Scriitori şi curente:În lumea dreptăţii

De la Wikisource

În lumea dreptăţii de Garabet Ibrăileanu (Scriitori şi curente)

În constelaţia prozatorilor de azi, dl Brătescu-Voineşti străluceşte cam izolat, atât prin situaţia sa, prin felul vieţii sale, cât şi prin natura operei. El mai ocupă un loc deosebit şi prin faptul că este scriitorul care face tranziţia între generaţia lui Vlahuţă şi acea a lui Sadoveanu.

Din acest punct de vedere, putem spune că el este începătorul literaturii noastre celei mai noi şi, fiind un scriitor de talent şi un adevărat nuvelist, putem adăuga că de la el începe nuvela română, ca gen căruia să i se fi consacrat un scriitor şi care să îndeplinească toate condiţiile genului.

Dl I. Al. Brătescu-Voineşti, care a început să scrie acum vreo cincisprezece ani, a avut nenorocul să scrie în Convorbiri literare, ceea ce l-a făcut inaccesibil publicului. Apoi a avut nenorocul să scrie într-o vreme când literatura naţională nu prea avea cititori, pentru că se pierduse încrederea în ea, pe atunci pe când se făcea trista constatare că nu avem o mişcare literară, fapt căruia dl Gherea i-a dat o explicaţie în articolul său Asupra mişcării literare şi ştiinţifice. Dl Brătescu-Voineşti a mai avut şi o delicateţe extremă, care l-a făcut, s-ar zice, să se eschiveze din faţa publicului. Dar între puţinii care l-au descoperit în Convorbiri, d-sa a avut mulţi admiratori.

Cu apariţia volumului său Nuvele şi schiţe, situaţia s-a schimbat şi dl Brătescu-Voineşti a început să pătrundă în conştiinţa publicului.

Dar "volumul" mai are şi o altă însemnătate pentru soarta unei opere literare. Opera literară e o sumă de momente ale spiritului unui scriitor, o manifestare multiplă şi variată a impresiei pe care lumea o face asupra unei sensibilităţi. Numai când ai înainte, ca într-o mare frescă, toate imaginile prin care scriitorul şi-a exprimat şi istorisit sensibilitatea sa, îţi poţi face o idee completă de această sensibilitate, poţi avea o imagine perfectă a sufletului scriitorului. Nu numai o bucată, o nuvelă sau un roman pierde, citită în răstimpuri, de pildă într-o revistă, ci şi opera întreagă a unui scriitor, citită în bucăţi, la intervale mari de timp, să zicem în cincisprezece ani, nu va face aceeaşi impresie ca citită deodată în "volum". Aici bucăţile se ajută şi se luminează reciproc, este o acumulare de efect: bucăţile, în lupta pentru trai, se asociază. Bucăţile unei opere sunt notele din simultaneitatea cărora reiese acea armonie care redă un suflet de artist.

Iar acuma, cu apariţia volumului În lumea dreptăţii, atât de bogat şi atât de armonios, dl Brătescu-Voineşti a intrat în categoria scriitorilor celor mai cunoscuţi şi mai apreciaţi. D-sa e poate cel mai preţuit, vreau să zic cel mai puţin contestat dintre scriitorii noştri, ceea ce se datoreşte şi talentului său, şi egalităţii acestui talent -căci acest scriitor are în grad înalt spiritul de autocritică -- şi, desigur, şi acelei distincţii, acelui "splendid isolation", care-l face să nu încurce pe nimenea. În literatura noastră dl Brătescu-Voineşti e un fel de Pană Trăsnea: "urmaş al unui mare neam de boieri români, pomenit din moşi-strămoşi şi scris în pisaniile a vreo trei biserici din oraş..., cunoscut drept un om deştept, umblat prin străinătate, tare cinstit, tare tihnit, dibaci la mână pentru lucruri migăloase şi iarăşi tare iubitor de flori şi toate frumuseţile firii..."

Da, acest iubitor de frumuseţile firii este foarte dibaci la mână şi zugrăveşte cu o fineţe de neîntrecut viaţa, o anumită viaţă, pe care ne vom încerca să o definim în acest studiu.

Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI

[modifică] I

"Adaptarea la mediu -- zice Andrei Rizescu lui Antonescu, directorul gimnaziului, când acesta îl sfătuieşte să se acomodeze împrejurărilor --, adaptarea la mediu e o condiţie de existenţă la care se supun orbeşte plantele şi animalele inferioare. Cu cât o fiinţă e mai sus pe scara vieţuitoarelor, cu atât caută să se dezrobească de sub greutatea acestei nevoi. Omul seacă bălţile; omul spintecă munţi şi scobeşte tuneluri; omul primeşte să fie schingiuit şi zice: "e pur şi muove!", omul pune mâna pe bici şi goneşte zarafii din templu. Omul transformă mediul..." (În lumea dreptăţii)

Şi, în adevăr, dacă celelalte vieţuitoare, care trăiesc numai în mediul natural, se pun ele în concordanţă cu mediul, omul, pe lângă adaptarea lui la mediul natural, are putinţa de a pune mediul acesta în concordanţă cu sine însuşi, "secând bălţi şi scobind tuneluri"; iar când e vorba de mediul social, pe lângă adaptare, mai are, iarăşi, putinţa de a face el schimbări în acest mediu, primind să fie schingiuit şi zicând: "e pur şi muove" şi "gonind cu biciul zarafii din templu".

Şi, după cum în lumea naturală fiinţa zoologică se mlădiază cu atât mai puţin mediului cu cât e mai tare, tot aşa, în lumea socială, omul, cu cât e mai puternic, cu atât se mlădiază mai puţin, cu atât are posibilitatea de a face, el, schimbări în acest mediu.

Şi, fiindcă omul s-a emancipat mult de mediul natural, problema adaptării lui şi, deci, a fericirii lui se pune mai ales pe terenul social.

Dar dacă în lumea naturală orice însuşire favorabilă succesului este o însuşire bună, în lumea socială nu e tot aşa: nu orice însuşire sufletească bună este o însuşire socială bună, favorabilă adaptării. Există însuşiri care din punct de vedere moral sunt calităţi şi din punctul de vedere al adaptării sunt defecte.

Dacă ne-am închipui o societate ideală, întemeiată în alcătuirea ei pe dreptate, atunci orice calitate morală ar fi şi una pentru adaptare. Cu cât o societate se îndepărtează de tipul ideal, cu atât calităţile morale devin defecte pentru adaptare. Se poate concepe o societate în care delicateţea de sentiment, cinstea etc. să fie defecte de adaptare.

Unde lucrurile stau astfel, este clar că acei care, prin naştere şi educaţie, vor fi mai vulgari se vor adapta mai uşor. Cu cât însuşirile morale înnăscute vor fi de un ordin mai înalt, cu atât adaptarea va deveni mai problematică. Iar acei care, prin naştere sau educaţie, au însuşirile sufleteşti bune, absolut contrare celor cerute de mediu, dacă sunt mai mult senzitivi decât voliţionali (iertaţi-mi aceste expresii barbare), vor fi distruşi, căci nici nu se vor putea adapta, nici nu vor avea energia să lucreze, ca luptători, spre schimbarea mediului în conformitate cu personalitatea lor.

Opera dlui Brătescu-Voineşti este istoria inadaptabilităţii categoriei a treia în mediul format de cele două categorii dintâi. Tipuri de categoria celor care iau biciul şi alungă zarafii din templu lipsesc în opera dlui BrătescuVoineşti. Este drept că i-ar fi fost greu să găsească modele.

Dar fiindcă împrejurările vieţii clasifică pe oameni (clasificaţi de natură în categorii psihologice) în categorii sociale, e interesant să vedem din ce clase se recrutează mai ales inadaptabilii dlui Brătescu-Voineşti. Şi dacă vom găsi că inadaptabilitatea unora faţă cu adaptabilitatea altora se datoreşte şi claselor sociale respective aşa cum au fost condiţionate de istoria ţârii româneşti -- atunci opera dlui Brătescu, pe lângă un document cu caracter general, va căpăta şi importanţa unui document privitor la o societate specifică, la ţara noastră.

Cine sunt inadaptabilii dlui Brătescu-Voineşti? Ce categorii sociale simbolizează ei? Pentru ce sunt inadaptabili? Din pricina căror însuşiri? Care e mediul care face ca acele însuşiri bune să devină defecte de adaptare?

Răspunsul ni-l vor da, mai cu seamă, cele patru nuvele mari ale autorului, asupra cărora ne vom opri în special, căci desigur că în acele opere care l-au oprit şi l-au frământat mai mult îl vom găsi mai degrabă pe dl BrătescuVoineşti.

Acţiunea din aceste nuvele se desfăşoară într-un mic oraş de provincie din Muntenia, probabil în Târgovişte, de unde e şi dl Brătescu-Voineşti şi unde autorul plasează istoria "Neamului Udreştilor". Mediul, care serveşte de cadru eroilor, e viaţa acelui orăşel, şi anume clasa stăpânitoare.

Şi fiindcă la noi s-a creat dintâi forma de civilizaţie aşa-numită burgheză, rămânând ca ea să creeze apoi clasa corespunzătoare, pe care, în parte, a şi creat-o -- este natural ca noua stare de lucruri să fie reprezentată mai ales prin organele de guvernământ, adică prin purtătorii şi reprezentanţii acelei forme, prin profesiile numite liberale, şi mult mai puţin prin industriaşi şi comercianţi.

În Pană Trăsnea Sfântul sunt două tragedii: întâi este moartea Elizei, nevasta lui Pană. E o întâmplare oarecare şi nu ne priveşte aici. A doua e acea năpastă care face pe Pană Trăsnea Sfântul să-şi plătească nobleţea vieţii cu un stagiu în puşcărie.

Posibilitatea acestei catastrofe ne-o explică mediul în care a ajuns să trăiască Pană Trăsnea la adânci bătrâneţe; ne-o explică discordanţa dintre Pană Trăsnea şi lumea nouă, în care el a întârziat să trăiască.

Chiar la începutul părţii a doua a nuvelei dl BrătescuVoineşti ne explică apariţia acestei lumi noi şi ne zugrăveşte fizionomia ei:

"Multe mai face şi desface vremea scurgându-se încetinel şi mult se schimbă şi se prefac lucrurile. Aceasta se vede pretutindeni, dar mai îndeosebi se vede în ţările care, îndelungă vreme rămase în urmă, vin deodată în atingere cu altele, ajunse la cea mai înaltă treaptă de înaintare. Căci atunci, în râvna de a ajunge şi ele cât mai în grabă acolo, unde celelalte n-au ajuns decât printr-o nepripită prefacere firească, se îngrămădesc înnoirile unele peste altele şi în vreme de abia câţiva ani se schimbă lucrurile de nu le mai cunoşti. Şi o fi spre binele unora şi o fi spre răul altora."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

"Nici n-a fost în gândul meu să arăt ceva nou, ci numai să-mi fac drum pentru a spune că în timp de douăzeci şi patru de ani, câţi s-au scurs de la întâmplările povestite, orăşelul în care s-au petrecut a ajuns de necunoscut."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

"Nu mai e de cunoscut uliţa târgului, aşa mândreţe de prăvălii cu mărfuri de toate soiurile s-au deschis şi pe-o parte şi pe alta. Cine ar şti să spuie câţi prefecţi, câţi primari şi câţi magistraţi s-au schimbat în vremea asta? Şi cine ar putea iar să spuie cât s-au schimbat oamenii şi la port, şi la vorbă, şi la obiceiuri, şi la credinţe, şi la gusturi?

Că s-au schimbat multe. Şi de când boierul Manolache Moldoveanu a făcut ruptoare, s-au stins unul câte unul, la răstimpuri mici, toţi oamenii de neam; iar din pricina că în apropiere de oraş s-au descoperit nişte mine de păcură şi de cărbuni, negustoraşii altădată nebăgaţi în seamă, cumpărând pe nimica pământurile de la ţărani, au ajuns cu averi mari şi duc azi treburile oraşului prin puterea lor politică şi prin acei care, dintre ei, au îmbrăţişat carierele liberale şi stau în fruntea bucatelor de nu-ţi vine să crezi cum s-a împlinit de cu prisos, în timp aşa de scurt, vorba de la evanghelie, că vor cădea neamurile şi se vor ridica noroadele.

Dar, precum în unele morminte, dacă piere tot ce fusese îngropat, mai rămâne inelul mortului, frumos şi strălucitor ca în ziua dintâi, aşa, în mijlocul goanei de prefaceri şi de înnoiri, a rămas Pană Trăsnea, neclintit şi acelaşi uitat în mormântul în care se îngropase singur de viu."

E vorba, aşadar, de importarea civilizaţiei apusene, care a făcut să se ridice o clasă nouă (ajutată aici şi de unele bogăţii naturale) şi să dispară o clasă veche, aceea a boierilor de neam.

Acelaşi fenomen îl zugrăveşte autorul şi la începutul nuvelei Neamul Udreştilor. Saşinca, nevasta lui Costache Udrescu, îşi arată indignarea şi dispreţul, tot prin cuvintele: "Căderea neamurilor şi ridicarea noroadelor", cu toate că Saşinca (care se simte aşa de străină în această familie, între mobilele din alte vremi, între slugile vechi), este ea însăşi un produs al acelei civilizaţii apusene, care a făcut să cadă neamurile şi să se ridice noroadele. Neamul Udreştilor se stinge din cauza acelei civilizaţii.

În nuvela cea mai mare, În lumea dreptăţii, mediul e acelaşi, zugrăvit însă mai complet şi cu mai multă putere decât în celelalte două nuvele -- şi vom vedea pentru ce.

