Scriitori şi curente:Postumele lui Eminescu

De la Wikisource

„Postumele” lui Eminescu de Garabet Ibrăileanu (Scriitori şi curente)

Obiceiul de a publica manuscrisele oamenilor mari, după moartea lor, există pretutindeni. E, fără îndoială, ceva nedelicat în această exhibare a intimităţilor bieţilor morţi, şi, desigur, nu e unul care, dacă ar învia, n-ar fi adânc jignit că i-a dat în vileag bucăţile pe care le-a crezut nevrednice de el însuşi, ori brulioanele, din care putem vedea chinul de a crea, din care putem cunoaşte ce idei, banale adesea, şi ce formă, stângace de cele mai multe ori, au izvorât întâi de subt pana scriitorului. Dar această nedelicateţe este scuzată prin interesul pe care îl prezintă manuscrisele poeţilor pentru cercetătorii literari. Aşa că, din acest punct de vedere, publicarea manuscriselor lui Eminescu este îndreptăţită şi este folositoare. Publicarea lor, însă, în colecţia "autorilor clasici", ca "poezii de Eminescu" nu poate fi justificată. Dacă pentru oamenii din generaţia trecută adevăratul Eminescu este şi rămâne acela din ediţia Maiorescu, apoi pentru generaţia tânără, care a avut de la început în mână două volume de Eminescu, "Eminescu" este altul. Am văzut mulţi tineri citind pe Eminescu, indiferent din volumul cel vechi ori din cel nou, de "postume". Evident că în mintea acestora există un alt Eminescu decât în mintea oamenilor de la sfârşitul veacului trecut.

Şi e nedrept. Eminescu nu e, nu poate fi altul decât cel ce a voit să fie el însuşi. Tot ce n-a voit să fie e foarte util pentru priceperea poetului, dar nu e adevăratul Eminescu. Acolo unde Eminescu n-a pus toată arta sa, nu mai este el. Avem noi dreptul să rostim vreo părere asupra talentului lui judecând după vreo "postumă"? Am putea judeca, de pildă, pe Eminescu ca traducător după sonetul Veneţiei din "postume", în care ne e redată sugestiv "moartea" Veneţiei, când în varianta definitivă e redată atât de fericit? Am putea să spunem că poetul Eminescu a fost uneori trivial (cum e în unele postume), când acel Eminescu, ce a voit însuşi să fie, n-a fost niciodată trivial? Am putea spune că Eminescu a fost, ca poet, un patriot-optimist (ca în unele "postume"), când, în ceea ce a voit să fie, în acela cum singur s-a dat lumii, n-a fost patriot-optimist? Am putea spune că Eminescu a scris şi poezii ocazionale (căci are în "postume"), când n-a voit să fie un poet ocazional? Etc.

Şi atunci, nu-i aşa că postumele nu sunt de "Eminescu"? Unele "postume", cele dinainte de 1870, ne dau în adevăr talentul întreg al lui Eminescu dinainte de 1870. Acele poezii, o ştim din compararea cu cele publicate de el în acelaşi timp, sunt aşa cum le putea scrie Eminescu pe acea vreme. În ele, Eminescu a pus tot ce putea face mai bine atunci. E întreg Eminescu adolescent.

Dar "postumele" de după 1870, din perioada sa de strălucire, şi care-s aşa de inferioare poeziilor publicate de el în aceeaşi vreme, sunt, evident, aruncări pe hârtie, impresii şi note, dacă voiţi, bucăţi la care nu a lucrat cu tot dinadinsul, în care el n-a pus toată arta de care era capabil. Există unele, ca Demonism, care nu sunt măcar versificate.

Aceste bucăţi pot fi considerate ca material poetic. Şiaşa le-a considerat şi Eminescu, căci tot ce e mai frumos în el a utilizat în alte bucăţi, în cele definitive.

Aşa, de pildă, în poezia definitivă Te duci... Eminescu a utilizat imagini şi versuri din cinci "postume" din acest volum; în Despărţire, din trei postume; în Lasă-ţi lumea..., din două postume; în Scrisoarea I, din şase postume; în Scrisoarea III, din două postume; în Scrisoarea IV, din patru postume; în Rugăciunea unui dac, din trei postume; în Din valurile vremii..., din trei postume; în S-a dus amorul..., din două postume; în Pe lângă plopii fără soţ..., din două postume; într-un Sonet, din o postumă: în Glossa, din o postumă; în Povestea teiului, din trei postume; în Dorinţa, din o postumă; în Călin, din trei postume; în Freamăt de codru, din o postumă; în Se bate miezul nopţii..., din două postume; în Împărat şi proletar, Luceafărul, Adio, Strigoii, din câte o postumă...

