Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: Unitatea naţională

De la Wikisource

←←Cartea III: Servagiu

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul Cartea IV: Unitatea naţională (aprilie 1599 — iulie 1600) de Nicolae Bălcescu

Cartea V: Mirislău→→

Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 V 5 VI 6 VII 7 VIII 8 IX 9 X 10 XI 11 XII 12 XIII 13 XIV 14 XV 15 XVI 16 XVII 17 XVIII 18 XIX 19 XX 20 XXI 21 XXII 22 XXIII 23 XXIV 24 XXV 25 XXVI 26 XXVII 27 XXVIII 28 XXIX 29 XXX 30 XXXI 31 XXXII 32 XXXIII 33 XXXIV 34 XXXV 35 XXXVI 36 XXXVII 37 XXXVIII 38 XXXIX 39 XL 40 XLI 41 XLII 42 XLIII 43 XLIV 44 XLV

[modifică] I

Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi. Şi nu departe de aceste locuri, care îţi aduc aminte natura ţărilor de miazănoapte, dai, ca la porţile Romei, peste câmpii arse şi văruite, unde bivolul dormitează alene. Astfel, miazănoapte şi miazăzi trăiesc într-acest ţinut alături una de alta şi armonizând împreună. Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul. Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor.

Astfel este ţara Ardealului. Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ţinut. Cel dintâi va privi şi va cerceta cu mirare această puternică şi întinsă cetate naturală, scăparea neamurilor în epocile grele ale istoriei lumei. De oriunde vei veni, ai să urci mult spre a ajunge la dânsa şi nu poţi intra fără numai prin şapte porţi întărite de natură, lesne de apărat, foarte anevoie de cuprins. Politicul va admira feliurimea naţiilor şi a religiilor adunate din toate colţurile lumei pe acest pământ, unde Dumnezeu însuşi pare a le fi chemat, întinzând înaintea lor o masă aşa de îmbelşugată, cum şi minunatele instituţii democratice ce au ocrotit aceşti munţi, pe când despotismul le mătura din toată Europa. În sfârsit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelesagilor, care se arătă la leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirei. El va întâlni încă la tot pasul urmele de uriaş ale poporului crai aici, romanii, domnii lumei, căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Daciei ferice (felix Dacia), draga ţară a cezarilor.

Aci era Apulum, Salinae, Napoca, Patavium, Pretoria, Augusta, Aquae, Auraria, frumoase şi însemnate colonii romane, din care patru cu drept italic, şi cea mai vestită decât toate, Sarmisegetusa Regia, capitala lui Decebal, numită apoi Ulpia Traiana, de a cărei ruine plină e şi astăzi valea Haţegului. [2]Rămăşiţele templurilor, bazilicelor, apeductelor, băilor dau şi astăzi puternică dovadă de cultura cea mare în care ajunsese Dacia supt romani.

[modifică] II

Dar nu ţinu nici două veacuri înflorirea Daciei, şi împăratul Aurelian, la 274, îşi retrage legiunile dintr-însa şi o lasă în mâinile goţilor. D-aci înainte cumplite nevoi, în vreme de mai multe veacuri, copleşiră Dacia. Aflându-se în calea barbarilor, peste dânsa se vărsă mai întâi acel îngrozitor potop de neamuri care înecă toată Europa. După goţi, hunii cei groaznici, gepizii, avarii, bulgarii, pacinaţii, comanii etc. trecură asupră-i, până către sfârşitul veacului al IX-lea, dar fără a o putea însă îneca, fără a putea sili pe locuitori a-şi părăsi patria. În acele vremi grele, Ardealul mai cu seamă fu scutitorul naţiei române. În munţii lui scăpă locuitorii Ţării Româneşti, ai Moldovei când se văzură năpădiţi de barbari. De unde, când se mai limpezea locul de duşmani, ei se cobora la şesuri, către căminele lor. Era atunci, în veacul IX de la căderea avarilor, Dacia liberă, şi în vreme ce în Dacia Inferioară se întemeia banatul Craiovii, în Dacia Superioară se întemeia mai multe staturi române libere.

Pe la începutul veacului al X-lea domnea peste Ardeal, Banat şi Bihor ducii români Gelu, Menomorut şi Gladiu, când un nou neam barbar din Asia, ungurii, năvăliră asupră-le. Românii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După două lungi războaie, ducele ungurilor, Arpad, încă nu putu cuprinde Bihorul, ţara lui Menomorut, şi tocmai după moartea acestuia intră în stăpânirea ei cu drept de moştenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menomorut. Gelu, domnul românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte ungurului Tuhutum şi muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904). ,,Atunci românii, văzând moartea domnului lor, deteră mâna cu ungurii de bunăvoia lor şi îşi aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca."

Aşa românii, nu învinşi şi cuprinşi fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în ţara lor. Într-acest chip, după un război sângeros, intrară ungurii şi în Banat, unde domnea Gladiu.

La începutul domnirei ungurilor, soarta românilor fu mai blândă. Ei îşi păstraseră constituţiile lor provinţiale cu ducii lor proprii. Românii era atunci soţi ai ungurilor, iar nu supuşii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpânirea ungurilor şi pe lângă hotarele de miazăzi se afla ducaturi cu totul libere, precum era cele ale Făgăraşului, Omlaşului şi Maramureşului. În celelalte părţi ale Ardealului, supuse ungurilor, aceştia era foarte puţini; mai mult o armată decât o populaţie. Afară de dânşii, se mai afla atunci în Ardeal nişte oarde din acelaşi neam, ce locuia munţii de către rasărit. Aceştia erau secuii, ce se cred a fi rămăşiţe din oştile lui Atila. Ei era împărţiţi în scaune şi avea o organizaţie cu totul democratică.

Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheiza II şi aşezată de dânsul pe pământul numit crăiesc. Cu toţi ungurii, secuii şi saşii, românii, cu toate că mulţi din ei trecuseră în vecinele principate, rămaseră însă tot în mai mare număr în Ardeal şi îşi păstraseră, până în al XIII-lea veac, împreună cu simtimentul dreptului lor de moşteni ai ţării, încă multe drepturi şi pământurile lor. Dar jaluzia naţiilor ce vecuiau cu dânşii într-aceeaşi ţară, iar mai cu seamă de când ducii ungurilor se urcară la vrednicia de crai şi introduseră iobăgia, începură a trata pe români ca o naţie cuprinsă şi, după dreptul cuprinderilor de atunci, a-i despuia de pământurile lor, spre a şi le împărţi între sine şi a reduce pe moştenii ţării în starea de iobagi.

Românii nu suferiră în tăcere tirania şi reducerea lor din stare de naţie liberă la starea iobăgiei; dar norocul nu-i ajută şi toată răscoala nefericită îngreuie mai mult jugul lor. Astfel, încâ din vremea lui Ştefan, craiul Ungariei, în Banat, Optum, nepotul ducelui Glad, văzând tendinţele tiranice ale ungurilor, chemă poporul la arme şi, după un înfricoşat război, numai prin trădarea ginerelui său, Cinad, fu învins. Apoi, mai târziu, când jugul ajunsese şi mai greu, românii, reduşi acum toţi în stare ţărănească, se sculară în mai multe rânduri în veacul al XII-lea, al XIII-lea şi al XIV-lea. Istoria Ardealului şi a Ungariei după acele timpuri e plină de aşa-numitele răscoale ţărăneşti (tumultus rusticorum). Aceste răscoale nu erau numai ridicarea iobagului către stăpânul său, dar mai mult răscoala simtimentului naţional al unui popor chinuit de alt popor. De atunci ura neamurilor luă proporţii mari şi, în vreme ce această deosebire a sângelui slujea împilătorilor de pretext la tirania lor, în inima împilaţilor ea hrănea vecinica dorinţă a neatârnării.

[modifică] III

Jugul românilor din Ardeal se îngreuia mal mult pre an ce trecea nu numai din partea nobililor unguri, ci încă şi din partea popilor catolici. Era o întreită tiranie: religioasă, polilică şi socială. La 1366, Ludovic I, regele Ungariei, dedese voie nobililor să stârpească detot naţia română. [4]Această cruntă prigonire ajunse atât de nesuferită, încât, la 1437, românii apucară cu toţii armele împotriva tiranilor. Ei îşi aleseră povăţuitor pe Antonie Magnu. Ungurii chemară într-ajutor pe secui şi pe saşi, se conjurară împreună şi făcură legătură spre apărarea comună şi stârpirea românilor, întărind cu jurământ a lor legătură în 17 sept. 1437. Această legătură o mai întăriră încă în 2 fevruarie 1438 şi fu temelia constituţiei ce a domnit în Ardeal până în anul 1848. Dar ţăranii români, ajutaţi şi de puţinii nobili din neamul lor ce se mai păstrase, ţinură războiul mai bine de doi ani şi tocmai la 1439, căzând asupră-le toată puterea Ungariei, ei se liniştiră, după ce însă craiul Albert le dete libertatea de a se strămuta în verice loc şi vericând le va plăcea. Înălţarea românului Ioan Huniade la guvernul Ungariei şi aceea a lui fiul său Matei la demnitatea de crai opri furia ungurilor d-asupra românilor. Matei pedepsi încă cu crâncenie pe cerbicoşii nobili unguri din Ardeal, rebelaţi în contră-i, supt pricinuire că nu vor a se supune la un crai român. Vrând să dea satisfacţie cererilor poporului român de la 1437, el îl scăpă de dijmele ce plătea la popii catolici şi îl apără de asupririle nobililor. Craiul Matei, ca şi tatăl său, Ioan Huniad, spre a ridica naţia lor apăsată, nu ştiu face altceva decât a înmulţi numarul nobililor români. Această măsură fu slabă în adevăr, căci aceşti nobili sau era săraci şi neputincioşi a ţine frunte numeroşilor nobili, sau, de era bogaţi, dobândea interese protivnice mulţimei şi se îneca în aristocraţia maghiară, pierzându-şi naţionalitatea. Adevăr e că Corvinii, înălţaţi în mărimea lor prin unguri, care îi priveghea de aproape, ştiindu-i de sânge român, nu putea face mai mult. Ei nu putea şi de ar fi avut acele idei şi ar fi vrut să desfiinţeze regimul feodal sau să gonească pe unguri din pământul românilor şi să despartă acestora, din crăie, ţară deosebită. Cu totul împotrivă, ţintirile lor era să îngloteze pe toţi românii în acelaşi stat cu ungurii; pentru aceea ispitirile lor nenorocite de a cuprinde Ţara Românească şi Moldova.

Dar cu craiul Matei muri şi dreptatea, după spusa şi de astăzi a poporului în Ungaria şi Ardeal, şi asuprirea ţăranilor români crescu din zi în zi. La anul 1514 izbucni acea revoluţie a ţăranilor din Ungaria supt Doja, îngrozitoare prin crâncenia faptelor ei şi a pedepselor ce trase asupră-i. Românii din Banat, precum şi chiar nobilii români din Maramureş, luară parte l-această revoluţie. Ţăranii români din Ardeal, ce nu se mişcaseră, împărtăşiră pedeapsa celorlalţi şi pierdură dreptul a se muta de pe o moşie pe alta. Apoi se introduse şi cartea de legi a lui Verböczy, care legiuia: că ţăranul n-are nimic afară de simbria pentru munca sa (rusticus praeter mercedem laboris sui nihil habet).

Pedeapsa dumnezeiască nu întârzie a izbi pe aristocraţii unguri. Când puternicul sultan Soliman năvăli asupra Ungariei, ţăranii nu vroiră a se scula spre a apăra o patrie unde nu li s-a lăsat nici un drept; şi Ungaria căzu pentru totdeauna, împreună cu craiul său, în bătălia memorabilă de la Mohaci (29 august 1526). Banatul de atunci căzu cu totul în stăpânirea turcilor şi Ardealul rămase supt prinţi unguri, aleşi şi vasali ai Porţii. Această nouă epocă în care intră Ardealul fu şi mai fatală românilor. Atunci se iviră acele legi batjocoritoare pentru români prin care veneticii unguri şi soţii lor ocărăsc numele şi neamul lor, şi religia lor numai o suferă vremelniceşte, şi pe dânşii îi declară de hoţi, tâlhari şi vagabonzi în ţara lor, moştenită de la părinţi; legi care cu totul ăîiî depărtează de slujbe civile; nu le iartă a umbla cu sabie, paloş şi altă armă, pedepsind cu tăiere de mâna dreaptă pe acela la care se va găsi o puşcă; legi prin care nu le este iertat a purta haine de postav, nici pantaloni, nici cizme, nici pălărie de un fiorin, nici camăşă subţire; apoi alte nenumărate legi despre iobăgie vecinică etc.

Ura naţională a românilor în contra tiranilor unguri se întrupă atunci în oarecare individualităţi puternice, care, fără a simţi poate, se făcură organul ei. Astfel Ştefan Mailat, român din ţinutul Făgăraşului (1537--1541), şi mai apoi Gaspar Bekeş de la Caransebeş (1573--1575) şi Pavel Macikaşi (1586) clătiră torţa discordiei peste capetele ungurilor şi îi vătămă greu prin răscoalele şi războaiele ce aţâţară. Astfel viteazul domn al Moldovei Petru Rareş de zece ori năvăli în Ardeal (1528--1544), pustiind când pe saşi, când pe secui, când pe unguri, şi reclamând moşie părintească în acea ţară. Îndată după-aceea, Alexandru-Vodă al Moldovei şi Petru-Vodă al Ţării Româneşti intrară de mai multe ori (1550, 1552, 1553, 1556 şi 1557), mijlocind între deosibitele partide şi totdeauna pedepsind când pre unii, cănd pre alţii din asupritorii românilor. Aceste întâmplări făcură ca, în acest veac, românii dintr-o parte şi dintr-alta a Carpaţilor se frecară unii cu alţii, îşi vărsară durerile şi îşi aduseră aminte tradiţiile unui trai comun şi doriră înfiinţarea lui. De atunci, de câte ori un steag românesc se iveşte fâlfâind în vârful Carpaţilor, Ardealul întreg se înfioară: românii de nădejde, tiranii lor de spaimă.

Am văzut în cartea din urmă cum, schimbându-se lucrurile şi vremile, ajunse Ardealul în stăpânirea cardinalului Andrei Bathori, prietenul polonilor, al turcilor şi al lui Ieremia-Vodă Movilă din Moldova, toţi duşmani înverşunaţi ai lui Mihai-Vodă. Cea dintâi grijă a noului stapânitor fu d-a trimite un sol la Poartă, spre a încheia pacea, şi Poarta, după ce întoarse pe sol cu răspuns favoritor, nu întârzie a trimite în Ardeal un ceauş spre a trata de pace. Cardinalul se arătă dintru-ntâi că voieşte a sta neutru şi a fi totdeodată prieten şi cu turcii şi cu nemţii, cumpănindu-se astfel între ambele aceste părţi războitoare până să vază care îi va da mai mari foloase. Pentru aceasta hotărî a trimite o solie la împăratul. Acesta primise bine pe solii trimişi de Sigismund şi îi pornise înapoi cu condiţii moderate. [6] Abia ieşiseră ei din Praga, când împăratul află de revoluţia din Transilvania. Mâniat foarte, văzându-se înşelat astfel de uşurinţa sau viclenia ungurilor, el porni îndată pe doctorul Petzen cu poruncă să arestuiască pe soli, oriunde îi va găsi. [7] Aceştia ajungând la Thorn, aflară că Sigismund, cu ,,obicinuita sa uşurinţă de minte", [8] lăsase Ardealul cardinalului, şi hotărâră să nu meargă mai departe, până să afle voinţa cezarului. [9]Acolo îi ajunse Bartolomeu Petz şi îi puse să fŕcă jurământ de credinţă împăratului, şi ei nu se întoarseră în Ardeal decât mai târziu, după moartea cardinalului. [10] Dar în Ardeal, acesta revocase pe soli din însărcinarea lor şi trimise în locul lor la împăratul pe Kamuthie, care fu arestat de Petzen la Viena, iar cărţile lui i se luară şi se trimiseră împăratului.

Petz, sosind în Ardeal, găsi interesele stăpânului mult mai rău decât bănuia. Nobilii şi popoarele era foarte întărâtate împotriva Austriei şi erau cu toţii încredinţaţi că era mult mai bine pentru dânşii d-a se bucura de dulceţile păcii supt un prinţ pământean, care avea învoirea şi ocrotirea turcului, decât a avea de stăpân un strein, care să-i arunce fără îndoire într-un război sângeros. Cu toate aceste, cardinalul, cautând a câştiga vreme, scrise lui George Basta, generalul împărătesc, ce se afla cu oastea sa la Casovia, şi îl rugă d-a nu-l supăra şi lovi nici într-un chip, căci el voieşte a întări toate cele încheiate cu solii lui Sigismund de împăratul; că el n-avea alte ţintiri decât păstrarea păcii şi a bunei rânduieli în Ardeal; că astfel umbletele lui nu vor fi neplăcute şi nu va fi nevoie a întrebuinţa sila către un prinţ aliat al împărăţiei. Basta ascultă bucuros această rugăciune şi dete poruncă la ai săi d-a nu supăra nimeni hotarele Ardealului. Petzen se întoarse la Praga pe la sfârşitul lui aprilie. Cardinalul îi dedese o scrisoare către împăratul, prin care ruga pe m. s. a crede că el e gata la orice slujbă, mai cu seamă în ce priveşte interesul comun al creştinătăţii; că spre a sfârşi în pace pricea ce s-a ivit, el va trimite îndată soli cu deplină împuternicire.

El propunea încă ca, spre a strânge şi mai mult legătura sa cu împăratul, să i se dea în căsătorie princesa Maria-Cristina, care acum se învoise a se despărţi de Sigismund Bathori. [16] Această jună şi frumoasă princesă, jertfită prin o politică perfidă ca să fie soţia lui Bathori, după patru ani de suferinţe, acum, prin învoire cu soţul său, iscălise acturile prin care cerea papei a strica unirea lor. Pricinuirea fu neîmplinirea căsătoriei. Aceste acturi se atestară de cardinalul Andrei şi de alţi trei martori din partea prinţului şi patru din a princesei, între care era duhovnicul amânduror şi două dame din casa sa, de cele mai aproape de persoana sa. [17] Atunci se ivise în public multe fabule spre a tălmăci neputinţa fizică a lui Bathori. Unii ziceau ca el fusese legat prin farmecele unei babe fermecătoare, numită Ioana, care era a lui Ioan Koacock. [18] Alţii prepuseră că muma lui Ştefan Bocskai, dorind ca Sigismund să ia în căsătorie pe o fiică a ei şi neizbutind, căci vanitatea lui îl făcu a prefera pe nemţoaică, prin farmece îl legă. [19] Cardinalul porni atunci la Roma pe secretarul său Tomasi, mai pre urmă autorul a două scrieri despre acele timpuri, ca să vestească papei înălţarea sa pe tronul Ardealului, şi să-l roage a-i da iertare spre a se putea cununa cu Maria-Cristina. Papa, primind actele de despărţenie, strică căsătoria în 14 iulie (1599), într-un consistoriu; [20] dar Maria-Cristina era dezgustată de lume şi sătulă de suferinţe şi, neprimind propunerile cardinalului, lăsă Ardealul şi se întoarse la Gratz, lângă părinţii săi. De acolo se trase fără întârziere în monastirea Santa Maria d'Halla la Insbruck, unde se călugări. Ea avea d-abia 25 ani. Era o femeie frumoasă, cuminte, împodobită cu învăţături, iubeaţă, dar avu nenorocirea a fi născută arhiducesă şi osândită din naştere a sluji de instrument orb politicei familiei sale. Ea fusese mai întâi hotărâtă a se căsători cu posomorâtul bătrân, tiranul Filip II, craiul Spaniei; apoi i se schimbă nenorocirea, dând-o în căsătorie după Bathori. Astfel, în acea monastire, pieriră îngropate supt văl atâtea daruri strălucite ce împodobi acea nenorocită femeie, lăudată şi căită de toţi câţi au cunoscut-o.

[modifică] V

Împăratul nu răspunse la scrisoarea ce îi trimisese cardinalul Bathori prin Petzen şi porunci generalului Basta să se grijească de oaste, spre a intra în Ardeal. Asemenea, primind scrisori de la Mihai-Vodă, cum că el se teme de o trădare din partea lui Andrei şi că ar dori să se oştească în contra lui, îi trimise printr-un raguzean o bună sumă de bani. Cardinalul, văzându-se ameninţat din toate părţile cu mai multă grabă decât prevăzuse el şi îngrijat de primejdia în care se afla, ceru un ăbilet de liberă trecereî (sauf-conduit) şi trimise pe Gaspar Corniş la Basta, spre a câştiga vreme. Acest trimis arătă că: dacă împăratul nu primeşte o învoire pe care stăpânul său totdeauna a dorit, acest prinţ va fi nevoit, pentru apărarea sa, a-şi căuta un puternic protector; că el roagă pe m. s. împăratul să declareze curat de voieşte a trata pe cardinal ca un aliat sau ca un duşman; că un ceauş al Porţii, ce era lângă dânsul, îi făgăduia ajutorul şi prietenia sultanului, fără a cere mai mult de 10 mii galbeni tribut anual, în loc de 15 mii ce era mai nainte, şi că, neputând sta fără protecţie, se va declara pentru Poartă; dar că cardinalul, gândind mai mult la ceea ce cereau de la dânsul rangul şi calitatea sa, dorea mai bine să se unească cu împăratul împotriva duşmanului comun a numelui de creştin, decât a se arăta că jertfeşte intereselor sale particulare cauza religiei şi mântuirea şi libertatea patriei sale; că multe era mijloacele de împăciuire şi că trebuia a mai strânge nodurile printr-o nouă căsătorie cu casa Bathorilor, asupra căreia casa Austriei a vărsat atâtea faceri de bine; că cardinalul, văr primar cu Sigismund, se va sili d-a merita această alianţă prin jertfirea şi credinţa sa; şi că el dorea ca împăratul să binevoiască a-i da în căsătorie pe princesa Maria-Cristina; că atunci acest prinţ, rezemându-se pe această augustă căsătorie, va privi de aci înainte ca duşman nu numai pe turc, acest crud bici al creştinilor, dar încă pe toţi câţi vor izbi casa Austriei.

Basta fu puţin atins la inimă de aceste cuvinte şi, încredinţat fiind că cardinalul nu lucra cu bună-credinţă, răspunse trimisului cu aceeaşi prefacere: că stăpânul său trebuie a nădăjdui mult de la buna voinţă a împăratului; că el va face îndată cunoscut m. s. aplecările în care se afla cardinalul, şi că crede că va asculta bucuros propunerile acestui prinţ; că, afară de aceasta, el le va rezema cu tot creditul său.

Cardinalul, într-adevăr, nu era de bună-credinţă. Prieten al Poloniei, căreia era mult îndatorat, el nu putea să voiască serios alianţa cu împăratul. El ştia acum că căsătoria ce cerea era peste putinţă. El credea mai mult în turci, care îi mulţumea dorinţele şi îi făgăduia şi Ţara Românească. Lui îi trebuia însă oarecâtăva vreme spre a se înţelege bine cu turcii, polonii şi Movilă şi a se întemeia în ţară, a se îngriji de oaste şi a dobândi ajutoare de la aliaţi. El trimise spre acest sfârşit în Polonia pe Gavriil Banfi, unul din senatori, şi pe Ştefan Cacasiu de la Cluj, şi în Moldova pe Ioan, cu numele Nagy (Mare) din oraşul Köröbanya. Acesta era însărcinat d-a negocia o căsătorie între unica fată a lui Ieremia-Vodă cu Ioan Iffiu, fratele său din mumă. [26]

[modifică] VI

Acum cardinalul, crezând că a înşelat şi a adormit pe împăratul, vru să adoarmă şi să înşele şi pe Mihai-Vodă, de care simţise că nu e iubit, precum nici el nu-l iubea. Mihai-Vodă, într-adevăr, înţelese bine cât de primejdioasă e pentru dânsul urcarea cardinalului la domnia Ardealului. El desperase cu totul de a se mai putea acum împăciui cu turcul, [27] şi a se bate cu dânsul, având Ardealul duşman, îi era foarte cu greu. El începu a priveghea cu luare-aminte toate mişcările cardinalului şi află acurat: că acesta făcuse alianţă cu polonii, turcii şi Ieremia, şi că, înainte de toate, aliaţii asupra Ţării Româneşti şi asupra capului lui vor năpădi, că turcii se învoiseră a lăsa lui Andrei Transilvania şi Ţara Românească, scăzând şi tributul cu 5 mii galbeni, şi că, după povaţa şi sfaturile cardinalului, Poarta urzea acum curse private spre a-l pierde. Mihai înştiinţă de toate aceste pe împăratul, făgăduind că va goni pe cardinalul din Ardeal. [28] Afară de primejdia cu care îl ameninţa cardinalul, lui Mihai îi era ciudă mare, cum un popă (cum îi zicea el) să domnească peste o ţară aşa de frumoasă, de care el se credea mult mai vrednic şi pe care o iubea foarte. [29]

Cardinalul trimise la Mihai-Vodă pe Gaspar Corniş, pe care îl numise general mai mare peste toată oastea sa. Acesta fusese unul din sfetnicii lui Sigismund la anul 1594, când se ucise nobilii. El ura pe cardinalul Bathori şi partida turcească şi se temea de răzbunarea lui. Cu puţine zile înainte, el primise o înfruntare grea de la junele Iffiu, fratele vitreg al cardinalului şi al cărui tată pierise în acea ucidere de la 1594. Corniş avea drept a se teme că amnistia şi uitarea făgăduită de cardinalul nu va fi ţinută în seamă. Astfel inspirat, Corniş, spun că întâlnindu-se cu Mihai-Vodă, îl mai întărâtă încă asupra cardinalului, încredinţându-l de gândurile vrăjmăşeşti ale acestuia, şi îl întemeie mai mult în proiectul său d-a intra în Ardeal. Întorcându-se lângă cardinalul, Corniş îl asigură că Mihai-Vodă nu hrăneşte nici un cuget de duşmănie asupră-i şi nu bănuieşte nimic. [30] Nu mult după aceea, cardinalul trimise la Mihai-Vodă alţi doi soli, pe bătrânul George Ravazdi, unul din senatori, şi pe Nicolae Viteaz, bărbat însemnat şi care cunoştea limba românească, ,,spre a-i făgădui prietenie şi raport de bună vecinătate, cerând şi de la dânsul asemenea" . Mihai, necunoscând încă deplin cugetele împăratului şi crezând în sinceritatea cardinalului, se înduplecă a încheia cu acesta un tratat, punând în condiţie: ca cardinalul să nu se dezbine de împăratul, nici să se alieze cu turcii, ci, unindu-şi armele împreună, să poarte război împotriva lor. Acest tratat încheiat la 14 aprilie 1599 se iscăli de Mihai şi de zece boieri ai săi şi prin jurământ pe Evanghelie se întări. Apoi solii ardeleni, după o zăbovire de două luni în Ţara Românească, se întoarseră acasă.

