Scriitori şi curente:Mormântul unui copil

De la Wikisource

Mormântul unui copil de Garabet Ibrăileanu (Scriitori şi curente)

Nu cred să fie plăcere mai mare pentru cine urmăreşte mişcarea literară cu oarecare curiozitate decât apariţia unui volum nou al unui scriitor de talent.

Ce aspecte ale vieţii i-au mai solicitat atenţia? Ce probleme îl mai agită? Care din însuşirile scriitorului au evoluat? Ce scăderi au dispărut? -- sunt tot atâtea întrebări interesante pe care ţi le pui când iei volumul în mână.

Dacă printre nuveliştii noştri un Brătescu-Voineşti este neîntrecut în analiza oamenilor şi a împrejurărilor în care se mişcă ei -- dl Sadoveanu este neîntrecut în evocarea epică, impetuoasă a faptelor mari, aprige, a oamenilor mânaţi de fatalitate, a tragicului şi misterului soartei omeneşti: în evocarea misterului, şi nu în pătrunderea acestui mister, ceea ce am observat în Floare ofilită, ceea ce observăm în volumul de faţă, în Pustiul, a cărui disproporţie se datoreşte acestei lipse, căci partea de la sfârşit, mai îngustă decât începutul, se explică prin lipsa de pătrundere a acelui mister.

Împrumutând terminologia lui Nietzsche, putem spune că dl Sadoveanu e un spirit dionisiac, în opoziţie cu dl Brătescu-Voineşti, care e un spirit apolinian.

"Era plămădeala ce trebuia să crească pentru frumoasa şi dulcea vâltoare a vieţii, zice dl Sadoveanu despre copilul a cărui viaţă se încheie la vârsta de cinci ani şi, în adevăr, viaţa, pentru acest scriitor, este o vâltoare fioroasă şi dulce...

Pentru a zugrăvi această viaţă, aşa înţeleasă, dl Sadoveanu are nevoie de oameni cu o facultate sufletească exagerată (de aici "romantismul" său) ori de o pasiune dominantă, care să absoarbă toate puterile sufletului lor. Această nevoie dl Sadoveanu, la începuturile sale (Povestiri), şi-o satisfăcea adesea alegând subiecte de forţă din viaţa trecutului (Răzbunarea lui Nour) ori din viaţa legendară haiducească (Cozma Răcoare), ori chiar creând tipuri cam nenaturale, convenţionale şi ieftine (ca Ivanciu Leul), dându-ne însă şi minunata bucată Cei trei.

În volumul de faţă acest poet epic, care e în dl Sadoveanu, nu mai recurge la subiecte de acestea. Are şi aici autorul fapte mari, teribile, oameni aprigi, "romantici", dar aici oamenii sunt vii şi împrejurările cunoscute -- şi cu atât efectul este mai puternic. Citiţi Tu n-ai iubit, dar mai ales citiţi Păcat boieresc: ura lui Marin, bărbatul înşelat de mult de "boierul cel bătrân", din care a urmat moartea femeii; ura aceluiaşi Marin împotriva "boierului cel tânăr", numai pentru că s-ar putea să-i necinstească, şi acesta, fata, ură care se altoieşte pe ura robului, veche de veacuri, exasperând-o; fiorul nebun de iubire senzuală a lui Niculiţă, boierul din alt sat, pentru Chiva; pasiunea înfrigurată şi satanică cu care Chiva se aruncă în vâltoarea dragostei pentru Niculiţă, pasiune alcătuită din voluptate ("Tremura, gemea încet, când o cuprindeam în braţe...", "Era palidă, cu dinţii strânşi...") şi din senzaţia morţii ("Şi maica a păcătuit cu stăpânul cel vechi... Acuma parcăi un blestem!..." "Ah! de-ar afla taica... de-ar afla taica...", "Taica poate să afle tot, parcă nu mă tem de nimic... Eu am să-i spun atunci că altfel nu se putea..."); fatalitatea de neînlăturat care duce la catastrofă -- toate acestea fac din Păcat boieresc una din cele mai frumoase bucăţi din câte am citit vreodată. Rar s-a ilustrat aşa de puternic că iubirea e tot aşa de "tare ca moartea" şi că se poate hrăni, în creşterea ei, din moarte! Dar cealaltă mare însuşire, şi care şi ea îl face pe dl Sadoveanu să fie cel dintâi între scriitorii noştri: sentimentul naturii! Citiţi Plopul şi opriţivă la acea pagină în care un om, acum în vârstă, istoriseşte unei femei, care a fost odată "duduia Olimpia", iubirea nemărturisită de la optsprezece ani, pe care era s-o afle ea atunci, într-o dimineaţă de primăvară, subt un plop, dar pe care n-a aflat-o, căci el nu i-a putut-o spune.