Nici una din aceste "postume", utilizate de Eminescu, nu e variantă a poeziei definitive (variantele nu le-am socotit aici). Sunt poezii cu alte subiecte, la care Eminescu a renunţat, utilizând din ele ce i s-a părut mai frumos, salvând, am putea zice, ce i s-a părut mai preţios. Din unele a utilizat (înfrumuseţând) o imagine, din altele un vers, din altele mai multe versuri, din altele strofe întregi.

Şi invers: din una şi aceeaşi postumă, Eminescu a utilizat versuri în mai multe din poeziile sale definitive. Exemple: din postuma Ah, cerut-am de la zodii, Eminescu a utilizat versuri în Călin şi în Dorinţa; din postuma Luna codrii îi pătrunde, a utilizat versuri în Freamăt de codru şi în Lasă-ţi lumea...; din postuma Prin a ramurilor mreajă, a utilizat în Povestea teiului şi în Lasă-ţi lumea...; din postuma Renunţarea, a utilizat idei şi imagini în Te duci..., în Rugăciunea unui dac şi în Din valurile vremii...; din postuma Mureşanu, a utilizat în Se bate miezul nopţii... şi în Împărat şi proletar; din postuma Gemenii, a utilizat în multe poezii şi în special în Scrisoarea IV, în Scrisoarea I, în Se bate miezul nopţii... şi în Rugăciunea unui dac; din postuma Diamant din nord, a utilizat în Scrisoarea IV şi Scrisoarea I; etc.

E clar, deci, că Eminescu, după ce a utilizat ce i s-a părut mai bun, a inutilizat pentru totdeauna bucata utilizată. A aruncat-o la coş, cum s-ar zice.

Şi încă o dată, publicarea celor aruncate la coş e interesantă numai pentru cercetători. Dar această publicare trebuie făcută cu socoteală: să se dea bucăţile ca ceea ce sunt, ca brulioane, nu ca "postume" ale lui Eminescu.

În alte literaturi, "postumele" sunt postume (postumele lui Vigny, de pildă, sunt partea cea mai frumoasă a operei sale), iar încercările părăsite sunt brulioane.

Dintre cele vreo 120 de "postume" din acest volum, câteva sunt variante ale poeziilor sale; vreo 45 sunt bucăţi pe care Eminescu le-a utilizat în poeziile definitive; vreo 20 sunt anterioare anului 1870, din vremea când poetul nu se formase; rămân vreo 50, a căror dată n-o ştim, dar a căror epocă o putem determina.

Multe din aceste 50 de "postume" au un caracter ocazional -- gen în care Eminescu n-a publicat.

Dar şi acestea i-au servit poetului ca material, căci şi acestea (ca şi cele din care a utilizat fragmentele), dar mai ales acestea, sunt notări de impresii momentane -- o întâlnire, o vorbă, o amintire --, consemnarea fără pretenţie a unor evenimente mărunte ale vieţii sale, ori ale sentimentalităţii sale. Acest material i-a servit pentru acele poezii definitive în care îşi exprimă sentimentele sub specie aeternitatis, în care cel mai liric poet al nostru, şi deci cel mai individualist, ne dă, totuşi, sufletul omenesc în general, ceea ce e etern şi universal în sentimentele omeneşti. În Rugăciunea unui dac, de pildă, Eminescu pune în gura dacului (şi deci a oricărui suflet mândru, căzut în "adversitate") versuri din două "postume", în care, spre deosebire de poeziile definitive pesimiste, Eminescu îşi cântă durerea propriei sale vieţi.

Pentru priceperea lui Eminescu "postumele" acestea (ca şi celelalte brulioane nepublicate) sunt interesante.

Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastră. El e aşa de mare faţă de predecesorii săi, încât nu mai poate fi vorba de o "evoluţie" a literaturii, ci de o săritură. Căci de la Alecsandri, Bolintineanu şi chiar Alexandrescu, în chip normal nu se putea ajunge la Eminescu. Şi nu vorbesc de conţinutul, de tendinţa operei lui Eminescu. Sărituri, în privinţa aceasta, s-au întâmplat în toate literaturile. Vorbesc numai de artă. Predecesorii săi sunt atât de puţin artişti, şi Eminescu e un atât de mare artist! El a moştenit atât de puţin şi a creat atât de enorm de mult! Şi această săritură părea şi mai mare pe vremea când nu se cunoştea decât opera sa, care începe cu Venere şi Madonă (ediţia Maiorescu). De când însă cunoaştem bucăţile anterioare Venerei şi Madonă (din ediţia Şaraga, şi acum, din aceste "postume"), putem asista la evoluţia ce a făcut-o Eminescu, care este în acelaşi timp evoluţia literaturii române însăşi, de la Alecsandri-Bolintineanu până la Eminescu, evoluţie întâmplată însă în activitatea unui singur om, care e Eminescu: Eminescu adolescentul, cel de până la Venere şi Madonă, este scriitorul care face evoluţia literaturii române de la Alecsandri până la ceea ce înţelegem prin "Eminescu".

