Scriitori şi curente:Însemnările lui Neculai Manea

De la Wikisource

Însemnările lui Neculai Manea de Garabet Ibrăileanu (Scriitori şi curente)

(Spre roman)

Evoluţia unui scriitor repetă adesea istoria literaturii ţării sale, după cum acesta repetă istoria literaturii universale. Un pedant ar găsi, poate, locul să amintească că "ontogenia repetă filogenia".

Dl Sadoveanu, care a scris, mi se pare, şi în versuri, şi-a început strălucita sa carieră literară cu acele povestiri al căror caracter, mai întotdeauna liric sau epic, a fost relevat de atâtea ori. Epicul, în opera sa, constă în evocarea impetuoasă a faptelor mari, legendare, întrupate în personaje aprige, "romantice" (unele din Povestiri, Şoimii etc.). Iar lirismului său îi datorăm acele minunate bucăţi în care scriitorul îşi ilustrează un sentiment puternic prin scene din viaţa reală: sentimentul singurătăţii omeneşti, printr-o întâmplare tragică (Într-un sat, odată), sentimentul de melancolie faţă de vremelnicia lucrurilor omeneşti, printr-o întâmplare de vânătoare ori de dragoste (Hanul Boului, Moarta).

Acestui caracter -- epic sau liric -- al primelor sale lucrări se datoreşte "romantismul" dlui Sadoveanu.

Dealtmintrelea, nici un scriitor român n-a fost curat obiectiv. Nici Caragiale, căci un scriitor satiric, după definiţie, e prea stăpânit de sentimentele în faţa realităţii, pe care, din cauza acestor sentimente, o deformează până la un punct. Se ştie că exagerarea este un procedeu inerent acestui gen literar. Pe lângă aceasta, un scriitor satiric, tot prin definiţie, alege aspecte ridicole ale societăţii, deformând, deci, realitatea şi din această cauză. Iar dl Brătescu-Voineşti e prea duios pentru a fi, şi el, curat obiectiv. După cum, ca să luăm un exemplu de aiurea, Maupassant e prea mizantrop, pentru a fi un pur realist -- orice ar zice majoritatea scriitorilor săi.

Dar dacă subiectivismul lui Caragiale e inerent genului în care a scris; dacă subiectivismul dlui Brătescu-Voineşti e numai un adaos, şi fericit, la zugrăvirea vieţii -- subiectivismul dlui Sadoveanu în bucăţi ca acele pe care le-am amintit e în adevăr lirism. Scriitorul, cum am spus, îşi ilustrează un sentiment prin scene reale din viaţa reală.

...Scene reale din viaţa reală! Prin aceasta se deosebeşte dl Sadoveanu de poeţii lirici care scriu nuvele şi care, neputând ieşi din cercul propriei lor personalităţi, nu pot crea decât un singur personaj real, pe ei însuşi -- celelalte fiind ori repetarea, în alte exemplare, a aceluiaşi personaj, ori personaje convenţionale. Dl Sadoveanu însă a creat în bucăţile sale lirice o mulţime de personaje vii, şi nici unul nu e imaginea autorului lor. Se poate spune, în scurt, că el a făcut lirism exprimându-şi sentimentele prin cea mai obiectivă zugrăvire a vieţii -- oricât s-ar bate cap în cap aceste cuvinte...

Şi de aceea, cu tot puternicul său lirism, în bucăţile sale lirice dl Sadoveanu n-a fost niciodată un adevărat romantic. Mai mult romantism găsim în bucăţile sale epice.

Dar echilibrul acesta stabil, dacă mi se iartă expresia, între lirism şi obiectivism, s-a rupt. Zugrăvirea vieţii a ajuns tot mai mult pe primul plan, sentimentul reducânduse la ceea ce am numit aiurea atitudinea scriitorului faţă cu viaţa pe care o zugrăveşte. Puternica sa obiectivitate, vădită şi în primele lucrări, degajată deja mult de lirism în La noi, în Viişoara, acum, în Însemnările lui Neculai Manea, s-a eliberat cu totul.

