Scriitori şi curente:La noi, în Viişoara
De la Wikisource
| La noi, în Viişoara de Garabet Ibrăileanu (Scriitori şi curente) |
În sfârşit, iată un volum ţărănesc, "ţărănist" al dlui Sadoveanu.
În Povestiri aproape nu există ţărani; în Şoimii există câţiva, câţi trebuiau să fie într-un roman de război; tot aşa în Dureri înăbuşite, căci "durerile înăbuşite" se găsesc şi la ţară; în Crâşma lui Moş Precu sunt mai puţini decât aiurea; în Floare ofilită nu există ţărani; în Amintirile căprarului Gheorghiţă sunt, desigur, mulţi, pentru că armata română e alcătuită din ţărani, nu pentru că autorul acelui volum a fost un scriitor "ţărănist"; în Mormântul unui copil sunt mai mulţi, dar volumul, în definitiv, oglindeşte, într-o justă proporţie, societatea românească.
"Tărănismul" dlui Sadoveanu, de unii constatat numai, de alţii lăudat, de alţii hulit -- este o invenţie. Am spus aiurea că cei care au caracterizat literatura dlui Sadoveanu ca "ţărănistă" au fost loviţi de un caracter exterior: de faptul că subiectele, în mare parte, sunt luate din viaţa de la ţară. Dar Necunoscutul, de pildă, din Povestiri, dacă se petrece la ţară, e o nuvelă "ţărănistă"? Dar Crâşma lui Moş Precu, chiar, e "ţărănistă"?
O altă cauză pentru care dl Sadoveanu a fost socotit ca "ţărănist" este campania ţărănistă a dlui Iorga. Dl Sadoveanu, făcând parte din grupul Sămănătorului, trebuia taxat ca "tărănist", înainte chiar de a fi citit şi priceput. Şi, o altă cauză, credeţi-mă, sunt coperţile editurii Minerva, al căror stil "românesc" şi "popular" sunt sigur că a avut un mare rol în clasificarea literaturii dlui Sadoveanu...
Dl Sadoveanu -- nu mă voi obosi s-o repet -- este un mare şi adevărat scriitor, care nu compune, ci creează. Şi el nu poate crea decât conform cu realitatea pe care o cunoaşte. Şi fiindcă, de pildă, nu cunoaşte destul de bine marea şi muntele (pentru că n-a trăit în contactul lor ca să-l pătrundă), dl Sadoveanu nu zugrăveşte în opera sa munte şi mare.
Acelaşi lucru şi despre oameni. El n-a zugrăvit decât ceea ce a cunoscut bine şi îndelungat, anumite pături pe care le-a observat în copilăria şi adolescenţa sa. Acum, când cercul experienţei sale s-a lărgit, când a putut păşi mai departe, spre ţărănime -- acum iată-l dându-ne un volum "ţărănist". "Ţărănist", ca subiect, şi, se-nţelege de la sine, şi ca atitudine, căci acest scriitor nu este nici "junimist", în înţelesul psihologic al cuvântului, nici "estet"...
Şi ce frumos e la dânşii, în Viişoara! în satul acela răzăşesc de pe malurile Siretului!... La drept vorbind, nu ştiu dacă e aşa de frumos, căci acest magician al stilului are un atât de extraordinar talent de a crea poezie!
În volumul acesta sunt descripţii magnifice de natură, fără ca, la urma urmei, natura însăşi să fie atât de magnifică! În privinţa poeziei naturii, arta dlui Sadoveanu întrece uneori realitatea: ceea ce pe noi ne farmecă, ceea ce noi vedem numai într-un moment fericit al vieţii noastre, într-un moment de tinereţe, într-o clipă când cine ştie ce tensiune supremă a sensibilităţii ne-a făcut să ni se pară că totul cânta în natură -- la dl Sadoveanu e un sentiment obişnuit. El are un suflet veşnic tânăr, veşnic ridicat la un diapazon pe care noi ceştialalţi abia-l bănuim, şi-l bănuim numai, pentru că ne amintim de vreun moment al tinereţii, când, visând, poate, la nişte "ochi albaştri", văile şi luncile aveau şi pentru noi acelaşi farmec!
Nu cunosc o altă "literatură" care să stârnească, din cele mai adânci ascunzători ale sufletului, sentimentele care parcă muriseră pentru totdeauna. Se poate o mai mare binefacere decât această literatură, care este, ierteni-se expresia trivială, un adevărat elixir de tinereţe?
Dacă m-aş fi dus în "cotitura Boroiului" (observaţi numele acesta, care are ceva de singurătate gravă şi de tăcere -- fiţi siguri că alegerea numelui nu e indiferentă în nuvelele dlui Sadoveanu), dacă m-aş fi dus în "cotitura Boroiului", "pe cărarea de frunze moarte", nu sunt deloc sigur că, îmbrăţişând cu privirea întinderile, aş fi avut impresia picturală şi, în acelaşi timp, melancolică, a acelei "vine de apă", "care se desprinde din râu, se abate îmbrăţişând un cot de luncă şi intră apoi iar în matca cea mare"... Şi când dl Sadoveanu spune că: "în chilie, curând, prin furtuna slăbită, pătrunse oftările codrilor din apropiere", mi se împrospătează o senzaţie, pe care, desigur, am avut-o într-un moment rar, probabil într-o noapte întunecoasă, la mănăstirea unde zace de trei sute de ani mitropolitul Varlaam!