Adolescentul Eminescu începe cu exerciţii în versuri, în care îl vedem influenţat de Eliade, de Alecsandri şi mai ales de Bolintineanu -- şi uneori chiar de Conachi. Sentimentele sale sunt vagi, fără vlagă şi chiar afectate, ideile banale, subiectele ocazionale, imaginile nelămurite şi exagerate. Nimene n-ar fi putut prevedea după începuturile acestea pe autorul de mai pe urmă al lui Călin, al Luceafărului, al Scrisorilor. Dar, de la o vreme, Eminescu se emancipează de modelele sale.

În Mureşanu, de pildă, care ni se spune că e din 1869, apare deja "Eminescu". Desigur, această bucată n-are încă acea înălţime neasemănată de concepţie şi acea fermitate de expresie, caracteristice operei genialului poet, dar un cunoscător bun ar fi putut prevedea pe autorul Scrisorilor.

Dealtmintrelea, chiar în perioada de strălucire, care începe cu Venere şi Madonă, încă observăm mai multe faze: faza de tranziţie (de la Venere şi Madonă până la Egipetul), perioada de maturizare (de la Egipetul până la Rugăciunea unui dac) şi, în sfârşit, perioada de plenitudine a tuturor însuşirilor sale.

De la poezia închinată lui Aron Pumnul şi până la Luceafărul este evoluţia pe care o face poezia română de la versificaţia fără artă (a acelora cântaţi în Epigonii) până la arta pură.

După această evoluţie, adică după Eminescu, va fi ridicol cine va mai scrie ca Alecsandri sau ca Bolintineanu. Dar aproape nimeni nu va mai îndrăzni să scrie aşa.

Evoluţia lui Eminescu până la 1870, pe lângă o evoluţie literară, în sensul în care am vorbit, ne mai arată şi evoluţia concepţiei lui Eminescu asupra vieţii, care corespunde, dar anticipativ, evoluţiei spiritului unei întregi categorii sociale, a "intelectualilor": trecerea de la optimismul generaţiei de la 1840 la pesimismul generaţiei de la 1880.

Concepţia asupra vieţii Eminescu şi-a expus-o cu strălucire în Împărat şi proletar, în Scrisoarea I şi în alte câteva poezii -- dintre care nu face parte Mortua est!, în care eu nu cred, pentru că o socot "compoziţie" şi-mi aminteşte O fată tânără pe patul morţii, al cărei ritm dealtfel îl şi are -- şi care mi se pare un ultim ecou al influenţei lui Bolintineanu asupra lui Eminescu. În Scrisoarea I şi în Împărat şi proletar, Eminescu, plecând de la consideraţii metafizice, dar mai cu seamă de la concepţia egoismului total şi ireductibil al sufletului omenesc, decretează pentru totdeauna mizeria iremediabilă a omului. În Mureşanu, din care a extras mult în Împărat şi proletar, deşi nu e încântat de alcătuirea (să se bage bine de seamă) a omenirii, alcătuire care dă naştere nu numai suferinţei, ci şi răutăţii tuturor oamenilor de pe orice treaptă socială, Eminescu rămâne totuşi nestrămutat în credinţa progresului omenesc. În această lungă bucată a scris Eminescu strigătul de revoltă al proletarului, pe care l-a pus apoi în Împărat şi proletar. Dar în Mureşanu acest strigăt nu e urmat de trista constatare că:

Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, ci de mărturisirea posibilităţii "mai bine" -lui. E interesantă o notiţă scrisă de Eminescu ulterior, sub titlul acestei poeme: "Am scris-o într-un timp când sufletul meu era pătruns de curăţenia idealelor, când nu eram rănit de îndoială".

Această credinţă în bine se arată şi în alt chip: prin frecvenţa notei patriotice din bucăţile din acea vreme. Chiar în Mureşanu, poetul cântă "mărirea" viitoare a patriei.

Mai târziu, în epoca maturităţii, Eminescu rămâne acelaşi adânc patriot, dar patriotismul, în această epocă, va fi pentru el o cauză de tristeţe, de pesimism. Nemaiavând încredere în viitor, el nu va mai crede în "mărirea" patriei, ci va plânge durerile -- şi poate pieirea -- ei viitoare. Atunci, el va evoca trecutul glorios, dar mai ales cinstit, pentru a-l pune în faţa prezentului trist, pentru a stigmatiza, prin contrast, acest prezent, care e o decădere.

