al Franței, cât și al Engliterii, nu aveau nici o simpatie pentru răscularea grecilor, dar că dinaintea deșteptării opiniunii publice, care din zi în zi se manifesta mai mult în favoarea descendenților lui Pericles și ai lui Leonida, guvernele Europei nu vor putea să nu susție o cerere în favoarea grecilor. Și în adevăr, nu se înșălă, căci, departe de a se opune acestei cereri neașteptate a lui Minciaki, au trebuit să o susție și pe dânsa, ca și pe celelalte, sfătuind pe Poartă să formeze trei principate, sub numirile de Grecia orientală cu Tesalia, Beoția și Atica; Grecia occidentală cu Epirul și Acarnania; Grecia meridională cu Morea și Candia.

Această soluțiune, deși era un început de dezmembrare a Imperiului otoman, dar cel puțin avea avantajul de a fi în aparență o disoluțiune în favoarea naționalităților cari compuneau acest imperiu. Dar cum în urmă au ajuns cele trei puteri, Franța, Englitera și Rusia, a consilia darea Moreii lui Mehmet Ali, pașa de Egipt? Aici se amestecă vederi personale și interesate. Așa, de exemplu, Franța lui Carol al X-lea voia încetarea revoluțiunii grecești cu orice preț, pentru că o considera ca o reproducțiune a revoluțiunii celei mari franceze; era speriată de numele de carmanioli ce-și dau în insule oamenii partidului cel mai neîmpăcat turcilor; așa restaurațiunea ajută pe Rusia în ideile de dezmembrare a Imperiului otoman și sfătuiește darea Moreii lui Mehmet Ali, cu speranță să poată pune mâna pe Egipt, când Mehmet Ali ar fi avut toate puterile sale în Morea.

Englitera, și ea, prin considerațiuni de o altă natură, ajungea tot la soluțiunea de a se da Morea lui Mehmet Ali, înțelegând gândirile Franței și temându-se ca nu cumva, printr-o înțelegere cu Rusia, afară de cooperațiunea ei, să nu-și piardă preponderența ce dobândise în Turcia. Astfel susține ideea Franței și a Rusiei, pe când pe de altă parte ajută pe greci cu bani ca să poată rezista lui Mehmet Ali, și astfel să slăbească și să ruineze pe acest puternic pașă, încât să nu mai poată gândi la independența Egiptului.

'Aveți doi inamici, zicea lordul Strangford lui Pertef-pașa: pe Mehmet Ali și pe grecii revoltați, unul ascuns încă, dar care în curând va ridica și el masca, celalalt care luptă cu succes; puneți pe unul în contra altuia, și se vor slăbi și se vor distruge unul pe altul'.

Cât pentru Rusia, orice soluțiune îi era bună, destul să se rupă cât mai mult din imperiul sultanului.

Astfel, pe căi deosebite, câteșitrele puterile dau Porții un sfat identic și care nu putea să nu placă unui guvern de răzbunare în contra grecilor. Poarta, urmând acestor sfaturi, trimite lui Mehmet Ali un firman prin care-i conferă pașalâcul Moreii, însărcinându-l să trimită oștire ca să potolească cu orice preț revolta acelei provincii și punându-i flota la dispozițiune pentru transport de trupe.

În ceea ce privește cestiunea principatelor, Poarta nici nu ia vreo măsură, nici nu răspunde, încât din zi în zi relațiunile cu Minciaki devin mai acute. Miniștrii Porții, întrebați de reprezentanții puterilor despre starea în care se află acele tratative, răspund cu indiferență că Poarta era hotărâtă să depărteze pe beșlii.

Ibrahim, teribilul Ibrahim, fiul lui Mehmet Ali, luase comanda trupelor egiptene, debarcase trupe în Morea și începuse operațiunile sale cu o cruzime care revolta pretutindeni în Europa simțul public. Grecii se luptau vitejește. Condurioti, președintele guvernului Moreii, izbutise, prin trimișii săi, Orlando și Lusioti, să ridice 280 000 de lire din împrumutul de 800 000 făcut la Londra; subscripțiuni îi veneau din toate părțile, și Byron pregătea expedițiunea în contra Lepantului.

Nu mai rămăsese nici o speranță pentru mănținerea păcii; trupele rusești stau gata să intre în Principate, de nu pentru a declara război turcilor, dar cel puțin pentru a ocupa țările dunărene ca o garanție.

Aceasta era starea lucrurilor când, la 3 decembrie 1825, sosește la Constantinopol știrea morții împăratului Alexandru, patru zile înainte de a înceta din viață, căci acest monarh a murit la 7 decembrie.

Fratele său Nicolae îi succedează, dar turburările cari au întovărășit moartea împăratului Alexandru și spiritul de revoltă și de conspirațiune care s-a ivit în armata rusească înlătura pentru moment temerile unui război.

Austria și Englitera, profitând de acest răgaz, atât Labzaltern, ambasadorul Austriei la Petersburg, precum și internunțiul Ottenfeld cu lordul Strangford la Constantinopole, lucrează cu stăruință, și în iunie 1826 dobândesc de la Poartă retragerea beșliilor și reducerea lor la numărul de 850, puși sub ordinele directe ale domnilor, liberarea lui Villara din închisoarea de la Eskizara și trimiterea de plenipotenți (murahași) la Akerman, ca să trateze și să determine restabilirea de statu-quo dinainte de 1821 în Principate. Împăratul Nicolae însă voiește ca, mai înainte de întrunirea plenipotenților, să esiste o înțelegere prealabilă asupra teritorielor în litigiu din Asia, conformându-se tratatului de București din 1812. Turcii cereau să li se remită Anapa, pe care o dețineau rușii sub cuvânt că ei posedau acest punct încă cu 20 de ani înainte de a face parte din teritoriul Mingreliei și marei Abazii, pe când aparținea Georgiei, al cărei principe o cedase Rusiei, până nu recunoscuse încă suveranitatea Porții; pe de altă parte, turcii nu voiau să remită Rusiei Kemhelu, Redut-Kale și Sukum-Kale, stipulate în tratatul de la 1812, până ce nu li se va reda Anapa. Înțelegerea s-a făcut la Constantinopole prin stăruința ambasadorilor, și generalul Worontzof cu Ribeaupierre au fost trimiși la Akerman să trateze cu murahașii turci.

