Scrisori către Vasile Alecsandri/Teodoros

Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica Teodoros

Londra, 27 iulie 1883

Iubite amice,

În mai multe rînduri am apucat condeiul cu gîndul să-ți spui o istorie; dar m-am tot oprit dinaintea temerii că ai obiceiul de arăți scrisorile mele lui Negruzzi; și el, ca unul ce se află în capul unei publicațiuni, cînd pune mîna pe ceva scris și trămis de tine, îl și tipărește. M-am tot oprit, cum vezi, dinaintea temerii de a nu intra în gura lumii, care găsește pete chiar în soare.

Am mai ezitat poate și pentru că-mi ziceam că poate n-oi fi crezut chiar nici de tine în spusele mele, și să nu mă pomenesc tractat de om cu stafii și cu strigoi. Am însă convicțiunea că ceea ce voi să-ți spun este curatul adevăr și că o să vie o zi cînd zisele mele să se poată întemeia pe documente și pe dovezi.

Cîte din povestirile lui Herodot n-au fost, sute și mii de ani, tratate de fabule, pînă ce au venit împrejurări cari au dovedit, limpede ca lumina zilei, veracitatea spuselor și observațiunilor sale; și au făcut ca marele istoric să nu mai fie tratat de băsnar!

În timpurile domnilor fanarioți, boierii țărei ajunsese a nu mai avea glas în stat; îi năpădise grecii cu totul. Rar se mai pomenea, pe ici, pe colea, de cîte un Cantemîr, un Dabija sau de un Berendei; numai cîteva boierii: logofețiile și vorniciile cele mari, de Țara-de-Sus și de Țara-de-Jos, cu vistieriile, se mai dau pămintenilor, și aceasta pentru că nu se putea altfel; dar și acele puține slujbe devenise apanajul a trei-patru familii cari, fiind foarte avute în diamanturi, argintării, șaluri și moșii, domnii greci își recrutau în casele lor ginerii și nurorile pentru domnițe și beizadele.

Totuși, însă la mir trebuia să lase să le treacă înainte plăcintării, lăptarii și bucătarii Fanarului. Un postelnic Vlăhuți, un logofăt Arghiropulo sau un armaș Mano erau puși în arhontologie mai sus decît un Bărcănescu, un Cîndescu, un Cîmpineanu sau un Dudescu. Tăutești, Calomfirești, Movilești și Buzești trăiau uitați pe la moșiile lor, fără a îndrăzni să aspire la slujbe mai înalte decît un zapcilîc, o vătășie de plai sau o sămeșie; caftanele la cari le era iertat să se urce cu gîndul, era mult, mult acele de șătrar sau de sluger, și acestea dacă se învredniceau să cîștige protecțiunea vreunui medelnicer Costacopulo, a unui căminar Rasti sau a unui becer Manolache.

Cu toată decadența lor, boierii indigeni tot își păstrase multe din obiceiurile și tradițiunile cele vechi ale țării, mai ales acea de patroni și clienți. În fiecare casă boierească se creșteau copiii de mazili, de boieri de neam și de poslușnici. Băieții învățau carte românească unul de la altul, sub direcțiunea vătafului sau a vreunui logofăt din curte; și fetele se dădeau pe mîna unei mame Sande sau a unei jupînese Cristina, de le mustruluia și le învăța cusături de vapeluri, de gevrele și de sangulii, împletituri de bibiluri, fierturi de fel defel de dulcețuri: rodozahar, șerbeturi de trandafir și de vișine, peltele de gutui și de mere, tetrea de chitră și deosebite vutci.

Cînd un boier își căsătorea copiii, să da cuconașului un băiat crescut în casă, ca să-l slujească pe procopseală; și fetei i se dădea copila cea mai cuminte și mai învățată, ca s-o îmbrace și să-i coasă, cu condițiunea de-a o mărita dupe vreun logofăt cînd și-o veni în vîrstă.

La însurătoarea căminarului Tachi Ghica i s-a dat din casa banului Scarlat Ghica un flăcău anume Grigorie, fiul ișlicarului poslușnic, care dregea gugiumanele și ișlicele casei banului; iar Mariței, fetei vornicului Scarlat Cîmpineanu, i s-a dat Sofiana, fata Aspasiei, greacă adusă din Țarigrad de cucoana Luxandra Cîmpineanca, cînd s-a întors din surghiun din Țara Turcească.