Evocarea trecutului la Eminescu este de o natură cu totul deosebită decât la un Alecsandri ori Bolintineanu. Aceştia evocau gloria trecutului pentru a îmbărbăta pe contemporani. Şi poate, şi mai ales Alecsandri, şi din mândrie naţională. Eminescu evocă mai puţin gloria, şi mai ales cinstea, curăţia vieţii trecute, pentru a scoate în relief mizeria iremediabilă a prezentului. Pe de altă parte, un Bolintineanu şi mai ales un Alecsandri aveau puţin din ceea ce se numeşte sentimentul trecutului. Nu iubeau vremurile vechi pentru poezia lor, ci, cum am spus, pentru gloria lor. Eminescu iubea vechimea pentru vechime. (În poezia sa Basarabii şi Muşatinii nu sunt numai mărimea trecutului faţă cu micimea prezentului, ci şi albastrul perspectivei unui trecut îndepărtat.) Aceasta e aşa de adevărat, încât, fără a mai vorbi de "regii asiri" pe carei evocă de mai multe ori Eminescu, ori de Egipetul, vom aminti ceea ce am putea numi dacismul său. Eminescu e preocupat de daci, îi admiră, îi poetizează. Se cunoaşte, îndeobşte, Rugăciunea unui dac. Dar de la el a mai rămas un fragment dintr-o poemă admirabilă, Decebal, o poemă Gemenii (publicată în "postume") etc... Iar într-o "postumă" (În metru antic), găsim o expresie caracteristică:

Cum pe dulcea-i liră Horaţ cântat-au,

Astfel eu cercai să te cânt pe tine,

Încordând un vers tânguios în graiul Traco-romanic.

Acest dacism este o notă caracteristică poeziei lui Eminescu. Şi nu-l mai găsim, pe cât ştiu, ca însuşire esenţială, decât în unele bucăţi, mai ales în Piatra Teiului, ale lui Alecu Russo (alt moldovan). Dacă am voi să facem antropologie şi, întemeindu-ne pe cercetările dlui Onciul, care spune că dacii au rămas în munţii nordici ai Moldovei, am găsi, poate, în acest dacism al moldovenilor, glasul sângelui. Dar nu aceasta e cauza. Cauza este, cum am spus, iubirea de vechime, puternică la Eminescu, ca şi la Alecu Russo -- şi ce poate fi mai poetic, în poezia trecutului românesc, decât amintirea străvechilor daci, care au trăit cândva prin munţii şi văile noastre. Iar lipsa acestui dacism la ceilalţi poeţi, care au evocat trecutul, se explică nu numai prin lipsa de sentiment poetic al trecutului, ci şi prin concepţia lor naţională: persistenţa dacilor a fost negată cu îndărătnicie de naţionalismul de acum 40--50 de ani, căci admiterea acestei persistenţe însemna recunoaşterea amestecului sângelui dac în cel roman al coloniştilor, şi naţionaliştii din acea vreme aveau oroare de acest lucru. Şi dacă acest dacism îl găsim la scriitorii moldoveni, aceasta se datoreşte faptului că în Moldova latinismul a fost mai slab, aproape nul. Vă închipuiţi pe un purist ardelean, ori pe un discipol al lui, muntean, poetizând pe daci, "strămoşii" românilor?

Un caracter deosebit al "postumelor" este umorul de nuanţă veselă. Câteva trăsături vesel-umoristice se găsesc şi-n poeziile definitive ale lui Eminescu: în Pajul Cupidon, în Luceafărul, în Scrisoarea IV1. Dar în "postume" acest element e mult mai frecvent. O "postumă", din care Eminescu a scos partea cea mai poetică din Scrisoarea IV, se isprăveşte glumeţ, este un fel de mistificare (vezi mai jos). Din acest punct de vedere, citirea "postumelor" chiar surprinde. Cunoaştem un Eminescu adânc sentimental, grav, chiar posomorât, amar-umorist când e umorist -- şi acum descoperim un Eminescu glumeţ până la mistificare. Dar cei care l-au cunoscut ne-au spus cu toţii că Eminescu avea un temperament neegal. Caragiale ne-a spus că era "vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru" etc.; şi aiurea, că era: "melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare..." -- că era, deci (citez pe Schopenhauer), un dyscolos, un om la care "preponderenţa abnormă a sensibilităţii produce inegalitatea dispoziţiei, periodic o veselie exagerată, iar de regulă predominarea melancoliei". Şi cum caracterul fundamental al sensibilităţii lui Eminescu era melancolia -- veselia, ea, desigur, era întâmplătoare, dacă nu cumva era, şi ea, uneori, un strigăt de disperare, căci nu puţini oameni cheltuiesc, în accese de veselie, cea mai strălucită şi mai exuberantă vervă în momentele cele mai triste ale vieţii lor. Versurile din Sărmanul Dionis sunt un exemplu desăvârşit de vervă strălucită, aparent veselă, produsă de adâncimea tristeţii.

Şi în multe din "postume" -- din aceste notări de impresii ocazionale --, găsim umor, căci "postumele" oglindesc, în justă proporţie, momentele de tristeţe şi de veselie ale vieţii lui Eminescu, o tristă veselie uneori.

