Scriitori şi curente:Morala dlui Sadoveanu

De la Wikisource

Morala dlui Sadoveanu de Garabet Ibrăileanu (Scriitori şi curente)

(Fragment dintr-un articol polemic)

Dl Sanielevici, într-un articol intitulat Morala dlui Sadoveanu, vrea să arate că opera acestui scriitor e imorală.

D-sa roagă pe cititor să-şi arunce ochii asupra unui tablou sinoptic, în care se arată că "elementele" acestei opere, "temele" prin care acest autor vrea să intereseze pe cititorii săi sunt: "beţia, adulterul, prostituţia şi violenţa până la criminalitate".

La aceasta, vom obiecta deocamdată cu câteva banalităţi, şi anume că se poate face un tablou sinoptic identic al operei lui Shakespeare, lui Byron, lui Balzac, lui Dostoievski etc. şi că Iliada, care are ca subiect un război provocat de un adulter, e o ţesătură de asasinate şi de sacrilegii. Şi am putea adăuga că opera cea mai de seamă a celui mai mare, mai moralizant şi mai moralizator romancier, Ana Karenin a lui Tolstoi, este istoria unui adulter. Iar în literatura românească, ca să nu mai citez altceva, O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută sunt ţesute amândouă pe adulter. Am citat numai câţiva scriitori foarte mari, dar am putea să punem la contribuţie mai toată literatura.

Mai departe, dl Sanielevici, presupunând că i s-ar obiecta că dl Sadoveanu "nu e decât naturalist", preîntâmpină obiecţiunea prin consideraţia că dl Iorga destină literatura Sămănătorului, deci şi pe a dlui Sadoveanu, poporului de la ţară, şi, adaugă dl Sanielevici, "poporului -- naturalism îi trebuie?" Dar, întrebăm de dl Sanielevici, ce are a face ceea ce crede dl Iorga despre literatura dlui Sadoveanu şi cui o destină dl Iorga? Dl Sadoveanu scrie pentru poporul de la ţară? Dl Sadoveanu nu scrie pentru nimene.

Un scriitor care se gândeşte la public, la impresia pe care are să o producă cititorilor şi deci, cu atât mai mult, un scriitor care se gândeşte la anumite impresii pe care să le producă unui public anumit nu e artist, nu e poet, e orator. Dl Iorga este un publicist, căruia i se pare că a găsit în scrierile dlui Sadoveanu o literatură pentru popor. Aceasta îl priveşte pe dl Iorga, nu pe dl Sadoveanu, care, dacă e cu adevărat poet, şi e, este un soliloc, un om care creează o operă de artă, concentrându-şi atenţia la un aspect al vieţii, la o problemă a vieţii -- la un subiect -- şi nu la un public pe care să-l impresioneze într-un anumit fel. Idealul său trebuie să fie creaţiunea, şi nu propagarea unor concepţii asupra vieţii. Aşadar, ce crede dl Iorga asupra utilităţii operei dlui Sadoveanu nu poate intra ca element în aprecierea acestei opere.

Să nu se creadă, din cele de mai sus, că am fi de părere că o operă de artă nu trebuie judecată din punctul de vedere al concepţiilor asupra vieţii. Arta nu e o fotografie şi, din acest punct de vedere, "realismul" e o cerinţă absurdă, prin care, fie zis în treacăt, desigur că n-ar putea fi apărat dl Sadoveanu. Artistul, cu voie sau fără voie, ilustrează întotdeauna în opera sa o concepţie asupra vieţii, ia o atitudine faţă de viaţa zugrăvită, şi această concepţie determină moralitatea sau imoralitatea operei.

Şi, de aceea, poate să ni se arate un tablou sinoptic despre subiectele unui scriitor, aceasta încă nu ne va spune nimic; noi vom întreba care este atitudinea sa faţă cu faptele pe care le zugrăveşte. Că operele cu subiecte ca cele din tabloul sinoptic nu vor fi poate tocmai cele mai potrivite pentru domnişoarele de pension, pe care, vorba lui Taine, părinţii le învălesc sara cu îngrijire şi le hrănesc cu biftece, ca să le păstreze frăgezimea obrazului, convenim.