Dar nu trecu vreme multă şi Mihai-Vodă se încredinţă de viclenia cardinalului către dânsul. El prinse un trimis al cardinalului ce mergea la turci şi, din cărţile ce se găsi la dânsul, se dovedi cum că cardinalul încheiase pace şi alianţă cu turcii şi cu Irimia-Vodă şi voia să-l răstoarne din tron, să-l prinză, pentru care sfârşit chibzuiau fiecare a-şi aduna oştile în tabără. Mihai, văzând că este astfel înşelat, se hotărî d-a le apuca înaintea vrăjmaşilor lui, a izbi până a nu fi ei în stare să-l izbească. Deci începu a aduna şi a scrie soldaţi numeroşi, parte mare din poloni, cazaci, sârbi. El scrise împăratului toate faptele cardinalului, arătând că va să-l răzbune despre dânsul şi să cuprinză Ardealul, cerând pentru aceasta de la maiestatea sa să contribuiască cu 30 mii talere pentru plata oştilor şi 10 mii puşti. În vremea aceasta, spre a nu insufla bănuieli cardinalului, răspândi vorba că aceste gătiri de oaste le face împotriva turcilor.

[modifică] VII

Cu toate aceste, faima, adesea prevestitoare adevărată a nenorocirilor ce ameninţă, începu a se lăţi, aţâţând toate vorbirile, spăimântând toate feţele, vestind că acele pregătiri de război ale lui Mihai-Vodă nu se fac împotriva turcilor, ci împotriva Ardealului. [36] Atunci prinţul Andrei porni un sol la Casovia, spre a întreba pe generalul Basta dacă e adevăr că Mihai-Vodă pregăteşte o revoluţie şi fierbe în duhul său proiectul d-a-l goni şi d-a stăpâni Ardealul. Basta, ascultând vorbele acestui trimis, răspunse foarte simplu că gândurile lui Mihai îi sunt necunoscute şi că cardinalul îl poate întreba pe el însuşi de ceea ce pregăteşte. [37] Cardinalul se hotărî atunci a trimite la MihaiVodă pe senatorul Pancratie Sennyei, spre a iscodi gândurile lui. Mihai primi pe sol cu multă bunăvoinţă şi cinstiri, în palatul său de la Târgovişte, încunjurat fiind de soldaţii săi. Sennyei ceru de la dânsul: d-a nu lăsa pe prinţul Andrei în cumpănă între temere şi nădejde; d-a împrăştia printr-o declaraţie cu inimă curată zgomotul rău ce alerga nu numai în Ardeal, dar încă în toate părţile din afară. Mihai, văzând proiectele sale descoperite, se simţi în nevoie d-a înşela pe duşmanul său, spre a nu fi însuşi înşelat şi pierdut de dânsul. El protestă cu multă înfocare, înaintea lui Sennyei, împotriva nedreptelor bănuieli ce cardinalul are asupră-i; el aduse aminte de jurământul ce a făcut că va păzi pace şi prieteşug cu Ardealul şi că aceasta i-o povăţuieşte şi interesul său; el adăogă protestaţii şi jurăminte că astfel va urma şi în viitor, declarând în sfârşit că el stă gata a trimite în Ardeal pe soţia şi pe fiul său, Pătraşcu, ca zăloage ale credinţei sale, numai cardinalul să trimiţă pe frate-său, Ştefan Bathori, la Turnu Roşu, lângă hotarul Ţării Româneşti, spre a-i primi, şi să se îndatoreze că va pune pe fiul său să înveţe limba latinească şi că va purta grijă pentru siguranţa şi buna petrecere a familiei sale, după cum o cere datoria şi prieteşugul. [38] Istoricul Bethlen, în cuvântul ce pune în gura lui Mihai în această împrejurare, pretinde că el ar fi zis că, de va intra în Ardeal, să-l ducă Dumnezeu a mânca trupul femeii sale şi a bea sângele fiului său. Nouă ne vine cu greu a crede la acest jurământ, când ştim cât de mare era credinţa sa şi cât de puternic inima sa, ca toate inimile de leu, îşi iubea familia. Credem mai mult sau că aceste cuvinte sunt nişte exageraţii ale analiştilor unguri contemporani, sau că Sennyei chiar, care şi el era tainic duşman al cardinalului, a adaos de la sine aceste cuvinte, spre a insufla călugărului o încredere oarbă în Mihai-Vodă. Gaspar Corniş încă declară că el îşi pune capul că Mihai-Vodă n-are nici un gând de vrăjmăşie. Astfel crezuţii prinţului Andrei slujiră mai mult a-l înşela decât chiar duşmanul său Mihai-Vodă. [39]

Într-acest chip Andrei Bathori se înşelă; şi, încredinţat acum că Mihai-Vodă nu cugetă rău asupră-i, îi dete voia cerută de acesta d-a cumpăra în oraşele săseşti arme, praf, trâmbiţe, steaguri şi tot ce trebuia pentru război şi de a le trece în Ţara Românească. [40] Asemenea el îngădui la vro câţiva unguri, precum George Mako şi frate-său Grigore, Francisc Lugaciu, războinici viteji şi cercaţi, şi la mulţi alţii, a intra în slujba lui Mihai-Vodă , dorind ei a se bate supt dânsul. Dar această încredere ce avea în Mihai nu opri pe cardinalul d-a lucra cu şi mai multă înfocare cu aliaţii săi întru înfiinţarea planurilor comune. El se învoi pentru încheierea păcii şi alianţei cu turcii prin Mustafa, solul turcesc, şi ceauşul Uşaim, care de câtăva vreme se afla în bună cinste petrecând la curtea lui; dintr-altă parte se înţelese cu Ieremia-Vodă şi cu polonii ca fiecare, strângându-şi oştile în tabere, să stea gata a-i veni într-ajutor. El însuşi îşi adună oştile, punând tabără la Sas-Sebeş, şi aşteptă numai sosirea aliaţilor săi, spre a se porni împotriva lui Mihai.

În vreme ce cardinalul, fără grijă, până să-i vie aliaţii, îşi petrecea timpul plimbându-se prin munţi, vânând la păstrăvi şi desfătându-se prin mâncări şi băuturi, armia lui, ce sta în nelucrare la Sas-Sebeş, începu a cârti şi a se plânge, mai cu seamă nobilimea. Fiecare după caracterul său striga şi zicea că-şi pierdeau vremea într-o nelucrare nefolositoare şi ruşinoasă; că se ruinau acolo nefăcând nimic; caii slăbeau şi ei nu puteau merge să îngrijească de trebile casnice ale lor; că e necuviincios lucru, în vreme ce erau în siguranţă, fără duşman de nicăiri, de a-şi petrece vara închişi în tabără, topindu-se în moliciune. Cei mai limbuţi nu respecta nici pe prinţul, nici pe sfetnicii săi; ei striga că cardinalul era fricos, nesocotit, nehotărât şi leneş, şi că, obişnuit fiind la trândăvie călugărească şi la o viaţă delicată şi singuratică, el nu ştia ce trebuie unei armii şi ceea ce cerea interesul statului; că el a luat domnia fără să ştie ce ar putea mântui republica şi cum şi cu ce se face războiul. Cardinalul, cum auzi aceste cârtiri ale ostaşilor, se îngriji foarte, şi îndată, lăsând în tabără numai pe pretorieni şi trupele mercenare, dete la toate celelalte oşti voie de a se întoarce pe la casele lor. Astfel, nu oarba încredere în Mihai-Vodă, ci temerea sa de cârtirile oştenilor săi făcu pe cardinal a strica lagărul şi a se dezarma deocamdată.

[modifică] VIII

În vremea aceea, sosi în Ardeal la Alba-Iulia (20 aug. 1599) germanu Malaspina, episcopul de Caserta, ca nunţiu apostolic pe lângă cardinalul. Acesta fusese, cum ştim, în aceeaşi calitate în Polonia, unde, din reaua-credinţă a lui cu care se purta, îşi trase hula tuturor, şi polonezii făcură un joc pe numele lui, ce însemna spin rău, zicând: ,,Niciodată nu poate fi spin bun, măcar deşi ar fi trimis de la Roma". El era într-adevar un ambiţios şi intrigant mare, cautând prin toate chipurile a dobândi pălăria de cardinal, ce foarte mult o dorea. După o şedere de câţiva ani în Polonia, desperând de a-şi vedea dorinţa împlinită, trecu în Ardeal, pe care teatru atunci se petrecea multe intrigi. El dorea în tot chipu să câştige favoru împăratului, ca printr-însul să dobândească cardinalatu. [46] El se sili a face pe Andrei Bathori să înţeleagă cât este de urât şi ocărâtor pentru dânsul, fiind creştin şi cardinal încă, să se alieze cu turcii împotriva creştinilor şi a papei; că el trebuie a se teme de mânia papei şi a sfântului colegiu şi de răzbunarea împăratului şi a tuturor creştinilor. El îi făgăduia încă că va mijloci la papa ca să-i dea voie a se căsători, ca să nu se stingă astfel familia Bathoreştilor.

Un analist ungur de pe atunci, anume Szamosközy, pretinde că prinţul Andrei se lăsă a se convinge de aceste cuvinte ale lui Malaspina şi se făgădui că va strica alianţa cu turcul, cu atât mai mult că aceştia pretindea ca să le dea înapoi cetăţile de margine Lipova, Ieneu şi alte treceri vecine. Zicea numai că, temându-se de împotrivirea locuitorilor, voia ca să fie aceasta secret până la epoca adunării dietei; [47] iar pentru încheierea acestei alianţe, porni îndată pe Ştefan Cacasiu la împăratu; [48] şi că apoi, chemând la sine pe solii turci, le declară că voieşte război cu Poarta. Istoricul Bethlen face bine de a se îndoi, observând că ceilalţi analişti tac despre aceasta şi că solii săi lângă sultanul, Nicolae Gavay şi Francisc Budai, nu se întoarseră de la Poartă decât după intrarea lui Mihai-Vodă în Ardeal.

Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era deloc sincer în făgăduielile sale. O dovadă despre aceasta încă este că, în vreme ce el protesta de hotărârea lui d-a se alia cu împăratul, el scria lui Ioan Zamoisky, cerând poveţi şi protestând de voinţa lui de a ţine cu Polonia. Zamoisky îi răspunse, în 23 septemvrie (1599), ca să să grăbească a trimite o ambasadă la staturile Poloniei, cerând protecţia lor pentru dânsul şi pentru provincia sa. [49] Este adevăr că toţi actorii acestei scene umbla căutând a se înşela între sine unii pe alţii: Andrei Bathori însela pe împăratul, pe Mihai, pe Basta şi pe Malaspina; împăratul însela pe cardinalul, pe al căruia trimis, Cacasiu, îl primi foarte bine la Pilsna, unde se dusese, şi-i dete nădejdi că va încheia în curând tratatul cerut, şi într-aceeaşi vreme trimitea instrucţii tainice la Mihai-Vodă şi la generalul Basta, ca să se înţeleagă împreună spre a intra cât mai în grabă în Ardeal şi a goni d-acolo pe cardinal. El încă înşela şi pe Mihai-Vodă, lăsându-l a nădăjdui mult, dar bine hotarât a se sluji de dânsu ca de un instrument şi a nu-l lăsa a se întemeia în stăpânirea Ardealului. Mihai-Vodă căuta a înşela pe cardinalul şi într-aceeaşi vreme voia a înşela pe Basta, intrând în Ardeal înaintea lui, cum şi pe împăratu, fiind hotărât a păstra această ţară supt cârmuirea lui. Basta asemenea voia să silească în toale chipurile spre a dobândi el, iar nu Mihai, cârmuirea Ardealului; în sfârşit, Malaspina umbla să înşele pe toată lumea, vânând în toate părţile mult dorita pălărie de cardinal. Acest chip viclean de a lucra — deşi în ziua de astăzi, când ideile morale sunt mult mai dezvoltate, este oarecum iertat, decorându-se cu numirea de diplomaţie şi înşelăciune de război — datoria istoriei, această conştiinţă a neamului omenesc, este de a-l osândi. Mihai-Vodă, din toţi, este mai lesne de iertat, el era ameninţat cu viclenie în cârmuirea şi patria sa şi era nevoit a se apăra cu aceleaşi arme cu care era izbit; ambiţia lui încă avea un scop mult mai nobil şi mai înalt decât a celorlalţi: el ţintea a regenera naţia sa.

[modifică] IX

Mihai-Vodă, aflând de tabăra cardinalului de la Sas-Sebeş, trimise în Ardeal pe banu Mihalcea, sfetnicul său de-aproape, şi pe George Raţ, sârb cu neamul şi cu numele, spre a cerceta puterile şi gândurile lui Andrei. Sosind lângă acest prinţ, ei îi declară că Mihai-Vodă voieşte să năvălească în Bulgaria în vreme ce Ibraim-Paşa războia în Ungaria, după cum făcuse cu izbândă în anul trecut, şi că ar dori pentru aceasta să nu i se întâmple în lipsă vro primejdie din partea Ardealului. Cardinalul încredinţă pe trimişi că Mihai-Vodă poate fi sigur că nu i se va aduce nici o stânjenire la întreprinderile sale; pe lângă acest răspuns, trimişii raportuiră lui Mihai că în tabăra de lângă oraşul Sas-Sebeş Andrei avea numai nişte pretorieni şi oarecare oşti mercenare, iar oastea ţării ăse licenţiase din pricina sărbătorilor şi fiind fără grijă de vrăjmaşi.

În acele zile, Mihai-Vodă trimisese lângă Rodolf cezarul unul din boierii săi, anume Stoica, boier ales, înţelept şi de cinste al ţării, ca să dea poruncă lui George Basta cu oştile sale ca să se unească la Casovia cu garnizoanele germane şi, cu Ştefan Bocskai, împreună cu oştile Varadinului, să cază cu toţii asupra Ardealului, în care el, Mihai, va năvali într-aceeaşi vreme, şi astfel Andrei, silit fiind a-şi împărţi oştile, să nu poată respinge şi pe unul şi pe celălalt duşman. Cezarul, trimiţând pe Stoica la Szathmar, îi răspunse că va afla voinţa sa de la vice-craiul de la Casovia. Cu toate aceste, trimise cărţi lui Moise Szekeli, căpitanul Szathmarii, poruncindu-i d-a da la vreme tot ce va fi trebuincios. [50] Generalul său George Raţ aduse încă lui Mihai o sumă de bani din partea împăratului şi el se puse atunci a-şi aduna oastea şi a-şi pregăti expediţia ce avea în gând, răspândind mereu vorba că se găteşte împotriva turcilor.

Autorii contemporani vorbesc astfel de armata lui în această epocă: ,,Slujesc de soldaţi acestui voievod, afară de români, a căror vitejie o cunosc bine turcii din vremea viteazului lor căpitan Dracola, mulţi unguri, ardeleni, câţiva arnăuţi, greci, bulgari şi sârbi. Are puţini puşcaşi, de care se află în lipsă şi ardelenii, căci aceste popoare şi mai cu seamă ungurii se bat mai voios cu săbiile şi călări cu suliţile, şi cu mare îndrăzneală arăt faţa la vrăjmaşi."

Mihai îşi iubea ostaşii şi cea dintâi a lui îngrijire era pentru dânşii. Totdeauna în mijlocul lor, făcându-le necurmat căutare, cercetând trebuinţele lor, când arătându-le familiaritatea unui camarad, când vorbindu-le cu puterea şi mărimea unui domn, când cu dragostea unui părinte, el fermeca şi răpea mintea şi inimile ostaşilor. Vitejii din toate părţile şi din toate naţiile alerga cu entuziasm supt steagul unui erou care le făgăduia biruinţe slăvite, căci ei ştia bine că el îşi ţine făgăduiala, şi înfocarea lor era aşa de mare cât si încrederea lor. Cu un asemenea căpitan ei erau gata a întreprinde tot, siguri că vor izbuti. Ei era mândri de dânsul şi mândri de ei înşişi, gândind că fac parte dintr-o armie nebiruită. Românii, precum şi moldovenii, îl urma îmboldiţi mai mult din datorie şi dragoste către patrie, pe care el o făcuse atât de glorioasă şi făgăduia de a o face pe atât de mare. Sârbii, bulgarii, grecii, arnăuţii alerga la dânsul ca către un înger de libertate şi de mântuire pentru neamul lor. Cazacii, polonezii, ungurii se întocmea supt steagul lui, unii povăţuiţi prin admirarea lor pentru un mare erou, alţii împinşi prin dragostea războiului şi a foloaselor ce aducea ostaşilor, alţii, ca mai toţi vitejii, căci inima lor era aprinsă de acea nobilă dragoste a gloriei, care împinge pe om la moarte ca să dobândească nemurire.

Într-aceea, în cursu lui septemvrie, Mihai-Vodă trimise alţi doi boieri, anume unul vistierul Damian şi celălalt Preda, ca să ceară, în numele lui, o trecere sigură prin mijlocul Ardealului în Ungaria, unde îl cheamă împăratul în ajutor împotriva puternicului Ibraim-Paşa, făgăduind a trece prin Ardeal fără a vătăma pe nimeni. Dar cardinalu răspunse că nu crede că vro primejdie aşa mare ameninţă creştinătatea, încât să aibă trebuinţă de ajutorul lui Mihai, îndemnându-l în orice caz a trece mai bine cu armia sa Dunărea, în Bulgaria, după cum îi era gândul, şi va face prin aceasta o diversie mult mai folositoare creştinilor.

D-abia se întoarseră aceşti boieri lângă Mihai-Vodă şi el trimise din nou cardinalului pe Mihalcea, banul Craiovii, şi pe George Raţ, căpitanul gvardiilor sale, spre a-i vesti că după povaţa ce i-a dat el, este gata să treacă Dunărea spre a pustii Bulgaria. Dar cu toate acestea, Andrei nu se încrezu şi porni la Mihai pe George Palatici, om foarte dibaci, ca să-l încredinţeze că pacea încheiată cu turcii şi cu tătarii este numai o prefacere, până să-i vie bine a se declara duşmanul lor, aceea ce nădăjduieşte a o putea face curând; şi că el voieşte a cultiva cu dânsul sfintele drepturi a unei bune vecinătăţi şi a unui prieteşug nesiluit. Mihai, care ştia acum ce temei au cuvintele lui Andrei, răspunse că şi el voieşte să trăiască în bună unire cu prinţu Andrei. Mihai lucră cu atâta taină, încât, împărţindu-şi armia în deosebite locuri, nu lăsă lui Palatici să vază fără numai trei sute pedestraşi din gvardiştii săi. [56]Întorcându-se lângă cardinalul, Palatici îi raportă răspunsul lui Mihai, adaogând că n-a văzut la dânsul nici o pregătire de război. [57]

Cardinalul, sigur acum că Mihai va sta în linişte şi că a câştigat astfel timpul trebuincios pentru înfiinţarea proiectelor sale, crezu că va putea acum a-şi căuta şi a se desface de împrotivnicii săi dinlăuntru şi a răzbuna uciderea fratelui său Baltazar. Cu toate că la alegerea sa de prinţ el jurase, pentru dânsul şi pentru fratele său Ştefan, uitare desăvârşită şi că nu va căuta nici răzbunare, acum umbla a prigoni supt alte pricini pe acei ce-i credea ca sfătuitori ai acestei ucideri; astfel era Ştefan Bocskai, Gaspar Corniş, George Ravazdi şi alţii. Punând pricină că Bocskai nu a intrat în Ardeal când a fost chemat, cardinalul ocupase cetăţile Deva şi Gorghiu, ce era în stăpânirea lui Bocskai. Asemenea Ştefan Bathori trăgea la judecată pe sus însemnaţii sfătuitori ai osândei lui Baltazar, cerând ca să-i întoarcă starea acestuia, ce Sigismund Bathori o împărţise între dânşii. Drept aceea cardinalul convocă dieta pentru 18 oct. (s. n.), ziua Sf. Luca, la AlbaIulia, spre a hotărî despre aceste pretenţii ale lui şi ale fratelui său. [58]În vremea aceasta, Sigismund Bathori, după o petrecere d-abia de câteva luni în Polonia, scrise cardinalului că i s-a urât cu traiul în ţară streină şi doreşte a intra în Ardeal, spre a trăi o viaţă liniştită. Cardinalul, temându-se cu tot dreptul de un om atât de neastâmpărat, îi răspunse printr-un catren (în patru versuri), povâţuindu-l a sta liniştit, şi îi refuză cererea. [59]

[modifică] X

Într-aceea Ieremia-Vodă din Moldova făcu ştire cardinalului că Mihai-Vodă voieşte a intra în Ardeal cu oşti grele, şi tot într-o vreme, Ioan Maro, sârb de neam, dar nascut şi crescut în Ardeal, care, cunoscând bine limba românească şi latinească, se afla în slujba lui Mihai-Vodă ca secretar şi cunoştea proiectele lui, scrise cardinalului că să nu crează încredinţările lui Mihai, căci el are de gând a năvăli în Ardeal şi a cuprinde această ţară, pentru care sfârsit îşi adună toate oştile. [60] Andrei Bathori porni îndată la Mihai-Vodă în solie pe Tomas Csomortany, om ager la minte, ca să caute prin toate chipurile a descoperi proiectele lui Mihai. Csomortany sosi la Bucureşti sâmbătă spre seară, 11 octomvrie, şi îndată avu audienţă de la Mihai-Vodă, şi după câtăva vreme de vorbă, luând cuvântul domnului, se întoarse a doua zi, duminică, către cardinal cu un răspuns pacinic. Despre această solie analiştii contemporani se deosebesc între sine. Cronica română şi unii din analiştii unguri pretind că cardinalul însărcină pe Csomortany a spune lui Mihai a-şi lăsa ţara şi scaunul, căci apoi de nu, va fi izgonit de dânsul şi de turci şi va încăpea în mâna acestora. Se vede că cardinalul îşi dete astfel pe faţă gândirea sa, sau pentru că credea că peste puţin va fi în stare a o pune în lucrare, fiindcă îi şi sosise acum nişte cete de polonezi şi moldoveni într-ajutor, sau că a vrut a speria pe Mihai şi a mai dobândi un repaos de câtva timp. Aceiaşi analişti unguri spun că Mihai-Vodă, auzind vorbele lui Csomortany, se înfurie şi era cât p-aci a da morţii pe aducătorul acestei obraznice solii, dar că, stapânindu-şi mânia, el gândi că e mai bine a respecta dreptul gintelor şi a căuta a răzbuna acest afront asupra lui Andrei, de la care i-a venit, decât asupra solului. Pentru aceea răspunse acestuia cu vorbe dulci şi bune, făgădui a fi îngăduitor întru toate şi nu-l lăsă a descoperi pe fizionomîa lui nici un semn care să-i arate cugetul. Astfel, acest minunat bărbat ştia, când vroia, a se stăpâni pe sineşi şi a-şi învăli astfel proiectele, încât nimeni să nu le poată pătrunde.

Dar un alt analist, Ambrosie Simigianus, pretinde: că Andrei propuse lui Mihai a-i da azil în Ardeal dacă turcii vor voi a-l goni din Ţara Românească, şi până să-şi facă pace cu dânşii; că Gaspar Corniş, duşman cardinalului, răstălmăci altfel vorbele acestuia — în înţelegere fiind cu Csomortany, care şi el era tainic partizan al lui Mihai, în slujba căruia comandase nişte oştiri — puse pe acesta a spune lui Mihai că i se porunceşte d-a ieşi îndată din Ţara Românească, altmintrelea va fi prins de turci, fiind el o stavilă între alianţa cardinalului cu turcii.

Simigianus ca şi Szamosközy bănuiesc că Gaspar Corniş cu Pancratie Sennyei, unul din senatori, şi cu mulţi alţi din cei mari ai Ardealului, mai cu seamă din cei compromişi cu Sigismund Bathori în uciderea nobililor la 1594, temându-se d-a cădea jertfă lui Andrei şi Ştefan Bathoreşti, chemară pe Mihai-Vodă a intra în Ardeal. Cel din urmă analist pretinde că adesea mulţi au auzit pe Gaspar Corniş zicând: ,,Când tai un cap din Bathoreşti, îndată se iveşte altul în loc, dar voi face astfel de bine că m-oi mântui pentru totdauna de această pieire". [66] Aceste învinovăţiri, precum şi altele ce vom vedea mai la vale, nouă, după cum şi altor istorici unguri şi streini, nu ni se par destul de temeinice ca să putem încheia şi acuza pe Corniş şi pe soţii lui de trădare către neamul lor. Fără îndoială că aceştia nu iubea pe cardinalul, de care avea a se teme, dar mai toţi ungurii simţea ca dânşii; şi de la simtimentul de ură până la trădare e încă mult.