În poeziile sale definitive, cum am spus, nu mai găsim decât foarte rar această notă umoristică. În poeziile sale definitive, Eminescu n-a pus decât ceea ce era fundamental, am putea spune adevărat, în personalitatea sa. Din notarea impresiilor ocazionale, Eminescu a extras ceea ce a fost esenţial acestei adevărate personalităţi. Din "postuma" amintită, pe care a utilizat-o în partea cea mai poetică din Scrisoarea IV, el a extras poezia romantică medievală, de care era îndrăgostit, şi a lăsat umorul, care era întâmplător, pus acolo poate într-un moment de ironie, datorită cine ştie cărei decepţii de iubire, decepţie care l-a făcut atunci, în acel moment, să ia în bătaie de joc efuziunile iubirii. Eminescu, s-ar putea zice, era dintre acei oameni în care apare intimitatea profundă şi devin cu adevărat ei atunci când iau ipostazul de autori.

Acest umor, pe care-l găsim în "postumele" sale, este, oricum, dovada unei forţe vitale care rezistă pesimismului.

În această ordine de idei, "postumele" ne servesc să lămurim un lucru.

Poeziile lui Eminescu, din punctul de vedere al atitudinii faţă cu viaţa, sunt de două feluri. Poeziile sale filozofice, am putea spune teoretice, sunt ale unui mizantrop: Scrisorile I şi IV, Împărat şi proletar, Glossa etc. Poeziile de iubire, dimpotrivă, sunt ale unui idealist. În pesimismul lui Eminescu este, cum s-ar zice, o lacună. Dacă Eminescu nu e un pesimist consecvent, aceasta se datoreşte tonului poeziilor sale de iubire (mai ales celor dinainte de 1880). Şi acest lucru se vede şi mai bine în "postume". Ba încă Eminescu ni-l spune singur într-una:

Am blestemat viaţa în însuşi al ei miez,

Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvântez.

E drept însă că în Scrisoarea IV, când

Organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun,

Eminescu face teoria schopenhaueriană a iubirii...

O importanţă deosebită au "postumele" pentru luminile ce aruncă asupra compoziţiei lui Eminescu. Ele ne fac să asistăm la chinurile creaţiunii marelui nostru poet -indiscreţie, desigur, dar foarte utilă pentru cunoaşterea mai adâncă a lui Eminescu.

Şi ce departe suntem, după ce comparăm aceste "postume" cu poziţiile lui definitive, de naiva concepţie că un poet compune, ca un halucinat, într-un moment de supremă inspiraţie. "Postumele", şi încă mai bine cele nepublicate, ne arată un om veşnic în căutarea formei tot mai perfecte; veşnic în căutarea expresiei proprii, unice; veşnic sacrificând expresii îndoielnice, versuri imperfecte, strofe în care simţirea i se pare diluată, bucăţi întregi chiar, din care nu salvează decât câteva expresii fericite; zgârcit, în acelaşi timp, cu imaginile fericite, pe care le utilizează uneori după mulţi ani. Iar din fericita alegere pe care o face între imaginile din "postume", din fericita perfecţionare a imaginilor alese, se vădeşte minunat puternicul simţ de autocritică şi fineţea gustului său.

Iar toate acestea, la un loc, ne arată înalta conştiinţă artistică a lui Eminescu, ne arată cum prin acest om literatura românească a făcut o evoluţie enormă. De acum înainte, literatura devine artistică, nu ca în perioada precedentă Alecsandri--Bolintineanu, când forma este neîngrijită, când scriitorii, cu gândul mai mult să "îmbogăţească" literatura şi să cânte anumite idealuri, sunt indulgenţi cu sine înşişi, scriind mereu, când mai bine, când mai rău, cum dă Dumnezeu...

De la Eminescu, această "artă poetică" este compromisă. De acum înainte, toţi scriitorii, şi cei de talent şi cei fără talent, au forma bună, şi în opera lor nu mai găsim, alăturea de bucăţi corecte, bucăţi ridicole, ruşinoase, ca în opera predecesorilor lui Eminescu.

Şi nu vom exagera, credem, dacă vom spune că Eminescu este părintele literaturii artistice române.

Ni se pare interesant să arătăm geneza cel puţin a unei poezii a lui Eminescu, cu ajutorul "postumelor", rămânând ca cineva să facă un studiu complet asupra poeziilor lui, din acest punct de vedere.

Aleg Scrisoarea IV. Presupunem că cititorii o cunosc bine. Iată versurile din "postume" utilizate de Eminescu în această Scrisoare (sunt cele subliniate):

. . . . . . . . . . . . . .

Şi dealuri departe pe-o linie clară

Însamn-a lor umeri pe cerul de sară,

Cu stâncile negre-ruine strivite,

Cu muchile-n lună frumos zugrăvite.

Şi par urieşi ce-ntr-un cuib de balaur

Păzesc o măreaţă comoară de aur,

Căci luna ce-n dosul lor roşă răsare

Comoară arzândă în noapte se pare.