Concepţia scriitorului nu e voită, nu şi-o porunceşte, căci atunci ea ar fi... împrumutată, scriitorul s-ar preface. Un scriitor, ca orişice om, are o atitudine în faţa vieţii, un mod de a concepe, un mod de a aprecia valorile morale. Dacă e ceea ce se cheamă moral, va fi şi în opera sa, atâta tot.

Aşadar, dacă dl Sadoveanu va avea o atitudine morală faţă de subiectele sale (faţă de "tabloul sinoptic!"), tabloul sinoptic n-are nici o însemnătate.

Dealtmintrelea, dl Sanielevici e nedrept în alcătuirea tabloului, căci în câteva nuvele nici nu e vorba de beţie, în cele mai multe, chiar dacă se aminteşte de băutură, nu e beţie, iar beţia ca temă nu e nicăieri, deşi în Crâşma lui Moş Precu şi în Ion Ursu elementul beţie e foarte important. (Cum se va vedea mai jos, cei care au socotit pe Ion Ursu ca o ilustraţie a relelor alcoolismului au greşit.) Acelaşi lucru şi despre celelalte teme: adulterul în Cei trei, în altele ca element incidental; prostituţia în Epilogul, incidental în Ion Ursu.

Comparat chiar din punctul de vedere al subiectelor şi făcând abstracţie de singura consideraţie care importă: atitudinea faţă cu subiectul, dl Sadoveanu e mai curat decât Maupassant şi decât mulţi scriitori francezi şi poate, cu mici excepţii, pătrunde şi în... pensioane; şi dacă dl Iorga ţine numaidecât, poate fi servit şi "poporului". Ne e teamă numai că "poporul" nu-l va înţelege, căci să nu se creadă că dacă subiectul e din viaţa ţărănească, ţăranul, prin chiar aceasta, pricepe opera.

Dar să revenim. Dacă nu ne înşelăm, ni se pare că dl Sanielevici, deşi apreciator al lui Caragiale, are preferinţă pentru moralizarea directă, prin exemplu, prin zugrăvirea faptelor morale, cum fac scriitorii ardeleni lăudaţi de dl Sanielevici, şi lăudaţi pentru aceasta -- părere care ni se pare că rezultă şi dintr-o recenzie a nuvelelor dlui Agârbiceanu, pe care o publică dl Sanielevici în revista sa şi în care se opune preoţilor dlui Sadoveanu bunul preot Lupaşcu din Ardeal. Noi credem însă că dacă preotul Lupaşcu al dlui Agârbiceanu ne arată cum ar trebui să fie preoţii de la ţară, preoţii dlui Sadoveanu ne arată cum n-ar trebui să fie, după cum şi O scrisoare pierdută ne arată cum n-ar trebui să fie politica românească, la urma urmei: cum ar trebui să fie! Şi dacă marea majoritate a preoţilor de la noi sunt aşa cum ni i-a zugrăvit dl Sadoveanu, atunci dl Sadoveanu, pe lângă că ne-a dat o operă moralizatoare (dacă atitudinea sa faţă cu subiectul e a unui om moral), dar are încă şi meritul de a nu falsifica realitatea, de a ne da culoarea locală. Şi credem că, din nefericire, dl Sadoveanu are dreptate, căci din cauze care nu pot fi discutate aici, pe când preotul ardelean e, mai mult sau mai puţin, un apostol, cel din Moldova, afară de excepţii onorabile, face parte din lipitorile satului, e pantalonarul, e surtucarul satului, ca şi notarul, perceptorul, crâşmarul, deşi poartă antereu şi potcap. Când am citit nuvelele dlui Sadoveanu, zugrăvirea preoţilor săi ne-a făcut impresia unui crud, dar just realism.