Cum e acest mediu din punct de vedere moral? La această întrebare dl Brătescu-Voineşti răspunde prin zugrăvirea diferitelor personaje reprezentative: Berlescu din În lumea dreptăţii, şef local de partid, avocat fără talent, care reuşeşte din pricina imoralităţii, din pricina lipsei de delicateţe sufletească şi a lipsei de scrupule; Vineanu, alt avocat, tot din În lumea dreptăţii, şeful local al celuilalt partid, care reuşeşte cam prin aceleaşi defecte morale, ce devin calităţi de adaptare -- aceştia, probabil, s-au născut perfect adaptabili; Zărnescu, preşedinte de tribunal, tot din În lumea dreptăţii, care împarte "dreptatea" după interesul mai marilor zilei -- acesta, tip de categoria celor care se "cuminţesc" cu vremea, căci la început a fost un om de treabă; prefectul din Pană Trăsnea, care se înduioşează aşa de tare de "nefericirea" d-rei Melicescu, mai ales când aceasta, sufocată de indignare, îşi desface corsetul, încât condamnarea lui Pană e asigurată fără nici o îndoială; procurorul, din aceeaşi nuvelă; avocatul şi deputatul Vasiliadi, tot din nuvela aceasta, care pledează cu înflăcărare împotriva lui Pană, căci "datorea acest serviciu prefectului, în schimbul nevestei, pe care i-o luase cu vreo trei ani mai înainte"; Raul şi Saşinca, fiul şi nevasta lui Costache Udrescu, care sunt invazia mediului celui nou în însăsi casa, în însăşi inima neamului Udreştilor; prefectul şi tot clubul de cartofori şi amatori de mahalagisme din Două surori; Clopotescu chiar (să se bage de seamă numele lui) din Conu Alecu, în care mediul acesta nou e arătat sub alt aspect -- mai inofensiv, căci e într-o schiţă umoristică: "Buni băieţi, ăştia din ziua de azi, zice Conu Alecu, deştepţi... or fi ştiind carte multă, dar nu ştiu să se poarte"...

Acest mediu este şi vulgar, şi necinstit, şi cine nu-i are însuşirile nu se poate adapta, e distrus, ori măcar nefericit.

Distruşii şi nefericiţii sunt, mai ales, Pană Trăsnea, Costache Udrescu şi Andrei Rizescu.

Cei dintâi, Berlescu şi seria întreagă, sunt cei chemaţi pentru viaţă, căci sunt lipsiţi de cultură sufletească, de orice distincţie, din cauza lipsei de rafinare ereditară şi din cauza lipsei de educaţie.

Fiind ridicaţi deodată din clase inferioare, ei vin numai cu pofte, pe care le vor satisface cu acea totală lipsă de scrupul care e o însuşire admirabilă pentru adaptare în mediul cel nou. Se-nţelege, vorbim în general, căci există şi excepţii, dovadă Rizescu, care face parte din aceeaşi clasă.

Ceilalţi, veniţi în viaţă cu altfel de însuşiri, fiind, apoi, altfel educaţi, vor fi meniţi distrugerii, prin chiar distincţia lor sufletească.

Pană Trăsnea, cu viaţa lui liniştită, închinată florilor şi amintirii Elizei, nu mai face parte din lumea cea nouă, creată de formele noi de stat şi de descoperirea minelor de cărbuni şi petrol din judeţ. Nimeni nu-l înţelege, el apare tuturora ca un maniac. Dar, mai ales, el nu mai prezintă nici o valoare socială în lumea cea nouă. Dintr-o întâmplare banală, nemăsurat de importantă pentru el, Pană Trăsnea se pune în luptă cu mediul, reprezentat prin profesoara d-ra Melicescu, prin prefect, prin procuror, prin judecători, prin avocaţi şi, în sfârşit, prin întreaga opinie publică. "Sfinţenia" sa e un defect, nu numai pentru că îl face şi neînţeles. Mai mult, pentru că îl face ridicol şi chiar odios, dând aparenţă de verosimilitate infamei calomnii ce se debitează pe socoteala sa că ar fi avut gânduri de satir asupra frumoasei d-re Melicescu: "Ştiau şi copiii de şase ani de ce mizerabilul maltratase pe biata tânără, statornică în virtute". Şi aşa se face că Pană Trăsnea ajunge în puşcărie, pentru că, din iubire şi bunătate, îşi dăduse averea pentru înfiinţarea unei şcoli de fete.

Această faptă bună, precum şi toată "sfinţenia" vieţii lui întregi, nu-i ajută deloc la proces, unde, dealtfel, Pană Trăsnea nici nu se prezintă. Iar avocatul Moldoveanu -fiul boierului Moldoveanu --, om de treabă, nici nu mai are curaj să aducă ca argument curăţia vieţii acestui om care, chiar în acel moment, îşi stropea acasă aţaliile şi mixandrele, căci procurorul -- reprezentantul societăţii, adică al mediului celui nou --, ar fi exclamat desigur: "Une leçon de géologie, alors!?"...

Iar Neamul Udreştilor se stinge, pentru că "civilizaţia", mediul cel nou străbate chiar în casa Udreştilor. Costache Udrescu va avea să sufere mult de la acest mediu, reprezentat prin nevasta sa, Saşinca, şi prin fiul său. Costache Udrescu va suferi mult de la nevastă-sa, pentru că el adună cu pietate documentele trecutului familiei sale, pentru că-şi îngrijeşte moşia ca un om cinstit şi pentru că nu se amestecă în politică să se aleagă deputat:

-- "O să mă bagi în mormânt cu nepăsarea dumitale!, strigă ea.

Nu vezi cum îţi trec toţi înainte? Trezeşte-te! Trezeştete, odată! Urlă târgul de ropotul alegerilor, şi dumneata stai de silabisit hrisoave, ardă-le-ar focul!

-- Nu sunt făcut eu pentru asta, mico." Dar, mai ales, va suferi mult văzând înstrăinarea fiului său, înstrăinare care începe chiar de la botez prin numele de Raoul ce i-l dă mama lui (în loc de Negoiţă, cum dorea tatăl) şi care continuă prin pensionatul francez, prin învăţătura la Paris, prin viaţa de viveur din Bucureşti.

Dacă în Pană Trăsnea mediul lucrează de afară, aici, în Neamul Udreştilor, el a pătruns în cetăţuia acestei vechi familii. Iar aceşti doi oameni sunt inadaptabili, pentru că sunt boieri de "neam", pentru că viaţa de familie care subţiază, atât a strămoşilor lor, cât şi a lor proprie, a creat în ei un suflet mai deosebit.

Am vorbit aiurea despre această clasă socială şi am arătat cum graţie unei vieţi mai culturale de două-trei veacuri ea a dat pe cei mai mulţi dintre reprezentanţii asimilării culturii europene în prima jumătate a veacului al XIX-lea.

Această "culturalitate" este şi ea una din pricinile distincţiei sufleteşti a acestei clase. Dar mai sunt şi alte pricini. Mai întâi, traiul ei mai uşor, scutit de asprimea luptei pentru existenţă şi, în acelaşi timp, scutit şi de ceea ce am numit azi "cancanurile" politice, căci această clasă, departe de domnii fanarioţi, nu şi-a pierdut sufletul, cum s-a întâmplat cu înalta clasă boierească. Apoi, mediul în care s-a dezvoltat clasa aceasta -- o viaţă liniştită de familie, în mijlocul naturii, o ambianţă care subţiază, poleieşte, chiar şi prin micile lucruri comune ale vieţii -casa bună, haină fină, mobile plăcute etc. --, în deosebire, de pildă, de clasa mijlocie ori de cea ţărănească, unde se pot dezvolta alte calităţi, dar nu acele pe care le constatăm la mica boierime.

Aşadar, în cele din două nuvele analizate, ni se zugrăveşte inadaptabilitatea unor tipuri care simbolizează o clasă. Această clasă a fost distrusă de împrejurările moderne ale vieţii româneşti, personificate în clasa burgheză născând şi în profesiile liberale.

Dar "ridicarea noroadelor" a avut de efect şi ridicarea la suprafaţă a unor fiinţe de elită recrutate din "noroade". Să vedem cum se acomodează aceştia cu mediul.

Andrei Rizescu, eroul din În lumea dreptăţii, este tipul lor. Andrei Rizescu este un învins, sfârşeşte cu nebunia. Pentru ce? Nu avea ştiinţa meseriei sale de avocat? Nu era cinstit? Nu era muncitor? Ba avea toate aceste însuşiri, şi tocmai din pricina lor e distrus. Andrei Rizescu, ca judecător, îşi face datoria -- primul defect: nu îngăduie neglijenţa la colegi -- al doilea defect; jenează pe colegi în escamotarea justiţiei -- al treilea defect! Deci nu mai poate fi judecător. Ca avocat, el nu ia procese nedrepte -- întâiul defect; caută să împace pe împricinaţi -- al doilea defect; nu face platitudini preşedintelui şi oamenilor zilei -- al treilea defect. Are sufletul artist, citeşte pe Spencer şi pe Nietzsche etc. -- defecte oribile, ridicole! Toate acestea îl fac odios. Şi chiar acolo unde ni s-ar părea că ar putea să aibă o unică satisfacţie -- platonică! --, în inteligenţa şi cultura sa, acolo e mai ridicol, pentru că acolo e mai departe de mediu. Când prostul şi bâlbâitul Berlescu îl ridiculiza, numind pe Spencer Laibăr şi pe Nietzsche Niţă, când îl întreba din ce fel de cireş erau tunurile lui Mihai Viteazul: cireş dulce ori amar -"toţi se prăpădeau de râs"!

Imposibilitatea de a se adapta la mediul acesta i-o explică perfect lui Rizescu nenea Mache, pensionar bătrân, prin gura căruia vorbeşte experienţa celor patruzeci de ani de viaţă "modernă" şi "constituţională":

"Ascultă-mă pe mine, eu sunt om bătrân şi am îmbătrânit în lumea asta a tribunalului. Dumneata nu faci de avocat. S-a isprăvit: nu faci de avocat. Avocatul, mai ales într-un oraş d-astea micile, va să fie şmecher, şiret, şi la dumneata şiretenia, ca la mine în palmă. Nu te văz eu?, dumitale îţi plac altele: cititul, vioara; habar n-ai de lume şi de chichiţele ei... Afară numai dacă nu vrei să mori de foame.

-- Ei bine, dar ăilalţi cum trăiesc? -- Care ăilalţi? Păi ţi-i număr pe deşte. Sunt vreo cinci care câştigă parale mai bune şi mai mult cu afacerile decât cu avocatura; dar ca ăştia n-o să ajungi să câştigi niciodată, pentru că n-ai nici situaţia lor politică, nici firea lor, nici nu începi în condiţiile în care au început-o ei. E! Când au început avocatura Vineanu şi Berlescu, nu erau aici în oraş decât doi avocaţi, şi ăia practicanţi, fără titlu. Azi sunt treizeci; vii şi dumneata, al treizeci şi unulea... Afară de Vineanu şi de Berlescu, mai e Beneş, Urziceanu şi Amedeu, care câştigă ceva, ăilalţi abia dacă îşi câştigă pâinea de toate zilele; şi bagă de seamă, nu e unul din ăştia să n-aibă ca dumneata nici o altă stare, nici legături de rudenie în oraş şi în judeţ. Şi, să mai ştiţi de la mine, clientul nu vine la avocatul cinstit, care ştie şi care vorbeşte frumos; se duce la ăl care ştie că are trecere. Uită-te dumneata la Berlescu. Să zici că e vreun om învăţat? Nu e; cum vorbeşte, l-ai auzit: la fiecare zece vorbe "ăă... ăă...", dar năpădesc clienţii la el că e tare şi mare."

Cititul, vioara, cinstea, iată defectele lui Andrei Rizescu. Lipsa de scrupule, situaţia de om "tare şi mare", iată calităţile lui Berlescu. Prostia, incultura, bâlbâiala sunt lucruri care n-au de-a face nimic, nici în bine, nici în rău!

Şi pentru a ilustra inadaptabilitatea, dl Brătescu nu putea alege ceva mai potrivit decât avocatura, căci în această profesiune, mai mult decât în altele, e vorba de luptă, de concurenţă, deci aici se poate pune mai bine problema însuşirilor morale favorabile ori nu triumfului.

În Două surori, pe lângă o inadaptabilitate semnificativă: Elena Cioranu, fiica unui boier sărăcit -- mai e şi Iosif Dănescu, casierul. Până să ajungă la această situaţie, probabil că Iosif Dănescu a trecut prin întâmplări grele, care i-au lăsat o urmă de tristeţe, de frică de oameni, o ezitare în faţa vieţii, dar, în sfârşit, a triumfat! Dacă ar fi avut sufletul lui Berlescu, ar fi fost un mulţumit şi ar fi ajuns mult mai sus pe scara socială, iar dacă ar fi avut sufletul lui Rizescu, ar fi fost un nefericit! Dănescu însă nu e nici boer de neam, nici un adevărat intelectual, dar, pe cât e un suflet distins, pe atât, exact, e şi inadaptabil; gradul lui de inadaptabilitate e proporţional cu fineţea lui morală şi cu valoarea lui intelectuală. Iar fericirea lui, care începe târziu, în după-amiaza vieţii lui, se datoreşte distanţei care îl separă de Andrei Rizescu.

Această descalificare a calităţilor morale, când e vorba de adaptare, o găsim, desigur, în orice ţară, oricât de civilizată, dar nu până la gradul acesta. Gradul mai mare, pe care-l constatăm la noi, se datoreşte faptului că suntem într-o epocă de tranziţie, când "civilizaţia" este încă în perioada de instalare, şi aceasta într-o ţară în care clasele de jos n-au nici un rol şi în care clasele de sus au moştenit psihologia celor 200 de ani de influenţă bizantină.

Dl Brătescu-Voineşti, zugrăvind aspectul tragic al introducerii civilizaţiei la noi, completează pe Caragiale, care a zugrăvit aspectul ridicol al aceluiaşi fenomen. Iar Eminescu a exprimat regretul adânc după dispariţia vechii stări de lucruri, după clasele care au înflorit altădată.

[modifică] II

În Pană Trăsnea şi în Neamul Udreştilor eroii sufăr cu resemnare.