Uimit Cavalerul priveşte la lună,

Dumbrava şopteşte, izvoarele sună,

Aruncă toiage de raze de neauă

Şi albă-n ferestre e orice perdeauă.

Încet cavalerul s-apropie-n zvonul

A undelor palizi... zăreşte balconul,

Cu frunze-ncărcatu-i, prin grile în glastre

Cu roze de Şiras, liane albastre.

Iar papura sună de-al undelor treier

Şi-n iarba înaltă suspină un greier...

Şi vânăta-i umbra, şi rumănă-i sara,

Şi-n dulcea tăcere răsună ghitara.

"Văzut-am în visul junie-mi bogată

Un înger -- o taină în alb îmbrăcată

Şi fruntea-i înconjur-o boltă de stele

Şi ochii ei limpezi ca moi viorele.

Apari cu-a ta haină de scumpă mătasă

Ce pare-ncărcată de brumă-argintoasă.

Să văd a ta umbră de lună-nmuietă

În păru-i de aur înalt-mlădietă".

S-aude-n balconu-i foşnirea uscată

A hainelor lungi de mătasă bogată.

Ş-apare prin flori aplecată pe grile

Frumoas-arătate a dulcei copile, Etc.

(Diamant din nord)

De-odată luna-ncepe din ape să răsaie,

Şi pân'la mal durează o cale de văpaie,

Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne,

Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.

Cu cât lumina-i dulce pe lume se măreşte.

Cresc valurile mării şi ţărmul negru creşte.

Şi aburi se ridică din fund de văi spre dealuri,

O insulă departe s-a fost ivind din valuri.

Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare,

Sub blândul disc al lunii stăpânitor de mare.

(Răsărit de lună)

Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos.

Iar tei cu umbra lată şi flori până-n pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

(Gemenii)

Nu am chip în toată voia

În privirea-ţi să mă pierd,

Cum îmi vine, cum îmi place,

Drag copil să te dezmierd.

După gât să-ţi pun eu braţul,

Cu sărutări să m-adap

Şi tăcând... cu ochii numai

Să te-ntreb clătind din cap.

Să te-ntreb în toată ticna,

Gură-n gură, piept la piept:

"Tu pricepi ce-ntreb acuma?

Îţi sunt dragă? Spune drept!"

Dar abia mă-ntind cu botul,

Iaca sare clampa-n broască -

De mătuşi şi de rudenii

Dumnezeu să te păzească!

Întorc capu-n altă parte

Şi mă uit în jos smerit:

Doamne, nu-i în lumea asta

Vrun ungher pentru iubit?

Haide, tată, haide, mamă,

Dur la deal şi dur la vale,

Ba că "vremea e frumoasă",

Ba că "ploaia e pe cale".

Iară tu suceşti ţigară,

Smulgi la fire din musteţi

Şi-n vorbirea-nteresantă

Torni câte-un cuvânt isteţ.

Şi ca mumii egiptene

Stau cu toţii-n scaun ţepeni,

Tu, cu mâinile-ncleştate,

Tot cu degetele depeni.

Iară eu să-mi ascund râsul,

Duc batista mea la nas

Căci dezvolţi atâta spirit

Ca viţelul de pripas.

Şi la ceas mecaniceşte

Înţelept te uiţi şi rece:

"Câte ceasuri?", toţi întreabă,

"Ceasuri? Şapte fără zece."

Şi cu mâinile în poale

Ei pe scaune-au înlemnit

Şi vorbesc de slugi şi cloşte.

Doamne, tare mi-i urît!

Şi nu pot în toată voia

În privirea-ţi să mă pierd,

Cum îmi vine, cum îmi place,

Drag copil, să te dezmierd.

(Iubita vorbeşte)

La versurile nesubliniate Eminescu a renunţat găsindule, cu drept cuvânt, că merită să intre în opera sa definitivă (iar pe celelalte le-a înfrumuseţat). Aşa, de pildă, din ultima bucată, Eminescu a renunţat la strofa care începe cu "Haide, tată, haide, mamă", căci, după evocarea "mătuşilor" şi a "rudeniilor" dintr-o strofă anterioară, această strofă nu e necesară, şi apoi nu este nici de bun-gust, şi este şi în contrazicere cu economia generală a bucăţii. Căci dacă inoportunitatea "mătuşilor" şi a "rudeniilor" evocă o împrejurare vulgară, să-i zicem de mahala, din viaţa îngustă a micii burghezii, viaţă improprie poeziei romantice a iubirii -- inoportunitatea "mamei" şi a "tatei", de care se plânge fata în strofa omisă de Eminescu, dă pe faţă un sentiment suburbian, pe când, pentru economia bucăţii, e necesar să existe un contrast între poezia din sufletul amanţilor şi prozaismul împrejurărilor.