Însemnările lui Neculai Manea nu mai sunt nici o operă lirică -- ilustrarea unui sentiment, nici un poem epic -zugrăvirea unor fapte mari, datorită unor fiinţe cu facultăţi sufleteşti exagerate. Aici scriitorul s-a supus, cum se zice, obiectului, a observat viaţa de toate zilele şi a redat-o -- pentru a o reda. Că şi aici se poate constata sentimentul şi concepţia scriitorului faţă cu viaţa e altă vorbă: absenţa scriitorului din opera sa e cu neputinţă.

Această evoluţie a dlui Sadoveanu ne explică şi forma în care sunt scrise Însemnările lui Neculai Manea.

Bucăţile lirice şi epice erau unitare. Această unitate de compoziţie o căpătau de la sentiment, care, prin natura sa, este concentrativ şi regulator, căci sentimentul grupează arhitectonic imaginile asociate cu dânsul şi prin care el se exprimă. Acuma însă, supunându-se obiectului, vieţii, opera sa, Însemnările lui Neculai Manea, nu mai are acea unitate, căci viaţa este variată şi complicată, şi sentimentul, căzut pe planul al doilea, nu se mai poate impune materialului, pentru a selecta mai întâi şi a alege ceea ce-i convine, pentru a-l unifica apoi şi a-l încadra, aş zice, într-o formă geometrică regulată.

Ultima lucrare a dlui Sadoveanu, dacă e vorba să-i dăm un nume, e un roman, şi e sigur că forma în care compune acuma dl Sadoveanu (de "jurnal"1) e tranzitorie.

Desigur, viaţa reală apare ca ceva fragmentar şi capricios, dar de aici nu urmează ca şi în privinţa compoziţiei arta trebuie s-o imite: arta, dimpotrivă, are menirea să prindă, să imobilizeze o clipă din viaţa capricios fugară şi s-o fixeze, pentru totdeauna, prin formă.

Dar dl Sadoveanu ştie, desigur, acest lucru. Şi, pentru ce compune încă fragmentar, pentru ce redă viaţa încă în episoade juxtapuse?

Pentru că romanul, ultimul termen al evoluţiei literare, e genul cel mai pretenţios, nu numai din punctul de vedere al fondului, ci şi din punctul de vedere al compoziţiei. Şi, la această compoziţie, mai ales într-o literatură fără tradiţie, nu se poate ajunge deodată: tinzi către ea, încercând, dibuind, făcând preludii, exercitându-te. Forma de "jurnal" ori de "scrisori" este tranziţia pe care o face dl Sadoveanu spre forma definitivă a romanului. Însemnările lui Neculai Manea sunt, ca să întrebuinţăm un termen de pictură, nişte adevărate "studii".

Dar dl Sadoveanu a scris până acum Şoimii şi Floare ofilită -- mi se va obiecta! Tocmai: slăbiciunea relativă a acelor două nuvele-roman e o dovadă de cele ce înaintăm aici.

Iar această dare îndărăt a dlui Sadoveanu de la forma clasică a romanului, dare îndărăt care, cum se ştie, are avantajul de a te face "să sai mai bine" -- e dovada seriozităţii şi conştiinţei sale artistice.

A face numai ceea ce cu adevărat poţi este o mare virtute artistică, deoarece în artă se pare că ar fi "posibil şi imposibilul" -- dovadă atâtea "opere literare" în care autorii vorbesc de lucruri pe care nu le cunosc, de sentimente pe care nu le-au simţit, de problemele pe care nu le-au cugetat.

Că dl Sadoveanu nu încearcă, aproape niciodată, acest "imposibil" ne dovedeşte perfect şi faptul că opera acestui scriitor este oglinda experienţei sale, în acel înşeles că, după ordinea scriselor sale, putem face istoria experienţelor sale asupra vieţii...