Dar dl Sanielevici zice, în treacăt, că la dl Sadoveanu nu se simte părerea şi sentimentul faţă cu imoralităţile zugrăvite, deşi la începutul articolului vorbeşte de o "rudimentară concepţie asupra vieţii" a dlui Sadoveanu, pentru că orice fiinţă omenească, zice tot dl Sanielevici, trebuie s-o aibă, şi întreabă pe autor dacă nu vede că are "să sugereze spre rău" poporul, adică pe ţărani. Lasă că, chiar dacă în opera dlui Sadoveanu s-ar cânta imoralitatea, apostrofa dlui Sanielevici ar fi greşit adresa, căci ar fi trebuit să fie adresată dlui Iorga, deoarece acesta destină poporului literatura dlui Sadoveanu, care, cum am spus, n-are a se gândi pentru cine scrie şi, pe cât ştiu, nici n-a declarat că scrie pentru cineva. Credem însă că o scurtă analiză a nuvelelor înşirate în tabloul sinoptic va arăta că -- în afară de câteva, unde, recunoaştem, autorul are o atitudine reprobabilă faţă cu imoralitatea subiectului -- atitudinea dlui Sadoveanu faţă cu opera sa e morală, adică normală, e sănătoasă.

O lipsă a dlui Sadoveanu e că nu zugrăveşte, în genere, decât lipitorile satului, popă, notar, crâşmar, morar, pândar, în orice caz indivizi care nu sunt tipuri reprezentative ale clasei ţărăneşti. Am spus "în genere", căci în opera sa găsim şi ţărani.

Satele noastre sufăr de-a dreptul de "civilizaţie" prin reprezentanţii şi organele acestei civilizaţii la ţară, prin lipitorile satului.

În Crâşma lui Moş Precu, în care dl Sadoveanu a făcut păcatul să fărâme materialul unui adevărat roman din viaţa lipitorilor satului -- care ar fi fost foarte interesant, plin de tipuri bine prinse, specific naţionale, un roman în care s-ar fi zugrăvit ceva care nu se găseşte în literatura internaţională --, surtucărimea aceasta e zugrăvită în toată putregiunea ei. Păcat că o zugrăveşte numai în sine, şi prea puţin în raport cu clasa ţărănească.

Popa Dumintu-Tărăboi, popa Manoil şi Luca dascălul, care, ca feţe bisericeşti ce sunt, ar trebui să fie pilda moralităţii şi a bunătăţii de inimă, în realitate sunt tipurile cele mai abjecte. Popa Tărăboi, un tip de o imoralitate şi o bestialitate înspăimântătoare -- împreună cu popa Manoil, un bandit beţiv, împreună cu alţi indivizi -- se ţine de beţie şi de femeile oamenilor, nu mai dă pe acasă cu zilele, în care vreme preoteasa Mărioara, victimă resemnată a bărbatului ei, moare de boală, de mizerie, de suferinţă morală, sărman suflet chinuit, care, cum ne spune autorul, nu ştie când a fost bătută pentru ultima oară de tată-său (alt popă) şi pentru prima oară de bărbatu-său.

Paginile din Crâşma lui Moş Precu, în care se zugrăveşte fioroasa bestialitate a popii şi grozava, dar umila suferinţă a preotesei, insuflă moralul sentiment de compătimire cu suferinţa omenească, nejustificată de nici o vină, şi moralul sentiment de dezgust şi de ură pentru călău.

Dar Ifrimescu, notarul, Costică Pipirig, ajutorul de notar! Şi cucoana Olga, şi cucoana Liza, şi celelalte! Ce plebe vulgară, ce scursoare de mahala! E mahalaua strămutată la ţară şi devenită "aristocraţia satului".