Pană Trăsnea, după moartea nevestei sale, şi în urma năpastei ce cade asupra lui, sufere în tăcere, fără zbucium. Tot aşa şi Costache Udrescu: el primeşte loviturile soartei fără să se zbată. Pe lângă alte motive, şi această seninătate, dacă mă pot exprima astfel, a suferinţii eroilor, a putut face pe dl Sanielevici să caracterizeze pe dl BrătescuVoineşti ca pe un "realist clasic".

Dar toate acestea nu se mai aplică la nuvela În lumea dreptăţii. Aici eroul nu se resemnează, aici tragedia sa e zguduitoare, şi, după o ultimă criză, el înnebuneşte.

Această deosebire între cele două nuvele dintâi şi aceasta din urmă se datoreşte faptului că în În lumea dreptăţii inadaptabilul nu mai este nici un bătrân, dar nici, mai cu seamă, reprezentantul unei clase bătrâne, muribunde, care se poate resemna că piere. Pană Trăsnea dispare în orice caz odată cu clasa lui. Costache Udrescu dispare şi el fatal. Ei mor, se poate spune, de ceea ce se numeşte "moartea naturală", iar moartea naturală nu e atât de îngrozitoare; ba, se zice că o adevărată moarte naturală trebuie să fie fără durere, fără regret, pentru că este sfârşitul firesc al unei evoluţii. Pe când în nuvela În lumea dreptăţii acel care "moare" e un tânăr şi, mai ales, un om dintr-o clasă nouă, de viitor. El nu "moare" nici din cauza vârstei sale, nici din cauza vârstei clasei sale, ci de o moarte timpurie, năprasnică, şi toată firea lui protestează împotriva acestei nimiciri nefireşti. Andrei Rizescu, care poartă în el dorul puternic de viaţă, nu se poate resemna; el se zbuciumă, protestează.

O altă cauză, în legătură imediată cu cea dintâi, a deosebirii dintre "tragedia" acestor două genuri de inadaptibilităţi, e şi faptul că pe când Pană Trăsnea şi Costache Udrescu au nervii echilibraţi, din cauza eredităţii, a educaţiei şi a felului lor de trai, intelectualul dezarmat Andrei Rizescu e un om cu sensibilitatea exagerată, cu sufletul peste măsură de impresionabil. Şi aceasta, nu numai pentru că cultura lui Rizescu presupune o muncă intelectuală, care poate fi prin ea însăşi o cauză de mai mare impresionabilitate, ci şi pentru că această cultură s-a grefat deodată, într-o singură generaţie, pe un creier fără nici o ereditate în această direcţie.

Aşadar, aici eroul fiind tânăr, făcând parte dintr-o clasă tânără şi fiind şi un altfel de tip psihic, inadaptabilitatea lui trebuie să aibă alt aspect, şi dl Brătescu-Voineşti, ca adevărat artist, şi-a schimbat şi maniera. Aici dl BrătescuVoineşti nu mai e acel "realist clasic" de mai înainte. Realismul clasic de altădată nu proceda numai de la autor, ci şi de la obiect, de la viaţa redată. Talentul dlui Brătescu ne apare, în urma acestei consideraţii, de o remarcabilă supleţe.

Şi tot din pricina deosebirilor relevate mai sus nuvela În lumea dreptăţii are şi alte însuşiri, pe care celelalte nu le aveau, însuşiri datorite tipului şi vieţii zugrăvite de autor.

Pană Trăsnea, ori Costache Udrescu, făcând parte dintr-o clasă care moare de "moarte -- aproape -- naturală", nu-şi vor datori moartea atât de mult loviturilor mediului înconjurător, ca Andrei Rizescu. Dacă cei dintâi dispar şi de la sine, ca clasă, căci nu mai au ce căuta în mediul cel nou, Rizescu dispare numai ca individ, din cauza mediului celui nou, fiindcă acest mediu e rău. Şi, din această cauză, în Pană Trăsnea şi în Neamul Udreştilor, autorul n-a zugrăvit mediul decât foarte puţin (şi mai mult ca nou), atât cât era necesar ca să explice distrugerea aproape naturală a eroilor săi, pe când în În lumea dreptăţii mediul este zugrăvit pe larg şi cu culori puternice.

Această subtilă înţelegere a împrejurărilor sociale apare uneori în treacăt, dar de un surprinzător adevăr, în nuvelele dlui Brătescu-Voineşti. Iată, de pildă, Radu Finuleţ, negustorul de altădată, dinainte de "ridicarea noroadelor", dinainte de triumful formelor noi şi de descoperirea minelor de cărbuni şi de petrol. În nebunia lui, pe lângă alte apucături, el o are şi pe aceea de a umbla "prin mijlocul târgului înjurând pe ciocoi şi lăudând pe boieri" -trăsătură caracteristică pentru un negustor de altădată: clasele se asociază în lupta pentru trai şi fiindcă formele noi -- "ciocoii", creaţiuni ale formei noi sociale -- au distrus şi pe boieri şi pe negustorii de altădată, este natural ca aceste două clase să se simtă solidare, să aibă simpatie una pentru alta şi -- ambele -- antipatie pentru clasa cea nouă, a "parveniţilor".

Aşadar, dl Brătescu-Voineşti este poetul tragic al inadaptabilităţii unor categorii sociale în mediul de azi, format prin introducerea civilizaţiei apusene neasimilată bine încă şi, deci, având mult mai multe defecte şi mult mai puţine calităţi decât civilizaţia din Apus. Iar atitudinea autorului faţă de viaţa pe care o zugrăveşte este simpatia pentru cei inadaptabili şi, deci, antipatia pentru "civilizaţia" aşa cum o vede autorul.

Desigur că această civilizaţie, considerată din punct de vedere istoric şi filozofic, e un pas mai departe spre fericirea care va fi odată. Dar nu e mai puţin adevărat că ("progresul omenirii se face cu preţul celor mai mari dureri") unele fapte ce au rezultat din introducerea civilizaţiei apusene au fost şi sunt dureroase. Şi, oprindu-ne numai la cele care alcătuiesc materialul nuvelelor dlui BrătescuVoineşti, trebuie să constatăm că dispariţia acelei clase de boiernaşi, cinstită, cu o viaţă patriarhală morală şi cu o delicateţe de sentiment dezvoltată prin istoria ei, este un fapt peste măsură de dureros. Şi mai dureroasă, încă, este istoria proletariatului intelectual român (Andrei Rizescu), atunci când el e un exemplar de elită, aruncat în lumea aceasta rea şi proastă. Aceste două tipuri umane, unul întârziat, care moare, celălalt venit prea curând, care se zbate dureros, au concentrat asupra lor simpatia dlui Brătescu-Voineşti.

După cum pentru Dostoievski, dacă cineva e normal e o bestie respingătoare, şi dacă e anormal are o scânteie din geniul bunătăţii, tot aşa, pentru dl Brătescu, dacă cineva e reprezentant, cum s-ar zice, "autorizat" al mediului celui nou, e, prin chiar aceasta, un om prost, fără scrupule, deci un triumfător. Filozofia ce se degajează din opera dlui Brătescu e că cine trăieşte azi fericit trebuie să aibă numaidecât o tară morală. Bun e sinonim cu inadaptabil, rău -- cu adaptabil.

Cei răi sunt fondul negru pe care se mişcă cei buni.

Sau mediul în care se distrug aceştia din urmă. Căci să se observe: dl Brătescu nu-şi alege niciodată "eroii" nuvelelor dintre cei răi. Toţi eroii săi fac parte din cei delicaţi, din firile alese, din cei dezarmaţi.

Şi pentru ce simpatia autorului e aşa de puternic îndreptată asupra acestor categorii sociale? Mai întâi, am putea răspunde că nu ne priveşte. O constatăm, şi atâta tot. Apoi, am putea răspunde că e normal să fie aşa, căci suferinţa adevărată a acelor categorii trebuie să provoace milă şi simpatie într-un suflet simţitor, delicat şi altruist ca al dlui Brătescu.

Dar, complicând întrebarea şi cu o alta: pentru ce dl Brătescu-Voineşti alege în general această suferinţă, şi nu altele, ca, de pildă, a ţărănimii -- răspunsul îl vom găsi în experienţa personală a autorului. Vom vedea că această inadaptabilitate a văzut-o el mai de aproape, pentru că această inadaptabilitate a simţit-o însuşi dl BrătescuVoineşti.

În opera dlui Brătescu-Voineşti sunt două bucăţi, un fel de autobiografii morale, Sâmbăta şi Moartea lui Castor, în care, de data aceasta, şi omul de "neam" şi intelectualul nu sunt altcineva decât însuşi autorul.

Să vedem ce suflet apare din aceste două bucăţi, să vedem cum e sufletul care a creat pe Pană, pe Udrescu, pe Rizescu, să vedem dacă nu cumva acele tipuri sunt, oarecum, exteriorizarea sufletului din Sâmbăta şi din Moartea lui Castor, să vedem dacă nu cumva înrudirea sufletească ne explică şi alegerea eroilor, şi priceperea lor, şi simpatia autorului pentru dânşii.

Un lucru înţelegem mai întâi din aceste bucăţi: autorul e urmaşul unei vechi familii de boieri de neam, dintre acele despre care am vorbit mai sus.

În Sâmbăta şi în Moartea lui Castor, autorul ne zugrăveşte viaţa familiei sale şi pe el însuşi, din copilărie şi până în prima tinereţe, arătându-ne, astfel, ce însuşiri a putut să moştenească de la înaintaşii săi şi ce educaţie a căpătat, plămădeala din care a crescut şi, în acelaşi timp, atmosfera morală în care s-a dezvoltat.

"...Pe tată-său -- zice boierul Manolache Moldoveanu lui Pană Trăsnea vorbind de Eliza -- nu l-ai cunoscut şi nici nu-l mai poţi cunoaşte, căci a murit de sunt şase ani; dar ţi-l spui eu că era de pus pe rană să te vindeci cu el. Pe Catinca, maică-sa, o s-o vezi şi-o s-o iubeşti. Că dacă este adevărat că ce iese din pisică şoareci mănâncă, apoi tot atât de adevărat e că ce se trage din neam bun bun o să fie."

Suntem şi noi, faţă cu dl Brătescu, în aceeaşi situaţie ca şi Manolache Moldoveanu faţă de Eliza. Şi noi avem posibilitatea să cunoaştem neamul din care se trage el, căci ni l-a zugrăvit admirabil în aceste două bucăţi de care vorbim.

El a zugrăvit viaţa aşezată şi liniştită de familie, în care a văzut lumina zilei şi în care şi-a petrecut acei ani când omul se formează -- viaţa cu aceeaşi zi de paraclis sâmbătă după-amiază, slujită de acelaşi preot bătrân, cu aceleaşi poveşti la masă pentru copii, frumoase şi morale, cu aceeaşi vizită a "cucoanei mari", cu aceeaşi prăjitură şi cu aceeaşi glumă a tatălui despre guvernantă, căreia nu-i place cutare dulce ("orz pe gâşte"), cu aceleaşi suspinuri ale bunicii înaintea portretului bunicului din salonaş, cu aceeaşi discuţie despre pelargonii şi aţalii, cu acelaşi "drag loton", cu aceleaşi porecle ale bilelor, cu aceeaşi oră de culcare, cu aceleaşi dezmierdări ale bunicii în odaia de culcare a copiilor. El a zugrăvit silueta nobilă a mamei, care "făcea crucile încet şi frumos cum nu le mai face nimeni"; silueta bunicăi, care, "aproape de sfârşitul basmului şi al mesei" intra în sufragerie "maiestuoasă", aşezânduse pe un scaun "adus cu grabă, între tata şi mama"; silueta tatălui, "cu mâinile murdare de pământ din florărie", îndrăgostit de florile sale; salonaşul cu "perne cusute cu lână" şi cu "scaune îmbrăcate cu peticuţe de mătase, aşezate şi cusute cu măiestrie de mama"; siluetele copiilor ("noi, ridichile"), "jucându-ne sub ochii plini de dragoste ai tatii şi ai bunicăi". A zugrăvit adolescenţa sa fericită şi ne-a spus singur:

"...ce mare lucru e pentru cineva să aibă părinţi cinstiţi, buni şi uniţi: o mamă care se lipsea de toate pentru copiii ei, un tată în faţa căruia toţi se descopereau cu respect, o casă bătrânească moştenită din moşi-strămoşi, şi slugi îmbătrânite în curte, iubitoare şi credincioase..."

După această viaţă va regreta întotdeauna dl BrătescuVoineşti. Iar oamenii care au dus asemenea viaţă vor fi pentru d-sa ideali. Simpatia sa va fi pentru asemenea oameni şi, prin radiare a simpatiei, pentru tipurile congenere, pentru toţi delicaţii, care n-au ce căuta în lumea brutală şi vulgară. Eroii nuvelelor sale din asemenea tipuri îi va alege.

Dar omul care trăieşte o asemenea viaţă, care este potrivit pentru o asemenea viaţă, nu poate fi nici un om de nimic, care se adaptează graţie obtuzităţii sale morale, nici un om tare, care poate sfida şi brava mediul. Acea linişte, cu aceleaşi fapte domoale, care se repetă mecanic, acea viaţă plină de mixandre, de pelargonii şi de aţalii duce de-a dreptul la dispariţie în mediul zugrăvit de dl Brătescu-Voineşti, şi pe care-l cunoaştem cu toţii. Acestui mediu nu-i poate rezista nimic şi...

"...la pierderea lui ătatăluiî, moartea nu l-a luat numai pe dânsul -- iubitul, dus la groapă într-o zi de toamnă rece şi ploioasă, ci a luat cu ea tot restul neamului nostru, acum atât de risipit. Mă întrebam şi nu-mi puteam răspunde ce ne despărţeşte aşa şi pentru ce nu veneam să trăim cu toţii împreună, cu mama, îngrijind-o, ajutând-o. Nebuni ce eram! Dar negreşit, cât mai în grabă, aveam să mă întorc lângă dânsa şi să încep a reclădi fala casei noastre, dărâmată de suferinţa morţii. "A! dar este peste putinţă!", îmi ziceam tot eu..."