Ţăranii dlui Sadoveanu sunt oameni tari. D-sa pricepe şi iubeşte forţa, tăria concentrată, neînfrânată, şi vede în ţăran mai cu seamă această forţă. Dacă Creangă zugrăveşte mai ales pe ţăranul glumeţ, sau mai bine: aspectul glumeţ al ţăranului, dacă dl Sp. Popescu zugrăveşte mai cu seamă pe ţăranul filozof, adică partea de "moralist" din sufletul ţăranului, dl Sadoveanu (şi nu fac nici o comparaţie între talentul acestor scriitori) zugrăveşte pe ţăran ca voinţă, atitudinea obişnuită a ţăranului faţă cu viaţa. Şi această selecţiune mi se pare că valorează cât şi celelalte, dacă nu mai mult, căci ţăranul român, dacă este şi glumeţ, şi cugetător, este însă, prin definiţie, un om care a suferit mult, care s-a oţelit în această suferinţă şi care s-a deprins să tacă. Rezistenţa şi tăcerea -- iată cele două caracteristici ale ţăranului român, ca tip social şi psihic. Şi acestea sunt însuşirile esenţiale ale ţăranilor dlui Sadoveanu, puse în vază atât prin acţiune, cât şi prin limbajul pe care li-l împrumută autorul, acel limbaj scurt, care exprimă ceva şi lasă să se înţeleagă mult.
În bunicul Manole, din Sfaturi vechi, este întrupat tipul cel mai vârtos al românului, răzăşul oţelit în sute de ani de luptă, care ţine la pământul şi la neatârnarea sa, pe care le apără prin fapte, şi nu prin vorbe. Când nepotul îl întreabă: "Cine e boierul ista, bunicule?", Manole răspunde:
"Care boier?... Boier sunt şi eu, e şi vecinul meu, fiecare e boier cu banul lui şi cu cinstea lui...
Aista-i un ciocoi, proprietar la Stolniceni. A fost vechil ş-acu are moşie", zice Manole şi istoriseşte cum "ciocoiul" a despoiat de pământ pe oameni, dar nu şi pe dânsul, căci: "Când i-oi pune laba în beregată şi genunchiul în piept, he-he! Atunci eu îs mai tare!"
"Vezi tu mâinile acestea? Vezi tu straiele acestea albe?
Vezi? Vezi tu pe moşneagul ista de lângă tine? Măi! Să fie o sută ca ciocoiul acela şi nu fac cât mine, nici cât degetul ist mic! Înţelegi? Ştii tu ce spun eu acu? Eu spun, bre, lucru mare!...
Parcă ar vorbi prea mult. Dar el vorbeşte nepotului său, ultimul vlăstar al neamului său, ca să-şi aline năduhul şi ca să transmită această simţire neamului -- în viitorime.
"Uite, bre, aici cât vezi cu ochii, şi mai este încă, toate ale noastre au fost, şi acum multe nu mai sunt ale noastre..."
Este elegia virilă, izvorâtă din cea mai mare dragoste a răzăşului -- mai mare decât dragostea de femeie -- dragostea de pământul strămoşesc.
E acelaşi accent puternic ca şi al lui Mândrilă de la sfârşitul nuvelei Cei trei. Acolo femeia, aici pământul smulge accentul pasionat!
Iar în Cearta, bucată de compoziţie admirabilă, care ne dă impresia acelor furtuni de vară, scurte dar îngrozitoare, când pentru o clipă parcă lumea e în cumpănă -- dl Sadoveanu ne-a redat aceeaşi tărie întunecată şi tăcută a sufletului răzăşesc: bătrânul Vasile Bujor, strămoşul, aduna pe nepoţi, care s-au luat la bătaie pentru o bucată din pământul moştenit, şi le vorbeşte atât de amar, atât de concentrat de amar! Iar nepoţii, bărbaţi tari de suflet, se-mpacă fără o vorbă, pe tăcute, aşa încât ce se petrece în sufletul lor rămâne o enigmă pentru noi -- cum o enigmă aproape este tot sufletul ţărănesc -- încât şi autorul, presupus că asistă la această întâmplare şi care se aştepta la cine ştie ce efuziuni, rămâne decepţionat.
Această trăsătură a ţăranului dlui Sadoveanu o regăsim chiar atunci când ţăranul e arătat în atitudinea de glumeţ ori farsor. Iată, de pildă, puşcaşul Ştefănache, care apare în mai multe bucăţi, ori "Morarul"! Gluma şi farsa lor constă mai cu seamă în mistificare, adică în acel gen de umor care presupune dibăcie şi stăpânire de sine. Ţăranul dlui Sadoveanu, grav şi tăcut, nu va fi un palavragiu, un om care să facă să sune cuvinte, când va vrea să glumească, ci un om care va stăpâni pe "partenerul" său printr-o prefăcută gravitate şi prin reticenţe.