Grigorie, ișlicarul, tînăr, nalt, rumen și plăcut; Sofiana, fată numai de șasesprezece ani, oacheșă, sprîncenată și frumoasă; tot îmbrăcînd și dezbrăcînd dimineața și seara, Grigorie pe cuconu și Sofiana pe cuconița, deși nu știau nici unul limba celuialalt, dar tot șoptindu-și din ochi și din sprîncene, s-au înțeles la vorbă așa de bine, încît a rezultat un copil care, deși conceput din flori, dar grație binecuvîntării părintelui Lesviodax, mai tîrziu: chir Neofit, înaltpreasfințit mitropolit ăl Ungro-Vlahiei, s-a născut fiu legitim și s-a botezat în Christos, după legea ortodoxă a Răsăritului, cu numele de Teodor, fiindcă venise în lume în întîia sîmbătă a postului celui mare.

Grigorie îi zicea Tudor și Tudorache, pe românește; iar Sofiana, ca o greacă ce era, îi zicea Theodoros (©eoSoipoc), nume cu care ne obicinuisem mai toți în casă atît pentru că ni se părea mai original, cît și pentru că eram, ca copii, în contact mai des cu chera Sofița decît cu logofătul Grigorie.

În vremea molemii, feciorul care ne slujea în odaie, la dascăl, murind de ciumă la Mărcuța, tata ni l-a înlocuit cu Teodoros, care vorbea grecește, citea și scria românește, slovă de tipar, slovă popească și slovă ciocoiască, după izvodul dat de logofătul Matache; era deștept și-i prindea mîna la toate. Am auzit mai tîrziu că avea unghiile cam lungi.

Sofiana, care era din insula Tinos și călătorise prin Tesalia cu mama ei Aspasia, ce fusese zece ani chelăreasă la mitropolitul de la Larisa, ne povestea seara despre minunile și frumusețile mănăstirelor de la Muntele Athos, ne spunea de sfințenia călugărilor de la Stavros, de la Simopetra și de la Vatopedi, unde nu călca picior de parte femeiască, unde nici în zbor nu putea să intre decît cocoșii. Cu cîtă evlavie ne istorisea scandalul ce fusese la Nimfios, cînd o barză obraznică a îndrăznit să-și așeze cuibul lîngă coșul bucătăriei, cum sfinții părinți au stat trei zi’e și trei nopți în rugăciuni și privigheri, cum au dărîmat cuhnea cu ogeac cu tot și au zidit alta nouă din temelie, pe care au stropit-o cu aiasmă de sus pînă jos, rămînînd trei săptămîni întregi, bieții călugări, fără fiertură de fasole, încît slăbise de gîndeai că erau sfinte moaște.

Teodoros asculta în estaz acele povestiri ale Sofianei, și acum visul lui era să poată să meargă, cînd s-o face mare, să viziteze acele locuri sfinte, să se repeadă pînă la Mănăstirea Sfîntului Sava și la Sfinta Ecaterina și chiar pînă la Ierusalim.

Nu știu, din sfințenie sau din ce, dar Teodoros nu putea să sufere pe ovrei. Cînd auzea strigînd pe uliță: „Marfă! marfă!” lăsa tot și alerga după jupînul cu bocceaua la spinare, răzemată la cot, miorlăindu-i ca pisicile, și-i arunca raci vii în boccea, strigîndu-i:

Șapte rațe ș-un boboc

Hai jidan la loc,

Șapte rațe ș-una moartă

Hăis tîrtan la roată.

Cînd duceau ovreii pe cîte un mort la groapă, el, cu toată paza de arnăuți ai agăi cari întovărășeau totdeauna cortegiul, făcea ce făcea și trecea fuga pe sub cosciug, strigînd: „Cruce!” Ovreii, spărieți și disperați, arunca mortul jos și cădeau cu rugăciuni, cerîndu-i să treacă înapoi, ca să nu se facă mortul strigoi. Această complezență le-o vindea uneori foarte scump: pe un pepene sau cel puțin pe o oca de mere.

Într-o vreme, tata, de jeluirile ovreilor, îl oprise de a mai ieși pe poartă; atunci găsise alt marafet de a-i necăji. Casa unde ședeam era lîngă Podul Gîrlei din Beilic, astăzi strada Șerban-Vodă, avea un sacnasiu scos la uliță, pe sub care treceau ovreii cînd se plimbau gătiți sîmbăta. Plăcerea lui Teodoros era să stea plecat pe fereastră, cu undița de prins pește în mînă, o potrivea așa de bine, încît apuca gugiumanul ovreiului de fund și-l ținea spînzurat, de nu putea să ajungă judanul cu mînile ridicate în sus.

