Scriitori şi curente:Vasile Cârlova

De la Wikisource

Vasile Cârlova de Garabet Ibrăileanu (Scriitori şi curente)

(Consideraţii istorico-literare)

Poporului român, care a creat Mioriţa, nu i-a fost îngăduit să pună în forme culte de artă toată bogăţia sufletului său. Pierzând bunurile culturii antice încă de la naşterea sa, izolat un mileniu şi jumătate de Apusul Europei, împărţit sub stăpâniri diverse, înăbuşit apoi de atâtea influenţe străine -- slavism, grecism, franţuzism, rusism, maghiarism, germanism --, ţinut până azi, în marea lui majoritate, în totală incultură şi inconştienţă, literatura nu a putut apărea decât într-o pătură foarte subţire şi aproape numai în cele două Principate, abia de o sută de ani încoace. Dar şi puţinii scriitori, câţi s-au putut ridica din această infimă categorie, şi în acest scurt timp, au avut de luptat cu atâtea împrejurări protivnice, cu sărăcia şi cu indiferenţa, încât n-au dat nici pe sfert din ceea ce ar fi fost în puterea lor. Ba, încă, soarta nemiloasă a voit ca foarte mulţi, şi dintre cei mai talentaţi, să fie seceraţi de o moarte prematură. Unul dintre aceştia e şi Vasile Cârlova, născut la 1809, mort la 1831, când abia ieşise din adolescenţă.

Cârlova este cunoscut. Mai mult: este recunoscut, cu toate că a lăsat numai câteva poezii. Posteritatea, ca şi contemporanii, au vibrat la cuvântul lui melodios. Totuşi n-a fost şi nu este preţuit după merit.

Cea mai frumoasă dintre poeziile lui Vasile Cârlova este Ruinurile Tărgoviştei. Târgoviştea, târg aşezat în partea de munte, mai nobilă, a Valahiei, capitală a Ţării Româneşti în vremuri vechi, loc de naştere a multor scriitori de dincolo de Milcov, a inspirat frumoase ode şi elegii: O noapte pe ruinile Târgoviştei de Eliade Rădulescu, Adio. La Târgovişte de Gr. Alexandrescu şi minunata poezie de care vorbim acum.

Corectând câteva provincialisme de fonetică şi câteva arhaisme gramaticale, poezia aceasta pare scrisă de un modern şi pentru a o gusta nu este nevoie de nici o consideraţie istorico-literară.

În Ruinurile Târgoviştei Cârlova exprimă un profund sentiment de melancolie în faţa vremelniciei lucrurilor omeneşti, o stare de suflet care nu-şi are asemănare decât doar în poeziile lui Eminescu.

Acest sentiment găseşte expresii şi imagini de o emoţionantă sugestivitate:

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!

În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,

Pe când un soare dulce şi mult mai fericit

Îşi revărsa lumina pe-acest pământ robit.

Dar în sfârşit Saturn, cum i s-a dat de sus,

În negura uitării îndată v-a supus.

(Cititorul să remarce printre aceste imagini pe eminescianul "în negura uitării".)

. . . . . . . . . . . . . .

Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi,

Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier

A omenirii fapte din faţa lumii pier,

Cum toate se răpune ca urma îndărăt

Pe aripile vremii de nu se mai arăt.

. . . . . . . . . . . . . . .

Şi-ntocmai ca păstorul ce umblă pe câmpii,

La adăpost aleargă când vede vijelii,

Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,

La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri;

Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,

O patrie a plânge cu multă jale cer.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Mă văd lângă mormântul al slavei strămoşeşti

Şi simt o tânguire de lucruri omeneşti.

Aceste versuri sunt scrise acum o sută de ani de un tânăr ieşind din adolescenţă.

*

Cârlova însă ne apare şi mai mare, dacă-l judecăm din punct de vedere istoric literar, dacă, cu alte cuvinte, ţinem seamă de toate împrejurările vremii în care a apărut. Acele împrejurări au fost protivnice dezvoltării talentului său.

Autorul nostru este un adolescent. Adolescentul acesta n-a avut la îndemână şcoli unde să înveţe. Ţara pe vremea lui era adâncită într-o cumplită incultură. Un tânăr autodidact -- şi ce-o fi putut el să înveţe pe vremea aceea? -1 Ruinele. într-un mediu incult. Şi mai mult: într-un mediu inferior sufleteşte, cum era societatea fanariotizată de la începutul veacului trecut, Cârlova nu găseşte o tradiţie literară. Obscurele şi prozaicele versuri ale lui Văcărescu apar abia în 1830. Tradiţia găsită de el se compune din câteva stihuri ale lui Momuleanu.