Cancanurile ridicole, clevetirea, intriga, prostia, imoralitatea, pretenţia caraghioasă, uscăciunea de suflet, îngustimea deznădăjduitoare de orizont intelectual, şi stilul, care vrea să fie subţire, -- toate acestea sunt redate de dl Sadoveanu astfel încât nu pot inspira decât dezgust şi tristeţe. Niciodată nu s-a zugrăvit mai adevărat şi mai exasperant de puternic lipitorile satului. Alecsandri, care a redus totul la greci şi la evrei, cu lipsa lui de profunditate, ne-a dat, în piesele sale, nişte copilării pe lângă unele din nuvelele dlui Sadoveanu. E drept că pe atunci literatura românească era în faşă şi se vede că genurile literare obiective, care presupun un spirit de observaţie mai apropiat de spiritul ştiinţific, sunt mai târziu în viaţa unui popor, ca şi ştiinţa. Poate de aceea, pe lângă alte pricini, nu avem încă roman.

În persistenţa dlui Sadoveanu de a ne arăta imoralitatea preoţilor vedem o notă justă, pentru că această persistenţă e în raport cu frecvenţa fenomenului obiectiv pe care îl redă. În nuvela Într-un sat, odată, în dreptul căreia vedem cu părere de rău cuvântul "beţie", este un preot, care a făcut pe dl Sanielevici să afirme că tema nuvelei ar fi beţia. Dar ce este această nuvelă? Care e concepţia ei? Ce a voit să ne spună autorul? În această istorie tristă e vorba de un străin necunoscut, al cărui nume, a cărui viaţă au rămas necunoscute pentru totdeauna şi care, departe de ceea ce-i va fi fost şi lui drag pe pământ, moare într-o lume de străini cu sufletul meschin, îngust şi stricat de lipitori ale satelor, care caută să câştige de pe urma acestui mort şi în sufletul cărora nu se petrece nimic cu ocazia marii taine care e moartea. Şi popa, care ar trebui să fie credinţa şi mila, el e cel mai ticălos: el venise să bea la crâşma unde poposise străinul, şi toată întâmplarea aceasta trece pe lângă dânsul fără să-l atingă, şi el bea, pentru că venise să bea, şi se îmbată. Poezia plină de tristeţe a acestei nuvele stă în contrastul dintre melancolicul înţeles al lucrurilor omeneşti, dintre tristeţea soartei omului "trecător, pe pământ rătăcitor", dintre tristeţea singurătăţii fiinţei omeneşti -- şi vulgaritatea aceleiaşi fiinţe, când este întrupată în exemplare ca "aristocraţia" satelor. O singură rază de lumină pătrunde în întunecimea acestei tristeţi: nechezatul calului, care parcă îşi dă seama de moartea stăpânului său. Şi o singură răzbunare a autorului: vorbele de milă ale unui ţăran. Este tema acestei nuvele "beţia", cum pretinde dl Sanielevici?

Şi este beţia, adulterul, bătaia şi prostituţia tema nuvelei Ion Ursu? Şi beţia, adulterul, bătaia şi prostituţia din nuvela aceasta sunt atrăgătoare ori respingătoare? Semnificaţia acestei nuvele, dealtmintrelea una dintre cele slabe ale autorului, e mizeria clasei ţărăneşti, lipsită de pământ, sărăcia şi chinul ţăranului, nevoit, pentru a-şi hrăni copiii şi nevasta, să-şi vândă munca la o fabrică, departe de ai săi, într-un mediu distrugător, pe când popa, care ar trebui să fie sprijinul nenorociţilor, îl ajută să plece, ca să-i necinstească casa. Şi credem că, mai presus de toate, e ilustrarea ideii autorului că ţăranul, scos din mediul lui şi transplantat în acela al oraşului, devine o ruină fizică şi morală. Deşi nuvela nu e dintre cele mai bune ale sale, autorul reuşeşte totuşi să ne inspire groaza de beţie şi de celelalte viţii şi părerea de rău după o viaţă pierdută. Când Ion Ursu, mânat de alcoolism, se întoarce acasă, se simte înstrăinat în lumea în care trăise, e un declasat, e străin sătenilor şi copiilor, e un mare nefericit. Mizeria ţăranului, transformarea lui în lucrător industrial, tristeţea soartei unei asemenea revoluţii, toate acestea nu sunt cântarea beţiei şi a omorului.