Una iar din petrecerile lui favorite era să lege seara o sfoară de parul de la casa de peste drum, și el, ascuns sub gang, o trăgea de căpătîiul celalalt, tocmai cînd da tîrtanul să pășească peste sfoară, și-l trîntea în bot.

Îmi aduc aminte că într-o seară, pe cînd era odaia cea mare plină de boieri și de cucoane, intră un biet jidan cu falca umflată și cu barba încălcită de nu putea să vorbească. Teodoros îi aruncase sfîrleaza în barbă, după ce-l spoise pe obraz, mască, cu un pumn de mazăre făcăluită. Tata, drept satisfacere, a chemat pe vătaf și i-a poruncit să lege pe Teodoros de piciorul patului, totdeauna de cu scară, ca să nu mai poată ieși la poartă.

Teodoros era meșter de frunte în toate jocurile de copii. Reputația lui de giolar era mare de la Antim pînă în Lucaci; averea noastră în arșice se suia într-o vreme pînă la două mii, tot capre curățite în var și îngropate în pămînt în donițe. El zicea totdeauna pe:

Opus pocus imperator,

Țangăr mangăr nacaftu,

Tacaftu melengher buf!

Și le potrivea așa de bine, că buful cădea totdeauna pe ceialalți jucători, și rămînea tot el baciul. Apoi dacă intra o dată cu ichiul în armean, se punea pe lenghi, de nu mai lăsa oscior pentru ceialalți băieți.

Nimeni nu știa să dea pui de giol ca dînsul, nici să potrivească spetezele la zmeu; făcea niște părăitori de gîndeai că bate toba în cer, așa urla de tare zmeul nostru. Cînd trecea sfoara vreunui zmeu strein peste grădină sau peste casele noastre, îl prindea de gușă cu glonțul de sfoară sau îl încurca cu al nostru, îl da peste cap și-l trăgeam în curte.

Teodoros creștea sub pat și în podul casei porumbei de tot neamul și de toată pana: și de cei moțați, și de cei încălțați, dar mai cu deosebire de cei jucători și de cei șopti tori și hoți. Cînd zărea unul strein pe sus, îndată înălța un jucător, care prin învîrtiturile lui îl atrăgea, și cînd îl aducea bine în orizonul nostru, îi trimetea doi-trei șoptitori care-l lua între dînșii și-l aducea, vrînd-nevrînd, drept în porumbărie la noi; atunci alergam de-l închideam pînă se obicinuia cu ceialalți porumbei și-l făceam rob.

Teodoros era ceea ce francezii numesc un gamin, iar pe românește, un ștrengar.

Cînd m-a trămis tata în străinătate, l-am lăsat la Ghergani pe lingă kir Ianuș Ciobanoglu, arendașul moșiei; îi servea de isprăvnicel; păstra viu dorul de a se face hagiu. Cînd m-am întors, l-am găsit ajutor logofătului Marinică, epistatul unei moșii ce aveam în Teleorman. Cunoștea hotarele tuturor proprietăților de pemprejur și știa pe dinafară claca și dijma datorită de fiecare sătean din plasa Vedei. Își făcuse un nume așa de bun în specialitatea de căutare de moșie, încît trecea epistat de la o moșie la alta ori de cîte ori tată-meu sau Costache Cantacuzin, Barbu Katargiu sau Iancu Slătineanu nu găseau să-și dea în arendă moșiile lor Secara, Piatra, Voievoda sau Lisa. Uneori căuta cîte două și trei deodată.

În contact de afaceri cu Șiștovul, vorbea bulgărește ca apa și legase cunoștințe cu neguțători de peste Dunăre, într-o zi, sau că nu putuse să încheie socoteli bune cu Iancu Slătineanu pentru gestiunea moșiei Lisa, sau că iar i se făcuse poftă de hagialîc, s-a pus într-o șaică să treacă la Nicopoli, zicînd că se duce să cumpere vite; nu s-a mai întors nici pînă în ziua de astăzi. S-a făcut nevăzut, afantos, cum zicea biata mă-sa.

Mult l-a mai jălit sărmana Sofiana, mult a mai alergat cu acatiste și paraclise pe la biserici și pe la icoane făcătoare de minuni; mult a mai umblat pe la vrăjitori și cărtură- rese să-i ghicească, să-i dea cu bobii și să-i cate la stele. Nimic și iar nimic; parcă l-ar fi înghițit pămîntul!