[modifică] XI

Mihai-Vodă, iarăşi, nu avea trebuinţă de ajutorul unor trădători dintre nobili, când avea în parte-i pe toate popoarele Ardealului. Românii, poporul cel mai numeros dintr-această ţară, de mult aţintise ochii spre dânsul cu credinţa nădejdii şi îl aştepta ca pe un mântuitor, spre a-i scăpa de tirania aristocraţilor unguri. Într-adevar, printr-o fatalitate a lucrurilor, asuprirea ungurilor ardeleni asupra iobagilor lor români se adăogă într-o progresie crescătoare de ce se mai apropia ceasul ursit spre pedeapsa ei. Într-o cronică săşească după acele timpuri, citim, la anul 1592, acestea: ,,Foarte adevărat este ceea ce zice Livie (în cartea IV, decada 4), îmbuibarea şi zgârcenia sunt ciumele care răstoarnă toate împărăţiile cele mari. În ambele acestea se deprindeau nobilii foarte tare, mai ales Chendeştii atâţia bani storceau de la iobagi, încât nimărui nu îi era iertat a lua bani împrumut sau alte soiuri de hrană decât numai de la el. Apoi vinurile ce le da iobagilor era foarte acre, fără gust şi nici de o treabă; asemenea şi grâul era muced şi tărâţos, şi totuşi cu preţ mare; carnea de bou, de oaie, sau era de vită bolnavă, sau de mortăciune, pe care iobagii, măcar că nu le putea nici gusta, era siliţi a le plăti cu preţ destul de mare; nu căuta nime la milă, nu la sărăcia plebei cei mai ticăloase, nu la Dumnezeu, ci fâcea fiecine ce voia. Fiecare era crai sau principe etc.

Chendeştii, spre a-şi asigura lucrurile sale, trimitea scrisori în toate părţile, ca principii, pe aceştia îi urma alţii, astfel încât şi cei mai trenţuroşi nobili deprindeau tiranie şi răutate asupra sărmanilor ţărani ş. c. l., ş. c. l. Te uiţi, Doamne, şi rabzi! Faimos au fost şi Francisc Alardi, ce locuia la Mureş lângă Sân-Paul, şi bătrânul Bogatie, cămătari şi sfărnari foarte avuţi, carii au întreprins cea mai mare tiranie cu ticăloasa plebe." [67]

Aceste se urma la 1592, înaintea războiului. De 7 ani de când urma ne-ncetat războiul, chinurile şi nevoile românilor crescuseră peste măsură, încât inima lor acum fierbea de dorinţa d-a-şi vărsa focul răzbunării peste capetele tiranilor lor, domnii Ardealului.

Deosebit de români, pe care, în lipsă de alte pricini, legătura sângelui i-ar fi silit a sta mai bine cu fraţii lor din ţară decât cu neam strein, chiar saşii şi secuii erau cu totul în favorul lui Mihai-Vodă. Oraşele săşesti, ostenite şi nemulţumite de domnia ungurească, aplecate din natură către împăratul Germaniei, spăimântate încă de câtăva vreme de ura cea mare ce le hrănea cardinalul şi de ţintirile lui d-a-i reduce cu sila la legea papistăşească — după făgăduiala ce dedese papei, nădăjduind a intra astfel în favorul acestuia — sau a-i stârpi cu totul, se pleca bucuroşi către Mihai-Vodă, care zicea că cuprinde ţara pentru împăratul. Ei aflaseră că la Alba se şi ridicase în piaţă 7 ţepi, în care Andrei vroi sa tragă pe cei 7 judecători saxoni înainle de 18 octombrie, ziua hotărâtă pentru deschiderea dietei, la care aceştia trebuia să se afle. Albert Hull, comitele saşilor şi unul din cei mai mari din bărbaţii lor, descoperind acest groaznic proiect, hotărî a-şi mântui compatrioţii de tirania unui popă crud şi fanatic. El se grăbi a scri lui Mihai, rugându-l a grăbi a veni în ajutor, făgăduind a răscula toată naţia în favoru-i. [68]

Mihai, spre a le da dovadă de încrederea sa într-înşii, alesese pe Christofor Herzely, cetăţean de la Braşov, frate cu judele acelui oraş, pe care îl trimisese la Praga la împăratul cu cărţi în care se trata gonirea cardinalului din Ardeal. Se zice că Herzely făcu această călălorie supt pretext de comerciu şi că Mihai dete lui Herzely pentru drum 100 galbeni de aur, şi împăratul, după ce l-a răsplătit cumsecade, îl trimise înapoi la Mihai. [69] Secuii asemenea, după cum ştim, avea o ură fieroasă împotriva nobililor şi mai ales asupra familiei Bathoreştilor. Purtarea cea înşelătoare a acestora, dându-le libertatea când avea nevoie de dânşii şi răpindule-o îndată ce trecea primejdia, chipul cumplit prin care cea din urma răscoală a lor (1596) fusese pedepsită îi făcuse nerăbdători de a scutura jugul, stând a da mână de ajutor oricărui duşman al casei Bathoreştilor.

Aşa, toate popoarele Ardealului ura pe cardinal, aştepta cu nerăbdare şi sta gata a ajuta pe Mihai spre a răpi din mână-i ţara Ardealului. Mihai, dar, în Ardeal, era nădejdea şi sprijinul intereselor popoarelor împotriva aristocraţiei şi a domnirei ungureşti. Vai! pentru ce necunoscu el această frumoasă misie şi trase asupră-i pedeapsa meritată acelor ce calcă menirea cu care providenţa i-a însărcinat!

Dar afară de popoare, ştim că o mare parte din cei mai mari nobili ai Ardealului, nemulţumiţi de Bathoreşti, chema în dorinţa inimei lor pe Mihai; deşi, în lipsă de dovezi temeinice, nu credem că această dorinţă a mers până la trădare şi că ei ar fi înlesnit cu ceva la triumful lui Mihai. Astfel, cursoarea ce târa pe Mihai şi îl împingea în Ardeal era puternică, nebiruită, providenţială.

[modifică] XII

A doua zi după pornirea lui Csomortany spre Ardeal, luni în 13 octomvrie 1599, Mihai-Vodă adună la Ploieşti o parte mare din oştile sale. Toată gloata ostaşilor români şi sârbi erau aşezaţi în piaţă şi pe uliţi, iar călăreţii gvardiei sale, numiţi curteni, şi o ceată de cazaci şi de polonezi îi răspândi împrejurul oraşului. Generalului Baba-Novac, care avea supt comanda lui 5 000 oameni pedestrime precum şi pe haiducii din Ungaria, îi dete poruncă de a-şi întocmi ostaşii săi armaţi în cinci rânduri, din piaţă până la curtea palatului domnesc. Astfel fiind posturile aşezate, aduseră înaintea lui Mihai mai intâi pe viteazul Giorge Mako cu ceilalţi căpitani de oaste, Ştefan Tascuni, Ion Tamasfalvi, Grigore Kiş şi pe toţi ofiţerii unguri ce slujea în armata sa. Domnul le luă mâinile lor în ale sale şi-i puse să jure că-l vor urma oriunde îi va povăţui, mai ales în expediţia ce el pregătea, că vor asculta şi vor îndeplini toate poruncile sale şi că nu vor trăda steagul său nici de faţă, nici într-ascuns. După ce dete astfel drumul lui Mako şi oştilor sale, aduse asemenea de la satul Floreşti 500 călăreţi unguri comandaţi de Dimitrie, ce-i zicea cel Mare, şi de locotenenţii săi Georgie Horvath, Ioan Kiş, Petru Kidel, Ioan Sindi şi câţiva alţii. El aduse încă şi pe beşlii, de care avea două sute în oastea lui. Această ceată de călăreţi, supt această numire turcească, era întocmită de Mihai-Vodă. Ei avea o plată deosebită şi ajunseră fruntaşii vitejilor. Capul lor era Ştefan Petnahazi. Mihai-Vodă îi aduse pe unul după altul spre a face jurământul. Fură unii care se îndoiră puţin a face un jurământ orb şi cam nehotarât. Către care întorcându-se Mihai, le zise cu oarecare asprime: ,,Faceţi, căci datoria soldaţilor este a urma pe general, iar ănuî a generalului a urma pe soldaţi; mie se cade a porunci, vouă a asculta!"

Mihai, căutând mereu a ţine cât mai ascuns proiectul său, răspândise vorbe, ca mai nainte, că această gătire de război se face asupra turcilor. Dar o seamă de boieri pătrunseseră proiectele sale. Era mulţi din boierii săi cei mai iubiţi, cărora nu prea plăcea ţintirile ambilor Mihai, cum se zicea atunci, adecă ale domnului şi ale banului Mihalcea, care mereu aţâţa ambiţia şi pofta de domniri şi de cuprinderi a domnului. Aceşti boieri iubea ţara şi pe domn, dar voia să vază pacea şi se împotrivea expediţiei în Ardeal, ca una care poate avea până în urmă sfârşit rău, aţâţând mulţi duşmani asupra ţării şi zădărnicind nădejdea de a o vedea împăciuită şi culegând rodul de atâta sânge varsat. Între aceşti boieri era şi Theodosie Logofătul, boier bătrân, ales, de cinste şi priceput la sfat. Folosindu-se de lipsa banului Mihalcea, ce se afla încă în Ardeal, lângă cardinalul, acest boier vru să facă o silinţă spre a întoarce pe Mihai-Vodă din hotărârea sa d-a intra în Ardeal. ăElî trase în gândul ăsăuî pe soţia lui Mihai, doamna Stanca. Era o femeie aleasă această doamnă, ale cărei calităţi chiar duşmanii soţului ei nu se putură opri a le încununa cu laude entuziaste. Bună, blândă, supusă, înger de mumă şi de soţie, ea adesea domolea iuţimea şi asprimea caracterului soţului său, şi într-aceeaşi vreme, inimă eroică, ea împărtăşea de multe ori primejdiile bărbatului său, însoţindu-l în războaie şi până pe câmpul bătăliilor stând în coasta lui. Ca logofătul Tudosie, ea nu iubea pe banul Mihalcea, pe care îl învinovăţea că sfătuieşte rău pe domn. Fie un presentiment de nenorocirile ce cuprinderea Ardealului va trage asupra familiei sale, fie numai nişte scrupuluri nobile şi poruncite oricărui e în poziţie d-a asculta numai glasul inimei sale, fără a avea alte datorinţi mai înalte a împlini, ei i să părea ca e nedrept lucru a purta războiul în Ardeal. Cu inima stăpânită de aceste simţiri, ea se duse lângă soţul său, silind prin rugăciuni şi lacrimi a-l întoarce din hotărârea sa. Ea îi aduse aminte azilul ce le dedese Ardealul atunci când erau amândoi pribegi, prigoniţi de tiranul Alexandru, ajutorul ce îi dedese prinţul Sigismund spre a se face domn şi mai pre urmă spre a mântui ţara de năvălirea lui Sinan-Paşa; şi îl jura pe Dumnezeu, pe sf. Mihai şi pe sf. Nicolae, patronii casei lor, d-a nu purta războiul într-o ţară de la care primise numai bine, spre a nu trage asupră-i osânda nemulţumitorilor. [70] Înfocatele şi elocventele cuvinte, precum şi lacrimile ei fură zadarnice; ele nu putură clăti hotărârea soţului său. Şi oare s-ar fi căzut ca el să lase tocmai acum, în minutul d-a o îndeplini, o idee care de multă vreme frământa în inima sa? În ce oare se arăta el nemulţumitor? Daca Sigismund Bathori l-a ajutat oarece prin creditul său spre a căpăta domnia, el nu i-a răsplătit însutit această mică facere de bine prin câte foloase biruinţele sale a adus Ardealului şi care sporiră gloria lui Sigismund? Trebuie oare a uita la câte umilinţe supuse Sigismund pe Mihai şi patria lui? Trebuie a uita că pata ruşinosului tratat de la 1595 nu era încă ştearsă? Dacă Sigismund a venit a-l ajuta împotriva lui Sinan, nu era oare spre a se ajuta pe sineşi şi Ardealul, ce era deopotrivă ameninţate? Atâta numai că, în loc să aştepte pe turci în Ardeal, veni să-i întâmpine în Ţara Românească şi feri prin aceasta Ardealul de pustiirile războiului. Apoi, chiar de ar fi avut Mihai şi românii datorie de a fi recunoscători lui Sigismund, acesta mai cârmuia acum Ardealul? Nu-l lăsase, pentru pieirea lui Mihai, în mâinile cardinalului? Acesta apoi nu era vădit de duşman al nostru? Trebuia oare a-i lăsa timp a ne izbi şi a ne pune în stare d-a nu-i putea sta împotrivă? Şi chiar de ar fi fost altfel purtarea cardinalului, chiar de ar fi avut Mihai datoria a se arăta recunoscător către dânsul, recunoştinţa personală a unui domn poate oare stinge dreptul şi datoria unei naţii? Putea el dezerta cauza naţională pe care se făgăduise a ajuta? Ardealul, a cărei gloată a populaţiei sunt români, nu este el o ţară romănească? Trebuia oare a mai lăsa în stăpânirea ungurilor toată această ţară, care, după dreptul naturei şi dreptul oamenilor, este a românilor? Mai ales când chiar şi populaţiile de alt sânge îl chema?

Ce, fiindcă ne tragem din acel glorios popor, stăpân al lumei, care întemeie cea mai minunată şi mai colosală unitate cunoscută în cartea istoriei omenirei, fi-vom noi osândiţi a trăi alături frate cu frate în veci strein unul de altul? Suntem noi osândiţi a ispăşi mărimea strămoşilor noştri şi jugul supt care ei osândiră lumea, trăind vecinic izolaţi unul de altul, supt un deosebit jug barbar? Dumnezeu nu ne-a dat şi nouă oare un acelaşi drept ca celorlalte naţii şi o aceeaşi datorie, o misie a împlini în omenire? Dar întreprinderea de a crea unitatea naţională e grea; ea va aţâţa mulţi duşmani asupră-ne şi curând sau mai târziu ne va fi fatală, precum fu lui Mircea, Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Ce, pentru că o datorie, o datorie naţională, o datorie de viaţă şi de moarte e anevoie, suntem oare în drept a ne apăra de dânsa? Se poate oare naşte ceva în lume fără jertfe şi dureri? Eroul va cădea într-adevăr supt această grea sarcină. El va adăoga un nume glorios mai mult la şirul martirilor unităţii naţionale; dar silinţile lui, sângele său vărsat, până şi greşalele lui vor lumina calea generaţiilor viitoare, şi o zi va veni, cât de târziu, când ursitele glorioase ce el a visat pentru naţie se vor împlini.

[modifică] XIII

Pân-a nu intra în Ardeal, Mihai se chibzui a feri, în lipsă-i, Ţara Românească de năvălirile turcilor. Spre acest sfârşit, după spusa lui Bethlen, le trimise soli vestindu-le că povăţuieşte o armie împotriva cardinalului, care a încheiat pace cu împăratul, şi că se va sili în tot chipul a-l aduce la ascultare şi a-l face credincios sultanului. Spre a da mai mult credit acestei fabule în ochii turcilor, el lăsă în Târgovişte un ceauş însărcinat a primi în lipsa lui un tribut pentru sultanul. Adesea turcul ca şi Mihai au căutat a se înşela unul pe altul prin asemenea fabule groase, la care nimeni nu putea crede. Şi fără îndoială că şi acum, dacă turcii nu năvăliră în ţară, era mai mult din neputinţă decât de încrederea în vorbele lui Mihai. Slujindu-se cu asemenea vorbe, acesta nu vătăma decât caracternl său şi îşi trăgea asupră-şi, din partea duşmanilor săi, cu oarecare temei, învinovăţirea de a fi om viclean (rusé), prefăcut şi fără credinţă.

Înainte de a ieşi din ţară, Mihai aşeză pe bătrâna sa mumă, Teodora, pentru care era plin de dragoste şi de îngrijire, ca într-un loc de siguranţă, la monastirea Cozia, clădită în poalele Carpaţilor, ca să şază câtă vreme va ţine războiul. Această bătrână doamnă, care văzu şi presimţi cu inima nestatornica norocire a fiului său, fericirea şi restriştea lui, până şi tristul său sfârşit, muri în aceeaşi monastire, cinci ani după această expediţie (1603).

Doamnă Stanca, neizbutind a întoarce pe soţul său de a întreprinde expediţia hotărâtă, vru a-l însoţi în Ardeal, şi împreună cu fiul său, Petraşcu, ce avea atunci 15 ani, a împărtăşi primejdiile soţului ei.

[modifică] XIV

Mihai-Vodă nu se mulţumi, ca un general harnic, a învălui expediţia sa de cel mai mare secret, dar încă adoptă un plan de operaţii a cărui idei strategice cu drept poate minuna. În înţelegere fiind cu saşii, sigur d-a trage pe secui în parte-i, el hotărî a intra cu oastea principală pe la Văleni şi pasul Boza în Ardeal, a se aseza între saşi şi secui, a ţine pe aceia în supunere, a trage pe aceştia în partea lui şi a închide calea prin care ajutoarele de poloni şi de moldoveni putea sosi cardinalului.

Tot într-o vreme el trimise peste Olt, la Radu Buzescul şi la banul Udrea, ca să saie şi ei cu toate oştile Craiovei, ale Jiului şi cu ale Mehedinţilor, să-i iasă înainte către luncile Sibiului şi, ocupând acest oraş aliat, să ţie calea deschisă către Alba-Iulia, capitala Ardealului şi punctul obiectiv al operaţiilor războiului.

Astfel toate întocmind şi prevăzând, trei zile după depunerea jurământului oştilor, la 16 oct. Mihai-Vodă porunci ungurilor săi să meargă a tăbărî la poalele Carpaţilor ce despart Ţara Românească de Ardeal. Acolo chemă în grabă toată mulţimea ostaşilor, ce era împraştiaţi primpregiur în batalioane, puse prin glasul erolzilor de proclamă: ca toate trăsurile să ramâie în urmă; fiecare să-şi poarte bagajul; lucrurile cele mai grele să se încarce pe cai de cărăuşi, puţine trăsuri rămase pentru femeile şi avuturile boierilor; ca să încarce lucrurile taberei pe cai uşori de munte, lăsând tot ce e greu de purtat; că prinţul Andrei a făcut pace şi alianţă cu turcul; că oastea va trece prin Ardeal, căci cezarul i-a dat loc de întâlnire în Ungaria; că el voieşte ca în această cale căpetenii şi soldaţi să fie unul lângă altul, soţi de drum. Astfel poruncind, el se pune cu toată oastea a trece munţii, îndreptându-se către pasul Boza. Înainte trimise o ceată aleasă spre a ocupa trecătorile şi a stăpâni strâmtorile, ca să nu lase pe duşman să răstoarne pe drum copaci, lucru ce lesne se face într-acele locuri, şi astfel să-i taie drumul sau să-i întinză curse în strâmtorile de dincoace; şi că de se va găsi, să le strice, ca să înlesnească trecerea armiei. El se luă pe urma acestei cete cu atâta iuţeală, încât într-o zi şi o noapte trecuse Alpii mai cu toate oştile sale, pin-a nu merge încă vestea în Ardeal că el a pornit din Ţara Românească. Această extraordinară iuţeală dovedeşte lămurit că acest mare războinic fu poate cel dintâi în Europa care simţi zisa, comună acum, ,,că secretul tacticei stă în picioare".

Timpul uscat şi arzător al verii trecute şi acela al toamnei din acest an favoriza întreprinderea lui Mihai, căci nici cerul nu fu ploios, după cum adesea se întâmplă în această lună, de face pământul noroios, nici zăpada, nici frigul şi nici o altă turburare a aerului nu întârzie această expediţie. [76] ,,Un geniu favoritor lui Mihai, împotrivitor ungurilor, zice Bethlen, îi făcuse tot lesne de îndeplinit. Drumurile nu era închise prin copaci răsturnaţi, nici apărate prin oştire; el nu întâlni nici o oaste care să-l oprească în cale şi trecu Alpii cu mai mare iuţeală decât odinioară Anibal." [77]

[modifică] XV

După ce a trecut munţii, găsind un loc priincios pentru hrana şi odihna oştilor la trecerea din Ţara Românească în Ardeal, numită Boza, Mihai-Vodă tăbărî acolo în acea zi, care era o sâmbătă [78] (18 octomvrie). [79] Îndată porni pe George Mako, Ioan Tamasfalvi, Ştefan Haraly şi un alt Ştefan Domos, toţi secui de neam, ca să îndemne pe secui la revoltă. Ajungând lângă concetăţenii lor, aceştia se siliră cât putură ca să-i aducă cu gloata în tabăra lui Mihai. Ei le făgăduiră mari răsplătiri şi mai ales o libertate temeinică, pentru care d-atâtea ori ei se sculaseră şi trăseseră asupră-le cumplite pedepsi de la prinţii Bathorieni şi cei mai dinaintea lor; ei îi povăţuiră d-a scutura acum acest jug nu numai ruşinos, dar şi nesuferit; să nu gândească că vor fi la siguranţă de nu vor îmbrăţişa nici o parte, nici pe alta; să se socotească că lângă Mihai vor fi îndată răsplătiţi prin redobândirea libertăţii şi că n-au nimic a nădăjdui de la prinţul Andrei, un Bathori şi un popă; că mai bine este a scutura o dată o nevrednică robire, decât a se lăsa a trăi vecinic supt împilare, ei şi neamul lor. Auzind aceste vorbe şi altele, secuii care locuia Csikul şi Gherghiul răspunseră că ei nu vor lua armele şi nu se vor duce la Mihai până când cetăţuia Varhegy, zidită dasupra capetelor lor de Ioan Sigismund, ce fusese ales crai al Ungariei, nu va fi dărâmată; că dacă Mihai, ieşind biruitor, voieşte a primi această condiţie şi să le dea libertatea, făgăduiesc d-a alerga îndată lângă dânsul şi d-a urma steagul său. Înştiinţându-se Mihai d-aceasta, primi cererile lor, şi secuii, cum aflară răspunsul domnului, se adunară în mare număr lângă cetăţuia Varhegy şi o deteră pradă flăcărilor; apoi vro mie dintr-înşii alergară la arme.

În vreme ce aceştia se gătesc a se duce lângă Mihai-Vodă, sfărâmând şi arzând palaturile nobililor, ceilalţi secui, în pilda lor, năvăliră cu atâta furie asupra palaturilor celor mari, încât mai nici unul nu scăpă de omor. [80] Între aceste palate fură arse şi palatul şi posesiile lui Ion Boldi din secuime, pe care cu greşală spun unii că se arseră de Mihai-Vodă. Într-aceea, ridicându-şi tabăra de la Boza, Mihai o aşeză duminică (19 octomvrie) lângă Prasmar, oraş din Ţara Bârsei sau ţinutul Braşovului. Mihai-Vodă, nevrând a lăsa în urmă-i un oraş aşa de important ca Braşovul, care ar fi putut a-l izbi în spate, a ridica oştiri sau a-i tăia linia de comunicaţie şi proviziile, chemă îndată în cortul său pre cei mai de căpetenie ai oraşului, între care judele Valentin Kersely, om ales prin calităţile şi prin avuţiile sale, şi le zise ca să-i dea oraşul şi să-i jure credinţă, fiind mai bine pentru dânşii a-l sprijini decât a-l mânia. Judele se consultă cu magistratul oraşului şi, nu atât pentru orăşeni, cât pentru Ţara Bârsei, ce le era supusă, hotărâră şi se învoiră cu toţii ca să facă pe voia lui Mihai, supt condiţie dacă va cuprinde ţara. Aşadar, în 20 octomvrie, ieşiră deputaţi din partea oraşului Chirilă Greissing, senator şi bătrân respectat prin părul său cel alb şi prin înţelepciunea sa, împreună cu Luca Hirscher, oratorul comunităţii, şi cu alţi doi cetăţeni juraţi, însoţiţi şi de câţiva soldaţi. Apropiindu-se ei de tabără, le ieşiră întru întâmpinare câţiva cazaci carii îi duseră la cortul domnului. [86] Ei îi prezentară un car cu cojoace, trebuincioase soldaţilor spre a se feri de frig, şi bucate multe, şi îl rugară să trateze oraşul Braşovului cu milostivire, căci populaţia, fiind puţin războinică şi cu totul dedată la industrie, nu-l poate întru nimic vătăma. [87] Mihai le răspunse că el, prin înscris întărit cu pecetea cetăţii, să se îndatoreze cu credinţă împăratului nemţesc, căci de nu, el va da în pradă cetatea cu tot ţinutul ei. L-aceste cuvinte, deputaţii, văzând primejdia, îşi cerură trei zile spre a se chibzui. [88]

[modifică] XVI

În noaptea acei zile, luni spre marţi (20 spre 21 oct.), după miezul nopţii, pe o ploaie şi o grindină grozavă, Mihai dete semnalul d-a ridica tabăra de la Prasmar [89] şi merse de tăbărî la Codlea (Zsunyogszeg?). [90]

În ziua următoare (21 oct.), sosiră în tabără solii braşovenilor, anume Pavel Kertz, doctorul cetăţii, Mathei Fronius şi Ion Hirscher, juraţi, cu câţiva din sutaşi, spuind că comunitatea n-a mai vrut a aştepta până în sorocul de trei zile ca să aducă răspuns şi că i-a însărcinat ca să roage pe Mihai-Vodă a se mulţumi cu făgăduiala că-i vor fi credincioşi, de-l va ajuta Dumnezeu a izbuti asupra lui Andrei; că de vreme ce le voieşte binele, după cum zice, să se îndure asupră-le şi să nu-i puie în primejdie de a pieri prin răzbunarea lui Andrei; cu toate acestea, ei făgăduia de acum a nu unelti nimic împotrivă-i, nici de faţă, nici pe ascuns, şi ăaî sta în linişte desăvârşită, numai şi

domnul să fie binevoitor locuitorilor târgului şi locului din împrejur. Mihai îi ascultă cu luare-aminte şi le răspunse astfel: ,,Văd că voi vă temeţi şi de mine şi de principele vostru, şi nu fără cuvânt. Deci eu sunt mulţumit cu făgăduinţele voastre, numai să rămâneţi statornici."