Un singur popă (afară de epicul popă din Răzbunarea lui Nour) e arătat ca om de treabă în nuvelele dlui Sadoveanu: e popa Miron din Petrea Străinul, nuvelă în care nu vedem idealizarea crimei, cum zice dl Sanielevici, ci istoria unei pervertiri morale, pe nesimţite, din cauza împrejurărilor în care a trăit Petrea. Şi e de treabă popa Miron, pentru că există şi preoţi de treabă şi pentru că aşa necesita economia nuvelei: numai nevasta unui preot de treabă putea, ducând o viaţă mai uşoară, să păstreze oarecare tinereţe şi starea sufletească proprie pentru a nu uita, pentru a se mai gândi la o fericire pierdută, la un ibovnic dispărut de mult -- ceea ce dl Sanielevici nu ia în consideraţie, când se miră de romantismul acesta la o ţărancă. Şi nu ia în consideraţie nici că Petrea o uitase şi că, numai când o revede, se renaşte în sufletul lui iubirea trecută, şi nu atât iubirea, cât revolta împotriva soartei, care i-a răpit fericirea posibilă -- şi de aici dorinţa neraţională de a repara ireparabilul. Şi, neluând toate acestea în consideraţie, dl Sanielevici se miră cum de Petrea a păstrat amintirea unei iubiri.

Revin la Crâşma lui Moş Precu. Dl Sanielevici zice că dl Sadoveanu simpatizează cu Moş Precu, deşi acesta a fost hoţ, fără să bage de seamă că Moş Precu se laudă că a fost haiduc pe vremea când aceasta nu era o ruşine.

Dl Sanielevici mai acuză pe dl Sadoveanu că simpatizează cu puşcăriaşul Mândru din Două firi. Mie mi se pare că atitudinea dlui Sadoveanu e alta -- şi o spune însuşi în treacăt: e interesul pentru o "curiozitate", pentru un caz curios, zicem noi, deşi, mărturisim, nu ni se pare atât de curios.

Şi aici, să ni se îngăduie să formulăm o protestare.

Dacă cerem ca scriitorul să aibă o concepţie omenească în opera sa, aceasta nu înseamnă că trebuie să-l ţintuim la stâlpul infamiei, dacă ne zugrăveşte un "caz" cu singurul scop de a ne zugrăvi un caz, şi dacă uneori nu respectă puritanismul moral, întrebuinţând, în treacăt, un element mai... picant, cum a făcut dl Sadoveanu în Hanul Boului, una din cele mai frumoase nuvele ale sale, în care natura banală, o zi de toamnă cu ceaţă, a dat ocazie autorului să ne dea o bucată de o pătrunzătoare poezie: în literatura noastră sunt exemple de natură zugrăvită admirabil, dar de natură care se poetizează uşor: munţi, nopţi cu lună, codru în vijelie etc. În nuvela aceasta, pe lângă rara poetizare a unui aspect banal al naturii, mai găsim şi o profundă melancolie sugestivă în faţa soartei lucrurilor omeneşti, care toate dispar.

Şi dacă în această poezie ni se aminteşte de un flăcău care odată, de mult, în treacăt, a avut o mică aventură cu femeia altuia, a hangiului, şi dacă autorul îşi însuşeşte nostalgia eroului după această "imoralitate", este această nuvelă ţesută pe tema adulterului? Se poate ca, pentru educaţia tinerimii, să nu fie potrivită această nuvelă, cum se poate ca pentru întărirea credinţei religioase la ţară să nu fie potrivită Crâşma lui Moş Precu, dar, după cum dl Sanielevici cere dlui Iorga să ne lase în pace, pe noi, intelectualii, cu "legea strămoşească", admiţând în acelaşi timp că la ţară nu-i nevoie de propagandă antireligioasă, tot aşa cerem noi dlui Sanielevici să lase pe scriitori să scrie nu numai pentru ţărani şi pentru pensioane; iar pe cititorii intelectuali să guste şi zugrăvirea cazurilor "curioase" ori mai picante.