Am observat cu altă ocazie că acest mare poet al naturii n-a zugrăvit până acum decât câmpia, singura pe care o cunoaşte bine, singura în care a trăit şi pe care a putut s-o observe îndelungat. Şi tot atunci spunem că acest scriitor, proclamat de la început "ţărănist", nu şi-a meritat acest nume decât mai târziu, când a scris La noi, în Viişoara.

La începuturile sale, îndrăgostit de trecut, cu o copilărie şi cu o adolescenţă petrecute în orăşelele Moldovei şi cu experienţa vieţii de cazarmă -- dl Sadoveanu a zugrăvit mai ales scene eroice din trecut, scene din viaţa mahalalei moldoveneşti şi scene din viaţa militară. Când a ieşit din cercul său, când a străbătut, pe de o parte, în afară de oraş, iar pe de altă parte, în alte clase orăşeneşti ale societăţii din provincie -- atunci, pe lângă viaţa cunoscută mai de demult, a început să zugrăvească şi viaţa acestor pături sociale. Aşadar, Însemnările lui Neculai Manea, pe lângă afirmarea obiectivismului dlui Sadoveanu, marchează şi un alt progres: lărgirea câmpului său de observaţie: zugrăvirea unei pături noi, a păturii aşa-numiţilor intelectuali, reprezentaţi în romanul său prin exemplare foarte umile "provinciale", de un rang inferior. (Bineînţeles că, având să zugrăvească mediul în care trăiesc eroii săi, dl Sadoveanu a zugrăvit încă o dată mahalaua moldovenească, şi mai bine decât oriunde aiurea.)

Dar pe lângă aceste progrese -- dl Sadoveanu a mai făcut un altul, foarte important.

...Între stările sufleteşti ale unui om, unele sunt mai primitive, mai generale şi mai naturale. Mai naturale, în înţelesul că sunt condiţionate mai mult de natură decât stările sufleteşti superioare, care sunt mai mult condiţionate de împrejurările sociale. S-ar putea zice că primele capitole ale psihologiei ţin mai mult de domeniul ştiinţelor naturale, pe când ultimele capitole, mai mult de acela al ştiinţelor sociale.

Dl Sadoveanu a zugrăvit, până acum, mai ales stări sufleteşti de prima categorie. Şi cum acestea au rădăcini adânci în natură, dl Sadoveanu, care şi-a dat seama de acest lucru sau care a avut intuiţia acestui lucru, a încadrat întotdeauna pe om în natură în aşa fel, încât natura să explice şi să completeze pe om. De aici, sau şi de aici, marea însemnătate a naturii în opera acestui scriitor şi felul deosebit, unic, cum o zugrăveşte.

Zugrăvind până acum viaţa sufletească superioară şi complicată numai incidental, şi nu în bucăţile sale cele mai bune, împrejurările sociale, acele care explică această viaţă, ocupau un loc neînsemnat în opera dlui Sadoveanu. Zugrăvirea acestor împrejurări este un alt progres al dlui Sadoveanu, şi mai cu seamă priceperea influenţei lor asupra personajelor.

Dacă în Floare ofilită dl Sadoveanu ne arată o parte din împrejurările sociale care lucrează asupra eroilor săi, el nu-şi dă destul de bine seama de rezultatul acestei influenţe asupra acelor eroi. Dl Sadoveanu ne arată perfect, în acel roman, ce victimă a lui Negrea este nevasta acestuia, dar nu ne arată ce victimă vrednică de milă este acest Negrea însuşi, omul acesta vicios nevestei sale. Dacă Tinca este victima lui Negrea -- lucru uşor de văzut --, apoi Negrea este şi el victima unui călău anonim -- anonim, căci nu e un om, ci un întreg complex de împrejurări, din care unele, cum spuneam, le zugrăveşte şi dl Sadoveanu.

Acum însă, în Însemnările lui Neculai Manea, dl Sadoveanu nu numai că zugrăveşte împrejurările sociale în care trăiesc eroii săi, ci arată şi chipul cum aceste împrejurări lucrează asupra acestor eroi. Şi să se observe ce puţin loc ocupă natura aici, unde, ca şi-n nuvelele dlui Brătescu-Voineşti, ea nu prea are ce explica.