În 22 oct, Mihai trece cu toată oastea sa peste măgura Codlei, şi încă în aceeaşi zi ajunse la Şărcaia, o moşie de ale Braşovului. Trecând armia prin pădurea numită Dracon, care se întinde la 16 mii de pasuri, nişte veliţi poloni din avangardă, întâlnind nişte negustori ce veneau cu marfă, îi prădară şi îi ucisera. Alţi soldaţi, în cale aprinseră câteva sate, între care Feldioara şi Măghiuruşul, [96] prădară câţiva preoţi şi ridicară mai ales toţi caii şi bucatele ce găsiră prin sate. Asemenea rele, care făcură pe analiştii şi istoricii unguri a urla şi a se văita de fărădelegile oştirei lui Mihai, chiar şi astăzi, când armiile sunt bine disciplinate şi administraţia proviziilor organizată, sunt foarte comune la o oştire care năvăleşte în pământ strein şi este nevoită a se hrăni cum şi unde va putea. Apoi îndărătnicia locuitorilor de a-şi ascunde bucatele mânia pe ostaşi. Mihai se silea cât putea a ţine în frâul disciplinei pe ostaşi, dar străşnicia lui nu putea vedea şi pedepsi tot. Aşa când plecă oastea din Prasmar, nişte ostaşi puseră foc târgului. Mihai, cum află, sări şi puse oamenii săi să stingă focul, ,,jurându-se, spune o cronică vrăjmaşă lui, cum că cu voia lui nu se fac acestea, însă el nu e în stare a ţine în frâu o astfel de mulţime de ostaşi furioşi". [97] El află mai apoi că nişte ostaşi izbiseră castelul de la Heltii şi era p-aci să-l cuprinză şi îndată trimise poruncă straşnică de-i opri de la această întreprindere. [98]Aceste sunt destule spre a nimicnici neruşinatele hule ale istoricilor unguri, care învinovăţesc pe Mihai nu numai că n-a făcut nimic spre a înfrâna ostăşimea, ci încă a îndemnat-o ,,la hoţie, tâlhărie, pustiire, aprinderi şi omor". [99] Era cu greu, într-adevăr, a nu se întâmpla oarecare excesuri şi a păstra o straşnică disciplina într-o armie numeroasă, compusă în mare parte de ostaşi mercenari de felurite naţii. Spre a-şi închipui cineva ce fel era armiile atunci, trebuie să-şi aducă aminte cum era ele câţiva ani mai în urmă, în războiul de 30 ani. Armia lui Mihai trebuia să semene cu aceea împărătească a vestitului Wallenstein.

În 23 oct., Mihai scoase afară o proclamaţie, vestind că el a venit ca să ţie pe locuitorii Ardealului în credinţa şi supunerea ce ei juraseră mai nainte împăratului şi a scoate din scaun pe Andrei Bathori, care, lăsând partida creştinească, va să predea Ardealul turcilor. Dup-aceea el porni de la Şărcaia spre Făgăraş, ,,nevătămând pre nime, zice aceeaşi cronică citată mai sus, nici prădând satele, pentru că de bunăvoie îi dete cele trebuincioase spre hrană", şi chiar într-aceeaşi zi ajunse la Cherţişoara. [100] În cale, în toate părţile Mihai revoluţiona popoarele şi îi silea, mai ales pe saşi (pe care nu voia a-i lăsa în urma sa în stare de a se arma), a se uni cu armia sa.

Mihai făcea toate cu o grabă mare, încredinţat fiind că Andrei se află cu totul fără putere, încât el credea că, silind la drum, îl va putea ajunge pân-a nu apuca el a-şi strânge armia şi că lesne îl va putea nimicnici.

[modifică] XVII

La Alba-Iulia, dieta se adunase chiar în aceeaşi zi în care MihaiVodă tăbărâse în strâmtorile Alpilor. Ea se apucase îndată, după cererea prinţului, de a face proces lui Bocskai, care nu vroise a se înfăţişa în persoană înainte-i, după cum fusese citat. După două zile, iată soseşte un curier trimis de Valentin Herschely de la Braşov cu cărţi către cardinalul, pe care deschizându-le, sfetnicul său Gaspar Corniş văzu că se vesteşte că deocamdată tot e liniştit şi sigur, afară numai că s-au văzut rătăcind într-o trecere în vecinătatea Bozii nişte companii de veliţi polonezi, dar că ei nu făcuseră nici un rău nici oamenilor, nici vitelor, şi că de se va întâmpla ceva mai însemnat o vor face îndată cunoscută. Dar curierul care adusese scrisorile, când ieşise din Braşov, văzuse avangarda lui Mihai întinsă de bătaie în preajma oraşului. Ajungând la Alba-Iulia încă galben de frică şi socotind că în cărţile sale se pomeneşte de năvălirea lui Mihai, nu spuse nimic lui Gaspar Gorniş, dar răspândi această veste printre orăşeni, încât tot oraşul se umplu şi fierbea pe uliţi vorbind de aceasta, când cei mari nu ştia încă nimic. Un căpitan de călăreţi pretoriani, anume Gaspar Libek, ducându-se la Corniş, îi făcu cunoscut zgomotul răspândit în oraş de curier. ,,Ajută-ne, Doamne!" strigă Corniş tremurând l-această groaznică ştire, şi îndată, aducând înainte-i pe curier, se asigură de adevăr şi, după ce îl mustră rău, alergă la prinţul Andrei spre a-i spune primejdia ce îl ameninţă. Cine ar fi văzut turburarea şi spaima lui Corniş atunci s-ar fi încredinţat că acest om nu putea fi trădător, după cum l-au bănuit unii din analişti.

Spun că Andrei Bathori dintru-ntâi nu vru să crează, tratând această veste de fabulă şi glumă, mai ales că solii lui Mihai, banul Mihalcea şi George Raţ, se afla la Alba, lângă dânsul, şi îl încredinţau a nu se îngriji, căci toate or ieşi cu bine. Cu toate acestea, ţinând după obicei îndată sfat cu cei mai mari, porunci să trimiţă fără întârziere în toate părţile, spre a chema pe locuitori la arme. Într-aceea, nobilimea secuilor, mai aproape fiind de rău şi credincioasă prinţului Andrei, trimitea curier peste curier, spre a-i vesti că Mihai-Vodă a trecut Alpii şi a sosit cu o armie însemnată la Prasmar; că a aprins nu numai castelul lui Ion Beldi, ce se afla atunci la dietă, dar încă a purtat flacăra şi sabia prin toate satele şi oraşele ce a întâmpinat până la Föltvar. Spune Ambrosius Simigianus că mulţi din nobilii voitori de rău ai prinţului Andrei prindea scrisorile ce-i era adresate şi oprea pe curieri d-a se înfăţisa înaintea lui; pe lângă aceasta, vorbele despre sosirea duşmanului se împotrivea una alteia şi el se silea prin multe cuvântări a-l încredinţa că n-are a se teme de nimic. Cu toate acestea, zice Bethlen, precum valul goneşte valul, d-asemenea o vorbă despre sosirea lui Mihai mărea şi întemeia pe ceilaltă vorbă şi umplea urechile tuturor. A doua noapte după sosirea curierului de la Braşov, se duce Ştefan Bathori, Gaspar Corniş, Pancratie Sennyei şi Ştefan Bodoni lângă prinţul Andrei, pe care îl găsiră meditând şi cântând dintr-un instrument de muzică, pe când ţara era în foc. Ei îl deşteptară din meditaţia sa, descoperindu-i adevărata stare a lucrurilor. Andrei, fără a se prea grăbi şi fără a-şi pierde cumpătul, dă drumul dietei şi, numind pe Gaspar Corniş locotenent al său peste toată armia, [106] trimise îndată porunci straşnice în toate părţile crăiei, [107] spre a se purta, pre obicei, în tot locul o sabie cruntată în sânge [108] şi a vesti că, fără zăbavă şi cu cea mai mare iuţeală, toată nobilimea, toată breasla ostăşească să se adune în grabă înarmată la Sas-Sebeş, căci o primejdie obştească ameninţă şi nu sufere nici o întârziere; că toţi aceia ce nu se vor grăbi a veni vor fi priviţi ca nişte trădători şi dezertori şi se vor pedepsi cu moartea cea mai cruntă. [109] El scrise asemenea şi la secui, care era scutiţi de slujbă ostăşească de când fuseseră despuiaţi de libertatea lor, ca, într-o primejdie atât de grea, să-şi unească şi ei puterile spre a goni din patrie pe duşmanul comun, făgăduind a da libertate la toţi aceia ce-i vor sta într-ajutor; că era mult mai bine şi mai sigur pentru secui d-a-şi dobândi libertatea de la un prinţ ales de dânşii, care are aceeaşi naţie, limbă şi obiceiuri ca şi ei, decât a lua armele în favorul unui strein, împotriva aceluia ce este os din osul lor şi sânge din sângele lor. Şi pentru ca să-i facă să se lupte cu dânsul şi fără voia lor, Andrei luă măsuri aspre în ţara secuilor dintre râurile Mureş şi Crişul (odinioara Râul Aurit). Una din aceste măsuri era punerea în lucrare a unui obicei vechi, întrebuinţat de schiţi şi apoi şi în Ungaria pe la începutul acestei crăii. Acest obicei era că, la o primejdie mare cu care ameninţa vrun duşman strein ţara, acel locuitor ce nu se scula îndată după poruncă, spre a lua armele împotriva duşmanului, era legat cu funii prin mijlocul trupului şi cu multă ruşine pedepsit. [110]Dar ura secuilor asupra lui Andrei era atât de mare, încât nici ameninţările, nici făgăduielile lui nu-i putură îndupleca a lua armele în favorul lui.

În urma acestora, cardinalul merse de întâlni pe Malaspina, ce se afla bolnav, îi expuse primejdia în care se afla şi dobândi de la acesta făgăduiala că va sta mijlocitor spre a-l împăciui cu Mihai-Vodă. Ei se chibzuiră de a trimite mai nainte pe un nobil, Isac Csejtie, la Mihai, spre a afla cererile lui şi a căuta a-l aduce la simtimente pacinice. Dar Mihai, fără a da nici un răspuns, opri la sine pe Isac Csejtie până după bătaie. Fără a mai pierde vreme, cardinalul, urcându-se într-o trăsură, ieşi din capitala sa, ce nu mai era s-o vază, ursit a fi o privelişte ticăloasă a lunecoaselor lucruri omeneşti. El lăsă în locul său în Alba-Iulia pe fratele său, Ştefan Bathori, şi pe Ladislas Gyulasi, şi se duse la SasSebeş, unde se făcea adunarea oştilor. Aci aflând Andrei că Mihai înaintează repede spre Alba, fără a aştepta toate oştile, ce soseau încet, îşi ridică tabăra de acolo. El porunci ca cei ce vor sosi să-l urmeze, şi, lăsând doparte Făgăraşul, unde avea garnizoană, se îndreptă cu mare grabă spre Sibiu, unde ajunse a treia zi, în 24 oct. Locuitorii Sibiului, care, împreună cu căpetenia lor, Albert Süveg, era aliaţi cu Mihai, îl primiră reci, fără a-i da datoriile de credinţă cuvenite. [116]

[modifică] XVIII

Într-aceea, Mihai înaintă cu grabă spre Sibiu, socotind să ajungă acolo înaintea lui Andrei. În 25 octomvrie el ajunse lângă târgul Tălmaciului cu oastea, soţia şi familia sa. Ţinta lui era a înlesni unirea cu armia sa a şase mii ostaşi olteni, ce-i aducea pe la Turnul Roşu Radul Buzescu şi Banul Udrea, pe care îi aştepta în tot minutu şi care sosiră tocma a doua zi, în 26. Armia lui Mihai se mai adăogase în cale cu o seamă de secui, saşi şi alţi partizani ai săi din Ardeal, mai ales români ce-i venise într-ajutor. [117] Astfel împreunându-şi oastea, Mihai-Vodă, mai naintând spre Sibiu, îşi aşază tabăra la sat la Vestem, [118] ţiindu-şi astfel armia între cotiturile munţilor, până va socoti c-a venit vremea ca s-o scoaţă la câmpie. [119]

Între strâmtorile munţilor era un spaţiu şes îndestul de mare, unde Mihai putea tăbârî şi a-şi întocmi oştile. Acolo el ascunse ceata femeilor, tot ce după vârstă şi după sex nu era în stare d-a se lupta, împreună cu bagajele şi o mare mulţime de care. [120] Miercuri în 17/ 27 oct., străjile ambelor armate protivnice se arătară şi se văzură unele cu altele. Dar, atât pentru că tunurile noastre rămăseseră în urmă cale d-o zi, cât şi pentru că în acea zi era sărbătoarea evanghelistului Luca, pe care românii îl cinstea foarte mult, Mihai hotărî a-şi ţine oştile în strâmtorile munţilor şi d-a nu da bătaie în acea zi.

Cardinalul, văzând apropierea armiei lui Mihai, intră în grijă mare, căci, nesosindu-i încă ajutoarele de la Lipova, Ieneu, Caransebeş şi ale secuilor din scaunele Arianos şi Mureş, el se socotea mai slab în puteri nu numai cu numărul, dar şi cu calitatea oştilor. ,,Într-adevăr, zice Bethlen, românii, care de mai mulţi ani se afla în război necontenit cu turcii, obicinuiţi cu munca şi cu primejdiile, era priviţi de toţi ca mult mai buni ostaşi decât ungurii." Între aceste osţi româneşti, mai deprinse la izbândă şi mai vestite, era cetele ce se chema Buzeştii şi Răţeştii, pre numele căpitanilor săi, fraţii Buzeşti şi George Raţ.

Cu toate că, în adevăr, oştile lui Mihai era mai bune decât ale lui Andrei, în care se afla mulţi ţărani rău armaţi şi nedeprinşi cu războiul, dar cu numarul nu se deosebea mult între dânşile. Fiecare armie număra ca la 25 mii luptători; [126]artileria lui Andrei era mai bună şi mai numeroasă decât a lui Mihai; el număra mai mult de 40 tunuri, în vreme ce Mihai avea numai 18 bucăţi, mari şi mici. [127]Cardinalul, în tabăra sa, adună pe lângă sine senatul şi alţi oameni încercaţi, spre a se sfătui cum să poarte mai bine războiul. Părerile fură împotrivite; unii sfătuia d-a prelungi războiul şi a nu lăsa să hotărască soarta şi norocu unei singure bătălii. Ei zicea că această prelungire va dezorganiza armata lui Mihai prin foamete, ostenelele războiului, lipsa banilor şi nedisciplina ostaşilor; că, cu cât vor intârzia mai mult, cu atâta armia lor va creşte în număr, în vreme ce a lui Mihai va slăbi. Alţii zicea că trebuie a rezema toată tabăra de zidurile Sibiului şi s-o întărească prin metereze făcute cu care legate împreună; că astfel, unind tabăra cu oraşul, or putea avea îndestulare despre hrană şi respinge pe duşman prin lovituri de tun, de s-ar ispiti el să-i lovească; că trebuie a potoli focul duşmanilor, prelungind războiul prin amânări, făgăduieli, înşelăciuni şi solii; că astfel puterile duşmanului se vor moleşi şi se vor slăbi prin aşteptare şi prin izbiri parţiale, mai ales cu un om ca Mihai, iute, îndrăzneţ şi nerăbdător; astfel, încheia ei, Fabius birui pe Anibal şi craiul Matei triumfă lângă Vratislav de silinţele a doi puternici crai, al Poloniei şi al Boemiei. Emeric Sziczsai, unu din credincioşii prinţului Andrei, îl rugă îndeosebi d-a-şi căuta un azil înaintea luptei, spre a se feri de primejdiile războiului, aducându-i aminte nenorocirile de la Varna şi Mohaci. La acestea Andrei răspunse: ,,D-aş fi în locul tău, şi eu aş face-o; dar ştiindu-mă cap al acestei armii, nu voi să fiu fugar şi să dezertez p-ai mei".

Dar alţii, pe care bănuitorii cronicari îi numără între duşmanii lui Andrei, povăţuiau a nu se trage înapoi şi a nu lăsa a trece ocazia d-a stăvili năvălirea duşmanului ş-a opri răul d-a se întinde mai mult; că cu cât mai mult vor întârzia, armia lui Mihai va creşte prin unirea secuilor ce îi mai aşteaptă să vie ş-a altor partizani ai săi; că duşmanu va fi mult mai de îngrozit atunci când îşi va uni toate puterile. Pentru aceea nu este vreme de pierdut; trebuie a lua armele pentru patrie şi pentru libertatea copiilor săi şi a cerca norocu războiului. [128] Acest sfat era şi cel mai bun, căci orice prelungire a războiului ar fi fost în paguba lui Andrei şi în folosul lui Mihai, de vreme ce popoarele Ardealului ţinea cu acest din urmă. La acest sfat se uni şi Andrei şi hotărî a-şi cerca norocul. [129] Mai nainte însă el vru să sleiască toate mijloacele de împăciuire. ,,O! nepricepută minte omenească! zice unul din cronicarii noştri; câtă vreme fu de a tocmi ţara şi a face pace, şi nu vru; ci vru să tocmească când nu fu de nici un folos." [130]

[modifică] XIX

Mihai-Vodă, precum am văzut în urmă, şi din pricinile arătate, nevrând a da bătaie în acea zi de miercuri 17/27 oct., spre a îndatora pe duşman a nu-l izbi, se socoti a-l ocupa în acea zi cu negoţiaţii. Trimise dar soli la Andrei, cerându-i ca să-i deschiză cale pentru el şi armia sa, spre a merge să se unească cu nemţii împotriva turcilor, căci de nu, apoi ş-o va deschide el cu sabia; că el n-a intrat cu gânduri vrăjmaşeşti în Ardeal; că de s-a făcut vro pustiire prin sate şi oraşe, a fost fără porunca lui. Andrei, doritor de pace, ascultând solii, îi trimise înapoi la Mihai, împreună cu doi ai săi, cu acest răspuns: că Mihai-Vodă trebuie să se tragă în Ţara Românească tot pe drumul pe unde a venit şi să despăgubească toate relele ce au făcut ostaşii săi şi apoi să facă o nouă legătură de pace şi alianţă temeinică împreună.

Mihai, ascultând propunerile deputaţilor, se arătă a le primi în de bine şi, spre a insufla mai multă nădejde de pace lui Andrei, el încheie cu aceiaşi deputaţi o încetare de arme pentru acea zi, şi pentru care ceru zăloage, făgăduind de a trimite şi din parte-i. Andrei se grăbi a trimite pe Moise Secuiul şi pe Melhior Bogathie, cel dintâi căpitan vestit, cu cinste, cunoscut de Mihai pentru campaniile sale în Ardeal, celălalt june, ales prin naşterea şi calităţile sale. Mihai îi trimise doi boieri străluciţi, postelnicii Preda şi George, cu care Andrei vorbi şi se plânse cu viiciune de purtarea lui Mihai către dânsul.

Într-această vreme sosi, în tabăra lui Andrei, Malaspina, legatul papii, pe care îndată prinţul îl porni lângă Mihai-Vodă, ca să să silească în tot chipu spre a-l aduce a face pace. [133]Nunciul, înfăţişându-se înaintea lui Mihai, nu se temu d-a necinsti caracterul său de episcop şi de sol, pogorându-se până a minţi într-un chip neruşinat. Prefăcându-să că vine de la curtea împăratului şi slujindu-se cu numele m. s. i., de la care spunea că are carte la mână, el porunci lui Mihai să iasă îndată din Ardeal, fără a face nici o vrăjmăşie. Cerând Mihai să i se arate porunca împăratului, nunţiul răspunse că ea se află în mâinile prinţului Andrei, căruia a lăsat-o, dar că peste puţin poate să i-o aducă. Malaspina fu nenorocit în înşelăciunea sa, căci Mihai îl dete de minciună, scoţând o carte a împăratului cu totu dimpotrivă, prin care i se poruncea să izbească pe cardinal fără întârziere, declarând că la această poruncă voia să asculte. Nunciul îl conjură atunci în numele lui Dumnezeu că să nu facă nici o mişcare în ziua aceea, până ce va vorbi cardinalului ca să-l aducă la alte sentimente. Mihai nu mai răspunse nimic nunciului şi acesta se întoarse chiar în acea zi la Andrei. Din partea lor, Moise Secuiu şi Melhior Bogathie se siliră prin multe cuvinte a aduce pe Mihai la sentimente pacinice şi binevoitoare către Andrei, zicându-i cu înşelăciune că un tratat de pace s-a şi încheiat între acesta şi împăratul şi rugându-l ca, privind nestatornicia lucrurilor omeneşti, să se mulţumească pe poziţia sa de acum şi să n-o jertfească la ambiţia sa şi la un viitor nesigur. [136]

La acestea iată care fu răspunsul lui Mihai: ,,Am jurat lui Hristos pe turci să nu slujesc, şi voi pe ei iubiţi; cum oare să mă încred vouă? De aceea hotărât-am a vă cuprinde ţara, a muri ca un creştin sau peste voi a domni." [137] El adăogă că alianţa ce spun ei c-au încheiat cu împăratul este o pricinuire deşartă, spre a ocoli greutăţile de faţă şi mai mult spre a rupe pacea decât a o face; că e mai bine a hotărî prin arme decât a mai face tratat de pace. ,,Încât pentru nestatornicia norocului, ştiu, zise el, că sunt om, dar ştiu încă că Dumnezeu ajută războaiele drepte, c-am luat armele pentru lege; că el va întări pe cei ce se luptă pentru dânsul, va prigoni pe cei ce-l vând." [138]

Joi în 18/29 oct., zi consfiinţită după carindarul nou la apostolii Simon şi Iuda, [139] des-de-dimineaţă, Mihai-Vodă trimise înapoi lui Andrei pe Moise Secuiu şi pe Melhior Bogathie, cu următorul ultimatum: ,,Andrei Bathori, ca un partizan al turcilor şi vânzător al pricinei creştinătăţii, să se lepede de stăpânirea Transilvaniei, să îmbrace haină popească, să se ducă în Polonia şi sa lăse prinţipatul pe seama lui Sigismund Bathori, sau să hotărască puterea armelor; [140]că atunci el, domn al Ţării Româneşti, să leagă că îl va face a dobândi milostivirea împăratului". Cardinalul înţelese atunci că trebuie a se găti de război şi trimise înapoi zăloagele lui Mihai. El se gândi însă să mai trimită o dată pe Malaspina lângă Mihai, spre a mai face o cercare de pace. Urcându-se într-o trăsură şi însoţit de o mică escortă, Malaspina intră în tabăra lui Mihai, dar acesta nu vru să-l primească, şi, fiindcă Malaspina se apucă în tabără a vorbi ofiţerilor şi ostaşilor, îndemnându-i să lase armele ca să nu verse sânge creştin, Mihai, văzându-l călcând astfel de a doua oară datoriile sale de sol şi încă că nu-i adusese porunca împăratului făgăduită, îl chemă înainte-i, îl mustră puţin pentru înşelăciunea lui şi, fără a vătăma întru nimic respectul cuvenit obrazului său, îl trimise, până la a doua poruncă, la arest în coada taberei, punându-l supt paza fiului său Pătraşcu, ca să nu i se întâmple nici un rău.

Fără cuvânt au bănuit unii unguri că şi Malaspina vrând să câştige favoru împăratului şi a dobândi prin mijlocirea lui dignitatea de cardinal, lucra în secret în favorul lui Mihai şi că de bunăvoie el rămăsese în tabăra lui. Polonezii mai ales, urând pe Malaspina, umplură Europa de învinovăţirile lor, zicând că el a fost un spion al împăratului şi a înşelat şi pierdut pe cardinal. [143]Această bănuială a venit căci, în urma bătăliei, Malaspina se arătă plin de zel pentru Mihai şi împăratul. Dar este de crezut că el se arătă astfel căci se comprometase foarte mult în ochii lor prin focul cu care apărase pe Andrei înaintea bătăliei. Aceea ce silise pe Malaspina a sta în favorul cardinalului era căci acesta, câtva înainte, făgăduise în secret papei a-i închina Ardealul, nădăjduind astfel a-l avea, la nevoie, sprijin împotriva împăratului şi a putea păstra această ţară ca un feud atârnător de sf. scaun.

În vreme ce Andrei şi ungurii sta în cumpănă între temere şi nădejde şi aştepta întoarcerea lui Malaspina, ca să vază de le aduce pace sau război, Mihai îşi ia toate măsurile pentru bataie. El îşi întocmeşte armia, îşi aşază tunurile, pune tot lucru la locul său şi, înaintând spre Sibiu, trimite un erold cardinalului ca să-i spuie că el voieşte să cruţe sângele creştinilor, că el nu vine ca să-l verse, dar ca, în numele împăratului, să-i asigureze învoirile ce i se dedese şi i se jurase de Sigismund, cum şi să-l facă a intra în stăpânirea acestei ţări; că cardinalul ţinea un prinţipat ce nu era al lui; îi declară în sfârşit că, de nu va lăsa mai curând armele spre a se supune la m. s., el îl va goni după urmă cu foc şi cu sânge până îl va scoate afară din ţară. [146]

[modifică] XX

La această vestire trufaşă, prinţul Andrei, pierzând nădejdea de împăciuire cu care în zadar se măgulise, mâniat peste măsură, trimise înapoi pe erold, [147] încălecă calul şi porunci lui Gaspar Corniş, general-en-şef, d-a forma rândurile şi d-a întocmi armia de bataie. Locul unde armia fu întocmită era o câmpie nu prea bună, aşezată între oraşul Sibiu şi târgul Şelimberg; această câmpie este din natură aşa de nepotrivită, încât pământu se pleacă din partea Şelimbergului şi dimpotrivă se ridică din partea oraşului Sibiului; întinderea ei este d-aproape 4000 paşi. Mihai era spre răsărit, urmând râul Cibin; Andrei era de ceilaltă parte a râului, spre apus. Armia lui Andrei fu întocmită astfel că ea ocupa partea cea mai de jos a câmpiei, închisă de ambele părţi între oraş şi râul Cibin. Mihai, din contra, răspândise ostaşii parte în şes, cea mai mare parte pe înălţimile care, din sus de Sibiu şi de Şelimberg, se ţin de munţi. Astfel încât, după împrejurări, voievodul putea alege, sau după natură, sau după voinţă, un loc mai priincios, în vreme ce prinţul Andrei n-ar fi putut lua decât unul mai rău.