Fel de fel de oameni veneau de-i spuneau bietei mume tot felul de povești: unii că ar fi aflat de bună seamă de la un corăbier că caicciul care-l luase să-l treacă Dunărea, simțindu-l cu parale în chimir, l-ar fi omorit ca să-l jefuiască. Alții îi spuneau că l-ar fi văzut în Tatar-Bazargic, unde se turcise de dragostea fetei unui muftiu, ca s-o poată lua de nevastă. Alții iar îi spuneau că, prinzîndu-l un imam la cadîna lui, l-ar fi legat într-un sac c-o piatră de git și l-ar fi aruncat în Dunăre.

Sofiana șapte ani de-a rîndul îi făcuse toate soroacele cu colivă și cu colaci, ca la morți. Cînd, într-o zi, vine veselă la mama, cu o scrisoare în mînă. Era de la Teodoros, care trăia și scria:

„Să nu spui la nimeni că sunt în viață. Voi să știi numai tu că trăiesc, sunt sănătos, tare și mare, și de-o vrea Dumnezeu am să mă fac și mai mare. O să trimet să te aducă și pe tine aici, pentru că-mi ești mamă și bătrînă”.

Nici dată, nici nume de loc! Scrisoarea i-o dăduse jupîn Stoian, băcan din hanul Gabrovenilor, căruia i-o trămisese frate-su din Uzungiova, căruia și lui i-o dăduse tă- tar-mizilul care trecea cu iasacciul unui elciu.

Un an după aceea, altă scrisoare, în care iar îi zicea că în curînd o să trimită s-o ia. Iscălit Teodoros și dedesubt Magdala.

Imaginațiunea bietei bătrîne se rătăcea în tot felul de gînduri. Aci i se părea că Magdala era fata muftiului de dragostea căreia se turcise, căci acum nu mai avea îndoială că-și schimbase legea, de vreme ce în scrisoarea lui nu pomenea nici de Maica Domnului, nici de vro mănăstire; aci iar credea, după esplicațiunile unui manaf bătrîn din curte, că nu era scris Magdala, ci Abdula, numele lui cel nou în Mahomed. Într-o zi vine veselă la mama, că-i spusese arhimandritul grec de la Stravopoleos că Magdala era nume de creștină, de la Maria Magdalina din Ecangkelie, și că trebuie să fie numele nevestei ce luase.

Pe la 1848, cînd am plecat din țară, Sofiana se lipise pe lîngă fosta mea doică, maica Eudoxia, călugăriță la Țigănești, hotărîtă să se călugărească și ea. Cînd m-am întors în. țară la 1859, biata maica Eudoxia, bătrînă și căzută la așternut, n-a știut să-mi spuie alta despre Sofiana decît că plecase de la schit de vreo opt ani, cu gîndul să-și ia metania, sau la Mănăstirea Dintr-un Lemn, sau la vreun schit din Țara Grecească. Clucerul Scarlat Iarca mi-a spus că o văzuse cu vreo cinci ani în urmă prin București și că, întrebînd-o de știe ceva despre fiu-său, i s-a părut că nu prea ținea șir la vorbă.

Pe la 1864 eram mai mulți adunați la ceai la răposatul Tillos, consul general al Franței; gazdele erau pline de peripețiile espedițiunei englezilor în Abisinia și de marșul lor spre Magdala; nu mai era pe-atunci altă vorbă decît de vitejia negoșului. Numele de Magdala din scrisoarea Sofianei mi-a adus aminte de Teodorosul nostru și, adresîndu-mă către Slătineanu, îi zic:

— Ți-aduci aminte, cucoane Iancule, de epistatul țată-meu de la Secara, pe care l-ai avut și dumneata la moșia Lisa?

Nu isprăvisem vorba, și răposatul Slătineanu, bătîndu-se pe frunte, îmi răspunde:

— Ai dreptate, el trebuie să fie, să știi că el e, numai el avea totdeauna vorba de împărat în gură: „Știu că n-o să mă facă împărat; doar nu mi-o lua împărăția. Nu-ți fie frică de mine, că doar nu sunt împărat.” Una, două, și împărat!

Negoșul, după toate descripțiunile lui Bell și ai altor călători englezi cu cari au fost în mare intimitate pe la l86l, cînd era cu oștirea lui la lagărul de la Dobra-Tabor, unde adunase 150 mii de oameni, seamănă cu totul cu Teodorosul nostru. Îl descriu oacheș, dar nu de o coloare etiopică, nasul pronunțat și încovăiat, buzele subțiri, fără nici o asemănare cu a soiurilor africane; părul creț și despărțit în trei codițe împletite, obrazul mai mult rotund decît oval, multe fire de păr albe în barbă și în mustățe, talia de mijloc, dar legat și țeapăn.