În convențiunea încheiată, s-a dat deplină satisfacțiune cererilor Rusiei; între altele s-a stipulat să se dea Principatelor o organizațiune regulată, articul care a fost izvorul din care au ieșit Regulamentele organice ce ne-au guvernat până la 1848 și la 1857. Nu s-a zis însă nici un cuvânt în privința grecilor, și Ribeaupierre a fost trimis, îndată după încheierea Convenției de la Akerman, ca ambasador la Constantinopole, și Minciaki dus la postul său la București. Acum pacea părea asigurată mai mult decât oricând, și orice bănuială de ostilitate dispăruse, când lordul Strangford este rechemat și înlocuit cu un fellow (tovarăș) al universității de Cambridge, cu Stratford Canning, vărul vestitului liberal George Canning. Noul ambasador al Angliei debutase în cariera diplomatică în anul 1807, ca secretar de ambasadă la Constantinopole, pe când de-abia era de 21 de ani, de unde apoi fusese trimis la Washington. Era un entuziast al cauzei grecilor, plin de suvenirile nemuritoare ale clasicității și antichităților elene. Tânărul ambasador aducea cu dânsul convenția încheiată la Londra între Franța, Rusia și Englitera, privitoare la Grecia.

Deși puterile se înțelesese la Laibach și declarase că afacerea greacă era o cestiune cu totul de administrațiune interioară, în care nimeni nu avea dreptul să se amestece, acum însă voiau să intervie, și să intervie cu forța, căci se stipulase în Convenția de la Londra că flotele combinate vor merge în apele Greciei să oprească cruzimile ce se comiteau de trupele egiptene. Poarta, refuzând de a da satisfacțiune cererilor ambasadorilor celor trei puteri contractante, Stratford Canning părăsește Constantinopolul, se retrage la Poros, unde-l urmează mai în urmă ambasadorul Latour-Maubourg și Ribeaupierre. Guvernul revoluționar grecesc se transportase la Nauplea, flotele sunt chemate, și consecința acestei acțiuni a fost oprirea debarcării de nouă trupe egiptene și distrugerea flotei turcești la Navarin. Cine se poate opri de-a nu găsi și aici o asemănare cu cele ce se petrec și cu cele ce se pregătesc astăzi în Orient?

Deși intențiunea Engliterei n-a fost de a face din refuzul Porții o stare de război și de ostilități, dar nu era tot astfel și pentru Rusia, căreia îi plăcea să considere Navarinul ca un început de ostilități. Într-o explicațiune cu Pertef-pașa, care arăta lui Uszar, însărcinatul rus, obstaculele ce există în Coran de a da cestiunii grecești soluțiunea cerută de puteri, acesta îi zicea, cu un ton puțin curtean, că este o incongruitate de a tot pune înainte legea sfântă a Coranului, cuvinte la cari Pertef-pașa răspunde:

'O cred și eu, căci dacă creștinii ar ști să aprecieze valoarea acestor argumente și a legii noastre sfinte, s-ar fi făcut de mult musulmani'.

De la Petersburg, lordul Dudley scria că, deși lupta de la Navarin și încetarea relațiunilor diplomatice cu Poarta da drept Rusiei să se considere în stare de război cu Turcia, dar că împăratul Nicolae îl asigurase pe cuvântul său de onoare că nu avea de gând să bage trupele sale în Principate; vine însă în urmă circulara Porții din fevruarie 1828, trimisă tuturor guvernorilor de provincii, în care Rusia este tratată de inamică a Islamului și de instigătoarea insurecțiunii grecești, în urma căreia împăratul Nicolae trimite pe Lieven la Londra, cu o notă în care face cunoscut guvernului englez că împăratul se vede provocat prin nouă injurii din partea guvernului Porții și chiar prin acte de ostilitate, precum erau încurajările date Persiei de a nu respecta armistițiul încheiat cu Rusia și obstacolele aduse necontenit navigatiunii în Marea Neagră; și consideră că Rusia se consideră de aici în stare de război cu Turcia și că va împinge operațiunile militare până ce va dobândi satisfacțiune pentru ofensele ce i s-au făcut, desăvârșita aplicare a Tratatelor de la Akerman, garanții îndestulătoare în contra obstacolelor navigațiunii rusești în Bosfor și îndemnizări de război. Mai adauge nota adusă de Lieven că Rusia se credea obligată prin tratatul de la Londra să dea o soluțiune satisfăcătoare cestiunii grecești.

Guvernul Porții, prin sistemul său nenorocit de temporizare și prin îngâmfarea sa, prin esitațiunile și imprudențele sale, dăduse Rusiei o aparență de dreptate de a-i declara război, și aceasta într-un moment și aceasta când toată opiniunea în Europa era în contra ei, când se afla cu totul izolată și abandonată la discrețiunea inamicului său.

Acestea erau pozițiunile respective, când, în ziua de 7 mai 1828, oștirile rusești, sub comanda principelui Wittgenstein, trec Prutul la Sculeni și la Rieni, ocupă Iașul, înaintează spre București, înconjoară forțele de pe malul Dunării, și Wittgenstein pune mâna pe guvernul Principatelor, numind pe contele Pahlen prezident-plenipotent al divanurilor țării.