Întocmirea armiei lui Andrei era astfel: la centru o mie călăreţi, al cărora cap era viteazul Moise Secuiul, având de locotenenţi pe Francisc Sevri şi cei doi Toma, numit unul Csomortany, celălalt Becz, ambii secui şi vestiţi în război; pe lângă dânşii era trei sute polonezi armaţi cu arcuri, puşti şi săbii, comandaţi de un nobil şi voinic polon. La dreapta era aşezaţi pedestraşii luaţi din garnizoane şi o mie saşi; această aripă o comanda Ştefan Lazăr, războinic harnic, care se slăvise în războaiele cu muscalii din vremile lui Ştefan, craiul Poloniei; acestuia se dete George Aradi, ungur, căpitan al pedestraşilor Braşovului, ce se afla pe lângă Andrei dinaintea năvălirei lui Mihai. La stânga venea întâi 600 pedestraşi pretorieni, zişi albaştri, după uniforma lor; capul acestei cete alese era Matei Pereseth, voinic îndărătnic, având de locotenent pe Francisc Turi. După dânşii venea o armie ajutătoare, povăţuită de Petru Huszar şi Ştefan Tahi, ambii unguri din Ungaria, care fuseseră pentru vestea vitejiei lor chemaţi de prinţul Sigismund în Ardeal. Huszar primise de la Andrei comanda întregei aripe stânge. Alături cu oastea lui Huszar, tot la stânga, venea cei mai de căpetenie magnaţi şi nobili, Melhior Bogathie, Nicolae Zalasdi şi mai mulţi alţii, iar la stânga lor era Andrei Barcskai, banul Lugoşului, cu o călărime voinică, Gaspar Sibrik, căpitan al călărimei pretoriene, şi junii nobili ce slujeau la palat, al căror regiment se urca la 400 oameni, adăogat încă cu mai atâţi pedestraşi aleşi, veniţi, cum se zicea, de la porţile comitaturilor. În a doua linie, venea falanga sau corpul armiei de rezervă, formată de oamenii comitaturilor şi nobilime. Capii era: Ion Iffiu, numit Junele, după vârstă-i, ce era frate vitreg prinţului Andrei, Ştefan Toldi, George Ravazdi, Ştefan Bodoni, dintre senatori, Baltazar Corniş, asemenea senator şi fiu al lui Gaspar Corniş, şi mulţi alţii. Capul tuturor era Gaspar Corniş, dar fiindcă, ca general-en-chef, el comanda toată armia, Pancratie Sennyei comanda în locu-i această trupă. La spatele ei venea ca la 600 călăreţi, a căror capi era Benedict Menzenti, Mihai Szemere, Wolfgang Petki şi Ştefan Besenie. Astfel întocmindu-se armia, Andrei se apropie de capi şi le ţinu un cuvânt lung, plin de patimă, fără demnitate şi cuviinţă, în care se vădeşte semeţia şi obrăznicia ce mai totdeauna a întrebuinţat ungurul către român. El nu se mulţumeşte numai a imputa lui Mihai mustrările obicinuite atunci de unguri, adecă că s-a arătat ingrat către unguri, care l-a ajutat a se face domn şi l-a mântuit de Sinan, dar încă aruncă înjurături groase şi nevrednice asupra lui şi a naţiei române. ,,Mihai, zicea Andrei, e un şarpe pe care l-a hrănit în sânul său şi al cărui venin umblă să-l otrăvească. Fraţii lui pasc şi astăzi porcii şi caprele în pădurile Ţării Româneşti. El seamănă mai mult unui dobitoc fioros, decât unui om. El s-a unit cu tâlharii şi cu ţăranii, semenii lui din toate ţările, spre pieirea noastră". ,,Nu vă temeţi, adaogă el, de această naţie proastă şi defăimată, de veacuri dajnică Ungariei, naţie de robi, pe care se cuvine a-i bate mai bine cu nuiele şi beţe decât cu fierul. ["148] Apoi, spre a aprinde şi mai mult mânia ostaşilor săi către Mihai şi să le dovedească reaua lui credinţă, el puse de ceti tratatul de alianţă ce acesta încheiase cu Ravazdi şi Viteazul şi îl întărise prin jurământul lui şi al boierilor. Andrei uită numai a spune că el a fost cel dintâi care călcă şi rupse acest tratat, prin comploturile sale împotriva lui Mihai şi prin pacea ce încheiase cu turcii. Dup-aceea cardinalul se aşeză la dreapta falangei sale, pe un loc ridicat, spre a priveghea la toate întâmplările războiului, şi, pentru ca locul său să poată fi văzut de către ai săi, el puse înainte-i un steag mic pe care era ţesut cu aur litera A. El purta platoşă ostăşească şi încăleca un cal negru şi generos, ce îl avea în dar de la Sigismund Bathori; lângă dânsul sta Ştefan Csaki, din magnaţi, George Palatici şi vro câţiva alţi nobili dintre secui. [149]

[modifică] XXI

Mihai cătă la întocmirea oastei lui Andrei şi după dânsa îşi întocmi pe a sa. El văzu că Andrei întărise mai bine cu oşti aripa stângă, apoi centru, iar aripa dreaptă era cea mai slabă; deci el hotărî a-şi concentra silinţele şi izbirea asupra acestei din urmă aripe a duşmanului, şi a centrului, refuzând a înhăţa bătaie între dreapta lui şi stânga duşmanului. Pentru aceea el întări bine stânga sa, faţă cu dreapta lui Andrei, punând acolo pe Baba-Novac, vestit general pre acele vremi, [150]cu catanele sale şi haiducii; la dreapta era călărimea sârbească, o ceată de cazaci şi alta de moldoveni. La centru era ungurii, având cap mai mare pe George Mako; iar capii cohortelor era Francisc Lugaşi, Dimitrie, numit cel Mare, George Horvath, Mihai Gyulai, Lupul Noak şi alţii, care comanda batalioane sau companii. În dosul lor era polonezii şi o seamă de cazaci şi numeroasă călărime românească. În sfârşit, venea Mihai cu falanga sa, o trupă de o mie secui împreună cu boierii şi miliţiile lor. Trei cruci mari întregi de aur era înaintea lui Mihai, şi îndată după cruci venea eroica lui soţie, doamna Stanca.

Pân-a nu se înhăţa oştile la luptă, Mihai protestă, prin un erold ce trimise în tabăra lui Andrei, pentru sângele ce are să se verse; că împotriva voinţei sale cardinalul îl sileşte a se bate. Apoi declară că el dă iertare tuturor celor ce vor voi a recunoaşte pe împăratul de stăpân. [156]El propuse încă de a se cruţa viaţa celor ce vor voi a fugi dintr-o tabără într-alta, sau căci nădăjduia că un mare număr din soldaţii lui Andrei vor trece la dânsul, precum se şi întâmplă, sau că voia a da ardelenilor un semn de bunăvoinţa lui către dânşii. [157]

Mihai, trecând în fruntea oştilor, le vorbi puţin, cu cuvinte scurte şi energice, astfel cum trebuia unor ostaşi doritori de a se bate. [158]Purtând în dreapta şi în stânga trupul, ochii şi braţele sale, domnul, mai mult prin gesturi expresive decât prin cuvinte, îndemnă pe ai săi, zicându-le: ,,Aicea (şi arăta tabăra sa), aicea este dreptatea, aicea pricina cea bună, tocmelile, legăturile şi jurămintele de pace, împăratul şi Dumnezeu. Grăbiţi dar, căci cu biruinţa vă aşteaptă o slavă mare şi bogată pradă. Iar duşmanul (întorcându-şi mâna către dânsul), ce are oare pe seamă-i, fără numai credinţă călcată în picioare şi jurământul batjocorit, lipsa de orice bărbăţie, vicleniile, cursele, sfaturile oţărâtoare cu turcii şi nelegiuirea unor legături vinovate? Supt un cap chemat la cele sfinte, soldatul e pângărit; supt o purpură sfântă e un piept nevrednic şi răzvrătit către cer. De la unii ca aceştia ce mai e de aşteptat? fără numai aceea ce ei ne arată: inimi îndoite, tremurul trupului lor, blesteme femeieşti şi prin urmare fuga mai nainte de a se bate." [159]

Astfel scurt cuvântă Mihai, şi grăind, chipu-i fulgerează, ochii-i scânteiază şi focul inimei sale aprinde în inimile ostaşilor săi un eroic entuziasm. Ei sunt siguri acum că vor birui. [160] Domnul porunci îndată a se invoca în toată tabăra de trei ori sf. nume al lui Isus. O strigare mare se înălţă deodată la ceriuri; semnul de bătaie se dete şi trâmbiţile începură a suna din ambele tabere.

[modifică] XXII

Era zece ceasuri de dimineaţă (18/28 octomvrie) când începu bătălia prin o furioasă tunărire din ambele părţi. Sunetele trâmbiţelor, urletele tunurilor, înfiorătoarea şuierare a ghiulelelor ce se încrucişa în aer, clincăitul paloşelor, strigările luptătorilor, fumul prafului înzgomota aerul, întuneca ceriul, răspândea în toate părţile spaima morţii şi curma vieţi fără număr. Tunurile lui Mihai-Vodă era aşezate pe un loc mai bun decât al ungurilor şi ar fi făcut mult rău acestora de ar fi avut tunari mai meşteri, căci ghiulelele, aruncate prea sus, trecea peste capetile ungurilor, lovea numai vârful lancelor şi făcea mai multă spaimă decât vătămare.

D-abia să începuse bătaia, când un nobil român din oastea lui Andrei, anume Daniil Zalasdi, îşi lăsă postul ce i se încredinţase şi, dând pinteni calului, trecu în tabăra noastră. Talentele sale şi favoarea prinţilor Bathoreştilor ridicase pe Zalasdi dintr-o treaptă de jos la aceea de nobil. El făcuse Bathoreştilor multe slujbe, care strălucise numele lui. Cinstea şi slujbele făcute şi primite l-ar fi îndatorat a rămânea credincios lui Andrei, dar glasul sângelui îl împinse, cu marea mirare şi întristare a ungurilor, în tabăra lui Mihai. Spun că el făcu cunoscut lui Mihai poziţia armiei vrăjmaşe. Un an dup-aceea, vom vedea cum ungurii răsplătiră cu moarte cumplită lui Zalasdi pentru această faptă. [166]

Cea dintâi izbire o făcu Baba-Novac cu recea-i vitejie, în capul călăreţilor săi, asupra lui Ştefan Lazăr, pe care îl avea în faţă; dar cu toate silinţele ce puse, el fu respins înapoi de voinicii pedestraşi ai acestuia. Îndată Mihai îi trimise în ajutor o trupă voinică de călăreţi armaţi cu lance; era călăreţii unguri şi secui, comandaţi de George Mako. Aceştia, ajungând în mijlocul ostaşilor lui Baba, uimiţi de neizbânda lor, îl îmbărbătează din nou şi împreună, împingând înainte caii lor, cad peste oştile lui Lazăr şi ale lui Andrei; apoi, despărţindu-se în două trupuri, unul se lasă asupra pedestraşilor care siliseră pe Baba a da înapoi, îi măcelăreşte groaznic, călcând pe unii în picioarele cailor lor, lovind pe alţii cu lăncile. Acolo pieri Ştefan Lazăr, ce comanda această aripă. El se jertfi din bunăvoie morţii, azvârlindu-se în mijlocul măcelului soldaţilor săi şi strigând: ,,Voi să mor, ca să nu mai slujesc un popă nemulţămitor; care mi-a răpit cinstea şi vredniciile mele".

Celălalt trup căzu peste oastea lui Moisi, ce era în faţă. Aci se făcu o mare ucidere, căci fiind punctul principal al bătăii, şi o parte şi alta se purta cu bărbăţie şi se vătămară greu. ,,Ungurul, zice Bethlen, era în luptă cu ungurul; unul se bătea spre a apăra patria, celălalt spre a o robi." În sfârşit, după ce se luptară câtva cu puteri dopotrivă, trimiţând Mihai încă un ajutor la ai săi, Moise Secuiu fu împins înapoi de Mako şi pierdu multă lume în retragerea sa. Un steag învestit cu semnele Bathoreştilor fu răpit de la oastea sa; stegarii Toma, numit Grecul, Ştefan Szeplaki şi Tudor Colbaz fură omorâţi.

Petre Huszar, din aripa stângă, văzând oastea lui Moise c-a dat înapoi şi că bătălia este mai pierdută, grăbi a alerga într-ajutorul lui Moise cu voinica trupă de lăncieri ce comanda şi, dând asupra sârbilor şi ungurilor lui Mihai, osteniţi de o lungă luptă, îi respinse înapoi. Văzând aceasta, Mihai, cu rămăşiţa călărimii sale ungurească şi românească, şi cea mai mare parte din rezerva sa, aleargă însuşi asupra lui Petre Huszar, dă ajutor ungurilor şi sârbilor săi şi, după o multă vărsare de sânge, respinge înapoi toate trupele lui Huszar, încremenite de atâta voinicie. [167] Mihai însuşi alerga ca un leu prin mijlocul vrăjmaşilor, ţiind în mână sabia sa mare, groaznică şi ameninţătoare, cu care dobora în dreapta şi în stânga pe câţi întâmpina. [168] El nu se mulţumi însă a inima pe ai săi prin pilda ce le da, ci încă prin cuvinte îi îndemna, îi împingea, îi îmbărbăta spre a se folosi d-acest minut priincios, ca să spargă de tot armia duşmană. [169]

[modifică] XXIII

Ungurii acum pierduseră bătaia; armia lor în risipă fugea în toate părţile; rezerva numai singură mai ţinea. Această trupă numeroasă şi curajoasă, care încă nu dedese în bătaie, stătu în ajutor la celelalte oşti, le opri din fuga lor şi le sili a se întoarce spre armia împrotivnică. Andrei Barcsai, Moise Secuiu, Ştefan Tahi, Petre Huszar şi ceilalţi capi, temându-se că izbânda lui Mihai să nu se prelungească şi spre a pune stavilă furioaselor sale izbiri, se îndeamnă şi se îmbărbătează unii pe alţii, îşi pun în orânduială batalioanele a căror orânduială era stricată şi, cu energia desperării, cu o numeroasă călărime de lăncieri şi cu toată pedestrimea gvardiei, furios se aruncă asupra lui Mihai, mândru şi sigur acum de izbânda sa. Lupta reîncepe atunci cu mare înverşunare din amândouă părţile şi ajunge îngrozitoare, desperată. Românii şi ungurii se sfâşie unii pe alţii ca nişte tigri flămânzi, ştiind bine că preţul biruinţei e frumoasa şi mănoasa ţară a Ardealului. Unii se luptă ca s-o ţie, ceilalţi ca să ia înapoi moştenirea părintească. Biruinţa multă vreme stătu nehotărâtă, pină când silinţele desperate ale ungurilor şi împrospătarea oştilor lor sparseră oastea ostenită a lui Mihai şi o siliră a da dosul. Cea mai spăimântătoare nerânduială intră atunci în rândurile acelor ostaşi care câtva timp înainte era biruitori. Fuga lor fu atât de repede, încât cu mare greu Mihai izbuti a-i opri în loc. Călare pe un cal spumegător, plin de foc, acoperit de sudoare şi de praf, el alerga într-o parte şi într-alta, întrebuinţând când îndemnările, când ameninţările, când loviturile, spre a întoarce pe ostaşi la bătaie. El izbuti mai întâi, prin autoritatea persoanei sale, a opri steagurile; apoi, pe lângă dânsele, se nevoi a opri pe fugari, strigându-le: ,,Ce va să zică această mişelie? Ce va să zică această spaimântare neobicinuită care vă face să lăsaţi să vă scape din mâini o biruinţă câstigată? Voi vă trageţi dintr-o luptă cu noroc începută; voi daţi pas unui duşman îngrozit şi pus în risipă a-şi aduna puterile. Unde sunteţi voi, vitejii mei soldaţi, care odinioară aţi pustiit Bulgaria, care aţi zdrobit armiile lui Caraiman şi ale lui Ahmet, care aţi îmbogăţit Ţara Românească de jafurile barbarilor? Pentru ce puterile voastre sunt acum topite, mâinile voastre slăbite şi inimile voastre fără bărbăţie? Şi — aceea ce este ruşinos de spus, nevrednic de făcut
— pentru ce mâinile voastre armate cheamă în ajutoru lor picioarele voastre nearmate? Astfel oare o să biruiţi şi să luaţi voi Ardealul? Astfel o să umpleţi casele voastre de dobândă? Pentru ce dar nu vă opriţi? Nu vreţi oare mai bine a dobândi astăzi slava decât o vecinică necinste?" Prin asemenea cuvinte îi apostrofă Mihai. Dar spaima era mai puternică decât ruşinea. Ea biruia nu numai cuvintele, ci încă rănile şi loviturile. În dosul taberei românilor era un deal năltişor, încunjurat cu şanţuri, lângă satul Heltau. [170] D-abia în acel loc, numit tufişul Cisnădiei Mihai izbuti a opri fuga ostaşilor, a-i întocmi în orânduială şi a-i întoarce cu faţa către duşman.

[modifică] XXIV

Ungurii făcuseră un pas mare spre biruinţă şi ar fi putut izbuti a sparge cu totul şi a răzleţi oastea noastră spăimântată şi pusă în goană şi a împiedeca pe Mihai-Vodă a o întocmi din nou, dacă acei ce comanda rezerva ar fi dus-o în ajutorul lui Barcsai şi Moise, care izbutiseră a înfrânge armia română; dar Corniş şi Pancratie Sennyei ţinură în nemişcare rezerva ce era supt comanda lor. În vremea aceea, Mihai îşi clăti oştile din nou asupra vrăjmaşului. El porni înainte două cete de polonezi ce nu dedeseră încă ăluptăî în acea zi, care năvăliră cu furie asupra oştilor lui Barcsai şi Moise, ucigând şi răsturnând tot înaintea lor. Moise şi Barcsai sprijiniră câtva această furtunoasă izbire; dar văzând că nimeni nu le vine într-ajutor, că flancul lor descoperit e ameninţat de Mihai, se trag cu grabă spre rezervă. Atunci o ceată de poloni, ce slujeau în armia lui Andrei, văzând fuga ungurilor şi crezând că bătaia e pierdută de dânşii, trec lângă compatrioţii lor, în armia noastră. În vreme ce se petreceau aceste, Gaspar Corniş, general-en-chef al duşmanului, vrând să facă o recunoaştere spre dreapta, ca să vază ce e de făcut în starea de atunci a luptei, fu fără veste ocolit de escadroanele moldovene ce slujeau în armia noastră, prins şi adus înaintea lui Mihai, care, cunoscându-l de mult din soliile lui şi respectând virtutea şi vrednicia ce împodobea pe acest lăudat războinic, îl trată bine şi îl puse în loc sigur, ca să nu i se întâmple nimic. ,,Au fost unii, zice Bethlen, vrăjmaşi ai cinstei şi ai reputaţiei lui, care au zis că Corniş de bună voie şi într-adins s-a lăsat a fi prins şi dus la Mihai, fiind de partida împăratului." Analiştii streini stau însă în îndoială despre acesta. [176] Prinsoarea fără veste a generalului-en-chef, dezertarea polonilor, spargerea oştilor lui Moise şi a lui Barcsai încremeniră de spaimă pe Andrei şi pe ostaşii săi, încât ei nu mai îndrăzniră a ţine lupta cu Mihai, [177] în vreme ce acesta, reîmbărbătând pe ai săi, se aruncă puternic înainte, taie, turbură şi pune în nerânduială cetele ungureşti. [178]

Era acum trei ceasuri după-amiază. Andrei, care de la 7 ceasuri dimineaţa stătuse în acel loc, văzând acum, după o bătaie de 5 ceasuri, armia sa în risipă, fără nădejde a mai îndrepta bătaia, gândi la sine spre a se mântui prin fugă, după povaţa unora; şi, înainte de scăpătatul soarelui, el îşi părăsi postul [179] şi armata, luând fuga, însoţit fiind de o sută de călăreţi, [180] între care era frate-său Ioan Iffiu, Ion Gerendi, George Palatici, Ioan Beldi cu fiii săi Pavel şi Clement, Toma Csomortany, Nicolae Mico şi mulţi alţii. Oastea lui Andrei, părăsită astfel de prinţul său şi lipsită de generalul său robit, căută a mai ţine până la sosirea nopţii, ce nu era departe, ca să se poată trage în siguranţă. Obosirea armiei noastre o ajută întru aceasta. Noaptea acum sosise şi bătaia tot mai ţinea. Pancratie Sennyei, Moise Secuiu, Ştefan Toldi, Petre Huszar mai spirjină încă mai multe izbiri ale lui Grigorie Mako, când, pe la 8 ceasuri, Mihai, înţelegând de fuga lui Andrei şi văzând că bătălia nu mai e nehotărâtă şi că rămâne numai a o sfârşi, împinge înainte câteva cete din oastea sa, zicându-le: ,,Feţii mei, mai opintiţi încă o dată; biruinţa e a noastră; vitejia voastră mi-o chezăşuieşte". Năvala acestor cete sparge cu totul rămăşiţa ostaşilor lui Andrei şi le pune pe fugă. ,,Ei se trag în tăcere, zice Bethlen, cu paşi grabnici şi fără rânduială, părăsind românilor tabăra, biruinţa şi patria." Ai noştri se aruncară îndată în tabăra ungurească, unde găsiră şi prădară mult aur, argint, haine, cai, corturi, multe steaguri şi 45 tunuri. Ostaşii noştri petrecură noaptea aceea prădând tabăra ungurească şi sărbătorind biruinţa lor prin mese, cântece şi chiote de veselie.

Armia lui Andrei lăsase pe câmpul bătăliei 2 027 morţi şi aproape la 1 000 răniţi şi prinşi. Între aceşti din urmă, afară de generalul Corniş, căzuse şi George Ravazdi, pe care secuii, urându-l de moarte pentru tirania cu care pedepsise revolta lor, îl omorâră a doua zi de bătălie. Asemenea păţi de către români şi socinianul Wolfgang Corniş. Toţi ceilalţi prinşi cu mărinimie de Mihai fură liberaţi. Pierderea noastră a trebuit încă să fie însemnată, deşi mai mică decât a ungurilor. [186]

Dintre ai noştri încă rămaseră morţi mai mult ostaşi de rând, în vreme ce din unguri pică mulţi nobili, între care, afară de cei mai sus însemnaţi, fură Francisc Tholdalasi, Ioan Lascovius, Mihai Culpenius, ce purta steagul gvardiei, Ioan Berendei, Daniil Bako şi alţi. [187]

,,Multe muieri unguroaice, zice Stavrinos, rămaseră văduve în ziua aceea; turburatu-s-a soarele şi ziua s-a întunecat; praful în aer se înălţa şi pământul tot s-a roşit de sângele vărsat... Să fi văzut acolo trupuri moarte şi tineri viteji cum zăceau în ţărână, goi, fără suflare." Leşurile ce stau mormane în câmpie fură adunate de locuitorii Sibiului şi îngropate toate laolaltă. Astfel acei ce cu puţin înainte erau duşmani înverşunaţi, mijlocind natura, se lăsară fără împotrivire a fi împreunaţi într-acelaşi mormânt. Fiindcă groapa făcută nu putea cuprinde aţâţia morţi, grămădiră trupurile unul peste altul, punând între fiecare din ele o mână de iarbă, astfel încât se făcu o movilă mare, ce se întindea la un mil de oraş, şi ,,care va fi, zice dureros Bethlen, pentru veacurile viitoare, un monument vecinic de pieirea Ardealului." [188]

Astfel fu bătălia de la Sibiu, una dintre cele mai vestite în analele gloriei române. Ea fu mult mai mare prin rezultatele ei, căci ne făcu îndată stăpâni ai Ardealului.

[modifică] XXV

A doua zi, vineri 29 oct., la răsăritul soarelui, Mihai porni în deosebite direcţii numeroase cete, spre a lua în goană pe duşman. El le porunci ca să fie cu mare îngrijire, ca nu cumva duşmanul să umble a se aduna undeva şi a întinde vro cursă. Spre a studia bine starea lucrurilor, el trimise spioni în toate părţile, mai ales spre Alba-Iulia, poruncindu-le d-a-i raportui îndată. [189] Într-adevăr, ieşise vorbă că spre Alba şi Cluj prinţul Andrei făcea pregătiri de război şi că şi rădicase un mare număr de soldaţi. Mihai însă află îndată că nicăieri nu se află oşti care să îndrăznească a sta sau de faţă, sau pe ascuns împotriva lui, biruitor, şi hotărî a-şi duce armia drept spre Alba-Iulia, spre a stăpâni această capitală a Ardealului şi, împreună cu dânsa, şi toată ţara. [190]

Într-aceeaşi vreme, făcu deobşte cunoscut prin proclamaţii şi prin erolzi: că în orice parte se va arăta Andrei Bathori, să-l prinză şi să i-l aducă la Alba, viu sau mort, făgăduind o bună răsplătire pentru o asemenea slujbă şi declarând că va pedepsi straşnic pe aceia ce îi vor da lăcaş sau îl vor scăpa. El porunci încă a se închide toate trecerile şi porni 1200 oameni din oaste de împănară toate drumurile, căutând pe Andrei.