Cârlova nu are la îndemână nici limba literară, căci în afară de vechea limbă din cărţile bisericeşti, improprie pentru genul poeziei sale, nu exista o altă limbă literară. Originalitatea, noutatea lui Cârlova, ne apare cu toată claritatea şi fără nevoia nici unei discuţiuni teoretice, dacă îi comparăm poeziile cu textele tuturor contemporanilor săi.

Pe lângă însemnătatea sa ca poet de valoare estetică, Vasile Cârlova merită toată atenţia istoricului literar şi prin rolul său de scriitor care face tranziţia de la literatura veche la cea modernă.

Păstorul întristat este nou prin formă -- prin limbă şi versificaţie --, nou şi prin unele elemente de fond, care arată deja influenţa romantică; dar este vechi, aminteşte pe Conachi şi Văcărescu, prin subiect şi prin concepţie. Amorul dulceag şi "rafinat" dintre păstor şi păstoriţă este un ecou al genului idilic atât de cultivat în toate artele în Franţa veacului al XVIII-lea, care a inspirat pe poeţii boieri din Moldova şi Muntenia, predecesorii lui Cârlova.

E interesant de amintit că idila clasică, ori elemente de ale ei, mai apare, încă o dată în literatura română în unele pasteluri ale lui Alecsandri. Ceea ce la vechii scriitori boieri se datoreşte aproape numai influenţei literare a poeziei franceze şi greceşti a veacului al XVIII-lea, la Alecsandri se explică numai prin psihologia de clasă şi prin temperamentul său, temperament de clasic al unui poet boier. La Cârlova, credem că nu poate fi vorba decât de influenţa literară a modelelor. Dar natura lui intimă dă o tonalitate de tristeţe romantică acestei poezii clasicidilice.

Ruinurile Târgoviştei presupun, din partea lui Cârlova, lectura Ruinilor lui Volney, scriitorul francez preromantic. În această poezie apare sentimentul trecutului aşa de frecvent în poezia de mai târziu. Acest sentiment este complicat în Ruinurile Târgoviştei. Este şi sentimentul nostalgic pentru gloria trecută a patriei, dar şi sentimentul mai general, mai profund, mai poetic al trecutului pentru trecut. Primul va forma tema unei însemnate părţi a literaturii poeţilor generaţiei de la 1848. Al doilea sentiment, mai rar, îl vom găsi la Russo şi, mai ales, la Eminescu.

În Înserarea Cârlova a rupt cu poezia veche, cu veacul al XVIII-lea. Înserarea este inspirată de-a dreptul din poezia nouă franceză, din poezia romantică, din Meditaţiile lui Lamartine. Înserarea lui Cârlova introduce în literatura română sentimentul romantic pentru natură, emoţia în faţa lucrurilor de dincolo de orizont, dar păstrează încă ceva din maniera vechii literaturi, în înţelesul estetic al acestui cuvânt.

În Rugăciunea apare o altă faţă a romantismului lamartinian, sentimentul unei providenţe binevoitoare, un fel de teism sentimental şi vag, atât de străin veacului al XVIII-lea, atât de contradictor sensibilităţii literare a inspiraţiilor poeziei vechi boiereşti. Acest sentiment va forma o parte constitutivă din psihologia unor scriitori din Muntenia, ca sentimentalul C. A. Rosetti şi -- complicaţie sufletească! -- ca raţionalistul Gr. Alexandrescu. (În literatura moldovenească, rece şi critică, acest sentiment este absent, cum aproape absentă este întreaga influenţă a poetului eminamente liric Lamartine. În Moldova, maestrul este Hugo, şi, anume, Hugo din opera lui cu caracter mai epic.) Tot în Rugăciune apare şi sentimentul social, care a inspirat mai puţin pe urmaşii săi, exceptând pe Cezar Boliac.