Da!... peste putinţă, căci mediul cel nou nu o mai îngăduia. Dl Brătescu-Voineşti, fiu al vremilor moderne, trebuia să urmeze altă cale, să intre în lumea modernă, unde se cer alte însuşiri. Dl Brătescu-Voineşti trebuia să ajungă un intelectual, un "proletar intelectual", ca să întrebuinţăm un termen la modă acum cincisprezece ani.

Dar acest "proletar intelectual" aducea cu sine un suflet delicat, aşa cum se formase el în acea afmosferă zugrăvită în Sâmbăta şi în Moartea lui Castor, şi rafinat încă prin o distinsă cultură intelectuală. Şi acest om a putut, deci, cunoaşte de aproape şi o altă stare sufletească, o altă inadaptabilitate, aceea a unui adevărat intelectual, dar lipsit de energia de a se ridica împotriva mediului.

Toată această experienţă a vieţii o vom găsi depusă în opera sa şi ea ne va explica toate simpatiile şi antipatiile autorului.

Pană Trăsnea, omul de neam boieresc, omul delicat, care se îndeletniceşte exclusiv cu florile şi cu lucruri migăloase, îndeletniciri care nu pot fi excluzive decât pentru acela care e în afară de lupta pentru trai, Pană Trăsnea, cu care se isprăveşte o veche familie; Costache Udrescu, cu care se isprăveşte o altă veche familie şi pe lângă care trece prezentul fără ca el să-l priceapă, dar pe care acest prezent îl distruge, pătrunzând prin nevasta şi fiul lui chiar în inima casei sale, pe când el -- ce contrast admirabil şi duios! -- se afundă tot mai mult în trecut, în trecutul neamului său, murind de acel trecut şi dându-şi sufletul odată cu evocarea Udreştilor din documentele de sute de ani -- pe aceştia dl Brătescu-Voineşti îi cunoaşte şi-i iubeşte, îi idealizează şi-i regretă, pentru că în el autorul vede pe acel bătrân iubitor de mixandre şi aţalii din Sâmbăta, cu moartea căruia s-a dus "tot rostul neamului" său.

Pe Andrei Rizescu, sufletul cinstit şi artist, care nu se poate adapta la mediu din pricina calităţilor sale, şi pe Iosif Dănescu, care se adaptează într-un chip cam lamentabil din pricina relativei sale distincţii sufleteşti, dl Brătescu-Voineşti i-a cunoscut, i-a văzut, i-a priceput şi i-a fost milă de dânşii -- pentru că... de se narratur fabula...

Faptul că în În lumea dreptăţii dl Brătescu-Voineşti nu mai este acel realist clasic de altădată, pe care l-am explicat şi prin obiect: viaţa zugrăvită, se mai explică şi prin evoluţia autorului, căci amintirile "Sâmbetelor" de altădată sunt tot mai vechi, iar inadaptabilitatea intelectualului o simte tot mai mult. Şi -- ceea ce este probabil -- dacă dl Brătescu-Voineşti va stărui de acum înainte în această direcţie, opera sa va deveni mai semnificativă ca critică socială, pentru că triumful mediocrităţii şi al necinstei împotriva a ceea ce e superior şi viabil e o nedreptate mai mare, mai interesantă, mai adevărată decât triumful aceleiaşi mediocrităţi împotriva unei categorii omeneşti care se stinge fatal.

Şi odată sufletul acestui scriitor îndreptat cu milă spre fiinţele nenorocite, părăsite, străine într-o lume neprielnică, -- el a putut pricepe tot felul de inadaptabilităţi: Magheranul, sfărâmarea celei din urmă iubiri a unei biete bătrâne, odată cu sfărâmarea unui ghiveci de magheran, zdrobit cu prilejul unei manifestaţii studenţeşti... tot mediul cel nou. Un om, istoria unei decăderi sociale, în care se păstrează încă ceva înalt omenesc: duioasă atenţie a bătrânului agent de percepţie pentru nevasta sa, pentru care, cu toată timiditatea lui, cere nişte mixandre, căci: "grozav îi plac nevesti-mii". Microbul, istoria torturării morale a unui nefericit dezarmat de către cea mai urâtă speţă de inconştienţi. Inspecţie, zugrăvirea chinurilor ridicole la care sunt supuşi soldaţii, pentru a pricepe formele noi, introduse în armată. Întâmplare, în care un biet burghez naiv şi simplu îşi arată, în felul lui cam ridicol de a gândi şi a se exprima, durerea vieţii pricinuită de estropierea copilului său. Puiul, simbolizarea soartei acelora pentru care are predilecţie autorul -- puiul acela de prepeliţă părăsit, în toamna târzie, de tot ce a fost pentru el lumea, şi care moare, îndurerat şi singur, "cu degetele ghearei împreunate ca pentru rugăciune..."

[modifică] III

Dl Brătescu-Voineşti este un cugetător, el priveşte viaţa dintr-un anumit punct de vedere, are o filozofie asupra ei -- şi am văzut că opera sa e întruparea teoriei inadaptabilităţii, exprimată dealtmintrelea de autor prin gura lui Andrei Rizescu.

Dar acest cugetător este şi un analist al sufletului omenesc, mai ales al sufletului acelora care fac parte din aceeaşi familie sufletească cu el: Rizescu, Pană Trăsnea, Costache Udrescu, Iosif Dănescu, din nuvelele sale cele mari, şi alţii, din celelalte nuvele şi schiţe. Şi să se observe: dl Brătescu-Voineşti aproape n-are tipuri indiferente, vreau să spun că tipurile sale sunt sau inadaptabili, sau oameni care-i fac pe aceştia să sufere ori care măcar servesc, prin contrast, ca fond pe care să se zugrăvească cei dintâi.

În zugrăvirea tipurilor inadaptabile, apar trei însuşiri importante ale dlui Brătescu: simpatie intelectuală, simpatie afectivă şi impresionabilitate faţă cu viaţa. Dl BrătescuVoineşti ne redă aşa de bine pe Rizescu şi pe Pană Trăsnea nu numai pentru că-i pricepe, ci şi pentru că-i iubeşte; şi nu numai pentru aceasta, dar pentru că-l impresionează adânc existenţa lor.

Dar e tot atât de interesant, pentru caracterizarea sufletului acestui artist, să vedem cum se comportă cu personajele antipatice.

El nu le urăşte, ele îi provoacă indignarea. El nu le caricaturizează, nu le şarjează.

Să se compare atitudinea dlui Brătescu-Voineşti, faţă cu personajele antipatice, cu aceea a unui Maupassant. Nu ştiu dacă Maupassant n-ar fi luat parte Nababului împotriva Microbului; am dreptul să fac această presupunere, întemeiat pe multele lui nuvele şi mai cu seamă pe concepţia lui obişnuită: urâţenia şi obtuzitatea intelectuală a Microbului l-ar fi ispitit să-l ridiculizeze. George Eliot nu se poate imagina să fi avut o astfel de atitudine, dacă ar fi tratat un asemenea subiect. Şi nici scriitorul francez "realist", care se apropie mai mult de realiştii englezi: Aplhonse Daudet.

Dar să insistăm puţin asupra talentului de observaţie al dlui Brătescu-Voineşti şi a creării tipurilor sale.

Talentul de observaţie... Iată, de pildă -- aleg la întâmplare, şi acesta nu e un cuvânt deşert --, iată propunerea necinstită ce o face Berlescu lui Vineanu, avocatul "părţii adverse". Oricât ar fi de pervers Berlescu, e om, şi ca atare are un rest de pudoare, şi de aceea, când face propunerile neruşinate, îşi schimbă vorba, rosteşte cepeleag, împrumută, parcă, o altă personalitate: "Mateiaş neică, să facem cum e bine". Sau chipul nou, prietenos şi iertător, în care Elena Cioranu, acum fericită, primeşte pe Sofia, sora sa cu apucături rele... Ori imaginea femeii iubite, ce are Dănescu în minte, combinată jumătate din Elena (iubirea sentimentală), jumătate din Sofia (iubirea senzuală): fruntea (element intelectual) e a Elenei, gura şi gâtul (elemente senzuale), ale Sofiei. Ori emoţia care paralizează pe Pană Trăsnea când a căpătat mâna Elizei, emoţie care se vădeşte prin rostirea unor fraze întretăiate, lipsite de verb.

Crearea tipurilor... Toate trăiesc, pentru că dl BrătescuVoineşti le pune mereu în împrejurări în care ele se comportă conform cu temperamentul şi cu împrejurările, după regulă banală, dar imposibil de urmat fără un mare talent.

În opera dlui Brătescu-Voineşti personajul lucrează, gândeşte, gesticulează --, autorul îl luminează prin simpatia ori antipatia sa --, este un necontenit schimb de viaţă între autor şi subiect, şi opera respiră o viaţă intensă. Exemple: seratele muzicale de la Rizescu; jocul de cărţi din Vârcolacul; conversaţia lui Dănescu cu Elena Cioranu, întreruptă de naivele întrebări ale copilului, care foiletează un album ilustrat pentru copii; acea minunată şi rară combinaţie de vulgaritate, omenie, sentimentalism, înălţime morală, întrupate toate, deodată, în personajul din Întâmplare şi care este, pentru un scriitor, un tour de force!

Dar totul se reduce la priceperea fondului intim al personajului şi la ghicirea fără greş a tot ceea ce poate da acel fond intim în anumite împrejurări, conform cu dispoziţia personajului. Voiesc să vorbescc de raportul dintre tip, dispoziţia lui momentană, împrejurare şi acţiune. Orice acţiune, orice gest, orice cuvânt este unic. Din miile de răspunsuri posibile la o întrebare, una este singura justă în cutare împrejurare, dat cutare temperament, dată cutare dispoziţie în care se găseşte în acel moment acel temperament. Talentul constă în a pune în gura personajului tocmai acel răspuns, a-l pune să facă tocmai acel gest, a-l face să vibreze tocmai de acea emoţie; cu atât mai mult, a-l pune să facă tocmai acea acţiune. Orice facem, un gest, un semn din cap, este determinat, aşa a trebuit să fie, a putut fi prevăzut de la începutul sistemului planetar. Acest lucru nimeni nu-l poate face prin calcul, el atârnă de "talent", de intuiţie. Cineva îi şopteşte artistului ceea ce are să răspundă cutare personaj, ce gest are să facă. Altmintrelea, e "compoziţiune", care niciodată nu poate imita realitatea.

Când Rizescu întâlneşte pe nevastă-sa, căreia Beneş îi făcuse propuneri de dragoste, pe care ea le respinse cu indignare şi pe care nu voia să le destăinuiască lui Andrei, ca să nu-l supere -- propuneri care o aduseseră întro cumplită tulburare --, ea nu-i poate răspunde, în conversaţia ce o începe el, decât printr-un necontenit: "Da", şi acest cuvânt -- această neputinţă de a spune altceva -este mai elocvent decât orice.

Dar să dau câteva exemple, în care să se vadă perfect ce just îi dictează acel cineva dlui Brătescu-Voineşti ce anume trebuie să spună personajul. Cucoana Leonora prinde pe câte un trecător, căruia "nu-i dă drumul decât după ce l-a ameţit cu vorba, sărind de la una la alta pe nerăsuflate".

--"Ce să fac? Ia, cu năcazurile, că am pierdut un chiriaş -- trebuie să ştii -- nepreţuit! Am mai avut chiriaşi, de! dumneata trebuie să ştii, că eşti d-aci --, am avut pe Vasiliadi, am avut pe ăsta... cum îi zice?... care mi se pare că e preşedinte la Ploieşti... care a luat pe fata lui doctoru ăla... ăsta... de are un frate gheneral. Şi cum îţi spui, că încă bietul Nisipeanu întotdeauna îmi zicea: "Ce noroc ai tu, Leonoro, tot de chiriaşi buni"... Şi atunci am stăruit eu de dumnealui de am făcut aste două odăiţe; dar m-am stâns! Că zicea dumnealui: "Ce o să fie? trei patru sute de lei"... şi când colo -- trebuie să ştii -- am cheltuit de m-am stâns, că le-am făcut pivniţa dedesupt. Să vii numai de-a minune să-ţi arăt, să vezi grinzi... ia te uită ici... ia poftim grosime... Şi numai stejar adevărat. Că aşa am fost învăţaţi, ori faci, ori nu faci. Bietul tata, când le-a reparat p-ale vechi, cât crezi c-a cheltuit?... că acum trebuie să ştiţi cum eram noi altădată. Moşu meu Dinu Strâmbeanu...

Şi de aici încolo ghenealoghia, care ţine mai bine de un ceas şi care se termină, ducând pe bietul ascultător la poartă, de unde, cu un gest larg, care îmbrăţişează toţi munţii violeţi din zare: "Vezi dumneata toţi munţii ăia? toţi au fost ai noştri odată"..."

Aşa a trebuit să vorbească cocoana Leonora. Şi vorbeşte aşa de exact, cum a trebuit să vorbească, încât chiar numai din acest fragment o vedem întreagă. Ceea ce spune ea aici este determinat de temperamentul ei, de viaţa ei, de vremea şi locul în care trăieşte.

Sau, scrisoarea Elenei Rizescu către Adina Căpitan G. Nicolau. Voi transcrie numai două pasaje:

"Andrei are... o privire bună şi un timbru de voce grav, duios, între bas şi bariton. Unele cuvinte spuse de el îmi plac la nebunie, parcă vibrează inima în mine când le aud: "marmură, bravură"..."

Observaţi fetişismul naiv pentru bărbat, caracteristic femeii care iubeşte... Sau:

"Am făcut aici cunoştinţa unui coleg de şcoală a lui Alexandru, un doctor Georgescu, a cărui nevastă seamănă leită cu Victoria Nanu, doar niţel mai în vrâstă..."