La Alba-Iulia, Ştefan Bathori şi Ladislau Gyulasi, pe care Andrei îi însărcinase cu administraţia ţării, cum aflară de bătălia nefericită pentru dânşii de la Sibiu, luară ce avea mai scump şi, cu o mică suită, fugiră, Gyulasi la Cseh, Ştefan Bathori mai întâi la Cluj, apoi la cetatea Hosta, pe hotarul Poloniei. Acolo aşteptă câtva, dar pierzând nădejdea d-a căpăta ajutoare de la poloni, el se duse la Somlyo, loc de unde se trage casa Bathoreştilor.

Cum se văzură slobozi prin fuga lui Ştefan Bathori, albanii se grăbiră a porni înaintea lui Mihai trei deputaţi, oameni înţelepţi şi elocvenţi, anume Martin Turi, Ştefan, ce-i zicea Sartorius, şi George Nagilabu. Aceştia găsiră pe Mihai tăbărât nu departe de Sibiu şi infăţişându-i nişte cupe de aur şi alte daruri scumpe, îl rugară ,,ca să fie mai mult cu îndurare decât cu asprime, d-a nu pustii un oraş biruit, care se predă fără împotrivire, şi d-a nu da în jaf o capitală unde el are să locuiască; că ei stau gata, pentru protecţia ce le va da, a se jertfi, ei şi tot ce au, pentru dânsul". L-aceasta răspunse Mihai ,,că el n-a întreprins acest război spre a strica acea ţară şi că iubeşte mult mai bine a o vedea semănată şi plină de avuturi şi bucate decât de a o pustii şi ruina cu cruzime; că el a vrut numai să aducă pe locuitori la credinţa către împăratul, ce ei îi jurase şi apoi şi-au călcat jurământul nesocotind legile dumnezeieşti şi omeneşti; că gândul lui, cuprinzând ţara, n-a fost altul fără numai d-a înfrânge pe rebeli, a da pacea şi liniştea popoarelor; pentru aceea, el nu va face nici o sminteală nici locuitorilor Albei, nici la toţi cei ce vor recunoaşte autoritatea sa, ba încă el îi va însoţi cu toată bunătatea sa câtă vreme îi vor fi credincioşi."

[modifică] XXVI

Într-aceea, Mihai-Vodă, ridicându-şi tabăra de la Sibiu, înaintă cu încetul spre Alba-Iulia. [196] Prin toate oraşele pe unde trecu în cale, locuitorii alerga înainte-i cu daruri, slobozind puşti în semn de veselie şi primindu-l cu mare dragoste şi entuziasm. [197] Apropiindu-se de Alba, locuitorii oraşului şi ai judeţului îl întâmpinară cale de o leugă înainte cu multă cinste şi daruri. [198] În capul lor era episcopul catolic Dimitrie Naprasdi, încunjurat de tot clerul său. El felicită în numele poporului pe domn de sosirea sa, urându-i tot felul de fericiri, o domnie vecinică asupra ţării Ardealului, ce el dobândise cu sabia, o viaţă îndelungată şi izbânzi multe, care să se adaoge unile peste altele.

În aceeaşi zi, luni 1 noiemvrie (s. n.), Mihai-Vodă intră cu mare pompă în capitala Ardealului. Dorinţa ce adesea avea d-a face întipărire popoarelor printr-o strălucită privelişte, adăogându-se la vesela îmbătare a unei izbânzi de atâta vreme dorită, făcu pe Mihai de puse în această intrare triumfală o podoabă neauzită în părţile noastre. Întrarea s-a făcut prin poarta Sf. George. De la această poartă până la palatul domnesc, sta înşiraţi ostaşii de ambe părţile uliţei în mai multe rânduri, în dosul cărora se grămădise mii de mii de popor. Înainte venea episcopul şi clerul său, isnafurile (corporaţiile) oraşului, apoi o bandă de muzică ce se compunea de opt trâmbiţe, care cu multă armonie modula sonurile lor, de atâtea tobe de oţel pre obiceiul turcesc, de un bun număr de flaute şi flaşnete. În urma acestei orchestre, venea Mihai, călare pe un măreţ cal alb. Opt paji învestiţi cu mare eleganţă încunjura calul domnului. Înaintea lui opt seizi duceau de frâu opt cai acoperiţi cu şele preţioase, lucrate cu aur şi argint, şi împodobiţi cu pene mari.

Mihai purta pe cap un calpac unguresc împodobit cu o egretă neagră de pene de erodiu legate cu o ăcopcăî de aur; o manta lungă albă de mătase ţesută cu fir, având pe de lături ţesuţi vulturi de fir; tunică albă de aceeaşi materie, lungi ciorapi de mătase albi, garnisiţi cu pietre scumpe şi botine de saftian galben; de brâu atârna o pală de Taban împodobită cu aur şi rubine.

O ceată de zece lăutari ţigani urma îndată după domn, cântând imnuri naţionale. Apoi venea o mulţime de boieri şi ofiţeri străluciţi, toţi călări, şi o numeroasă trupă de soldaţi. Lângă domn se ducea steagurile lui Andrei Bathori luate în bătălie. Ele era desfăcute şi plecate spre pământ, spre semn că Ardealul e supus.

Astfel, în mijlocul concertului trâmbiţelor, tobelor şi altor instrumente, la sunetul clopotelor şi vuietul tunurilor, la care se unea strigările de bucurie ale poporului, intră Mihai în capitala Ardealului şi trase la palatul domnesc. În cale, pân-a nu ajunge l-acest palat, Mihai spun că se îndreptă către un nobil ungur, Ştefan Bodoni, ce căzuse prins în bătaia de la Sibiu, şi îl întrebă unde-ar fi mai bine să tragă. ,,Fără îndoială, zise Bodoni, în palatul prinţului Andrei". La care vorbe Mihai răspunse: ,,Ce, nu sunt încă biruitor?" [199] Toată ostăşimea se împărţi în linişte şi cu orânduială prin birturi şi case publice, fără a face nici o pagubă sau vătămare locuitorilor. Nimeni n-ar fi îndrăznit a face vrun rau, ştiind pe straşnicul domn acolea. [200]

Pilda albanilor fu urmată de locuitorii tuturor oraşelor ţării, care se grăbiră a trimite deputaţi la Mihai, spre a-i aduce supunerea şi credinţa lor şi a cere mila şi ocrotirea lui. Cetatea Clujului, la cea dintâi somaţie ce i se făcu, se închină în 4 noiembrie şi primi în garnizoană 1 000 soldaţi supt comanda banului Mihalcea. Mihai porni 3 000 soldaţi spre a aduce la supunere toată ţara de jos şi într-aceeaşi vreme scoase un decret deosebit, prin care făgăduia mila şi iertarea sa la toţi deopotrivă, de orice treaptă ar fi, carii vor depune armele şi vor asculta de dânsul şi de slujbaşii săi. El obşti acest decret în toate părţile prin obicinuiţii curieri. Astfel, toată ţara Ardealului, până la Solnocul din acest ţinut, era acum supusă lui Mihai, deosebit numai de cetăţile Husta şi Uioara. Mihai începu a purta titlul următor: ,,Mihai, voievodul Ţării Romăneşti, al sfinţitei maiestăţi cezaro-crăieşti consilier şi locoţiitor asupra Ardealului, şi a oastei maiestăţei dincoace de Ardeal şi de părţile lui supuse căpitan etc."

*

[modifică] XXVII

Oare ce s-o fi făcut nenorocitul Andrei Bathori? Din ziua în care, cu desperarea în inimă, el fugi din câmpul bătăii de la Sibiu, i s-a pierdut urma. Nimeni nu putea spune unde se află. Rămas-a încă în ţară, oprit de vreo nădejde, sau că, pierzând tronul, îşi părăsi şi patria, silind nu mai a-şi mântui viaţa? Îzbutit-a încă într-aceasta? Început-a oare în ţară streină tristul şi descoloratul trai al pribegiei, acea suferinţă crudă care usucă pe om fără a-l omorî? Astfel se întreba toţi în Ardeal, biruitori şi biruiţi. Vai! În vreme ce trufaşul său biruitor intra cu o pompă măreaţă în capitala sa, sărmanul Andrei, în colţul împotrivitor al ţării, răsplătea printr-o moarte cruntă nenorocirea de a domni.

El se trăsese, cum am văzut, din câmpul bătăii, însoţit d-o sută inşi călări, trecu pe lângă Sibiu şi luă direcţia Sighişoarei (Seghesvar), vrând să se îndrepteze prin Moldova în Polonia, unde să aştepte vro ocazie priincioasă spre a-şi dobândi tronul pierdut. El ajunse într-o fugă la Oltzina. Acolo calul său căzu în noroi şi el trebui să-l lase, împreună cu multă avuţie ce era pe dânsul, ca să scape cât mai iute în cetatea Odorhei, [206] în secuime, unde soţii săi îl povăţuiră a merge; aci el cercetă pe unde e mai bine a trece în Moldova. [207] El dete aci porunci spre a ţine în datoria supunerii pe secui, de nu s-a revoltat încă, făgăduindu-le uitarea revoltei lor şi că le va da vechea libertate. Dar toate era zadarnice. Poporul secui îl ura de moarte; [208] nobilii secui, numai, care fusese la bătaie şi aceia ce îi găsi pe la casele lor primiră bucuros a-l însoţi şi a ocroti fuga sa. El se temea a rămânea în ţară de Mihai, iar mai cu seamă de ura înverşunată ce avea asupră-le compatrioţii lor; ruinaţi prin libertatea ce Mihai-Vodă dedese ţăranilor secui, ei dorea încai să-şi poată scăpa viaţa fugind în ţară streină.

Pregătirile ce nobilimea trebui să facă pentru fuga sa sili pe prinţul Andrei a aştepta pe loc trei zile, şi această zăbavă fu pieirea capului său. Văzând el această întârziere şi gândind că mulţimea soţilor săi să nu vădească mai mult duşmanului fuga sa, el hotărî a se despărţi de dânşii. El lăsă în cetăţuia Odorhei pe George Palatici, apoi, alegând un număr oarecare din nobili spre a-l însoţi, dete drumul celorlalţi, mulţumindu-le de credinţa ce i-a arătat şi povăţuindu-i să meargă a se închina biruitorului Mihai, de la care crede că vor primi iertare, şi ales acea parte în care preoţii şi sacrul cor cântau: Lăudaţi şi preamăriţi pre toţi ostaşii în genere, iară mai presus de toţi pre M i h a i , ducele oastei învingătoare, care sfărâmă Bosforul prin puterea şi virtuţile sale" să aştepte în linişte vremea care Dumnezeu, ce ţine în mâna sa ursitele împărăţiilor, va însemna pentru mântuirea Ardealului din puterea acestor biruitori streini. [209] De acolo Andrei, lăsându-şi bogatele sale vestminte de purpură spre a pune haine ţărăneşti, [210] se îndreptă spre Moldova, depărtându-se mult de drumul cel mare, luând potecile şi făcând ocoluri, spre a-şi ascunde şi mai bine fuga. După câtăva cale, ajunse într-o vale unde găsi un izvor cu apa dulce şi îmbelşugată; vederea locului plăcându-i cu deosebire, el se opri acolo, apoi, deschizând sacul unuia din soldaţii săi, luă puţin vin şi pâine, spre a potoli oarecum foamea şi setea sa şi a stâmpăra amarul inimei sale. Făcând acest mic ospăţ, el se adresă către acei ce-l încunjura şi le zise: ,,Precum mântuitorul Hristos, înainte d-a se da jertfă morţii, făcu cina cea din urmă cu ucenicii săi şi fu vândut de Iuda, unul dintr-înşii, care îi întinsese cursa, asemenea şi eu, căzut în nenorocire prin trădători, poate fac astăzi cea din urmă cină cu voi, pe care o consfinţesc morţii mele". Această presimţire a morţii ce îl aştepta şi pe care o întâmpină în ziua următoare mişcă foarte inima sa ca şi a tuturor celor ce îl ascultă. Plecând din acest loc, ei ajunseră a doua zi în vederea munţilor celor mari ce ţin până la hotarele Moldovei, în capătul ţinutului oraşului secuiesc numit Csik, şi sosesc la un loc pe care locuiturii îl numesc Sf. Thomas, după o biserică ce îi e consfinţită. Acolo, în a şasea zi după nenorocita bătălie, se opri Andrei, gândind că în aceste locuri va fi mai în siguranţă împotriva curselor secuilor. Aceste locuri, ca toate cele ce încunjur Ardealul, sunt aspre, muntoase, păduroase.

[modifică] XXVIII

Era între secui un nobil din neamu lor, anume Blasie Ördög, care, prin facerile de bine ale cardinalului, ajunsese din stare săracă la o avuţie însemnată. El nu vrusese să meargă la bătaie, luând de pricinuire starea cea rea a sănătăţii sale; dar îndată ce auzi despre învingerea şi fuga lui Andrei, el puse să tragă clopotele, spre a aduna, după cum este obiceiu la ţară, rudele sale, clăcaşii şi compatrioţii săi şi începu a-i aţâţa spre a lua vrăjmăşeşte în goană pe Andrei. El zicea cu o mare furie, la o naţie acum destul de înfuriată, ,,ca ei trebuie să arestuiască pe Andrei, uneltitorul atâtor rele, ca să merite binevoinţa lui Mihai; că numele Bathori vecinic a hrănit nenorocirile publice şi private şi că este bine a-l stârpi din ţară; că trebuie a ucide p-acest popă nevrednic în pace şi în război, ca să nu mai rămâie nimeni din această afurisită familie, spre a chinui ţara prin tirania sa". Nici că făcea trebuinţă de multe îndemnări, secuii fiind insuflaţi de o ură omorâtoare asupra numelui Bathoreştilor, căci mai întâi Ştefan Bathori şi Sigismund Bathori în anii trecuţi le răpise nu numai orice libertate, ci însă îi pedepsise foarte aspru pentru revolta lor şi apoi îi supusese nobilimii ca nişte robi vânduţi. Ei căuta toate mijloacele spre a scăpa de această robire; pentru aceea ei mutase asupra lui Andrei toată ura ce hrănise către cei mai dinainte Bathoreşti şi îşi făgăduia prin moartea sa d-a-şi redobândi libertatea şi a se mântui de o robire ocărâtoare. Pentru aceea ei vroiră mai bine să piarză pe prinţul Andrei şi nobilimea secuie, decât să piară ei înşişi şi să fie vecinic robi. Ei alergară toţi din toate părţile, bătrâni şi juni, care cu arme, care fără arme, unii împinşi de furie şi de îndrăzneală, alţii de nădejdea jafului, închipuindu-şi că Andrei cu nobilii ce-l însoţeau trebuie să aibă multe avuţii cu dânşii. Întru aceasta nădejdea lor nu era cu totul înşelată. Prinţul Andrei şi suita sa aflaseră că sunt goniţi de o ceată de secui, dar nu o credea îndestul de mare spre a-i putea vătăma. Cu toate acestea, Andrei, nevrând a fi întârziată suita sa de bagajele cele multe, vrea să le părăsească, dintr-altă parte, strâmtorile mocirloase nu-i lăsa a se prea grăbi.

Numeroasa ceată a secuilor izbi pe fugari în poalele muntelui Sf. Thomas. Când se apropie prinţul Andrei cu soţii săi d-acest loc, pe aproape de scăpătatu soarelui, dete peste nişte strâmtori, şanţuri, găsiră drumul acoperit de copaci şi vro sută de secui stând în loc şi aşteptându-i. Ei întărise aşa de bine acea strâmtoare, încât era siguri că nimeni nu va putea răzbi printr-însa. La stânga acelui loc era un munte foarte înalt, ale cărui povârnişuri era pline de păduri şi de mărăcini. Când suita lui Andrei apucă de intră în acele strâmtori, cătând mai mult la fugă decât la bătaie, secuii o izbiră cu strigări mari deodată în faţă şi în dos. Fugarii se opresc atunci bărbăteşte şi se întocmesc spre bătaie. Secuii, văzând micul număr al protivnicilor lor, năvălesc cu mai mare foc asupră-le, descarcă în ei puştile ce aveau, apoi încep a zvârli într-înşii cu săgeţi, suliţi, durde şi lănci; alţii, ca duşmanul să nu-i poată lovi, fiind el călare şi ei pe jos, răstoarnă caii, târând plopi pe pământ, dezrădăcinând alţi copaci şi silindu-se în tot chipul spre a face lupta deopotrivă. Nu cu mai puţină înfocare nobilimea îşi apără viaţa şi pe prinţul său şi respinge cât poate izbirile ţăranilor; mulţi căzură din ambele părţi, dar mult mai mulţi din partea lui Andrei. Într-adevăr, căzând fără veste în cursă, încurcaţi de bagajele lor, ei nu putea a se sluji cu folos de caii lor şi nu le venea lesne a-şi întrebuinţa armele împotriva duşmanului. Deosebit de aceasta, ei era foarte puţini şi secuii mai mult de opt sute. Pentru aceea, Andrei şi nobilii, răzbiţi de mulţime, încep a se trage înapoi răzleţiţi; unii, pierzându-şi caii, se aruncă pe jos, printre stejari şi crânguri şi fug încotro pot. Ţăranii secui, mai ageri la picior şi cunoscând locurile, se urcă mai cu înlesnire prin strâmtorile şi asprimile munţilor, caută, găsesc şi ucid pe nobilii ce nu cunoşteau căile şi sângerează până în departe toate acele locuri de uciderile lor.

[modifică] XXIX

Prinţul Andrei, rugat fiind de ai săi ca să fugă, să scape până când ei mai ţinea frunte duşmanului, se şi trăsese cu un mic număr, lăsând drumul mare şi luând-o prin cotiturile muntelui. După ce a făcut ca vro două mii de paşi, el fu silit, din pricina prăpăstiilor ş-a greutăţilor drumului, a-şi lăsa călăria, cu atât mai mult că ea nu mai putea umbla, fiind cu totul obosită. Deci el începu pe jos a se urca pe munte, ajunge cum poate în locuri anevoie de apropiat şi îşi îndreptează fuga spre părţi nelocuite. Lepadând tot ce ar fi putut întârzia fuga sa, cu patru soţi ce din întâmplare găsise, el pătrunse până în adâncul munţilor. Prin aceşti munţi, Ştefan, numit Negrul, era foarte trebuincios prinţului, cunoscând bine căile, dar fiindcă sângele ce curgea din rana ce primise îi luă puterea şi simţirile, Andrei şi soţii săi, temându-se că duşmanii ce îi gonea să nu-l găsească şi să-i răpească puţina viaţă ce-i rămăsese, îl culcară mai mort într-un loc umbrit şi-l acoperiră cu frunze uscate. Vindecându-se dup-aceea şi prin multe primejdii întorcându-se la casa sa, el povesti această barbară măcelărie.

După acest fel de îngropare a lui Negru, Andrei mai înaintă câtva, doborât de sete, de căldură şi de drum; în sfârşit, făcându-se din ce în ce mai mult noapte, el şi singuru soţ ce-i mai rămăsese, un nobil credincios, anume Nicolae Mico, zăriră lucind în depărtare un foc. Ei se îndreptară spre acest loc numit Nascalat, care se străluci de atunci prin crunta dramă al căria fu teatru. Sosind lângă acest foc care ardea în coliba unui păstor, Andrei, obosit de osteneala drumului, nu mai putea face un pas şi, murind de sete, ceru de la ţăranul ce găsi într-acel bordei să-i dea de baut. Ţăranul, neavând altceva, îi dete puţin zer. Prinţul Andrei luă cupa şi mai întâi o întinse lui Nicolae Micu ca să guste, zicându-i: ,,Să bem aceste amărâciuni cu care viclenii şi trădătorii ne-au adăpat îndestul." El înghiţi puţin, apoi trimise îndată pe ţăran să-i caute puţină apă, dându-i un galben de aur unguresc, numai să vie mai curând. Ieşind atunci din colibă, Andrei se duse de se întinse pe iarbă supt un copaci vecin, îşi rezemă capul de un trunchi pe jumătate putred şi însărcină pe Micul să stea de pază, în vreme ce el se va odihni puţin, ca să poată apoi a-şi urma drumul, făgăduind că va sta şi el la rândul său de strajă până când Micul va odihni. Zăcând astfel pe pământul gol, Andrei luă breviarul în mână, se puse a ceti la lumina lunii ceasurile canonice şi îndată, osteneala biruindu-l, somnul pe nesimţite îl cuprinse. [216]

În vremea aceasta, trupa secuilor, urmând deosebitele cotituri şi locuri grele pe unde Micul şi Andrei fugiseră, sosesc cu o iuţime minunată şi cad asupra ţăranului, strigând: ,,Ce procleţi de nobili ai primit în gazdă? De nu ni-i vei da îndată, te vom ucide, după ce te vom face mai întâi a suferi mii de chinuri, călăule." Spăimântat foarte şi neştiind ce vrea ei să facă, ţăranul le spuse: ,,ca doi inşi intrase la dânsul, şezuse puţin ş-apoi ieşise; că el nu ştie deloc cine era ei şi că gândeşte că sunt ascunşi p-acolo aproape". Micu, auzind zgomotul acelor ce sosea şi întrebările ce făcea ţăranului, se duse spăimântat de sculă pe prinţul Andrei şi îi vesti că duşmanii i-au călcat, rugându-l să caute a scăpa cum va putea. Dar luna, ca cum s-ar fi temut a lumina fărădelegea, se ascunsese supt negrii nori, şi în acel întunerec, Andrei, care nu cunoştea locurile, n-avea chip de scăpare. [217] El trimise pe Micu înaintea vrăjmaşilor, spre a căuta a-i îmblânzi prin vorbe şi făgăduieli. [218] Dar gloata secuilor, furioasă, în loc d-a asculta rugăciunile lui Micu, întorc către dânsul armele lor; după ce se ocroti un minut cu sabia sa, Micu, plin de răni, fu prins viu. Se povesteşte că, doritor d-a scăpa mai curând de viaţă şi simţind pe gâtu-i tăişul ruginit al paloşului unui ţăran, el îi întinse sabia sa, care era mai ascuţită, zicându-i: ,,Slujeşte-te cu aceasta, prietene, şi nu mă mai sfâşia rănindu-mă cu arma ta fără tăiş." Şi zicând aceste, el îi întinse gâtleju, ca să nu se zică că un viteaz a avut, ca un om fără inimă, capul tăiat pe dinapoi.

În vreme ce Micu era astfel prins şi ucis, Blasie Ördög, de care am pomenit mai sus, împreună cu alţi trei soţi, izbeşte pe Andrei. Împins mai mult de nevoie decât de vitejie, Andrei trage sabia cea lată ce purta la coastă şi începu a se apăra cu o mână slabă, [219] silind să nu moară fără răzbunare. [220] El izbutise a răni pe unii din vrăjmaşi, când Blasie, mai îndemânatic în luptă, îi dete o lovitură de secure în frunte, făcându-i o rană mare dasupra ochiului stâng, de unde începu sângele pârâu a curge de-i acoperi vederea. În această stare, nenorocitul Andrei încercă să fugă, dar, urmat de aproape de ucigaşi, el primi cu o asemenea armă o altă rană în partea din dos a capului, dasupra grumazului, şi, pierzând simţirile, căzu la pământ, bătându-se în sângele său. N-apucase încă să-şi dea sufletu, când ucigaşii, urându-li-se de vremea ce pierdeau ca să-i smulgă un inel frumos de diamant, ce purta în degetul cel mic, îi tăiară degetul ca să poată lua inelul; apoi, apropiindu-se de dânsul, Blasie Ördög îi tăie capul, [226]pe care, punându-l într-o suliţă, [227] îl luă cu dânsul, iar trupul îl lăsară în acel loc, despuiat de orice veşmânt şi în prada fiarelor sălbatice. [228]Această tragedie se petrecu lângă satul Szent Domokos (Sf. Dominic). Astăzi încă, într-acel loc, ţăranii îţi arăt locul unde fu omorât sărmanul Andrei şi credinciosul său Mico. [229]

[modifică] XXX

Astfel fu sfârşitui lui Andrei Bathori, prinţ, cardinal şi episcop de Varmia în Prusia. El era de vârsta de 28 de ani [230] numai; nalt la stat, barba şi părul capului galben, pe care, după ritul religiei, el avea obicei a le purta rase. Era d-un caracter dulce şi blând şi mai bun pentru biserică decât pentru război. Din copilăria lui avusese plecare către călugărie. Din nenorocire, calităţile lui private chiar făcu dintr-însul un rău stăpânitor; ambiţia de a domni îl pierdu; el cumpără printr-o crudă moarte o domnire de opt luni asupra Ardealului şi fu numai o jalnică pildă a ticăloşiei ursitelor omeneşti.

