Scriitori şi curente:Amintirile căprarului Gheorghiţă

De la Wikisource

Amintirile căprarului Gheorghiţă de Garabet Ibrăileanu (Scriitori şi curente)

Niciodată, nicăieri şi nici într-un chip, nu se ciocneşte ţăranul mai dureros de "civilizaţia" introdusă la noi ca în armată -- nici chiar când devine (atât de rar) lucrător industrial ca Ion Ursu, din nuvela cu acelaşi nume a dlui Sadoveanu. Disciplina, regula inflexibilă, ordinea şi mecanizarea vieţii de cazarmă sunt în absolută contradicţie cu firea şi deprinderile ţăranului, păstor însuşi sau urmaş de păstori, ceea ce-l face impropriu şi pentru munca industrială. Dar, pe lângă toate acestea, în cazarmă ţăranul se mai loveşte şi de nişte forme de viaţă atât de străine lui (cunosc cazul unor soldaţi pentru care era o tortură, când, la inspecţii, trebuiau să mănânce cu furculiţa, cu care aproape îşi scoteau ochii), mai ales din cauza acelui limbaj neînţeles de el, care, la o privire superficială, poate da cronicarilor subiecte de râs.

Dl Sadoveanu, zugrăvind situaţiile ridicole ce rezultă din acel limbaj, a ştiut să ne releve durerea şi chinul, în deosebire de A. Bacalbaşa, care scotea în relief mai mult comicul situaţiilor. Autorul zugrăveşte în pagini admirabile tortura flăcăilor moldoveni supuşi la mecanizare -şi, desigur, e hazlie, dar e mai ales dureroasă situaţia acelui soldat care, zăpăcit de spaimă, declară că comandantul brigăzii a şaisprezecea e:

--"Domnul suplocotinescu Lionescu Leugint". Dl Sadoveanu, la începutul cărţii sale -- venirea recruţilor --, ne-a dat toată înstrăinarea, toată spaima înmărmuritoare, toată singurătatea flăcăilor smulşi, din viaţa lor liberă de fii ai câmpiei şi turnaţi în celula morală a unei vieţi rigide, aspre şi reci...

Dl Sadoveanu a ştiut să fixeze pe paginile sale sufletul rece al cazarmei civilizate, al civilizaţiei în forma ei cea mai neîndurată, în care omul, cu sentimentele, cu preferinţele şi spontanietatea lui, dispare, devenind un număr de ordine.

A ştiut să ne arate cruzimea înnăscută şi neînăbuşită de reflexiune a omului incult, care are libertatea să facă ce vrea cu alţii (sergentul Florescu) şi aceeaşi cruzime, care se răzbună de suferinţa trecută, torturând pe alţii (soldaţii vechi faţă cu recruţii) şi omenia care străbate prin apucăturile contractate (sergentul major Anton).

E o frumoasă, grea şi fericită creaţiune aceea a sergentului major Anton, care are toate aspectele, dacă voiţi clasice şi tradiţionale, ale "gradului" său -- şi care, totuşi, e simpatic, pentru că, în felul său, e un om întreg, nu-i lipsit de sensibilitate morală, are o comprehensiune în lucrurile vieţii şi o cordialitate, o jovialitate de om expansiv.

Dar Amintirile căprarului Gheorghiţă nu sunt complete, căci căprarul ne spune foarte puţin despre relaţiile soldaţilor cu ofiţerii, pentru care el are un fel de dispreţ, tratându-i ca pe-o cantitate neglijabilă, ceea ce e greşit, căci ofiţerii, buni sau răi, există, au rol în cazarmă... Şi când, din întâmplare, a vorbit şi de ofiţeri, căprarul a ales numai acele raporturi în care, în adevăr, ofiţerul poate să apară ca o cantitate neglijabilă...