Se ştie pornirea femeilor de a compara cu orice preţ; e un fel de mahalagism, o nuanţă, atât de fin prinsă de autor. Mi-aduc aminte de o domnişoară studentă care, văzând într-un album pe Gioconda, a şi asemănat-o cu "Mari Ionescu de la Huşi -- doar niţel mai în vrâstă"...

Dar nu putem face aici o analiză amănunţită a chipului în care dl Brătescu-Voineşti îşi creează tipurile. Să vedem, în linii mari, logica naturală ce se degajează din câteva creaţii ale sale.

Rizescu este un om fără voinţă, inteligent şi bun, pus în împrejurări nefavorabile acelor însuşiri. Modul lui de a reacţiona va fi condiţionat în nuvelă de aceste însuşiri şi de aceste împrejurări. El e lovit din toate părţile. Altul s-ar fi revoltat, dar el sufere pasiv, căci e lipsit de energie; invidiază, dar în loc de a căuta să triumfe, ori chiar să distrugă pe alţii, se distruge pe sine, torturându-şi sufletul. E gelos; gelozia lui e pasivă, el nu "face moarte pentru ea". Berlescu, pe care-l ştie că e necinstit şi prost, îl ofensează. El suferă ofensa, fără să răspundă. Acelaşi Berlescu îl întreabă, bătându-şi joc de neşansa lui ca avocat şi de talentul lui pentru muzică: "De ce nu te bagi sub şef de orchestră la muzica regimentului, cu 150 fr. pe lună?" Rizescu... se duce nebun de durere... şi-şi toarnă apă în cap. Zinca Sărdăreasa, care are de plasat 10000 franci, îi cere să găsească pe cineva căruia să-i dea banii cu împrumut. El îi dă lui Şerb Călugăreanu, deşi nu e sigur de acest om: se înşală pe sine însuşi, i se pare că poate avea dreptul să creadă că Şerb totuşi va putea fi solvabil (aceasta, pentru că Şerb îi dă 2000 fr. -- ceea ce vede bine Rizescu că e suspect --, dar Rizescu are nevoie mare de bani). E o ipocrizie faţă de sine însuşi, de om slab, care n-are curajul să voiască a privi realitatea în faţă şi a-şi spune: e rău ceea ce vreau să fac, dar fac!

Ori: e rău, şi deci nu fac! În toate acestea se vede justa proporţie a însuşirilor lui şi a împrejurărilor... Că ajunge apoi să mintă el, omul onest, e fatal. Nu se putea altmintrelea.

Acelaşi lucru cu Pană Trăsnea, numai cât acesta nu e un intelectual cu nervii ascuţiţi şi slabi; e stăpân pe sine. Are putere de voinţă asupra mişcărilor sale sufleteşti, nu însă şi asupra lumii din afară. Suferă cu tărie orice, dar nu poate lucra asupra oamenilor şi a lucrurilor. Nu este activ, ci un resemnat stoic. Şi este, în acelaşi timp, şi un sentimental delicat. De aici şi din împrejurări va rezulta tot ceea ce cunoaştem sub numele de Pană Trăsnea Sfântul. Când sufere de iubire -- căci iubirea lui e adânc de dureroasă, mai întâi pentru că e puternică şi apoi pentru că el e mai bătrân decât Eliza şi deci se-ndoieşte c-o poate face fericită --, el numai îşi trece, dureros, mâna pe frunte. Când moare Eliza, zdrobit pentru totdeauna, va duce un trai de schivnic şi va tăcea. Când cade năpasta pe el, iată "revolta" lui: "Se vede că aşa am fost eu ursit de la Dumnezeu". Pe d-ra Melicescu n-o urăşte, "dimpotrivă, iar fi dat orişice, numai să se abată din calea lui, să-l lase în liniştea şi în odihna" etc... Costache Udrescu tot această linişte şi-o răscumpără cu copilul său, pe care îl lasă să devină "Raoul".

Liniştea aceasta, la Pană Trăsnea, e grădinăria, pe care n-o părăseşte nici când i se judecă procesul. Liniştea aceasta, la Costache Udrescu, e cercetarea şi orânduirea documentelor, care-l fac ridicol şi nefericit în lumea nouă în care a întârziat. Şi mi se pare că documentele sunt un simbol prin care dl Brătescu-Voineşti exprimă sufletul vremii vechi, rămăşiţa inoportună în lumea cea nouă, după cum şi Udrescu e un simbol al unei clase (nuvela nici nu e intitulată Costache Udrescu, ca Pană Trăsnea, ci Neamul Udreştilor) -- ceea ce explică şi justifică faptul că Udrescu nici nu e un tip bine caracterizat. (Coana Luxiţa, care abia apare în nuvelă, e un tip mai viu.)

Nu mai vorbesc de alte tipuri.

[modifică] IV

Liniştea aceasta e punctul central al concepţiei despre fericire a dlui Brătescu-Voineşti, cum a observat de mult dl Sanielevici.

S-a zis că un scriitor nu poate să nu aibă o etică în dosul esteticei sale. În dosul esteticei clasicilor, romanticilor, naturaliştilor, există o concepţie a vieţii, adică un criteriu al fericirii omeneşti. André Gide explică nereuşita simbolismului prin lipsa unei astfel de concepţii.

Fericirea, după dl Brătescu-Voineşti, stă în linişte, în mulţumirea alcătuită din dulci şi sigure nimicuri, care se repetă, aceleaşi, ani şi ani -- aşa cum a cântat-o el în Sâmbăta şi Moartea lui Castor.

Această linişte, pe care nu o poate da decât viaţa de familie, adică izolarea de lumea mare a luptei pentru trai -- într-o lume mică, de iubire, unde acea luptă încetează --, această linişte nu o poate avea Rizescu, şi de aceea el este distrus; nu o poate avea Udrescu, şi de aceea este nefericit; şi nu o poate avea nici Pană Trăsnea, în sihăstria sa; o poate gusta, în sfârşit, Iosif Dănescu, care, desigur, va fi fericit. Şi, să se observe, dintre aceşti patru oameni, cel mai practic, cel mai puţin distins, el singur o poate avea.

Dar această linişte, care este efectul adaptării, nu e posibilă celor superiori, firilor cu adevărat distinse. Concluzia, deci, la care ajunse dl Brătescu-Voineşti este că viaţa, în împrejurările de la noi, nu e bună pentru cei buni. Şi distrugerea celor buni n-o explică numai împrejurările concrete: conspiraţia conştientă şi inconştientă a celor răi împotriva celor buni, ascendenţa acelora asupra acestora. Se pare că împotriva celor buni conspiră încă ceva, o putere ocultă, să-i zicem soarta, fatalitatea -- ceva care umple măsura nefericirii. Căci, pentru ce când Rizescu e învins de împrejurări, când este la un pas de nebunie, pentru ce tocmai atunci se întâmplă să-i fie rănit şi zdrobit copilul, nenorocirile care completează seria cauzelor nebuniei lui? Dl Brătescu-Voineşti e prea artist şi prea cugetător ca să cred că a inventat -- pentru nevoia compoziţiei -- acel sfârşit al nuvelei În lumea dreptăţii. Sunt sigur că în acel sfârşit se ascunde o concepţie: a fatalităţii, a ceva neînţeles, care de dincolo de fenomene diriguieşte şi orânduieşte lucrurile omeneşti.

E poate, în mintea dlui Brătescu-Voineşti, acel Dumnezeu, de care vorbeşte Andrei Rizescu, acea conştiinţă universală, totală, care intervine -- în ce scop nu putem şti noi, părticele infime şi infinit de mărginite ale acelei conştiinţe.

Dar să analizăm mai de aproape această psihologie. Un suflet delicat, care nu poate rezista singur mediului înconjurător, simte, deci, nevoia unei solidarităţi în faţa luptei, solidaritate care, cum am spus, pentru dânsul nu poate fi decât familia. Iar familia ia proporţiile rasei. Dl Brătescu-Voineşti o concepe ca o solidaritate a generaţiei în viaţă cu toate generaţiile care au fost. Acesta este înţelesul Neamului Udreştilor. De aici impresia adâncă, rară şi stranie, pe care o produce această nuvelă. Această concepţie a familiei ca o solidaritate a generaţiilor trecute cu cea prezentă ne explică şi persistenţa ideii de ereditate în opera dlui Brătescu-Voineşti. Rizescu e bun, pentru că moştenise o inimă de aur de la tatăl său, dascălul Rizea; Moldoveanu recomandă lui Trăsnea pe Eliza, deoarece e sigur de însuşirile ei bune, căci părinţii ei au fost oameni cumsecade; avocatul Moldoveanu e om bun, pentru că e feciorul lui Moldoveanu; când împrejurări protivnice întrerup firul eredităţii şi abat personalitatea în altă direcţie, vine catastrofa: Raul, fiul lui Udrescu!...

Dar această viaţă de familie, pentru cine a putut să aibă o viaţă de familie (căci nu oricine o poate avea, deşi toţi au un tată şi o mamă), creează o psihologie de-a dreptul deosebită -- ba chiar contrară -- de aceea a aşa-numiţilor "proletari intelectuali". E interesant de constatat această deosebire, căci literatura noastră modernă, aproape întreagă, a fost creată de aceştia, şi originalitatea, caracterul cu totul deosebit şi unic al operei dlui BrătescuVoineşti se va explica în bună parte prin această deosebire de origine, de educaţie, de experienţă personală a autorului nostru.

"Proletarul intelectual" este, în genere, un om ieşit din clasele inferioare, inculte. El, prin cultură, chiar din şcoală, se simte departe şi înstrăinat de viaţa familiei lui şi începe să trăiască o viaţă sufletească separată. Prăpastia aceasta devine din ce în ce mai mare, şi simpatia firească pe care o are pentru ai săi devine adesea o cauză de suferinţă morală, căci el iubeşte pe nişte oameni cu care n-are nici o comunitate sufletească. Şi, dealtmintrelea, chiar dacă ar trăi viaţa familiei sale, n-ar trăi o "viaţă de familie", căci la noi, în clasele inferioare, ca şi în cele mai de sus, nu există o adevărastă viaţă de familie, ca la alte popoare. Singura clasă unde există ori a existat o asemenea viaţă e clasa aceluia care a scris Sâmbăta. Şi poate de aici, ba sigur că de aici, simpatia autorului pentru nemţi, şi chiar mărturisirea acestei simpatii în În lumea dreptăţii, când ne spune pentru ce casa lui Antonescu era atât de simpatică: Antonescu era german după mamă.

N-am să arăt tot ce datoreşte opera dlui BrătescuVoineşti acestei experienţe din viaţa de familie, nici, deci, toate deosebirile acestei opere de opera "proletarilor intelectuali", toată originalitatea, din acest punct de vedere, a autorului nostru. Mă voi mărgini la câteva particularităţi caracteristice.

Femeia şi iubirea. "Proletarul intelectual", tânărul romantic, lipsit de viaţa de familie, n-a putut cunoaşte, prin mama sa, prin sora sa, farmecul femeii-om; nu s-a deprins să vadă în femeie, mai înainte de toate, un om. Din cauza aceasta nu i s-a infiltrat respectul de femeie; a putut deveni, din această pricină, contribuind şi altele, misoghin şi pornograf. Un om cu legături prieteneşti cu femeile din familia sa, un om asupra căruia pluteşte, nevăzut, aerul de intimitate feminină familiară, se poate cu greu închipui scriind pornografii. De la aceasta îl împiedică şi concepţia despre femeie, şi respectul pentru ea şi -- dacă voiţi -- sfiala de a scrie astfel de lucruri, pe care acele femei ar putea să le citească, căci acele femei ar citi!

Dar nu numai atâta: viaţa de familie, trăită, îl va determina să idealizeze în opera sa această viaţă, cum face, de fapt, dl Brătescu-Voineşti. Iar concepţia despre femeie, de care a fost vorba, respectul pentru ea, imaginea concretă a mamei şi a surorilor, dacă e persistentă, nu numai că-l vor împiedica de a terfeli femeia, dar încă îl vor face să simtă nevoia ca, din când în când, să realizeze în opera sa acel ideal de femeie. (Vezi biografia lui Tolstoi şi romanele lui.)

Nimic din toate acestea la "proletarul intelectual"! Nici o presiune morală feminină! Căci proletarul intelectual nu numai că nu are familie, dar şi vine rar în contact cu femei de familie, pentru că, ducând o viaţă de sărăcie şi de boemă, el trăieşte numai în societatea bărbaţilor, iar femeile cu care vine în contact fac parte, în genere, tot din boema de toate etajele.

Şi atunci, "femeia", pentru el, nu rămâne decât fiinţa de celălalt sex, pe care ori o doreşte brutal, ori o idealizează, dar nu ca pe un om, ci numai ca pe un izvor de senzaţii supraomeneşti, visând lucruri cât mai "romaneşti".

Literatura lor e martoră. Voi aminti de cel mai reprezentativ -- prin viaţa sa, dacă nu prin talentul său artistic --, de sărmanul Traian Demetrescu, care cade când în pornografie, când în extaz.

În opera dlui Brătescu-Voineşti găsim altă femeie, altă iubire. Nu femeia-obiect frumos, nici "femeia-cetăţeană", ci, mai simplu, mai adevărat, mai etern: femeia-om. Femeia e iubită şi pentru sexul ei, dar şi pentru sufletul ei. Iubirea e şi "glasul speciei", dar e şi prietenie. Şi dl Brătescu-Voineşti, insistând asupra tuturor acestor caractere, e mai realist decât ceilalţi; şi insistând mai mult asupra a ceea ce e omenesc în femeie şi în iubire, e mai artist, căci un artist zugrăveşte prin ceea ce e mai caracteristic, şi dacă toate femeile se aseamănă ca femele, ele se deosebesc ca femei; şi apoi, ceea ce trebuie să releve artistul e mai ales partea superioară, omenească, căci omul interesează în artă, şi nu partea inferioară, prin care ne atingem de animale. Îmi aduc aminte de remarca nostimă ce o face un lacheu (într-un scriitor rus): el nu pricepe tortura stăpânului său înamorat, el nu pricepe de ce stăpânul său vrea numaidecât pe acea femeie, când, la urma urmei... toate femeile dau acelaşi lucru! Lacheul nu pricepe că, dacă, în ipostazul de femele, femeile sunt mai puţin deosebite şi dau acelaşi lucru, apoi, ca oameni, fiecare e o lume aparte. Aceasta n-o pricep ori n-o simt nici mulţi scriitori.