Versurile de la: "Iară eu să-mi ascund râsul" încolo sunt amplificate, în orice caz o îngrămădire inutilă de note, care mai sunt şi prea frivole: în loc să zugrăvească cu amărăciune împrejurările de azi ale iubirii -- prin umorul lor şi mai ales prin tonul acestui umor --, ele banalizează sentimentul de revoltă. Aşadar, Eminescu a transformat psihologia şi a înfrumuseţat estetic întreg materialul consemnat altădată.

Tot aşa, din bucata întâia, Eminescu a lăsat la o parte strofa care începea cu: "Văzut-am în visul junie-mi bogată", pentru că nici viziunea nu e clară (poate nici sinceră) şi, deci, nici forma expresivă.

Acum, să comparăm câteva versuri din cele pe care le-a utilizat Eminescu cu versurile definitive din Scrisoarea IV, spre a vedea cum se corecta el din punctul de vedere al expresiei. Aceasta ne va arăta simţul lui de autocritică, gustul lui estetic şi marea exigenţă faţă cu sine însuşi a poetului nostru -- setea sa de perfecţiune.

În "postuma" sa, Eminescu zice:

Şi dealuri departe pe-o linie clară

Însamn-a lor umeri pe cerul de sară,

Cu stâncile negre -- ruine strivite.

Cu muchile-n lună frumos zugrăvite.

Şi par urieşi ce-ntr-un cuib de balaur

Păzesc o măreaţă comoară de aur,

Căci luna ce-n dosul lor roşă răsare

Comoară arzândă în noapte se pare.

Aceste versuri au devenit în Scrisoarea IV:

Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,

Muchi de stâncă, vârf de arbor ea pe ceruri zugrăveşte,

Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară,

Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

Eminescu a lăsat versurile de la început, unde e vorba de "dealuri", căci acele versuri sunt cuprinse în cele trei cuvinte: "Muchi de stâncă". A lăsat şi cele două versuri justificative (prozaice chiar şi prin acest caracter): "Căci luna ce-n dosul" etc., concentrându-le în unicul vers lapidar: "Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte". Prin aceasta nu numai că a scăpat de versul justificativ, care începe cu logicul "căci", dar descripţia a căpătat culoare. În loc de stânci, care par urieşi ce păzesc comoara de aur (şrăsăritul lunii), punând stejarii, imaginea devine mult mai frumoasă; iar stejarii păzesc, de-a dreptul, "răsăritul lunii", pe care Eminescu îl compară cu o comoară (şi nu "comoara de aur"), concepţie mai fericită, căci expresia directă are mai multă forţă; metafora, aici, era o preţiozitate. Epitetul, apoi, de "tainic", înlocuind pe "de aur", este mai sugestiv, căci ne evocă, în adevăr, tăcerea nopţii, păşirea înceată a lunii deasupra codrului, misterul naturii într-o noapte de vară.

Am comparat aici primele versuri din prima bucată, ca să încep cu începutul. Cititorul să compare şi celelalte versuri din bucata întâia şi din celelalte bucăţi, şi va găsi exemple şi mai bune de felul cum se corecta Eminescu. Să compare, mai ales, "postuma" a doua de mai sus (Răsărit de lună) cu pasajul corespunzător din Scrisoarea IV, şi va vedea ce a scos Eminescu din această "postumă", eliminând, corectând, căutând expresia unică, imaginea clară şi frapantă.

Iar dacă ţinem socoteală şi de variante, atunci ne vom da seama complet de munca creatoare a lui Eminescu. În Povestea teiului, de pildă, Eminescu a utilizat trei "postume", adică trei alte poezii. Dar Povestea teiului are şi o variantă, care este o primă redactare, mai puţin reuşită. Poezia definitivă Povestea teiului este, deci, corectarea altei bucăţi, care bucată, la rândul ei, conţine material corectat din trei "postume".

Dar din compararea acestor "postume", transcrise mai sus, cu Scrisoarea IV, se pot vedea şi unele particularităţi, de care am vorbit în partea dintâi a articolului.

Se ştie că Scrisoarea IV are două părţi: în prima se cântă amorul romantic medieval; în a doua se zugrăveşte prozaicul amor de azi şi se face teoria -- schopenhaueriană -- a iubirii, după care urmează versurile în care Eminescu spune că e "sătul de aşa viaţă". "Postumele", din care a extras Eminescu o mare parte din materialul Scrisorii IV, au ca subiect: prima (Diamant din nord, o poveste umoristică): un cavaler, căruia o fată îi spune să-i aducă diamantul din nord dacă vrea să-l iubească, se duce peste nouă mări şi nouă ţări, prin locuri pline de primejdii, de balauri şi şerpi, ca-n poveşti, nu se lasă ademenit de o altă fată frumoasă, găseşte în fundul mării diamantul -se trezeşte deodată sub balconul iubitei sale, căci visase c-a fost după diamant, strănută, căci răcise prin somn, fata râde de "amoru-i prostatec". A doua (Răsărit de lună) este un pastel, în care se zugrăveşte acest moment al nopţii. A treia (Gemenii) este o poemă în care e vorba de un rege dac. A patra (Iubita vorbeşte) este tânguirea hazlie a unei fete că nu o lasă rudele singură cu iubitul ei şi zugrăvirea cu umor, de către fată, a ţinutei stângace a iubitului în faţa rudelor.