În Marşul, scris cu prilejul înfiinţării armatei naţionale, după o vreme atât de lungă de dezarmare a ţărilor române, Cârlova, care, puţin înainte de a muri, se făcuse ofiţer din patriotism -- armata cea nouă fiind simbolul redeşteptării naţionale --, cântă această redeşteptare şi chemare la glorie. Marşul lui Cârlova, ca şi acela al lui Văcărescu, scris cu acelaşi prilej, dar rămas obscur, marchează cu putere începuturile poeziei patriotice şi sociale, ale poeziei de luptă, care va forma latura principală a literaturii propagandiste pusă în slujba idealurilor, a generaţiei de la 1848. Deşteaptă-te, Române! al lui Mureşanu şi Deşteptarea României a lui Alecsandri, poeziile de îmbărbătare ale lui Bolintineanu sunt conţinute, în germene, în marşul lui Cârlova. În marşul său, ideea este atât de nouă, încât şi forma nu mai are nimic vechi. Dealtmintrelea, marşul este şi ultima lui poezie.

Cârlova a putut fi poetul începător al literaturii române moderne, pentru că la acest rol îl indica şi natura temperamentului său, şi clasa lui socială.

Cârlova a avut natura eminamente romantică. El este mai romantic decât Bolintineanu şi poate tot atât de romantic ca şi Eminescu. Are sensibilitatea şi imaginaţia romantică, are adânca nemulţumire de prezent, are aspiraţii către alte tărâmuri şi, cu tot optimismul, care e al epocii, din Marşul oştirii române, în poeziile sale vibrează de mai multe ori nota pesimistă, în Înserarea şi Rugăciune şi mai ales în Ruinurile Târgoviştei:

Acest trist glas, ruinuri, pe mine m-a pătruns

Şi a huli viaţa în stare m-a adus,

cea dintâi expresie a pesimismului literar român.

Acest temperament romantic l-a îndreptat în chip hotărâtor spre Lamartine, adică spre poezia nouă.

Cârlova nu mai este boier din protipendadă, ca toţi poeţii de până acum, şi nici ca Momuleanu, om de casă boierească. Clasa aceasta era cu faţa întoarsă spre trecut, ea era veacul al XVIII-lea. Boierinaşii şi burghezii, mai ales, erau clasa viitorului, clasa care voia schimbare, înnoire, care îmbrăţişase ideile Revoluţiei Franceze. Aşadar, şi prin clasa socială, Cârlova trebuie să fie un om nou.

Influenţat de poezia nouă europeană şi de ideile politice, sociale, naţionale ale Revoluţiei Franceze, Cârlova trebuia să înceapă poezia modernă. Dar vremea -- sfârşitul epocii fanariote; cultura sa grecească -- el a început să scrie în greceşte; un rest de influenţe ale literaturii veacului al XVIII-lea -- el a tradus din scriitorii din acel veac -au făcut să mai răsară în opera sa, ici-colo, câte o notă din literatura veche, fie de fond, ca în Păstorul întristat, fie de formă, ca în celelalte. Acest lucru se observă, desigur, în mai mică măsură, şi la celălalt poet de tranziţie din Muntenia, la Grigore Alexandrescu.

Dacă poeţii boieri din Moldova -- Conachi, Dimachi, Beldiman -- sunt în totalitate vechi, dacă poeţii boieri din Muntenia, Văcăreştii, au deja ceva nou în fond: apariţia ideii latiniste şi a sentimentului patriotic naţional, Cârlova, poet modern, are încă ceva vechi.

*

În Cârlova, cum am văzut, se găsesc în germene toate caracterele de fond ale poeziei române de până la Eminescu.

Limba lui Cârlova este nouă, afară de câteva rare arhaisme. Este deja limba literară modernă cu câteva provincialisme munteneşti, în aceeaşi proporţie ca şi moldovenismele la Alecsandri.

Şi mai modern încă este Cârlova în versificaţie. Cititorul îşi poate da seama de armonia versului, din citaţiile de mai sus. Acel care deprinde mai ales urechea românească cu muzica versului este fecundul Bolintineanu -- posterior lui Cârlova --, dar muzica din Ruinurile Târgoviştei este superioară muzicii sonore, dar prea simplă a lui Bolintineanu. Muzica lui Bolintineanu e un fel de melodioasă Traviată. Ritmul din Ruinuri are ceva profund şi sugestiv.

S-ar fi ţinut Cârlova de făgăduinţă, dacă trăia? Cine poate răspunde? Dar dacă s-ar fi ţinut, atunci dispariţia lui atât de timpurie este una din cele mai dureroase pierderi suferite de literatura română.