Gândiţi-vă la femeile din opera dlui Brătescu: Elena Murgu, Elena Cioranu, Eliza lui Pană etc., şi la chipul cum iubesc bărbaţii. Între condiţiile de fericire ale lui Conu Costache (din Vârcolacul) e şi faptul că are o femeie "iubitoare ca o soră". În acest cuvânt e exprimată, în rezumat, concepţia dlui Brătescu-Voineşti asupra iubirii şi a legăturilor dintre bărbat şi femeie.

De aici puţinele descripţii ale frumuseţii fizice a femeii şi stăruinţa de a zugrăvi frumuseţea morală. Iar când zugrăveşte frumuseţea externă, autorul alege acele note care sunt în cea mai strânsă legătură cu partea mo Cu o profundă ironie filozofică zice dl Jerôme Coignard dlui d'Anquetil: "Nu te îngriji, vei găsi o alta, care nu se va deosebi deloc de aceasta, sau, cel puţin, nu se va deosebi esenţial. Şi mi se pare că ceea ce ceri de la una au toate femeile." (Anatole France, La Rotisserie de la Reine Pédauque.) ral-omenească. Tipul cel mai ideal de suavitate femeiască nu numai din opera sa, dar din toată literatura românească, Eliza, femeia lui Pană Trăsnea, nu ştim cum avea sânii şi dacă buzele îi erau de foc.

Autorul o zugrăveşte prin ochii ei şi prin glasul ei.

Prin ochii ei, pentru că ochii sunt, cum s-a zis, "ferestrele sufletului", şi prin glasul ei, pentru că din toate manifestările fizice exterioare, în glas se trădează mai cu seamă firea omului. Lacheul amintit, dacă ar fi ştiut că ochii şi mai ales glasul -- sufletul sau cel puţin temperamentul -- îl robeau pe stăpânul său, s-ar fi convins că femeile nu au, toate, acelaşi lucru.

Dar dl Brătescu-Voineşti subordonează atât de mult pe animal omenescului, încât iubirile cele mari din opera sa pot fi sau între bărbaţi în vârstă şi femei tinere (Udrescu şi Saşinca, Pană şi Eliza), sau între bărbaţi şi femei care nu mai sunt tineri (Iosif Dănescu şi Elena Cioranu). Dacă iubirile acestea n-ar fi omeneşti, ar fi dezgustătoare şi ridicole, mai ales a lui Udrescu şi a lui Pană Trăsnea. Dar poate fi vreo iubire mai frumoasă decât aceea din Pană Trăsnea Sfântul? Şi aceasta, pentru că iubirea aceea nu are drept condiţie unică fierbinţeala sângelui -- şi atunci ar fi odioasă, iar pentru Eliza ar fi crudă.

Am spus mai sus că numai chipul în care zugrăveşte dl Brătescu-Voineşti pe femeie este realist. Iată dar cum o concepţie asupra vieţii poate fi cauza unei însuşiri artistice. A vedea în femeie pe om este, mai înainte de toate, a vedea bine în sufletul ei. În literatura noastră avem observatori tot aşa de pătrunzători ai sufletului omenesc ca şi dl Brătescu-Voineşti, dar când e vorba de femei, n-avem nici unul la înălţimea lui, afară de creatorul Saşei Comăneşteanu -- şi numai al ei.

Dar mai este un personaj, zugrăvit rar în literatura noastră, nicăieri cu atâta pricepere şi dragoste ca la dl Brătescu-Voineşti, şi a cărui zugrăvire reuşită presupune, iarăşi, ceea ce am numit experienţa şi respectul vieţii de familie. E copilul: "Nitu", din Două surori, care este unul din cele trei sau patru personaje ale nuvelei, prietenul "cocăi micăi", elevul ei deştept, care ştie o mulţime de lucruri: "ianuaie, fevuaie" etc., victima nevinovată, pentru un timp, a neînţelegerii dintre cei mari; ori acel admirabil Nicuşor, care, în episodul din grădină, ne aduce aminte de unele pânze ale lui Murillo -- Nicuşor, care are o bună amică: privighetoarea din grădina publică, căreia îi destină banul dat de "conu Mişu" şi care nu vrea să spună lui Vasilică acest mare secret cu privighetoarea... Dar Puiul, acel sărman copil, ciung şi el ca şi cel din Întâmplare, însă părăsit, lipsit de aripa ocrotitoare a mamei!

Să se compare atitudinea aceasta cu a lui Caragiale faţă de copii -- Domnul Goe şi ceilalţi. Despre atitudinea aceasta a lui Caragiale am vorbit aiurea.

Duioşia din Puiul este duioşia caracteristică a dlui Brătescu-Voineşti, care, desigur înnăscută, a fost şi ea dezvoltată prin viaţa de familie, căci această însuşire nu se poate dezvolta decât acolo unde lupta pentru trai încetează, unde sufletul se destinde şi se înmoaie. Şi, de fapt, viaţa de familie este ceea ce dă nota cea mai puternică de duioşie operei acestui autor: durerea unui biet om al cărui copil a fost mutilat, din Întâmplare; "Nitu", din Două surori, peste care vin împrejurări neprielnice şi pe care copilul nu le înţelege... Şi acel gând al dlui BrătescuVoineşti de a pune să zacă, pe Eliza murindă, în patul de sub portretul mamei lui Pană Trăsnea! (Aici duioşia este evocată prin ceea ce am numit solidaritatea generaţiilor.) Şi Magheranul, "copilul" sărmanei babe...

Duioşia este una din puterile sufleteşti creatoare ale dlui Brătescu-Voineşti, căci opera sa, din cauza acestui adaos, este mai impresionantă: ea produce un plus de stări sufleteşti, este mai evocatoare de viaţă, pentru că nu trăim numai viaţa personajelor, ci şi viaţa ce palpită în autor în faţa personajelor sale. E un curent de viaţă de la autor spre opera sa, care măreşte intensitatea vieţii din operă.

O altă însuşire a sufletului -- şi deci a operei -- dlui Brătescu-Voineşti este distincţia. Iată o noţiune greu de definit, mai cu seamă că este aşa de relativă. Mai bine să dau câteva exemple: odată, Rizescu venind trist acasă, copilul său îi propune să-i cânte din piano o bucată din Cavaleria Rusticana. Un copil care are asemenea atenţii pentru tatăl său e o dovadă de distincţie sufletească a autorului. Ca să înţelegeţi ce voiesc să spun, gândiţi-vă la dl Vasile Pop şi chiar la alţii. Nu-i aşa că nu rimează?

Această distincţie a autorului apare şi din îndeletnicirile tipurilor sale: Pană Trăsnea, cu florăria şi ceasornicăria (ocupaţie manuală delicată), Udrescu, cu documentele venerabile, Rizescu, cu cititul şi vioara. Ea apare şi din conduita lor: Pană şi Moldoveanu, prieteni vechi şi buni, cum rar se pot găsi, nu-şi zic "tu", ci "dumneata", nu-şi zic pe nume, ci "frate Pană", "frate Moldoveanu". (Şi vă închipuiţi pe Rizescu, în relaţiile cu prietenii, sau cu simpli cunoscuţi, întrebuinţând -- cum fac mulţi -- pe "mă", pe "tu" etc.?) Ea apare şi din felul iubirii din În lumea dreptăţii, din Pană Trăsnea, din Două surori etc.

Dar aceasta se reduce, la urma urmei, tot la accentul ce pune dl Brătescu-Voineşti pe ceea ce e superior în om. Imaginaţi-vă scena de la sfârşitul celor Două surori, petrecută între altfel de personaje şi scrisă de un scriitor cu alt temperament. Nu vedeţi pe Dănescu, cel puţin cuprinzând, înfrigurat, genunchii Elenei şi căutându-i, cu buzele sale, gura? Ori chiar o scenă şi mai "naturalistă": parcă aud pe un realist francez: "Et il la posséda violemment..." Pe când, în nuvela dlui Brătescu-Voineşti, scena de dragoste dintre Dănescu şi Elena, fiind cea dintâi, se petrece ca oamenii, şi autorul a pus, în zugrăvirea ei, o supremă distincţie morală şi estetică:

"Elena e într-un jeţ, cu mâna stângă peste ochi, cu mâna dreaptă în mâinile casierului, care stă la spatele jeţului, aplecat într-o atitudine de umilinţă... şi nu îndrăzneşte să-i sărute mâna".

Împotriva vulgarităţii, care vrea să jignească această distincţie, protestează dl Brătescu-Voineşti în acel admirabil Conu Alecu. Desigur, Clopotescu din nuvela aceasta nu este un Rizescu...

Talentul de observaţie, vioiciunea spiritului şi duioşia dau o altă calitate a dlui Brătescu-Voineşti: umorul bun, care nu terfeleşte pe nime, care stârneşte simpatie şi provoacă în cititor un zâmbet de plăcere, şi nu de răutate.

*

Povestitor de aventuri sufleteşti, dl Brătescu-Voineşti nu are nevoie de imaginaţie plastică, ci de pătrunderea sufletelor omeneşti. Imaginaţia este, mai degrabă, o însuşire a unui poet, care evocă şi clădeşte, ca dl Sadoveanu.

Tot lipsa de imaginaţie plastică a dlui Brătescu-Voineşti ar explica şi puţinul loc ce-l ocupă natura în opera sa. Dar nu este aşa, deşi este aşa. Iată ce voiesc să spun: deşi fără imaginaţie nu se poate "crea" natura, dar dl BrătescuVoineşti, chiar s-o poată crea, n-ar crea-o, pentru că n-are nevoie de ea, pentru că ea nu e necesară în economia operei sale, pentru că pe d-sa îl înteresează sufletul, şi natura nu-i poate servi la analiza sufletului omenesc.

Dar înainte de a arăta aceste lucruri, mă gândesc să spun că în opera acestui scriitor sunt pasagii, totuşi, în care sunt redate senzaţii de natură cu o frăgezime remarcabilă, ca, de pildă, acea evocare a unei nopţi de vară: "Iatămă culcat în pridvorul luminat ca ziua de lună plină, neputând închide ochii din pricina cântecului pitpalacilor care se aud pretutindeni, aici, aproape, ca sunetul a două pietre lovite una de alta, colo, în depărtare, ca picăturile de apă căzând într-un vas plin" etc.

Dar rarele pasagii pitoreşti din opera sa sunt numai dovezi că dl Brătescu-Voineşti simte natura şi ştie să exprime senzaţiile pe care i le provoacă ea. El nu e însă un cântăreţ ori un pictor al naturii.

Dealtfel, natura nu trebuie zugrăvită decât atunci când... e nevoie să fie zugrăvită. Sunt scriitori care se simt datori să-şi întrerupă din când în când povestirea, spre a scrie câte o pagină de "natură" -- ca să fie compleţi. Sunt, apoi, scriitori care, dacă îşi poartă personajul în natură, se simt, prin chiar aceasta, obligaţi să facă descripţii de natură. Dar este clar că dacă natura nu explică nimic e de prisos a o zugrăvi: zugrăvirea ei devine un episod netrebnic, o digresiune inutilă -- şi opera e lipsită de acea unitate organică, pe care trebuie s-o aibă prin definiţie. Când dl Sandu-Aldea, în Două neamuri, duce pe Iani Livaridi pe moşie ori la Brăila, povestirea e întreruptă de admirabile -- recunosc! -- descripţii de natură, dar care adesea sunt nişte digresiuni, pentru că natura aceea zugrăvită de dl Sandu-Aldea nu explică nimic, nu e în nici o legătură cu starea sufletească descrisă şi autorul nu scoate nici un efect din acea zugrăvire: de pildă, cel puţin, contrastul dintre frumuseţea naturii ori eternitatea ei nepăsătoare -- mai ştiu eu? --, şi preocupările lui Iani. Iată însă Cei trei ai dlui Sadoveanu. Acolo, natura în toamna târzie, cu vânturile triste, cu frunzele arse de bruma toamnei, încadrează perfect starea sufletească, care formează fondul tragediei din această nuvelă. E, parcă, acelaşi lucru în natură ca şi în sufletele eroilor acelei nuvele. Sau, în Moarta, unde natura e cadrul iubirii de altădată şi pricina melancoliei de acuma. Dar nu mai dau exemple, căci în toate bucăţile dlui Sadoveanu natura face parte integrantă din fondul nuvelei; ea sau explică, sau încadrează viaţa zugrăvită -- natura şi omul formând un tot indisolubil, pentru că oamenii dlui Sadoveanu sunt mânaţi de fatalităţi obscure, pentru că aceşti oameni sunt parcă numai nişte prelungiri ale naturii, fără de care nu i-am putea înţelege.

Dl Brătescu-Voineşti, pictor al sufletelor, luând omul ca atare şi analizându-l, nu are nevoie de natură, şi de aceea nu o zugrăveşte. Ce rol poate avea natura în tragedia lui Pană Trăsnea sau a lui Udrescu?

Şi apoi, dl Brătescu-Voineşti, zugrăvind mai ales sentimentele şi conflictele pur sufleteşti, mai mult decât senzaţiile şi instinctualitatea, prin chiar aceasta el nu are nevoie de natură, fiindcă între natură şi stările sufleteşti superioare nu e o legătură ca între senzaţii, instincte, emoţii -- şi natură. Personajele dlui Sadoveanu, aprigele sale personaje epice sunt mai senzitive şi mai instinctuale, mai naturale; ale dlui Brătescu sunt mai sentimentale, mai reflexive, mai departe de natură.