Aşadar, din bucăţi care au cu totul alt subiect -- şi pe care, storcându-le de tot ce-au avut bun, le-a condamnat --, poetul a extras o altă poezie. Cel mult dacă ultima conţine o parte din subiectul Scrisoarei IV, dar şi această ultimă "postumă" se deosebeşte mult, şi caracteristic, de fragmentul corespunzător din Scrisoarea IV: aici vorbeşte o fată, în Scrisoarea IV, un bărbat. Aici poezia e intimă şi ocazională, în Scrisoarea IV e generală, căci nu e vorba de iubirea sa, şi nici a altcuiva, ci de felul şi împrejurările iubirii de azi. Aici e umor vesel, în Scrisoarea IV umorul e amar şi numai atât cât e necesar spre a satiriza împrejurările iubirii de azi.

Aşadar, mărginindu-ne numai la Scrisoarea IV -- pe care am ales-o pentru alt scop --, găsim, în dosul operei perfecte, general omeneşti şi sumbre a lui Eminescu, o altă operă, pregătitoare, cu caracter mai intim, mai ocazional, mai optimist şi mai vesel, din "postume".

Sunt "postume" la care Eminescu a renunţat, păstrând însă din ele câteva versuri, care i-au servit ca punct de plecare pentru o poezie definitivă întreagă. Aşa, de pildă, din postuma În metru antic, Eminescu a luat strofa penultimă şi, în ritmul ei, a scris o altă bucată, poezia definitivă Odă (În metru antic).

Încă vreo câteva observaţii înainte de a isprăvi aceste puţine note şi impresii asupra "postumelor" lui Eminescu.

Cine a citit articolele politico-sociale ale lui Eminescu a observat că acela care, în poezii, are cea mai curată şi mai estetică limbă românească, în acele articole are o limbă care lasă, adesea, mult de dorit: neologisme curioase, ardelenisme, germanisme în construcţii etc. Nici în "postume" limba lui Eminescu nu e bună. Nu e nici curată şi nu e nici estetică. Cititorul probabil a observat acest lucru chiar şi numai din citaţiile de mai sus, care nu conţin probe din cele mai caracteristice pentru ceea ce voim să arătăm aici.

Se vede că Eminescu s-a luptat mult cu limba. În bucăţile de dinainte de 1870, s-ar putea zice că limba lui e detestabilă. În "postumele" de după 1870 (din perioada de strălucire), limba e mult mai bună, dar cu mult mai prejos decât în poeziile publicate din acelaşi timp. Se vede că Eminescu, şi în privinţa limbii, se corecta, făcea selecţie în propria sa limbă, cum am văzut că proceda şi în privinţa ideilor şi imaginilor. Şi acelaşi gust estetic, aceeaşi autocritică, aceeaşi exigenţă faţă de sine l-au făcut să pună în poeziile-i definitive cea mai frumoasă limbă românească -- limba care a devenit tipul limbii literare artistice, limba în care scriu scriitorii de azi.

Toată această penibilă sforţare, în atâtea direcţii, a marelui poet se explică şi prin temperamentul său, şi prin faptul că n-a avut predecesori. El a trebuit să-şi formeze şi limba literară, şi limbajul poetic -- lucruri pe care poeţii din ţările culte le găsesc gata. Unul din meritele lui Victor Hugo e şi acela că a îmbogăţit limbajul poetic, dând valoare poetică unor expresii până atunci excluse din poezie. Dar Eminescu a creat aproape pe de-a-ntregul limba poeziei româneşti, având să fixeze prealabil şi limba literară. Şi cu cât mai mare poet ar fi fost el dacă nu şi-ar fi cheltuit, poate, jumătate din energia sa intelectuală cu crearea acestor lucruri, pe care poeţii din ţările cu veche cultură le găsesc de-a gata! Şi -- fiindcă am apucat pe calea părerilor de rău după cele ce ar fi putut să fie altfel --, cu cât mai mare poet, iarăşi, ar fi fost Eminescu dacă minunatul instrument cu care a cântat "floarea albastră" nu s-ar fi sfărâmat în al treizeci şi treilea an al vârstei sale... Sau, cel puţin, dacă, până la această catastrofă, el n-ar fi fost silit să se îndeletnicească cu atâtea lucruri străine de poezie.

Progresul necontenit în adâncirea vieţii si în frumuseţea formei, ce se observă de la Venere şi Madonă până la Luceafărul, progres care nu avem nici un motiv să credem că ar fi încetat, ne face să presupunem cu tristeţe culmile la care ar fi ajuns acest mare şi nefericit scriitor al nostru.