Citiţi -- iarăşi! -- Păcat boieresc: zugrăvirea "bălţii", cu viaţa ei bogată, cu sufletul ei misterios, tăcerea şi singurătatea Bărăganului:

"...Spre sară,ca să mai petrec, călătoream spre una din staţiile mici, roşii, pierdute în buchete de salcâm, în lungul drumului-de-fier, drept, fără sfârşit. Dam de câte-o crâşmă singuratică, în care, în răstimpuri rare, se auzea zarvă de glasuri iute copleşită de tăcerea adâncă a pustiului. Pe urmă ajungeam la staţie, aşteptam un tren, care venea de departe şi trecea în depărtarea fumurie a răsăritului. La un geam, în verdeaţa care căptuşea zidul, se arăta un cap de femeie gătită ca de sărbătoare; funcţionarii se mişcau încet, schimbau saluturi cu cunoscuţii: maşina pufăia, pleca; gara rămânea mică şi singuratică în pacea amurgului. Plecam în trap ţăcănit, pe gânduri; tăcerea pustiului mă învăluia de pretutindeni, umbra cucerea lanurile năvălind ca valuri de la răsărit, şi, din când în când, un canton suna trist, plângând parcă, în imensitate: lang -- ling!"

Aceste din urmă rânduri, mai ales, sunt de o puternică sugestivitate: ne fac să simţim şi mai bine singurătatea, să auzim şi mai cu tristeţe tăcerea...

Cât lirism este în obiectivitatea dlui Sadoveanu! Şi am apropiat anume aceste două cuvinte contradictorii. Ştiu că natura n-are, în ea, poezie, dar totuşi, aici, în poezia Bărăganului, ca şi în multe alte părţi, se pare că autorul nu face decât să redea sufletul naturii. Şi dacă dl Sadoveanu poate umaniza natura, ca în Plopul, dacă poate să-i simtă sufletul, ca în Păcat boieresc, el poate să o zugrăvească şi pictural, curat obiectiv, ca în Cel întâi:

"...nu vedea nimic. Sus, văzduh de păcură; în jur, un zid nepătruns de întuneric; numai umbrele nelămurite ale oamenilor, lângă el, în jurul unui felinar sărac, lăsat jos, pe bârne, le vedea mişcându-se încordate, cu grămezi de păr spulberate, cu şuviţe de păr umede care-i plesneau faţa; simţea în juru-i, pe pod, o încordare uriaşă de braţe care trăgeau de odgon şăicile la malul abia părăsit. Jos, valurile se zbăteau, întindeau aripi umede şi fulgerătoare, sângerate de lumina felinarului, şi se răsfrângeau îndărăt mugind, horcăind ca într-o durere de moarte. Şi la ţărm, aproape, căsuţa podarului deschidea un ochi îngrozit, roşu, asupra mâniei de sub malul prăpăstios."

Dl Sadoveanu e cel dintâi cântăreţ al pământului ţării sale, vreau să zic că nimeni nu e legat, ca dânsul, prin atâtea fibre tainice, cu sufletul acestui pământ, cu câmpiile lui, cu apele lui, cu oamenii lui, cu tragedia lui.