Cu alte cuvinte, dl Brătescu-Voineşti, pentru a explica personajele sale, n-are nevoie de ambianţa care este natura. Aceasta nu ne-ar spune nimic în privinţa lui Rizescu; pe Rizescu ni-l va explica, dimpotrivă, mai ales mediul social -- şi pe acesta, am văzut, dl Brătescu ni-l zugrăveşte admirabil.

Iar dacă este o ambianţă care să ne explice personalitatea tipurilor sale, apoi aceasta va fi aceea care atârnă de om: casa, grădina, gospodăria etc. Casa ne arată gusturile omului, şi deci pe om; ea ne mai explică şi caracterul omului prin influenţa ei asupra lui.

Descripţia acestei ambianţe fiind necesară, organică unor nuvele ca ale dlui Brătescu-Voineşti, ea abundă în aceste nuvele. Când dl Brătescu-Voineşti ne zugrăveşte casa părintească şi mobila, acele "canapele" cu "perne cusute cu lână pe una un cocoş, pe alta un câine de vânătoare", acele "scaune îmbrăcate cu peticuţe de mătase, aşezate şi cusute cu măiestrie de mama" etc., noi pricepem ce fel de oameni erau părinţii săi, traiul patriarhal şi potolit pe care îl duceau, viaţa lor casnică aşezată -- aceste amănunte sunt explicative pentru psihologia lor, pe când zugrăvirea munţilor din depărtare n-ar avea nici un rost aici. Când dl Brătescu-Voineşti zugrăveşte casa lui Udrescu, satul Udreşti etc., noi pricepem mai bine pe Udrescu şi pricepem şi înstrăinarea fatală ce trebuia să simtă Saşinca pentru această casă, adică pentru asemenea oameni.

Aţi observat frecvenţa grădinilor în opera dlui Brătescu-Voineşti (sunt în majoritatea nuvelelor sale)? Această frecvenţă e lucrul cel mai natural, căci ocupaţia cu florăria e caracteristică pentru tipurile sale, care sunt oameni distinşi, retraşi, departe de lume, meditativi. Şi apoi, ocupaţia cu lucrurile pământului -- "vechiul nostru tată" -- este încă cea mai nobilă îndeletnicire omenească -- şi tipurile dlui Brătescu-Voineşti au, toate, pecetea distincţiei.

[modifică] V

Am caracterizat aiurea pe dl Brătescu-Voineşti cu un cuvânt al lui Nietzsche: apolinian, în deosebire de dl Sadoveanu, pe care, întrebuinţând terminologia aceluiaşi filozof, l-am numit dionisiac.

În adevăr, dl Sadoveanu îşi îmbracă în imagini strălucite impresia ce i-o dă tragedia vieţii omeneşti; dl BrătescuVoineşti redă această tragedie în natura şi cauzalitatea ei psihologică.

De aici şi deosebirea în stil. Dl Sadoveanu, evocândune misterul vieţii, înfiorându-se de tragedia ei, este mai impresionist şi mai impresionant. Stilul său e plin de imagini, adică de expresii explozibile, încărcate de senzaţii şi de emoţii, de înţelesuri şi de subînţelesuri; dl Brătescu, fiind un "realist" şi un clasic, un observator, un analist, nu are nevoie de asemenea stil. Acesta nu ar putea reda ceea ce vrea autorul să ne dea. El are un stil transparent, pentru că trebuie să fie cât mai clar şi mai precis, căci el n-are să ne înfioare, ci să ne explice. O frază separată a dlui Sadoveanu e artistică, o frază separată a dlui Brătescu pare o frază de ziarist; o frază a dlui Sadoveanu îţi evocă sentimente, o frază a lui Brătescu îţi spune un amănunt nou şi interesant. Iar viaţa -- atât de intensă -- rezultă din suma acestor fraze.

Chiar şi în imagini apar calităţile stilului dlui BrătescuVoineşti: imaginile sale sunt clarificatoare, nota ce rezultă din ele e sonoră, curată, dar unică, pe când imaginile dlui Sadoveanu trezesc serii de armonice. Iată, de pildă, momentele de luciditate ale lui Radu Finuleţ: "O izbucnire de lumină, brusc aprinsă şi iarăşi brusc stinsă; apoi vedenii nelămurite fugind repede ca aripile unei păsări care zboară grăbită în amurg..."

*

Nu cunosc în literatura românească un stil mai concentrat, o mai mare zgârcenie de cuvinte, o mai mare pază de cuvintele neesenţiale, cuprinse deja în cuvântul unic, concentrativ.

Sunt convins că dl Brătescu-Voineşti concentrează câteva pagini într-un paragraf; sunt convins că în dosul acestui stil, aş zice banal de simplu şi de natural, se ascunde o muncă infinită de compoziţie, de concentrare.

Din Moartea lui Castor: E ziua tatălui. Sunt toţi la masă. Lăutarii cântă cântece bătrâneşti. Unul din copii se scoală şi închină în sănătatea lui. "El ătatălî se ridică supărat de mult ce se sileşte să nu pară mişcat, îşi ia paharul..." şi ţine un toast, pe care nu-l poate isprăvi de emoţie. În cuvântul "supărat" e zugrăvită o întreagă stare sufletească, o întreagă situaţie, gestul, figura bătrânului, atmosfera emoţională din jurul lui, solemnitatea acestei zile de sărbătoare.

Din Conu Alecu: Conu Alecu a pus la locul lui pe Clopotescu. Vă închipuiţi jena acestuia, "mai ales când pe chipul nici unuia din cei de faţă nu vezi vreo încurajare"... O întreagă situaţie redată prin câteva cuvinte.

Dar compoziţia dlui Brătescu-Voineşti merită o atenţie mai îndelungată.

Procedeele sale de concentrare sunt de mai multe feluri. Voi încerca să caracterizez câteva.

Dl Brătescu-Voineşti alege efectul cel mai surprinzător, cel mai semnificativ, care decurge dintr-o stare sufletească, sau dintr-o situaţie, şi atunci, în câteva cuvinte, am priceput toată starea sufletească sau întreaga situaţie, pe care altul ar fi zugrăvit-o pe larg, fără ca impresia noastră să fi fost mai puternică, ci din contra. Aceasta înseamnă că el ne dă în câteva cuvinte tot atâta viaţă cât altul în câteva pagini -- şi aceasta ni se pare triumful suprem al creatorului. Acelaşi fond în cât mai puţine cuvinte e mai puternic. Pană Trăsnea află că boala Elizei e lingoarea: "L-au luat de braţe şi l-au dus afară", atâta zice dl Brătescu-Voineşti, şi e de ajuns: am înţeles toată durerea şi spaima lui Pană. Câtăva vreme după moartea Elizei, întro seară, Pană, Moldoveanu şi slujnica lui Pană sunt adunaţi în faţa patului unde murise Eliza: durerea lui Pană izbucneşte întâiaşi dată în faţa lui Moldoveanu, dar Pană se resemnează: "Domnul a dat, Domnul a luat", zice el, "pe când Moldoveanu ieşea plângând fără a-i zice bună-sara". Cum s-ar putea zugrăvi mai puternic durerea şi compătimirea lui Moldoveanu? Pană e dat în judecată de d-ra Melicescu: "Ştiau şi copiii de şase ani de ce mizerabilul maltratase pe biata fată, statornică în virtute". Am aflat ce crede "opinia publică" despre Pană, tot zgomotul mahalalei, care e acel târguşor întreg. Saşinca, într-un moment de luciditate morală, are o mişcare de simpatie pentru Udrescu. Autorul nu ne spune nimic, dar o pune să facă ceva neobişnuit, să-i spună lui Udrescu: "Dragă, ia ceva pe dumneata: cam trage aici în pridvor". Elena Cioranu povesteşte lui Dănescu istoria tristă a nenorocirilor ei şi, la un moment: "Se opreşte câtva pentru a cere ajutorul batistei, ca să poată vedea o floare din perete pe care o priveşte de câtăva vreme cu stăruinţă", adică o îneacă plânsul, dar i-i ruşine de slăbiciunea asta, pe care caută s-o ascundă etc., etc. Avocatul Vasilescu îi istoriseşte lui Rizescu mijloacele prin care Beneş ameţeşte capul femeilor; Rizescu pune acestea în legătură cu purtarea lui Beneş faţă cu nevastă-sa... Se desparte de Vasilescu şi pleacă... "Ei! Ei! Păzeşte!, strigă cât poate un birjar, care numai printr-o minune nu-l calcă", şi e de ajuns ca să pricepem ce durere nebună a cuprins pe Rizescu. Rizescu sufere grozav: Şerb Călugăreanu, căruia îi dăduse banii Zincăi, a murit, şi banii sunt compromişi. Cum ne zugrăveşte autorul suferinţa lui Rizescu, care e esenţială în economia nuvelei? Iată: "În curte cocoana Zinca întreabă: -- Ai fost bolnav, maică, ori oboseala drumului? C-ai mai slăbit, eşti tras la faţă!" Să mai dau un ultim exemplu de zugrăvire prin efect. Microbul, torturat de camarazii săi, se înfurie şi el, bietul: ceva neaşteptat, comic. Unul propune să-l numească "Microbus furiosus"; se stârneşte un râs colosal, "şi râsul e boala lipicioasă: se ia de la unul la altul, până la aprodul cancelariei, care râde lângă uşă, ca prostul, cu mâinile peste gură..." Trăsătura din urmă completează tabloul şi-l luminează.

Dl Brătescu-Voineşti se foloseşte de antiteze, scoţând efecte puternice din cauza contrastului. Pană Trăsnea parcă n-a îmbătrânit deloc, a rămas acelaşi; dar grădina sa acum e veche de tot, trunchii s-au îngroşat, parcă e un parc!... Cât, deci, de departe e vremea când trăia Eliza! Pană Trăsnea e dat în judecată, vuieşte tot târgul. Când vine avocatul să-l vadă, "Pană ţine în mâna dreaptă un briceag, în mâna stângă un fir de tei şi în gură un altoi de trandafir"... Ce departe e el de viaţa reală! Şi ce nobile şi nevinovate preocupări are el, faţă cu acele ale târguşorului de oameni vulgari, parveniţi... Se judecă procesul lui Pană, e condamnat, el nu asistă la proces: în acele momente, "el îşi stropeşte liniştit tiparoasele"... Acelaşi efect!

Dl Brătescu-Voineşti zugrăveşte indirect, prin impresia ce o face lucrul zugrăvit asupra unui personaj. Prin aceasta ne dă, în acelaşi timp, şi lucrul ce vrea să zugrăvească, şi starea sufletească a unui personaj, şi raportul dintre personaj si ceea ce zugrăveşte. Iată câteva personaje zugrăvite prin impresia produsă de ele asupra altor personaje. "Iosif Dănescu priveşte pe Elena Cioranu şi i se pare că acest chip cu părul dat în sus, dezvelind toată fruntea mare, sub care strălucesc doi ochi negri, fără a fi frumos, are un farmec deosebit şi că tot deosebită e şi limpezimea glasului ei." "Nu-l poţi privi fără să-ţi vie să zâmbeşti, pentru că e o nepotrivire nespus de hazlie între micşorimea lui, între figura lui gravă: păr alb şi creţ, cu cărare la mijloc, barbişon şi mustăţi ca zăpada, mutră de ambasador --, şi între umblatul pe jos cu un cogeamite ghiozdan subţioară". "Tomaidi, întemeindu-se pe lipsa de mustaţă, pe pipernicia trupului şi pe ascuţimea vocii, susţinea că ăMicrobulî are cel mult cincisprezece ani; iar disproporţia dintre cap şi trup, creţurile de pe frunte şi de pe lângă ochi, seriozitatea şi mai ales oboseala zugrăvită pe întregul lui chip erau cuvintele care făceau pe Nababul şi pe Musicus să pledeze pentru părerea că are cel puţin treizeci." Dar iată un pasaj şi mai caracteristic pentru ilustrarea acestui procedeu, în care acelaşi Microb ne e redat mai mult decât prin impresia unui personaj (a lui Tomaidi) -- şi anume prin exteriorizarea acestei impresii, prin jucarea Microbului de către Tomaidi: Tomaidi face pe Microbul când acesta vine de la casierie:

"Tomaidi îşi ia pălăria şi iese, cerând mai întâi scuze pentru faptul că nici hainele sale, nici pălăria lui nu au "acea falsificare de respectabilă bătrâneţe a hainelor şi pălăriei Microbului". Apoi, deodată, deschide uşa cu zgomot, intră speriat, parcă l-ar urmări cineva, cu mâna dreaptă ţinând strâns un pachet de hârtie, iar cu stânga peste buzunarul pantalonilor. Vine până la masa şefului... pune hârtiile jos... scoate banii din buzunar, tot timpul aplecat spre dreapta, tot timpul tremurând, începe să numere... se încurcă... începe iar... iar se încurcă... îi cade pălăria... se întoarce răpede la dreapta, crezând că vrea să-l fure cineva... se necăjeşte că-i lipseşte o hârtie, pe care o găseşte subt un dosar... -- «Bravo! Bravo, Tomaidi! Admirabil!»", strigă ceilalţi... Apoi Tomaidi imită şi pe Lipescu, care primeşte banii din mâna Microbului. Câtă viaţă e aici! E, în acelaşi timp, zugrăvit Microbul tot, e zugrăvit Tomaidi, e zugrăvită cruzimea bacalaureaţilor.

Acest chip de a compune dă operei o viaţă intensă, pentru că, în fond, nu avem de a face cu un procedeu stilistic. Chipul acesta de a compune rezultă din bogăţia de viaţă ce caracterizează sufletul autorului. El nu vede numai un personaj într-un moment dat; el vede raporturile dintre personaje, impresiile ce-şi fac ele unul asupra altuia. Prin compoziţia aceasta, el "imită" viaţa.