În Crâşma lui Moş Precu e în adevăr un adulter, care, fără să fie tema nuvelei, e un element al ei. Un flăcău nenorocit, Zaharia, prinzând milă de Anica, femeia torturată de bestialul Răduţu, se împrieteneşte cu ea şi pe urmă devine ibovnicul ei. Şi dragostea aceasta nelegitimă nu duce la fericire, se sfârşeşte -- în mod natural -- tragic, cu moartea. Unde este atunci imoralitatea? Episodul e saturat de "morală": dragostea pleacă de la milă; un nenorocit şi o nenorocită se îndrăgostesc în împrejurări în care faptul e fatal, şi dragostea lor e o adevărată dragoste. Anica are toate explicările posibil omeneşti pentru greşeala ei, căci e "stâlcită" fără vină, de când s-a măritat, de un dement alcoolic -- şi totuşi dragostea nelegitimă se sfârşeşte tragic, în contra aşteptărilor cititorilor cu morala mai elastică. Şi tragedia e o urmare a dragostei, e actul final natural al dragostei vinovate. Dacă acest episod e imoral, atunci de ce nu e imorală şi Ana Karenin?1

Acelaşi lucru trebuie să-l avem în vedere când e vorba de Cei trei. Şi "cei trei", şi femeia, toţi sfârşesc tragic, doi prin distrugerea lor fizică, prin moarte, doi prin distrugerea lor morală. Şi neuitata evocare a melancoliei toamnei târzii, şi admirabila armonie dintre tristeţea de moarte a naturii în toamna târzie, şi tragedia ce are să se întâmple, şi patosul lui Mândrilă de la sfârşitul nuvelei ar fi trebuit să oprească pe dl Sanielevici să pună, în tabloul său, în faţa acestei mici capodopere, nedreptele sale cuvinte "beţie, adulter, omor". În Cei trei e o concentrare şi o ştiinţă de alcătuire fără seamăn: e vorba de un adulter, de trei bărbaţi care se luptă pentru o femeie, şi nimic nu Tot tragic se isprăveşte şi Un ţipet. În nuvela aceasta, dealtmintrelea, adulterul nu e tema, ci un incident, pentru că semnificaţia nuvelei e, cu schimbare de roluri, ca şi aceea a nuvelei Într-un sat, odată. În amândouă nuvelele e vorba de o tragedie rămasă necunoscută martorilor: în nuvela Într-un sat, odată, tragedia călătorului trece pe lângă satul indiferent; în Un ţipet, tragedia fierarului necunoscut din orăşelul necunoscut trece pe lângă călătorul, dacă nu indiferent, cel puţin străin faţă de întâmplarea la care asistă. În ambele nuvele: două lumi sufleteşti, care se întâlnesc o dată numai într-un punct de spaţiu şi de timp, dar trec fără a se recunoaşte. Şi aici semnificaţia e singurătatea, izolarea fiinţei omeneşti. Bineînţeles că patosul acestei nuvele nu se poate compara cu acel din Într-un sat, odată, căci în această nuvelă e parcă şi dorinţa de a arăta un "caz curios".

Şi când în Doi feciori, ne arată contrastul dureros şi revoltător între soarta unui fiu legitim, care cheltuieşte banii tatălui său la Iaşi, şi soarta fiului nelegitim, care e rândaş în ogradă: şi starea morală a tatălui, care nu e nici destul de ticălos, nici destul de bun -- dl Sadoveanu aduce, cred, un argument tare, cel mai tare, deşi e vechi şi banal, pentru a arăta unde poate duce adulterul, un argument mai tare decât dacă ne-ar zugrăvi o viaţă conjugală plină de credinţă.

Dar în nuvelele analizate, cel puţin există "beţia" şi celelalte, dacă nu ca temă, cum am văzut, macar ca elemente -- neidealizate. Dar sunt câteva nuvele, puse în tabloul sinoptic, care n-au beţia, adulterul, omorul, nici ca elemente, şi în care nici nu e vorba de aceste păcate.