După arătarea unor analişti, nenorocirea în care pică Andrei şi ungurii din Ardeal fură prevestite prin nişte semne cereşti. În luna lui iunie se ridică deodată despre apus o furtună grozavă, care îngrozi pe toţi şi pricinui multă stricăciune într-o parte mare a Ardealului. De dimineaţă norii se rostogolea unii asupra altora. Cerul întreg se întunecase; tunetul urla neîncetat; trăsnetul ce cădea, fulgerile ce strălucea prin întuneric, o ploaie deasă şi repede şi mai ales o vijelie grozavă spăimântase pe toţi. Parte din acoperişurile caselor din Alba-Iulia fură ardicate, înâlţimele zidurilor doborâte, precum şi grajdurile din curtea prinţului, care era foarte puternic zidite; păstorii pe drumuri fură răsturnaţi sau târâţi cu iuţeală încotro nu vroia; mulţi cai ce păştea pe la câmp fură azvârliţi în Mureş, unde se înecară; o mulţime de stejari mari şi pomi roditori fură smulşi din rădăcină. Această furtună ţinu ceva mai puţin d-un ceas şi fu privită de toţi ca prevestirea nenorocirilor ce sosiră cu câteva luni în urmă. Într-aceeaşi vreme globuri de foc se arătară în deosibite locuri, raspândind groază. O mulţime de lupi se pogorâră cete-cete din munţii numiţi Meszes şi se răspândiră în şesurile Ardealului şi prin sate, asemenea şi multe alte fiare sălbatice. Cinci zile inaintea bătăliei de la Sibu, toată noaptea se văzu flăcări pe cer, astfel încât armata lui Andrei merse la drum luminată d-această minunată flacără. Când Andrei tăbărî la oraşul Szeredahely din pământ săşesc, el văzu trecând pe dinainte-i un arap negru, purtând în mână o coasă grozavă. El întrebă cine are o slugă cu un chip aşa de neplăcut şi toţi magnaţii, după ce cercetară şi căutară, îi răspunseră că un asemenea om nu se află în armie. Cu puţine zile până a nu se întâlni Andrei cu Mihai-Vodă, el visă că picase în nişte turme de ţapi furioşi şi că d-abia scăpă, când nişte porci îi sfâşiară mantela şi coiful. Încredinţat că acest vis este un semn rău, el îl povesti îndată la Alba-Iulia lui Ştefan Bathori şi la alţi. În vreme ce Andrei se scobora pe scara palatului său din AlbaIulia, ca să meargă la tabăra de la Sas-Sebeş, unul din pintenii săi de aur se sfărâmă, şi când ieşea pe poartă îşi sfărâmă asemenea şi încheitoarea mantelii sale. În sfârşit, duhul de superstiţie şi de misticism al ungurilor merse până a crede că şi schimbarea portului ce el făcuse de vro câţiva ani fuse un semn rău, care arăta că el trebuie să sufere într-o zi jugul unei naţii streine.

[modifică] XXXI

După uciderea lui Andrei, secuii se apucară a căuta prin păduri şi prin strâmtori pe nobilii care umbla rătăcind prin întuneric. După ce îi ucise mai pe toţi, se întoarse în locul luptei spre a culege jaful. Dar cu cât pusese mai multă grabă spre a câştiga această pradă, cu atâta pierdură din vreme spre a o împărţi, certându-se, înjurându-se între dânşii, încât p-aci era să se înhaţe la bătaie cu armele. Fură omorâţi atunci, parte cu Andrei, parte în fuga lor, Ioan Beldi cu junele său fiu Pavel, Nicolae Mico, fraţii Tomas şi Emeric Besz, Francisc Romany, comis a lui Andrei, căruia scăpă viaţa în luptă omorând un secui ce-l ameninţa cu moartea, Emeric Lazăr, Francisc, numit cel Mare, Mihai Caraczoni, meşter căpitan d-artilerie, şi mulţi alţi, vestiţi prin meritul şi avuţiile lor. Secuii îi ucidea fără milă, încredinţaţi că nimic nu putea fi mai folositor republicii secuieşti decât moartea a tuturor acestor oameni care îi ţinuse într-o robie aspră, ca pe nişte robi cumpăraţi cu bani. Ei credea că numai acest mijloc au spre a-şi redobândi starea lor cea dintâi şi a-şi asigura libertatea pe care o dorea cu înfocare." Numai un singur nobil, Csomortany, bărbat vestit în războaie, scăpă în Moldova. Acesta este acelaşi care, după cum s-a văzut înapoi, fusese trimis sol de Andrei la Mihai-Vodă şi care, cu toate că credinţa lui era bănuită lui Andrei, îl însoţi în fuga sa. Dovadă puternică câtă uşurinţă pun oamenii în bănuielile lor!

Fu atunci o dispută între secui, din care unii voia să păstreze în viaţă vro câţiva din nobilii prinşi, iar alţii cerea ca să se omoare îndată ,,aceşti oameni nesuferiţi şi vrednici de ură"; se învioră apoi a amâna pentru câtăva vreme moartea unora dintr-înşii. Aceştia era Ioan Iffiu, fratele lui Andrei, Ştefan Kabosi, Gaspar Palosi, Nicolae Bartacuti, Francisc Gereb şi Wolfgang Lazar. Secuii le leagă mâinile la spate şi tot înjurându-i mereu îi pornesc ca să-i ducă spre Alba-Iulia, la Mihai-Vodă. Înaintea lor, Blasie Ördög ducea, înfipt într-o suliţă, sângeratul cap al lui Andrei Bathori [236] învălit într-o pânză. [237] Până a nu ajunge însă la Alba-Iulia, secuii în cale uciseră pe prinşii lor; trupurile lor le aruncară într-un şanţ lângă Alba, iar capetele lor sângerate şi vinete le azvârliră neîngropate în oraş. Blasie Ördög păstră numai pe Ioan Iffiu, pe un fiu al lui Nicolae Micu, anume Mihai, în vârstă numai de 12 ani, şi capul lui Andrei, pe care îl înfăţişă lui Mihai-Vodă în 11 ale lui noiemv. [238]

Puseseră capul pe o masă şi Mihai cătă puţin la dânsul în tăcere, până când, văzând pe doamna Stanca ce era lângă dânsul, înecându-se în lacrimi, o întrebă pentru ce plânge? — ,, Pentru că, răspunse această miloasă şi simţitoare femeie, aceea, ce i s-a întâmplat lui se poate întâmpla şi ţie sau acestuia", arătând pe fiu-său Pătraşcu. Această vorbă pătrunse inima oţelită a asprului domn şi-i aduse aminte nestatornicia lucrurilor omeneşti. Cuprins de milă, el plecă capul cu întristare, lacrimile deodată îmbrobodiră fulgerarea ochilor lui şi din inimă strigă: ,,O, săracul popă! săracul popă!" Astfel plânse marele Cesar când văzu înainte-i capul duşmanului său Pompei. [239]

După aceasta, Mihai trimise acest cap, pus supt un disc, lui Malaspina. Acesta puse un zugrav de scoase un portret după dânsul, pe care îl trimise împăratului. [240] Mihai trimise pe Ioan Iffiu în închisoare, la cetatea Deva şi, după povaţa ce îi dete logofătul Teodosie, porni oameni să caute trupul lui Andrei, pe care îl găsiră gol, dar nevătămat de păsări şi dobitoace, nelipsind de la dânsul decât degetul cel mic, care fusese tăiat de ucigători, după cum am spus. Trupul mortului fu pus într-un car şi, ca să nu fie într-o asemenea stare expus privirilor, când băgară carul în oraş îl acoperiră cu foi de copaci verzi. Astfel îl adusera în Alba-Iulia, nouă zile după moartea sa. Îndată, cu mare îngrijire, din porunca lui Mihai, trupul fu învestit cu haine măreţe, întins pe o piatră de marmură şi acoperit cu o manta de purpură. Apoi îl dusera în templu cel mic, ca să stea până la ziua înmormântării. Câteva zile după aceea, după ce se adună acolo şi deputaţii ţării, convocaţi pentru deschiderea dietei, Mihai trimise de aduse şi trupui lui Balthazar Bathori, pe care prinţul Sigismund pusese de-l îngropase fără nici o cinste în cetăţuia de la Szamosujvar, şi apoi se făcu înmormântarea lui Andrei cu o pompă detot crăiască. Cosciugul era purtat de doi juni nobili şi încunjurat de toţi boierii români. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coşciug. Apoi venea Mihai însuşi cu faţa întristată, cu o mulţime de nobili, ofiţeri şi popor. Înainte şi înapoi păşeau cu toată cuviinţa oştile înarmate şi în bună rânduială. Apoi preoţii, cântareţii şi faclele nu mai avea număr. Astfel duseră trupul lui Andrei în biserica cea mare şi îl puseră în acel monument ce el, în viaţă fiind, zidise pentru frate-său Balthazar. Acolo trupul ambilor fraţi fură împreunate. În acelaşi templu zăcea de mai multă vreme îngropaţi doi alţi călugări, bărbaţi mari şi puternici, care pieriră cu aeeaşi moarte ca Andrei: cardinalul George Martinuţie, ucis din porunca împăratului Ferdinand, moşul lui Rodolf II, şi episcopul Oradiei, ucis de Griti. [247] Blasie Ördög, ucigaşul lui Andrei, în loc de răsplata ce aştepta de la Mihai, fu osândit a i se tăia capul pentru fărădelegea ce făcuse. [248] Toată prada ce secuii luaseră de la Andrei şi soţii ăluiî, în aur şi argint, din porunca lui Mihai fu vărsată în vistieria ţării. [249]

[modifică] XXXII

Mila, îndurarea şi generozitatea ce arătă Mihiai-Vodă către cainicul său duşman mări favorul popoarelor pentru dânsul, trase inimile nobilimei Ardealului şi lauda tuturor naţiilor streine. Nobilii Ardealului simţiră mai ales atunci că, urâţi fiind de moarte de popoare, singura lor scăpare e Mihai acum. Ei gândiră că, de au pierdut cârmuirea ţării şi au căzut supt un stăpânitor de alt sânge, încai să caute a-şi păstra starea şi viaţa. Aceste într-adevar era atunci foarte ameninţate. Am văzut înapoi ce fel ura şi trata secuii pe nobili. Ostaşii mercenari, unguri, poloni, sârbi, cazaci şi alţii, răspândindu-se prin ţară, nefiind supt ochiul straşnic al domnului, necăjea încă pe locuitori, iar mai ales pe nobili, făcându-i să simţă toate relele războiului. Apoi chinuita naţie a românilor din Ardeal, cum află de învingerea de la Sibiu, se ridică în picioare groaznică, înverşunată, ameninţătoare. [250] Cu cât fuseseră ei mai cumplit împilaţi de nobilii unguri, cu cât mai mult înecaseră în inima lor suferinţele lor şi ura ce avea către dânşii, cu atât izbucnirea acestei uri fu puternică şi pustietoare. Românii ardeleni cuvânta astfel şi într-un chip simplu către unguri: ,,Sunteţi nişte venetici care aţi venit prin silă de ne-aţi călcat ţara, ne-aţi răpit pământurile, drepturile, viaţa, ne-aţi chinuit şi ne-aţi aruncat în cea mai cumplită robire. Între noi şi între voi n-a domnit dreptatea sau simtimentul omenirei, ci numai sila; acum, că ne-am deşteptat, că ne simţim puternici, vrem să intrăm în drepturile şi pământurile noastre, ce ne-aţi răpit odinioară; vom lua, dar, pe seamă-ne moşiile şi casele voastre, iar pe voi vă vom ucide sau vă vom goni, ca să curăţăm ţara de voi." Aceste idei şi sentimente povăţuiră toate revoluţiile făcute sau încercate de români de la năvălirea ungurilor până astăzi. Astfel revoluţiile veacului de mijloc, acea de la 1437, răscoala de la 1599 până la insurectia lui Horia de la 1784 şi revoluţia de la 1848 fură mai mult inspirate de setea răzbunării decât de dragostea libertăţii, şi pentru aceea românii nu-şi putură asigura libertatea; căci libertatea triumfează fără a-şi răzbuna; altmintrelea ea nu mai e libertate, ci numai răzbunare. Niciodată şi nici într-un loc libertatea nu s-a putut întemeia prin călcarea dreptăţii şi prin cârmuirea groazei. Libertatea nu se ţine şi nu se întemeiază prin tiranie, ci numai prin libertate.

Romănii, crezând a-şi asigura libertatea şi a stinge aristocraţia, se punea de ucidea la aristocraţi şi pustia acareturile lor; şi fiindcă mai adesea nobilii apucau de fugea, ei îşi vărsa furia mai mult asupra bieţilor burgheri unguri de prin oraşe; şi cum trecea furtuna, aristocraţia era iarăşi în păr şi romănul iar cădea în gheara ei. De asemenea mai mulţi domni români din principate, dusmani ai aristocraţiei, printr-un guvern de teroare, credea că fac ceva ucigând la boieri, în loc de a ucide boieria; toată schimbarea era de persoane, dar duhul de castă şi instituţia se păstră, ba încă se mai întărea prin interesul ce insufla oamenilor cei prigoniţi şi împilaţi.

Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească singură pricepu că, spre a asigura libertatea, trebuie a lăsa pe boieri a putrezi în pace şi a ucide boieria prin proclamarea dreptului comun.

Românii ardeleni n-au priceput aceasta nici la 1848, cu atât mai mult ei n-o pricepu la 1599. Ei nu gândea că nu e nici drept, nici folositor, nici cu putinţă de a curăţi ţara Ardealului de toate populaţiile streine, care fac mai de a treia parte din totalul populaţiei; ei uitară că o posesie îndelungată aduce drepturi pozitive şi netăgăduite, că o naţionalitate, oricât de mica va fi, trebuie respectată, căci sfânt e dreptul ce are ea de a trăi în pamântul ce ocupă; că acest drept natural e pe dasupra oricărui drept istoric, de vreme ăceî pamântul este al oamenilor, iar nu oamenii ai pământului. Problemul de dezlegat în Ardeal era şi este nu cum vor face românii, ungurii, saşii şi secuii ca să rămâie numai ei singuri într-acea ţară şi să gonească pe celelalte popoare, ci, proclamând dreptul comun sau egalitatea pentru individe şi naţionalităţi, să caute mijlocul de a armoniza împreună, alcătuind un stat federativ. Fără îndoială că numarul românilor în Ardeal le asigura în orice caz o preponderenţă naturală şi dreaptă în trebile ţării şi prefăcea oarecum Ardealul într-o ţară romănească.

Astfel românii şi ungurii la 1848, luptându-se unii împotriva celorlalţi, pleca de la aceleaşi principii greşite şi căzură supt acelaşi jug.

[modifică] XXXIII

Aşa şi la 1599, românii ardeleni, ridicându-se, nu se purtară ca un popor matur, insuflat de dragostea libertăţii, prin care purtare ei ar fi impus şi lui Mihai şi asupritorilor lor şi ar ăfiî silit şi pe unul şi pe ceilalţi a-i întregi în drepturile lor naturale şi soţiale, ci, setoşi de răzbunare, se apucară să plimbe torţa şi paloşul prin palaturile nobililor. Mulţi nobili pieriră atunci. Cei mai mulţi scăpară, unii afară din ţară, alţii supt protecţia lui Mihai. Acesta nu putea să sufere asemenea neorânduieli, care se descărca asupră-i. Bănuit încă până nu a intra în Ardeal, de unguri, că lucrează prin preoţii români a scula pe ţărani împotriva nobilimii ungureşti, el dorea să dovedească neadevărul acelor bănuieli, cu toate că, după intrarea sa în Ardeal, el fu îndemnat spre uciderea nobilimii ungureşti nu numai de către românii ardeleni şi o seamă de boieri, dar încă şi de un număr însemnat din cei mari ai Ardealului, în capul cărora era episcopul catolic Dimitrie Naprazdi. O politică fără inimă ar fi îndemnat poate pe Mihai a-şi asigura stăpânirea Ardealului prin nimicnicirea acestei aristocraţii puternice, care totdeauna era să-i stea împrotivă; dar inima sa, dorinţa d-a-şi da un nume mare şi bun în Europa, care îşi aţintise ochii acum asupră-i, îl depărtă de la o asemenea faptă, preferând a încerca cu binele a-şi trage inimile nobililor unguri. Din nenorocire, el nu se mulţumi numai a-i tolera şi protecta, ci se încunjură de dânşii, le încredinţă posturile cele mai însemnate în armie şi administraţie şi împărţi iarăşi între dânşii averea confiscată de la cei ucişi în bătaie sau care pribegiseră. Umilinţa ce arăta către dânsul aceşti aspri şi trufaşi nobili şi setea cu care vâna favoarea lui înşelă pe Mihai. El crezu că ei nu vor mai ridica niciodată capul lor, după ce l-au plecat atât de jos. El socoti că va găsi un reazem şi o putere într-înşii şi că prin ei va trage inima întregei naţii ungureşti şi va deschide un câmp mare la întinsele şi ambiţioasele sale proiecte. Aceasta îl orbi şi îl făcu de împinse până la nesocotinţă generozitatea sa către dânşii; şi cu cât ei stăruia în învinovăţirile şi bănuielile lor, cu cât ei complotă şi umblă mai rău să-l surpe, cu atâta el se arăta mai îndurător către dânşii, încât generozitatea lui ajunse o slăbiciune care îl pierdu.

Aceasta îl făcu că el, după ce domoli setea de răzbunare a ţăranilor români, nu le dete libertatea, spre a nu vătăma interesurile nobililor. Adevăr că el nu putea lucra în Ardeal împotriva de ce făcuse în Ţara Românească. Nenorocitul aşezământ de românie ca un butuc îl ţinea în lanţ şi-l târa spre pierzare. El dedese libertatea secuilor nevoit fiind şi fiindcă aceştia numai de puţină vreme o pierduseră şi o dorea cu înfocare. Dar românii de mai multe veacuri îşi pierduse libertatea şi fiind şi mai numeroşi, paguba ce ar fi simţit nobilii unguri ar fi fost mult mai simţitoare. Apoi secuii era o populaţie foarte războinică, în vreme ce românii, supt împilare, uitaseră până şi întrebuinţarea armelor ce stăpânii lor nu le lăsa să aibă. Apoi Mihai, ca toţi războinicii, credea mai mult în soldat decât în popor; duhul lui era mai mult de concherant decât de naţionalist. Nobilii, în ochii lui, era reprezentanţii poporului, naţia armată, şi pe arme voia a se întemeia.

Mihai socoti să urmeze în Ardeal, în privinţa românilor, politica Corvinilor, adecă a uşura oarece sarcinile ţăranilor, a-i ocroti în contra abuzurilor nobililor şi a înălţa mai mulţi dintr-înşii în treapta de nobili, ca astfel naţia să fie reprezentată în dietele ţării. Dar am văzut mai înapoi că această sistemă nu adusese mari foloase românilor, căci nobilii lor, dobândind interese împotrivitoare gloatei poporului, se alia cu ceilalţi nobili unguri şi se lepădau şi de naţionalitatea lor. Datoria lui Mihai ar fi fost de a da românilor libertatea din iobăgie şi proprietate de pământ spre chezăşuirea acelei libertăţi şi a da naţiei o reprezentare deosebită în dieta celor trei naţii. Astfel el ar fi dat stăpânirii sale în Ardeal o temelie neclintită. Niciodată ocazie mai bună pentru aceasta nu se înfăţişa ca acum, îndată după bătălia de la Sibiu, când ungurii, îngroziţi, amorţiţi cu totul, se mulţumea de li s-ar fi lăsat măcar viaţa. Mai târziu Mihai în zadar vru; anevoinţele crescuseră prea mult: ocazia trecuse. Şi nu trebuie a crede că noi aci judecăm pe Mihai după ideile de democraţie ale veacului nostru, iar nu dup-acele ale veacului său; căci urma ne va dovedi că aceste idei era bine simţite atunci şi chiar de Mihai.

De asemenea idei inspirat, Mihai-Vodă deschise la 20 noiemv., în Alba-Iulia, adunarea generală, în care el făgădui că va păstra constituţia ţării şi toate privilegiile, libertăţile şi daniile nobililor, afară de cele făcute de Sigismund. Reprezentanţii depuseră jurământu de credinţă şi, spre răspuns la cererile domnului d-a i se da provizii şi bani pentru ţinerea oştilor, s-a orânduit că de fiecare casă sau poartă (cum se zice în Ardeal) să se dea câte opt măsuri de făină şi opt măsuri de ovăz sau orz şi de la 10 case câte o vită de tăiat, şi, fiind omul sărac, în lipsă de vită, să dea trei oi. Asemenea se hotărî că, de vreme ce s-a dat libertatea secuilor, aceştia să aibă a da, după vechiul lor obicei, când se schimbă domnul sau când se însoară, din şase boi unul pe seama domnului. Această dare se numea de secui friptură de bou. Încât pentru bani spre purtarea războiului, se hotărî ca să se dea de fiecare casă, fără a fi nimeni scutit, nici domnu, nici boierii, câte şase florini; trei florini să se dea pină în 25 zile, socotindu-se din ziua publicării decretului, iar ceilalţi trei, cu 25 de zile mai târziu. Toate celelalte articole ăceî se încheiară atunci şi fură cuprinse în actul general al dietei, ce se întări de MihaiVodă şi se publică, privesc numai interesurile nobililor: dă voie unora dintr-înşii a se întoarce în ţară, asigură libertatea secuilor, iar pe români, fără nici o uşurare, îi lăsă în starea de iobagi ai nobililor. Astfel Mihai trădă misia sa în Ardeal şi merită d-a cădea.

[modifică] XXXIV

În vremea aceasta se răspândi faima în Ardeal cum că o oştire turcească ar fi intrat în Ţara Românească pe la începutul lui dechemvrie, şi mulţi se îngrijiră; dar aceasta pieri îndată, lămurindu-se cum că turcii, ce într-adevar intraseră în ţară, cu toate că bine armaţi, după obiceiu lor, era însă puţini şi veniseră numai ca să cumpere miere şi unt, aceea ce făcând, ieşiră din ţară fără a vătăma pe nimeni. Cu toate acestea, Mihai, îngrijindu-se, porni o mie de călăreţi în Ţara Românească, care să împiedice astfel de veniri ale turcilor şi să apere ţara. Scurt după aceea, Mihai porni şi pe fiu-său Pătraşcu în Ţara Românească cu o seamă de oaste, spre a cârmui ţara în locul lui, şi-i dete de curator pe Pancratie Sennyei, pe care, însă, după o lună îl rechemă înapoi, nu se ştie din ce pricină. Mihai poruncise la o seamă de nobili din Ardeal ca să însoţească pe Pătraşcu în Ţara Românească. Dar ei începură a tremura toţi, gândind că merg la pieirea lor de se vor duce în Ţara Românească şi rugară pe Mihai d-a amâna deocamdată pornirea lor, la care el se învoi.

La sfârşitu dietei, Mihai puse de aduse la Alba-Iulia vistieria prinţului Sigismund, ce el pusese în cetăţuia Vecs, supt paza lui Ştefan Bodoni. Era un număr însemnat de vase de argint: cupe, talere, discuri, vasuri şi, între altele, nişte cupe de argint aşa de mari, încât doi oameni abia putea duce una goală pe lângă aceste mai era podoabe de cai, platoşe, şeli garnisite cu pietre scumpe şi diamanturi, săbii, pumnaluri, paloşe, hangeruri, securi şi alte lucruri asemenea; apoi mai multe vesminte scumpe, preţuite 32 mii florinţi, din care unul împodobit cu diamanturi era preţuit 15 mii florinţi, pe urmă un mare număr de monede de aur numite de Portugalia, din care una făcea 10 galbeni de aur. Când intră Mihai ca să vază această avuţie în casa unde era aşezată, răpit de mirare strigă: ,,Ce de bani am să fac d-aci ca să-mi plătesc ostaşii şi oamenii mei". Preţul se ridică într-adevăr la mai multe sute mii de florinţi. [256]

Mihai îşi aseză apoi oştirea în deosebite comitaturi pentru iernat, împărţind-o mai ales prin cetăţi; dar oarecare excesuri ce făcură ostaşii, iar mai ales ungurii, sârbii şi cazacii, ridicară plângeri din partea locuitorilor, iar mai cu seamă din partea nobililor, care alerga la Mihai văitându-se. La aceste plângeri, Mihai, răspundea adesea cu bunătate, zicând că aceste se fac fără ştirea lui, făgăduind că va pedepsi straşnic pe cei vinovaţi; că de vreme ce, din mila lui Dumnezeu, Ardealul este acum al lui, el se va sili spre a face să domnească într-însul pacea şi liniştea şi că nimeni să nu încerce vreo pagubă. [257]

În vremea aceasta, cuprins de mânie asupra lui Ioan Maro, puse să-l caute şi să-l gonească prin toată ţara până îl vor prinde. Este ştiut că acest secretar al lui Mihai dezvălise mai întâi prinţului Andrei proiectul stăpânului său d-a năvăli în Ardeal. Mihai îi iertă cu generozitate această vină; dar, în ajunul bătăliei de la Sibiu, nemulţumitorul Maro trecuse din tabăra lui Mihai în acea a lui Andrei, nădăjduind că acesta va izbândi. Mihai, care iertase întâi pe Maro, intră într-o mânie furioasă la această nouă a lui trădare. Maro, care aflase mânia domnului asupră-i, rătăcea pe ascuns într-o parte şi într-alta, în sate şi oraşe, pe la deosebiţii nobili, căutând vro ocazie spre a fugi în Ungaria. Astfel umblând, el se duse din întâmplare sau într-adins la Ştefan Tholdi, nobil ungur, rugându-l a-i da un azil ca să scape de goana ce-i da Mihai. Tholdi îl primi şi îi făgădui că va fi în siguranţă în casa lui; dar temându-se de Mihai şi dorind a dobândi favorul său, îi descoperi îndată că Maro este ascuns la dânsul. Târât la Alba-Iulia, Maro fu dus înaintea lui Mihai, care, după ce îl mustră pentru fărădelegea lui, îl dete pe mâna călăilor, harnici a chinui pe vinovaţi. Aceştia îl legară strâns de picioare şi de mâini la un stâlp, care se afla într-una din mahalalele Albei; apoi îi ciontiră mai întâi picioarele, pe urmă genunchii unul după altul şi în sfârşit braţele până la coate. Trupul lui, sfâşiat şi despuiat de toate vesmintele, rămase două zile în privirea tuturor, acoperit de noroi şi de sânge.

Dar să întoarcem mai bine ochii de la această urâcioasă privelişte, tânguind barbaria acelor timpuri. [258]

[modifică] XXXV

Mihai-Vodă trimisese o deputaţie de două persoane, între care şi Petru Ormeni, [259] ca să meargă la Praga să vestească împăratului norocita biruinţă asupra lui Andrei şi cuprinderea Ardealului. Ajungând deputaţia la Viena şi dând lui arhiduca Matei această înveselitoare ştire, el puse îndată a se cânta în toate bisericile Te Deum laudamus şi, poruncind să ducă toate tunurile pe bulevarduri, sloboziră mai multe salve de artilerie spre semn de bucurie. Arhiduca Matei dărui căpeteniilor deputaţiei un lanţ de aur şi la soţii săi câte un pahar de argint suflat cu aur; apoi deputaţia porni şi se duse la Pilsen, unde găsi pe împăratul. [260] Ea raportui împăratului de izbânda dobândită. Această ambasadă fu vesel primită de mărirea sa şi, fiind bine dăruită, primi poruncă a se întoarce înapoi.