La 1864, cînd au intrat englezii cu asalt în Magdala, Teodoros, după ce s-a luptat vitejește ca un leu, nelipsit din mijlocul soldaților lui oriunde era primejdia mai mare, apoi s-a închis într-un turn cu vreo cîțiva ofițeri, zece la număr cu dînsul împreună, și de-acolo trăgea în englezi. Cînd sir Charles Staveley a spart turnul și a intrat înăuntru, Teodoros, întorcîndu-se către servitorul său Valde Gabir, singurul luptător care mai rămăsese în viață, îi zise: „S-a sfîrșit! Fugi, te dezleg de jurămînt; cît pentru mine, eu nu pot cădea viu în mînile inamicilor”, și, punînd țeava pistolului în gură, și-a zburat creierii.

Nimeni nu știa că unul dintr-acele zece cadavre era al negoșului, cînd un prizonier abisinian, zărind inelul din deget, a strigat „Teodoros!”

Patru zile mai înainte de lupta de la Magdala postise și se împărtășise. Markliam spune că era foarte pios și cumpătat, dar că de vro cîțiva ani căzuse la patima femeilor și la băutura de rachiu, se însurase cu o a doua femeie, căreia îi dăduse numele de Dedjatsh Vobyé (Aur Curat), ceea ce nu-l oprea de a avea mai multe țiitori, dintre care cea mai favorită era o gallas, anume Yatamanya.

Un om, care din soldat aventurier ajunsese împărat, nu poate să fi fost un om ordinar, și cu drept cuvînt Plowder îl considera ca pe un om cum de multe veacuri nu s-a mai văzut în Africa. Venit în Abisinia pe la anul 1854, pe cînd această țară era într-o adevărată anarhie militară, a luat partea episcopului catolic (Abuna Salamah) Andrei în contra lui Kășa, un pribeag, cap al unei bande de tîlhari, care ajunsese stăpîn pe toate posesiunile lui Ras Ali, pe care-l detronase. Kășa nu voise să se supuie bisericei romane iacobite și favoriza biserica coptă. Andrei, cînd a văzut pe Kășa

Învins la Dobra l-a afurisit și a proclamai, în mijlocul oștirii, pe Teodoros rege al regilor Etiopiei și i-a pus coroana pe cap.

Bell zice că avea concepțiuni mari, că cugeta la izgonirea tutulor musulmanilor din Abisinia și întinderea creștinismului în toată Etiopia, și căuta sprijinul Engliterei la realizarea scopurilor lui; în arhivele engleze se păstrează o scrisoare a lui cătră regină, cu data de 12 februarie 1862, prin care cere să-i trimită un ambasador.

“În numele Sfintei Troițe, Eu, Alesul Iui Dumnezeu, Regele Regilor, Teodoros al Etiopiei, cătră M.S. Victoria, Regina Engliterei…”

Și începe astfel:

„Sper că M.V. este sănătoasă, că și eu cu mila Domnului sunt sănătos…”

Apoi să nu zicem că e după modelul românesc al logofătului Matache, de la care Teodorosul nostru a învățat carte, și începea cu:

„Mai întîi cercetez de fericita sănătatea dumneavoastră ca, aflîndu-se pe deplin, foarte să mă bucur, că și noi cu mila proniei cerești suntem cu toții sănătoși…”?

Cauza de căpetenie pentru care s-a certat întîia dată cu consulul Cameron a fost speculațiunea ce făceau bunii abisiniani cu bieții copii din Cordofan, pe care-i prindeau, vî- nîndu-i ca pe niște dobitoace sălbatice, îi scopeau, și pe cei cari supraviețuiau după această barbară și periculoasă operațiune îi vindeau la turci pentru paza haremurilor. Se făcuse bănuitor, rău și crud, și cînd era prins de băutură, orice nemulțămire a poporului, orice răscoală o atribuia intrigilor lui Cameron; într-o zi a mers pînă a-l aresta și a-l închide; de aci espedițiunea englezilor din 1864.

Nu știu dacă, în intervalul de la fugirea lui din țară pînă Ia 1854, Teodorosul nostru s-o fi frecat cu fruntea de piatra cea neagră de la Kaaba sau de s-o fi scăldat în Iordan, dar nu mă îndoiesc că îmbrățișase catolicismul și că s-a luptat și a murit ca un viteaz. Ișlicarii pot fi mîndri de un fiu al isnafului lor.

„Oportet imperatorem stantem mori.

Ion Ghica