În Necunoscutul nu e nici beţie, nici adulter, dar e o interesantă problemă: un jouisseur, care a făgăduit odată unei fete că are să o ia de nevastă şi a uitat-o, simţinduse pe moarte, caută un suflet căruia să i se destăinuiască şi se adresează preotului de pe moşia sa. Dar preotul, un biet om simplu, pentru care n-a existat, de când trăise, vreo problemă, nu-l pricepe deloc. Sunt două stări sufleteşti, două lumi aşa de departe, aşa de străine... Şi acela se stinge singur, în ceasurile căinţii, când reînviase.

În Sluga e zugrăvită laşitatea unui cuconaş obraznic, care pălmuise demnitatea servitorului său şi, când în pădure i se năzare că acesta s-ar putea răzbuna, interpretează toate mişcările slugii ca suspecte, devine laş şi umilit. Unde e beţia şi omorul? Şi unde e lauda slugii, că nu asasinează? Dar sfârşitul nuvelei este de-a dreptul un sarcasm la adresa cuconaşilor, care se miră că "brutele" tot au oleacă de inimă: sufăr, mănâncă palme şi iartă -ceea ce dealtmintrelea este o intervenţie inoportună a autorului în opera sa.

În Vântul -- cea mai slabă nuvelă a dlui Sadoveanu, pentru că autorul se joacă cu personificări nenaturale -"beţia" poate însemna că "vântul", pe lângă alte lucruri şi fiinţe ce întâlneşte în goana sa, dă şi peste dl Cinste Politică beat, o creaţiune iarăşi nenaturală?

În Câinele -- eroul este acest animal, un câine îndurerat, o "durere înăbuşită" --, în care se simbolizează laşitatea omenească, în care vedem cum o mahala întreagă, oameni serioşi şi gravi, năzărindu-li-se că un biet câine e turbat, îşi uită "respectabilitatea" şi, cuprinşi de spaimă laşă şi, în acelaşi timp, de ură neîmpăcată împotriva câinelui, care le strică şi liniştea şi mai ales gravitatea, îl fugăresc să-l ucidă: "Ordon!" strigă poliţaiul în... exerciţiul funcţiunii. În Câinele nu vedem "beţia", decât doară în faptul că autorul, descriind pe locuitorii-eroi ai mahalalei, ne vorbeşte şi de unul care, când lua leafa, venea acasă cu capul în piept... "Câinele" acela e un biet vagabond dezmoştenit, paria sperietoare a oamenilor aşezaţi. Ce este imoral aici?

Şi aproape acelaşi înţeles îl are nuvela Lupul, unde vedem cum nişte mahalagii pregătesc şi, în sfârşit, fac o teribilă cruciadă împotriva unui lup. Aici beţia rezultă din faptul că cruciaţii se concentrează la crâşmă -- la clubul lor. Nici nu mai vorbesc de "beţia" din Ionică, în care un băiat rătăcit în noaptea de Anul Nou ajunge la un podar, unde se dezgheaţă, mănâncă şi bea cu gazdele, cum face toată lumea la Anul Nou.

În nuvela Moşul e poetizat un adulter. În privinţa acestei bucăţi, sunt cu dl Sanielevici, şi tot cu d-sa sunt şi în privinţa nuvelei Moarta, în care admirabila descriere a naturii şi sugestiva evocare a trecutului sunt pătate de atitudinea poetic aprobativă a autorului pentru regretul boierului (exprimat în faţa ţăranului înşelat) după ceasurile de "fericire" de altădată, cu femeia acestui ţăran, care fireşte n-a ştiut şi nu ştie nici acum nimic. Atragem atenţia că poetizarea păcatelor omeneşti e un defect chiar de estetică, e o slăbiciune a operei de artă, din cauza că autorul ne solicită simpatie pentru un fapt care prin natura lui provoacă antipatie, şi, astfel, în cititor o impresie se distruge de către cealaltă.

În privinţa nuvelei Năluca, iarăşi ne despărţim de dl Sanielevici. O babă îşi aduce aminte că de mult de tot, pe când bărbatul ei venea acasă beat, ca şi acum, a păcătuit cu un iuncăr, fără pasiune, din inconştienţă, după care a urmat o viaţă de credinţă, de plictiseală, de suferinţă, cu un bărbat beţiv, o viaţă de resemnare şi de iertare pentru păcatele şi slăbiciunile bărbatului. Unde e imoralitatea autorului?