Acest procedeu e aşa de natural dlui Brătescu-Voineşti, încât, când zugrăveşte mediul, acolo unde are nevoie să-l zugrăvească chiar pe larg, ca în În lumea dreptăţii, d-sa totuşi nu-l zugrăveşte independent -- pictură pentru pictură cum făceau naturaliştii --, ci în legătură cu stările sufleteşti, cu ocazia explicării acestor stări sufleteşti. Aşa, d-sa ne va zugrăvi complet viaţa de tribunal, păcatele judecătorilor, infamiile avocaţilor, ne va da tipuri reprezentative de triumfători etc..., spre a ne arăta motivele pentru care Andrei Rizescu se refugia în muzică, spre a ne arăta de ce neplăceri îl consolau terţetele alcătuite împreună cu nevasta sa şi cu Caselli. Cu chipul acesta, zugrăvirea mediului devine lucrul cel mai natural: autorul îl zugrăveşte pentru a ne spune: iată de ce chinuri uită Rizescu în serile când face muzică! Sau, în Două surori, mediul orăşelului -- clubul unde se plictiseşte şi se enervează Dănescu -- e zugrăvit pentru a arăta cât de mult e obsedat Dănescu de imaginea Elenei şi câtă remuşcare simte pentru greşeala făcută etc.

Dl Brătescu-Voineşti caracterizează ceea ce descrie, apreciind, fără ca să iasă din obiectivitatea cerută artistului: Iosif Dănescu a fost surprins de Elena Cioranu sărutând braţul surorii ei Sofia; Iosif Dănescu se plimbă ruşinat şi îndurerat în camera sa.

Cum ne zugrăveşte dl Brătescu-Voineşti tortura lui morală? Prin efect, mai întâi: îşi rupe nasturii cămeşii, care i se pare că-l strânge la gât... E un efect al emoţiei, înăbuşitoare de mare ce e. Dar dl Brătescu-Voineşti nu se mulţumeşte cu atâta. El vrea să ne arate imposibilitatea în care e Dănescu de a se linişti, şi atunci intervine el, autorul, şi zugrăveşte prin impresia sa (cum aiurea zugrăvea prin impresia unui personaj). Tot ce am spus eu mai sus d-sa condensează în chipul următor: "Nu e nici

Aşadar, toate procedeele dlui Brătescu-Voineşti s-ar putea rezuma în această tendinţă generală: A condensa cât mai mult stilul, spre a reda cât mai multă viaţă.

Iată un ultim exemplu de concentrare, care e poate cel mai strălucit din toată opera: am văzut că Rizescu, având nevoie de bani, prin o semiconştientă înşelăciune de sine, se convinge (pe jumătate) că Şerb Călugăreanu poate fi solvabil şi-i dă cu împrumut banii strânşi de Zinca Sărdăreasa pentru frumoasa ei nepoată de la Azilul "Elena Doamna". Cu onorarul luat de la Şerb, Rizescu face o călătorie de plăcere. Întors, află că Şerb a murit şi că banii sunt compromişi. Vine Zinca speriată, dar el o asigură -- fără să creadă în ceea ce spune -- că banii nu-s pierduţi. Zinca se linişteşte (linişte care trebuie să-i fie onestului şi sensibilului Rizescu ca un cuţit în inimă) şi, cu simpatie, îi spune:

"-- Aţi fost de v-aţi plimbat, coconaşul maichii? -- Da. -- Aţi fost departe? -- Am fost pe la Braşov, pe la Sibiu şi ne-am întors pe valea Oltului.

-- Frumos!... Eu nu m-am putut învrednici să mă duc niciodată, dar îmi spunea răposatul că e grozav de frumos la Braşov şi prin munţi.

-- Da, frumos de tot..." Atât!... Ce mustrare teribilă, involuntară, pentru Rizescu, în vorbele Zincăi subliniate de noi...

Dar dl Brătescu-Voineşti are un talent rar de a arunca o lumină orbitoare, printr-o singură propoziţie, adesea printr-un singur cuvânt. Totul este că ştie să pregătească efectul acestui cuvânt unic.

Cererea timidă a "unui om" (un biet bătrân), când să iasă pe poartă, să i se dea voie să ia o mixandră, că tare îi plac nevestei sale. Luxiţa, nebună, c-o haină de acum treizeci de ani, c-o pălărie a demult defunctei Saşinca, purtând pe uliţele Târgoviştei documentele stinsei ei familii, ea cu mintea stinsă! Ori florile de pe mormântul Elizei, albastre ca "marea de la Triest" (pe care a iubit-o atâta Eliza), comparaţie care e o evocare înduioşătoare. Ori Puiul murind, cu gheara strânsă în semnul crucii! Plimbarea colonelului, în "inspecţia" atât de zgomotoasă şi chinuit pregătită, de două-trei ori "de la o sobă Crăiniceanu până la altă sobă Crăiniceanu!" Radu Finuleţ, rănit de moarte, căzând "întâi în genunchi ca pentru o rugăciune, apoi pe partea dreaptă"...

În Carnetul unui judecător frumuseţea unor bucăţi stă în această găsire a cuvântului unic:

Voicu e dat în judecată, pentru că ar fi siluit pe o fată.

La judecătorul de instrucţie el se apără că a fost cu voia ei; ea, cu hotărâre şi cu răutate, îl acuză, dar, la evocarea iubirii lor trecute ("şi încă mi te jurai lângă crucea din valea Velinaşului"), fata, plângând în hohote strigă:

--"Voicule, mă omoară taica... V...oicule, mă omoară neica!"

La curtea cu juraţi: nişte flăcăi au ucis pe altul.

Inculpaţii sunt însoţiţi de mama lor. De faţă e şi mama celui mort. Aceasta vorbeşte cu ură şi cere răzbunare, dar, întorcându-se, vede pe mama inculpaţilor plângând, şi atunci:

-- Ori mai bine nu, zice ea, decât să pătimească şi măsa lor ce pătimesc eu..."

Şi apoi, un sprigăt de sfâşietoare deznădejde: --"Aaah! Tinco! Tinco! Şi drag mi-era şi mie să am flăcău la coasă!"

...Şi mi se pare curios atunci să găsesc la acest scriitor citaţii de proverbe, pentru a caracteriza acţiunea unui personaj: când Dănescu e surprins de Elena sărutând braţul Sofiei, de ruşine, ca să nu mai dea ochii cu Elena, care stătea peste drum de el, "într-o clipă de nesocotinţă, îşi ia hotărârea de a se muta"... Dar dl Brătescu-Voineşti adaugă:

"Zice un proverb românesc: Să te ferească Dumnezeu de curajul fricosului şi de bătaia ciungului". S-ar mai putea adăuga: "şi de hotărârea omului nehotărât" -- care sunt de prisos, slăbesc efectul, sunt o procedare neartistică.

Aceeaşi compoziţie, aş zice savantă, dacă n-aş şti că e datorită instinctului artistic, adică acelui instinct care conduce pe artist să aleagă din viaţă numai esenţialul caracteristic, aceeaşi compoziţie se vede şi în dialog, în care dl Brătescu-Voineşti nu este întrecut nici de Caragiale.

Nu voi vorbi de justeţea şi naturalul dialogului din opera dlui Brătescu-Voineşti şi nici de felul cum caracterizează dl Brătescu-Voineşti personajele sale prin ceea ce le pune să vorbească. Despre acestea am spus câteva cuvinte mai sus. Aici voi atinge numai o problemă de compoziţie.

Scriitorul, care nu face dialog, ci se mărgineşte să istorisească, nu dă viaţă şi nu redă personajul: nu-l arată, ne informează. Dar şi scriitorul care ar duce dialogul până la sfârşit, sub pretext că se ţine mai aproape de realitate, ar greşi tot atât de mult ca şi cel dintâi: ar scrie pagini întregi de prisos. După ce, din dialog, am văzut pe om întreg, scriitorul trebuie, la un moment, să întrerupă dialogul şi să istorisească el ceea ce a mai spus personajul. Sau, istorisind ce-a spus personajul, când într-un moment înseşi cuvintele personajului ar fi caracteristice, scriitorul trebuie să înceteze povestirea şi să lase să vorbească personajul.

În Două surori, Elena Cioranu povesteşte lui Dănescu viaţa ei. Autorul istoriseşte el ceea ce povesteşte Elena, dar la un moment, când vorbele Elenei sunt mai caracteristice, o pune pe dânsa să vorbească, apoi începe din nou să istorisească povestirea ei mai departe. În Pană Trăsnea, Pană istoriseşte avocatului Moldoveanu întâmplarea cu d-ra Melicescu. Povestirea aceasta e când directă, când istorisită de autor. Autorul redă numai acele şi numai atâtea vorbe ale lui Pană, câte sunt necesare pentru a reda exact starea sufletească în care l-a adus pe acest om afacerea neaşteptată şi nenorocită cu d-ra Melicescu. Apoi, când autorul istoriseşte ce-a mai spus Pană, istorisirea lui e luminată de tonul pe care, cu un moment mai înainte, l-am văzut în vorbele lui Pană. Uneori dl Brătescu-Voineşti începe istorisirea discuţiei personajelor cu înseşi vorbele lor, pentru a concretiza printr-o trăsătură ultimă, frapantă. De exemplu, în Două surori, conversaţia istorisită a Sofiei cu Dănescu, când ea vrea să-l captiveze, se isprăveşte cu aceste vorbe, chiar ale ei:

"Ah! Cum vă invidiez. Poftim: Nici un zgomot... o tăcere aşşşa de dulce etc..."

Dar este interesant de observat şi chipul cum utilizează dl Brătescu defectele de expresie ale personajelor. În vorbirea citată din Cocoana Leonora, unde logica frazei cam păcătuieşte, dl Brătescu-Voineşti alege cu fineţe numai acele incongruenţe care caracterizează specia "mahalagioaică".

Aceasta se vede şi mai bine când e vorba de cuvinte. În Contravenţie dl Brătescu-Voineşti zugrăveşte pe un mic negustor evreu, Iosif Bailer, care vorbeşte stricat româneşte. Poate alt scriitor l-ar fi pus să vorbească chiar aşa cum vorbeşte de obicei un Iosif Bailer. Dar aceasta ar fi fost neliterar şi neestetic: gândiţi-vă la chipul cum vorbesc evreii şi grecii lui Alecsandri. Dl Brătescu-Voineşti a procedat altfel: a ales numai greşelile de cuvânt caracteristice oricărui evreu care nu vorbeşte bine româneşte, a ales numai atâtea greşeli de cuvânt, câte sunt strict necesare ca să ne dea realitatea personajului:

"Iu totdeauna am spirt în casă; mai te doare un picior, mai te doare o mână, te freacă nevastă".

Iu şi nearticularea exactă a substantivului sunt ultimele lucruri pe care le mai păstrează un evreu. Aşadar, dl Brătescu-Voineşti, pentru a caracteriza prin limbă, alegând însuşirile cele mai generale ale limbajului stricat al evreilor, întrebuinţează acelaşi procedeu pe care l-am relevat când a fost vorba de chipul în care autorul caracterizează situaţiile, tipul sufletesc ori fizic al personajelor sale. Am văzut că el alege, dintr-o situaţie, dintr-un tip, ceea ce e caracteristic, ceea ce conţine în sine tot restul.

Această alegere, în toate privinţele, a ceea ce e general şi caracteristic, face ca tipurile dlui Brătescu-Voineşti să fie specifice, să ne intereseze ca personaje reprezentative ale unor întregi categorii psihologice ori sociale.

[modifică] VI

Un studiu -- şi încă, vai! atât de lung -- trebuie să se isprăvească cu una sau mai multe concluzii.

Să scoatem şi noi câteva. Acum un an, un critic impresionist recomanda tinerilor scriitori pe dl Brătescu-Voineşti ca pe un model de imitat... Dar ce să imite? Dar cum? Să imite spiritul de analiză, duioşia lui, distincţia lui? Dar aceste lucruri nu se imită. Poate tehnica lui, "ştiinţa" de a compune, de a face dialoguri, aşa cum am relevat-o în acest studiu? Dar această tehnică nu e decât exteriorizarea acelor însuşiri ale dlui Brătescu-Voineşti care-i aparţin şi care nu se pot imita. Să recomandăm tinerilor să împrumute procedeul de a zugrăvi prin impresia produsă de un personaj asupra altui personaj? Dar aceasta nu se poate decât, cum am văzut, dacă autorul vede deodată personajele şi raportul dintre ele.

O, nu, nu imitaţi! Există un scriitor care, pe cât se pare, a voit să imite pe dl Brătescu-Voineşti: el ne-a dat amănuntele neinteresante, nesemnificative ale vieţii unor babalâci -- tot ce se poate imagina mai deosebit de dl Brătescu-Voineşti --, crezând că imită pe Pană Trăsnea ori Neamul Udreştilor...

Mai bine să scoatem o altă concluzie: dl BrătescuVoineşti e un datornic care amână prea mult plata datoriei; el e dator literaturii române cu un roman, romanul momentului nostru istoric, căci, cântărind bine însuşirile tuturor scriitorilor de azi, nu văd pe altul care ar putea mai bine să ne facă acest dar.

Pentru aceasta, dl Brătescu-Voineşti are priceperea vieţii noastre specific româneşti. Ţară de prefaceri, ţară în formaţiune, ceea ce domină, sau, mai bine, ceea ce se degajează din toate fenomenele vieţii noastre sociale este acea distrugere a vechilor clase şi înceată închegare a altora, iar suferinţele rezultate de aici se reduc la acea inadaptabilitate de care am vorbit mai sus şi pe care dl BrătescuVoineşti a priceput-o şi a zugrăvit-o atât de bine. Iată prima condiţie, pe care dl Brătescu-Voineşti o îndeplineşte mai bine decât oricare alt scriitor român.

Iar însuşirile sale artistice, spiritul de observaţie, puterea de a crea tipuri şi mediul în care ele se mişcă, ştiinţa de a prezenta situaţiile dramatismului său, arta de a compune -- iată a doua condiţie pentru crearea romanului.