În Însemnările lui Neculai Manea dl Sadoveanu ne arată dezorganizarea sufletească a doi oameni, Neculai Manea şi Ion Radianu, dezorganizare care-i duce, pe unul, la amorţirea simţului moral, pe altul, la viciu şi la moarte. Scriitorul ne arată cum aceşti doi oameni, neavând nici un scop în viaţă, n-au ce face cu puterile lor sufleteşti, care, neutilizate, se-ntorc împotriva lor şi-i distrug. Şi aceasta, din pricina că ei nu sunt destul de răi, ca tânărul Leonard Iliescu, pentru ca, confundându-se în turmă, să trăiască numai pentru dânşii, utilizând în favoarea lor inconştiinţa turmei; nici destul de buni, pentru ca să pună, ei, pentru concetăţenii lor, scopuri vieţii. Dacă dl Sadoveanu ne-ar fi dat tipul unui asemenea om, atunci am fi avut seria întreagă: jos, Leonard Iliescu, la mijloc, Manea şi Radianu (în această ordine, căci Radianu e superior lui Manea), sus, omul bun, luptătorul idealist. Am fi înţeles atunci şi mai bine că... speciile mijlocii, într-o societate ca acea zugrăvită de dl Sadoveanu, sunt menite distrugerii...

Aiurea, unde există o adevărată viaţă socială, societatea însăşi dă tipurilor mijlocii scopuri în viaţă, ba poate feri de degradare chiar tipuri inferioare ca Leonard Iliescu. Aiurea, societatea nu e o juxtapunere de indivizi, ca la noi. Aiurea, diferitele forme de solidaritate -- de la societăţile de muzică până la partidele politice întemeiate pe interese sociale -- sunt tot atâtea îngrădiri, care nu lasă pe om izolat. Iar izolarea e cel mai mare duşman al omului: un sociolog, făcând statistica sinuciderilor, a constatat că aceea ce fereşte de sinucidere este îngrădirea în asociaţii -- de orice natură ar fi ele.

Această concepţie, sau această intuiţie a dependenţei omului de societate, a adus un mare serviciu dlui Sadoveanu, căci un scriitor care-şi dă seama de toate înrâuririle suferite de om de la societatea în care trăieşte poate vedea mai adânc în viaţă.

Din această cauză, cu o intrigă tot atât de banală ca şi aceea din Floare ofilită, Însemnările lui Neculai Manea sunt atât de interesante! Interesul, care nu vine de la intrigă (într-o operă de artă el vine numai într-o mică măsură de la intrigă), vine aici de la semnificaţia pe care scriitorul o dă vieţii zugrăvite, căci aici nu mai e vorba de lucrurile care se întâmplă unuia sau altuia, ci de un fapt mult mai interesant, pentru că autorul pune o însemnată problemă, pentru că el ne arată cum o întreagă stare de împrejurări lucrează asupra unor biete fiinţe omeneşti. Personajele, aici, sunt nişte "subiecte", asupra cărora experimentează un întreg complex de împrejurări, în care trăim cu toţii. Cunoscuta definiţie a artei ca o "critică a vieţii" se poate aplica perfect acestui roman al dlui Sadoveanu.

Pentru frumuseţea operei, aş fi dorit ca Radianu, în care strigă toată durerea ce rezultă din această stare de lucruri, să aibă o vervă strălucită, o ironie nimicitoare, la înălţimea exasperării sale răutăcioase... Dar poate că această coardă lipseşte lirei dlui Sadoveanu.

Dacă dl Brătescu-Voineşti, în schiţa de roman care se numeşte În lumea dreptăţii, ne arată cum se distrug, învinşi în luptă, cei superiori, dar fară destulă energie, tocmai din cauza că sunt superiori, dl Sadoveanu, în Însemnările lui Neculai Manea, ne arată cum exemplare din aceeaşi categorie (de pe o treaptă inferioară), când n-au un scop în viaţă, se dezorganizează sufleteşte tot din cauza relativei lor superiorităţi.