Nici n-avem să ne încercăm să vorbim de concepţia din Cozma Răcoare, Răzbunarea lui Nour, Cântec de dragoste, Şoimii şi Ivanciu Leul. Această din urmă nuvelă, nu-i vorbă, nu face parte chiar din genul celorlalte patru, e şi ea zugrăvirea unui caz "curios", gen în care autorul, s-o spunem drept, nu reuşeşte, dar are totuşi caractere comune cu celelalte patru, care fac parte din genul epic popular, în care se cântă energia fizică, triumful, extraordinarul şi al căror caracter nerealist le fereşte şi de primejdia de a demoraliza şi de analizarea din punctul de vedere al concepţiei morale a autorului. În acest gen trebuie să căutăm ceea ce el pretinde să dea: descripţii frumoase, personaje extraordinare, descrieri de scene războinice, Ivanciu Leul îi aminteşte dlui Sanielevici pe Codreanu. Să zicem că are dreptate... Dar ai dreptul să judeci pe Codreanu altfel decât ca o bucată de epică populară? Ai dreptul să judeci pe Taras Bulba ca pe Sufletele moarte? Romanele epice ale lui Sienkiewicz, ca pe al său Fără dogmă?

Un singur lucru găsim în bucăţile acestea ale dlui Sadoveanu: poezie -- descripţii admirabile de natură: Valea Moldovei, pe care o iubeşte atât de mult acest cântăreţ al ţării Moldovei, în Şoimii; sufletul misterios al nopţii, la începutul Cântecului de dragoste etc. Nu-i vorbă, dacă am voi să cădem în cursă şi să tratăm şi aceste bucăţi ca pe celelalte, am putea arăta că în Răzbunarea lui Nour şi în Cântec de dragoste se simte mila pentru suferinţa omenească, întrupată în femei, care ni-s arătate ca victime ale brutalităţii bărbaţilor şi ale vremii de atunci.

Dintre aceste din urmă patru bucăţi, Ivanciu Leul e cea mai slabă, e chiar falsă, pentru că autorul a procedat faţă cu un subiect mai modern, faţă cu ceva care se apropie de o problemă, ca şi faţă de subiectele sale de epică populară. Ivanciu Leul este o "curiozitate", tratat însă ca în epica populară. De aceea nuvela nu ne spune nimic, oricât ar voi să aibă ceva din Samson şi Dalila. Această transplantare a procedeului epicei populare în nuvela realistă şi ceea ce rezultă din această confuziune, mai ales când autorul are o atitudine amorală faţă cu materia tratată, se vede la dl Sandu-Aldea, în privinţa căruia dl Sanielevici are perfectă dreptate.

Tratarea popular-epică a vieţii de azi s-o lase altora dl Sadoveanu, căci pe această cale nu poate ajunge la adevăratele creaţiuni de artă.

În rezumat, nuvelele dlui Sadoveanu pun mai întotdeauna o problemă morală sau socială. Adulterul şi celelalte păcate sunt elemente secundare, pe când la alţi scriitori, fără a înceta să fie morali, ele formează adesea tema. Iar în privinţa vieţii sexuale, dl Sadoveanu e, poate, prea... cast. În nuvelele sale nu există o singură pagină de dragoste senzuală; numai într-un loc -- o aluzie: subitul acces de senzualitate a boierului Năstase pentru jupâneasa sa, în Cântec de dragoste. Iar ceea ce numeşte dl Sanielevici "beţie", de cele mai multe ori se explică prin faptul că subiectele nuvelelor dlui Sadoveanu, fiind în bună parte luate din viaţa de la ţară -- lasă că ţăranii beau, iar lipitorile satului beau de sting pământul, dar crâşma e clubul, cofetăria, cafeneaua satului, unde se întâlnesc aceşti oameni.