Împăratul scrise îndată papii, vestindu-i norocita cuprindere a Ardealului şi (necunoscând încă moartea cardinalului) plângându-se foarte de purtarea cardinalului, învinovăţindu-l că este în înţelegere cu turcu, şi rugând pe sfinţia sa d-a-l afurisi şi a-i lua înapoi pălăria de cardinal. Într-aceeaşi vreme, sosi la Roma şi scrisorile episcopului Malaspina, care vestea moartea cardinalului. Tot atunci solul craiului Poloniei făcu cunoscut că învingerea şi moartea cardinalului adusese mari neplăceri la toată curtea craiului Poloniei şi că toţi strigă împotriva Malaspinii. Cu ocazia acestor deosebite scrisori, papa convocă la 12 ianuarie 1600 o congregaţie de 19 cardinali, ca să chibzuiască de trebuie a cere vro satisfacţie şi a huli omorârea cardinalului. Papa mai întâi şi apoi cei mai mulţi din cardinali fură de părere ,,că nu trebuie deocamdată a proceda nici cu cenzură, nici a cere vro satisfacţie despre moartea cardinalului, cu atât mai mult că el fusese ucis în război, purtând arme şi într-o haină şi meserie deosebită de acea de cardinal; că nu se ştie cine l-a ucis şi dacă aceia ştia sau nu că ucid un cardinal, nici dacă sunt ei catolici sau schismatici şi afară de juridicţia sfântului scaun; că, înainte d-a proceda la afurisanie, trebuie a face vro formă de judecată pe care, în acea nehotărâre, nu ştie de unde s-o înceapă; c-apoi cu aceasta papa ar supăra pe împăratul şi pe prinţul Ţării Româneşti pentru pizma acestora asupra cardinalului, a cărui memorie ei se vor sili a o înnegri cât vor putea; că în acel caz ei ar putea privi ca făcute indirect împotriva lor acele proceduri şi cenzuri şi vor face a se compune cărţi împotriva cardinalului, în care nici colegiul cardinalilor, nici sfântul scaun nu vor fi cruţaţi; că mai bine este să aştepte sosirea nunciului Malaspina, care acum lăsase Ardealul şi se afla în cale spre a se întoarce la Roma, şi de la care vor afla mai multe şi mai desluşit şi vor şti ce este de făcut.

Se vede că mai târziu papa se hotărî a pedepsi uciderea cardinalului, osândind, după cum spune analistu Timon pe toată naţia secuie la un post straşnic de o sută de ani. Malaspina întorcându-se la Roma, papa îl făcu ăsăî simţă că aflase purtarea lui, căci îi porunci să se tragă în episcopatul său, unde muri de mâhnire, ducând dorul pălăriei de cardinal.

[modifică] XXXVI

Ci dar în mijlocul acestor vremi, la 2 noiemv., generalul Basta, pe care arhiduca Maximilian, depărtându-se la Viena, îl lăsase locotenent în locu-i la Casovia şi în Ungaria de Sus, însoţit de Mihai Sekeli, Pavel Nias şi David Ungnad, se duse cu oştile lor la Oradea Mare, purtând cu dânşii şi o mare sumă de bani ce împăratul trimisese la Casovia pentru plata armiei. Ei vroia să vie în Ardeal spre a da ajutor lui Mihai întru cuprinderea acestei ţări, când aflară că Mihai a şi izbutit a cuprinde această ţară fără a mai aştepta ajutorul lor. Cu toate acestea, Basta hotărî a intra cu armia sa în Ardeal, cu pretenţie d-a cârmui ţara în numele împăratului. David Ungnad, sfetnic însemnat al împăratului, strălucit prin multe solii la Constantinopol şi într-alte părţi, apucă înaintea lui Basta şi, însoţit de Petre Lasli, sosise în 12 noiemv. la Alba-Iulia spre a curteni pe Mihai-Vodă despre norocita sa biruinţă. Acesta le dete audienţă a doua zi, în 13, la 8 ceasuri de dimineaţă, primindu-i foarte bine. După aceea le trimise acasă capul lui Andrei Bathori, pe care îl bălsămase. Ungnad puse îndată de scoase un portret după cap, foarte asemănat. În 17 noiemvrie, când Ungnad voi sa plece, Mihai, care primise în dar de la dânsul un ban de aur mare, pe care era 10 portrete ale împăratului, îi trimise şi el, printr-unul din cei mai mari ai săi ofiţeri, o harşa frumoasă, rugându-l s-o primească cu bunăvoinţă. Ungnad primi acest dar arătând o mare mulţumire şi apoi porni din Ardeal.

Mihai-Vodă, aflând de venirea lui Basta, trimise îndată vro mie de oameni către cetatea Husta de pe Mureş, care e cheia drumului ce din Polonia, Ungaria şi Moldova duce în Ardeal. În această cetate era o garnizoană de 19 companii de trabanţi, cărora se poruncise d-a se ţine bine acolo până la cel din urmă om; dar ei, văzând cetatea ocolită şi izbită, pierdură curajul şi se închinară, cu condiţie că li se va cruţa viaţa. Intrând valonii lui Mihai în cetate, puseră mâna pe avuţii nepreţuite, căci acolo Bathori şi mulţi nobili îşi lăsase averile lor. Spun că aceste avuţii se urca la 10 milioane. [266] Tot atunci Mihai cuprinse şi Lipova şi alte oraşe din Banat.

Basta, intrând în Ardeal, prinse la Somlyo pe Ştefan Bathori, care fugise acolo de la cetatea Husta. El îi făgădui că îi va dobândi iertare de la împăratul dacă va mijloci predarea cetăţii Uioara, cea mai puternică a Ardealului, şi unde era atunci în garnizoană 2 000 de trabanţi cu multe arme. Ştefan Bathori primi a-şi cumpăra libertatea prin predarea Uioarei. Mihai se grăbi a trimite o garnizoană în acea cetate. Astfel acum, prin predarea acestei din urmă cetăţi, Ardealul întreg căzu supt stăpânirea lui Mihai. [268]

Atunci pentru întâiaşi dată se întâlni în faţă Mihai cu Basta, a cărui nume era menit a fi înscris cu sângele său în istoria vieţii sale. Ei nu se plăcură; după ce îşi arătară antipatia lor în public prin vorbe amare şi împungătoare ce unul zicea asupra altuia şi muşcându-se prin satire, împrejurările îi aduse îndată a şi-o arăta prin fapte.

Sa ne oprim puţin asupra acestui geniu fatal al eroului român. George Basta era de neamul lui arnăut, dar născut într-un sat numit La Rocca, lângă Tarent, la anul 1547. Tatăl său, Dimitrie, nobil din Albania, îşi părăsise ţara împreună cu alte familii, spre a scăpa de tirania otomană, şi trecuse în Puglia, supt umbrirea craiului Spaniei, care îi făcuse o pensie anuală şi îi dedese comanda unei companii de lăncieri arnăuţi, cu care îl trimise la Milan. El luă de soţie o damă din Alexandria şi avu doi feciori, din care cel mai mare, Nicolae, ajunse locotenent-general de cavalerie în armia craiului Spaniei. Cel de-al doilea, George Basta, intră la 14 ani ca soldat în compania tatălui său, apoi, după moartea lui, trecu ca stegar în compania fratelui său. El ajunse curând locotenent în acea companie, pe urmă căpitan de archibuzieri călări, căpitan de lăncieri, sfetnic de război. El comanda un regiment de călărime de arnăuţi, când duca de Parma fu numit cârmuitor în Ţările de Jos, la 1579, şi el se perfecţionă în meseria armelor supt acest mare căpitan, care, recunoscând meritul lui Basta, îl făcu comisar general de călărime la anu 1580. El se deosebi în asedierile cetăţilor Anvers (1584) şi Buona (1588), însoţi în Franţa pe duca de Parma în ajutorul Ligei, în anii 1590 şi 1592; asemenea făcu parte din expediţia comăiîtelui Carol de Mansfeld în Franţa, în 1593. După aceea merse de făcu câteva campanii în Ungaria, se întoarse iarăşi în Ţările de Jos la 1597, fu cerut de împăratul la Filip II, craiul Spaniei, ca să-l lase să intre în slujba sa şi, dobândindău-lî, îl numi general de artilerie şi gubernator al cetăţii Vienei şi apoi general în oastea arhiducei Maximilian, fratele împăratului. El era mare şi plin la trup, gras la faţă, ochii mari şi privirea aspră, gura potrivită dar buza de sus cam ridicată, faţa măslinie; caracterul fizionomiei lui arăta viclenie; iar caracterul lui moral vom lăsa ca faptele lui să ni-l vădească. [270]

[modifică] XXXVII

Mihai-Vodă se supără de venirea lui Basta, nu voi în nici un chip a-l cunoaşte ca general-căpitan al ţării, zicând ca el este numit căpitangeneral şi prinţ vasal şi tributar al împăratului. ăElî făcu cunoscut lui Basta că, de vreme ce a biruit pe cardinalul fără ajutorul nimului, va putea păstra prea bine ţara în supunere, şi el ar face bine a se trage în Ungaria de Sus, căci n-are trebuinţă nici de dânsul, nici de oştile sale. Dar Basta, care era sigur a dobândi el de la împăratul cârmuirea Ardealului, nu numai că nu voi a asculta cererea lui Mihai, dar încă pretinse să puie garnizoane nemţeşti prin cetăţile Ardealului, silind pe Mihai, în numele împăratului, a primi aceasta măcar pe o vreme, până când Ardealul va fi cu totul liniştit şi nu va mai avea a se teme de năvălirea streinilor. Mihai-Vodă, care primise în numele împăratului, şi numai ca locotenent al lui, jurământul de credinţă al Ţării Ardealului, jurase asemenea că va păstra toate privilegiurile şi drepturile acestei ţări. El era hotarât a-şi ţine jurământul chiar împotriva împăratului, al cărui scop înţelese că era a reduce ţara într-o provinţie a împărăţiei, iar nu a o ţine ca o ţară deosebită, liberă şi numai dajnică coroanei sale, după cum se făgăduise întâi. Afară de aceasta, Mihai nu voia a lăsa din mână-i guvernul Ardealului, pe care îl câştigase cu sabia, şi a-l vedea mai ales trecând în mâinile lui Basta, pe care de acum nu-l putea suferi.

Peste puţin, ura acestor doi oameni se vădi publicului într-o ciocnire care fu p-aci a aprinde flăcările războiului între dânşii. Basta, spre a începe îndeplinirea voinţei sale d-a pune garnizoane din oştirea sa prin cetăţi, trimise o ceată de germani ca să intre în cetatea Husta de pe Tisa. Dar comandantul român ce Mihai pusese în acea cetate nu voi să primească înăuntru oamenii lui Basta şi, închizându-le porţile cetăţii, îi respinse înapoi cu vorbe răstite. Oastea împărătească fu nevoită a petrece noaptea acea în câmp pe o brumă şi un frig mare şi pe urmă a se întoarce îndărăt. Basta, aflând aceasta, se înfurie foarte şi îndată începu a se găti de război, trimiţând să-i vie călărimea din Silezia şi pedestrimea după marginile vecine ale Ungariei şi întocmindu-şi astfel o numeroasă oaste supt arme. Mihai nu se lăsă mai în urmă şi îşi strânse şi el pe lângă sine toate puterile. Amândouă taberele era acum gata a începe război între dânsele şi a se dumica una pe alta. Dar jurisconsultul Petz, om îndemânatec, ce se afla atunci în Ardeal, alergând când la Mihai, când la Basta şi arătându-le primejdia în care se expune creştinătatea deschizându-se între ei un război civil, pre când Ibraim-Paşa, în Ungaria, începu a ameninţa prin mişcări războinice, izbuti, prin autoritatea cuvintelor lui, a-i împăca. Şi deşi ei urmară a se urî în inimă, dar în vederea oamenilor trăia în pace.

Mai apoi însă, rugat de Petz, Mihai primi în 24 dechemvrie, în cetatea Husta, pe lângă garnizoana românească, şi 200 de soldaţi ai împăratului. În oraşele Tatta şi Somlyo încă era nişte cete de nemţi. Iar în celelalte cetăţi, Mihai nu lăsă să intre garnizoane împărăteşti, zicând că aceasta este împotriva privilegiurilor şi libertăţilor ţării şi că acum războiul încetând într-această ţară, el n-are trebuinţă d-alte puteri, decât d-ale lui. [276]

Aflând el prin comisarul împărătesc Petz că împăratul voieşte a da cârmuirea Ardealului lui Basta, se mânie foarte de înşelăciunea, nemulţumirea şi perfidia împăratească şi strigă tare că în această revoluţie Ardealul a dobândit mai mult un stăpân puternic, al cărui jug nesuferit o va împovăra, decât un apărător împotriva puterii turceşti. [277] Mihai impută încă prin vorbe amare cruzimea, scumpetea şi obrăznicia cu care puţin mai nainte oamenii împărăteşti trataseră Ardealul. [278]

În urma acestora, domnul făcu sfat cu toţi boierii români şi nobilii Ardealului, arătându-le lupta ce are cu oamenii împărăteşti pentru drepturile ţării. La acest sfat, toţi fură de părere şi îndemnară pe Mihai ca să ţie domnia acestei ţări, fiind numai tributar către împăratul. Spre a face cunoscut împăratului această hotărâre a ţării, Mihai îi trimise îndată doi soli, pe banul Mihalcea şi pe logofătul Stoica, cei mai străluciţi din sfetnicii lui. [279] Aceştia, sosind în 13 ianuarie (1600) la Pilsen, înfăţişară mai întâi împăratului, din partea lui Mihai-Vodă, sabia, buzduganul şi steagul lui Andrei Bathori, precum şi calul ce el încălicase în bătălie. [280] Apoi ei îi făcură cunoscut că Mihai-Vodă nu se priveşte în Ardeal decât ca un guvernor spre a administra ţara şi a o păzi de năvălirile duşmanilor şi că supt acest titlu el voieşte ca împăratul să i-o încredinţeze; al doilea, cerea ca să se hotărască ce să facă cu oraşul Clujului, care de mai multe ori necunoscuse şi trădase autoritatea împărătească şi merită o pedeapsă pilduitoare; şi, în sfârşit, cum să se poarte cu acei nobili din Ardeal care fugiseră şi acum cerea iertare, vrând a se întoarce înapoi. Solii, după ce fură ascultaţi cu multă bunăvoinţă de împăratul şi după ce m. s. ţinu sfat, fură bine dăruiţi şi trimişi înapoi cu mare cinste, cu acest răspuns: ,,Că împăratul va trimite comisarii săi în Ardeal şi că printr-înşii va face cunoscut lui Mihai voinţa sa."

În vremea aceasta, sosise la curtea împărătească scrisori secrete ale lui Basta împotriva lui Mihai-Vodă, prin care el făcea cunoscut sfatului împărătesc că acest prinţ voia să uzurpeze suveranitatea ţării; că omenirea ce acest om barbar afectează şi dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile şi e de temut ca rugăciunile cele vii ce el face împăratului pentru păstrarea privilegiurilor ţării şi spre a-l îndemna a nu trimite într-însa oştiri streine, să nu ascunză gândiri ambiţioase. Aceste scrisori aruncă în deosebite păreri sfatul împărătesc, sau mai bine acea camarilă de femei şi de iezuiţi ce cârmuia împărăţia în locul slabului şi leneşului Rodolf al II-lea. Unii, câştigaţi cu totul în favorul lui Mihai, striga că Basta scrie ca un rival şi ca un pizmaş al gloriei sale; că Mihai este mult credincios împăratului şi un căpitan cu merit şi cu vitejie sublimă. Dar alţii, şi a căror părere birui, ziseră că trebuie a da mai mult crezământ lui Basta, căpitan credincios şi cu sfat înţelept, decât lui Mihai, a cărui nesăţioasă ambiţie de a domni este deobşte cunoscută.

[modifică] XXXVIII

Mihai, sigur acum că, după ce l-a ajutat norocul ca să cuprinză Ardealul, îl va ajuta ca să-l şi stăpânească, aştepta cu o veselă nerăbdare sosirea comisarilor împăratului şi urmă a administra Ardealul ca pe o ţară a sa. La 9 fevruarie el convocă dieta ţării, unde, după zisa unui cronicar sas, nu făcură alta decât ,,mâncară, băură şi numărară bani lui vodă. Iar după mărturia istoricului Bethlen, această sesie se vede a fi fost mai serioasă; căci Mihai, începând a se deziluziona de nobilii unguri şi vrând a face oarecare uşurări poporului, aceştia începură a-l ruga d-a nu se atinge de privelegiurile lor. Ei îndrăznea a vorbi de privelegiurile lor, atunci când, cu orice jertfă, trebuia a uni pe toţi locuitorii ţării spre a apăra privelegiurile ţării ce erau ameninţate de nemţi. Domnul, furios de aceasta, răspunse lovind cu mâna mânerul săbiei sale şi strgând: ,,Iată privelegiul vostru!" Din nenorocire el ameninţă numai, dar nu lucră. Într-adevăr, acum era mai greu d-a o face decât îndată după bătălia de la Sibiu. El apucase, din nenorocire, a jura paza constituţiei ţării şi, credincios jurământului, ca un domn constituţional, el nu putea preface nimic în ţară fără învoirea dietei. El nu vroia încă să facă ca Sigismund, să silească dieta prin împilare a-i împlini voinţa. Astfel acum, ca şi mai pe urmă, ne vom încredinţa că buna-credinţă îl pierdu pe el, şi tocmai această virtute îi tăgăduiră duşmanii săi. Ungurii îl învinovăţiră atunci că el ar fi vrut să stingă nobilimea şi că ar fi şi făcut-o, dacă Dimitrie, arhiepiscopul bulgarilor, nu s-ar fi dus cu Biblia la dânsul, ca să-l întoarcă din acea hotărâre. Vom mai vedea în urmă această învinovăţire repetându-se de mai multe ori, la care singurul răspuns ce istoria poate da spre a o nimicnici este că Mihai a avut multe ocazii de a o face, ba încă şi împrejurările l-au îndatorat spre aceasta, şi tot n-a făcut-o. Asemenea suntem la îndoială de arătarea ce singur numai Bethlen face, cum că Mihai ar fi poruncit în acea vreme lui George Ratz, comandantul cetăţii Deva, a arunca în Mureşul îngheţat pe junele Ioan Iffiu, ce se afla acolo la închisoare. [286]Mihai era un om iute la mânie, dar nu era crud. Viaţa lui ne dovedeşte. Cu ce generozitate nu l-am văzut purtându-se într-atâtea rânduri către boierii din Ţara Românească ce complotase pieirea lui! Apoi am văzut dorinţa lui d-a trage prin bunătate inima ungurilor şi îl vom vedea în privinţa lor generos până la nesocotinţă.

Într-aceea, Mihai, spre a păstra memoria biruinţei sale în Ardeal, puse de tăie o medalie, care se află în cabinetul împărătesc de la Viena, bătută în aur şi trăgând 10 galbeni. Pe faţa principală se vede portretul lui Mihai. Atât împrejurul portretului, cât şi pe cealaltă parte, se cuprinde titlul lui în latineşte astfel:

,,Michael Valachiae Transalpinae Woivoda, Sacrae Caesareae Regiae Majestatis Consiliarius per Transylvaniam Locumtenens, cis transylvaniam partium eius super exercitu Generalis Capitaneus". Şi în mijloc: ,,a Deo vigilantia, virtute el armis victoriam nactus (1600)". [287]

,,Şi într-adevăr, zice Ioachim, vegherea lui era neobosită. Ea nu-l părăsea niciodată şi el a arătat în toate împrejurările că ştia să se păzească de cele mai mici lucruri ce l-ar fi putut vătăma; vitejia lui era în tot chipul încercată şi într-aceasta duşmanii săi cei mai înverşunaţi îi da dreptate. În sfârşit, născut, ca să zicem aşa, în tabără, crescut supt corturi, mânuind armele mai bine decât orişicine din ai săi, el nu dete de minciună deviza sa." [288] În sfârşit, împreuna într-însul virtuţile ce un poet cânta despre un alt erou: ,,Labor impiger, aspera virtus, Vis animi excellens, ardor, vigilantia, cura Et durum tractandis robur in armis."

Mihai-Vodă, care mai demult făgăduise că se va duce la Braşov şi fusese împiedicat prin venirea solilor şi prin alte trebi, se duse, în sfârşit, în acest oraş la 1 martie, unde intră cu mai mult de 6 000 călăreţi şi pedeştri şi cu o pompă necrezută. La 9 martie ajunse la Braşov un sol de la împăratul turcesc, Paşa de la Timişoara, [289] bătrân venerabil, numit Huraia-Aga. Mihai îi ieşi înainte cale de o jumătate de mil [290] de oraş, la Ghimbav, cu o cavalcadă măreaţă. Când se întâlniră, şi unul şi altul se deteră jos de pe cal şi, după ce se îmbrăţişară, aga luă de la Mihai o pală persienească ce acest domn purta la coasta sa şi îi dărui alta turcească, împodobită cu aur şi pietre scumpe. Pe lângă aceasta, îi mai dete un steag verde, spre semn de protecţia otomană, mai multe pene de erodiu din cele mai frumoase, spre a face egrete, şapte cai de preţ şi un foarte bun şoim. Aceste daruri fură purtate înaintea lui Mihai şi astfel ei intrară amândoi în Braşov, în zgomotul artileriei întregi.

Trimisul turc se sili în tot chipul spre a îndupleca pe Mihai d-a se dezlipi de împăratul Germaniei, spre a se alia cu sultanul. Mihai îi răspunse cu bunăvoinţă, dar îi declară curat că el niciodată nu va recunoaşte altă autoritate decât p-a împăratului creştinesc.

Tot atunci sosi şi trimişii împăratului către Mihai-Vodă, neamţul David Ungnad şi ungurul Mihai Sekeli, căpitanu Sathmarii. [296] Ei fură martori la această primire făcută solului turcesc. Lui Mihai îi păru bine d-aceasta; el nu se îndoi că o privelişte aşa de nouă nu-i va pune în grijă şi că bănuielile ce-i va cuprinde îi va face a fi mai înduplecători. Cu toate acestea, el le dete să înţeleagă că ei nu trebuie a se scandaliza de ce văzuseră; că el nu putea a nu primi cu cuviinţă un ambasador şi de a-i face cinstea ce i se cădea, făra a fi privit de toţi ca cel mai puţin politicos din toţi prinţii. [297]

Mihai porni înapoi pe solul turcesc, făcându-i multe daruri şi cinste mare, trimiţând sultanului vorbe pacinice şi în secret făgăduind munţi de aur, cum se zice. [298] Agenţii împărăteşti, înfăţişându-se înaintea domnului, îi ziseră: ,,că cezarul, pentru atâta credinţă şi slujbele memorabile ale lui, îi făgăduieşte toată clemenţa şi toată bunătatea sa împărătească. Dar fiindcă împrejurările şi starea Ardealului o cer, el îi porunceşte d-a se întoarce îndată în Ţara Românească şi d-a păzi hotarele împotriva turcilor." Spre dovadă de favorul cezarului, ei îi înfăţişară o carte împărătească cu această cuprindere. [299]

[modifică] XXXIX

,,Rodolf II, din mila lui Dumnezeu împărat al romanilor, pururea august.

Noi recunoaştem şi facem a se cunoaşte prin cuprinderea acestora tuturor:

După ce din mila atotputernicului Dumnezeu (pentru gloria căruia ne luptăm împotriva naţiilor păgâne şi barbare) Ardealul a fost supus puterii noastre şi strălucitul Mihai-Vodă din Ţara Românească, înflăcărat de un mare zel pentru creştinătate, a supus pe sine şi ţara sa maiestăţii noastre şi ne-a dovedit credinţa sa către noi prin fericitele şi curajoasele sale întreprinderi împotriva turcului şi în Ardeal, unde a tras această ţară de supt domnirea nedreaptă a cardinalului Bathori şi a dobândit o mare biruinţă. Atât pentru îngrijirea cu care priveghem la păstrarea posesiilor noastre, cât pentru bunătatea şi dărnicia noastră obicinuită către supuşii şi vasalii noştri, am vrut să mărturisim că statornica credinţă a strălucitului voievod Mihai către noi şi slujbele sale ne-au fost plăcute, încredinţaţi nu numai că strălucitul voievod va urma a fi credincios, precum a fost, dar încă că urmaşii vor imita această lăudată pildă de credinţă şi de curaj.

Pentru aceea, din chiar voinţa noastră, după ce am chibzuit îndestul, primim în credinţa şi clientela noastră şi aceea a următorilor noştri crai ai Ungariei pe numitul Mihai-Voievod şi copiii săi şi ţinutul său Ţara Românească, precum o mărturisim prin aceste cărţi. Astfel, de câte ori va fi trebuinţă, precât vom putea, noi îi vom da ajutor, pentru ca domnia acestei Ţării Româneşti să treacă regulat de la persoana strălucitului Mihai la legiuiţii săi copii de sexul bărbătesc, de la cel dintâi născut la cel dintâi născut, cu această condiţie însă că, de câte ori se va înfăţişa un nou caz de moştenire, acel ce va moşteni va face nouă şi următorilor noştri jurământul de credinţă ce Mihai ne-a făcut. Spre dovadă acestor cărţi scrise cu mâna noastră şi la care s-a pus pecetea noastră. Datu-s-a în oraşul nostru Pilsen, în 11 fevruarie, anul domnului 1600, al 24-lea al stăpânirei noastre ca crai al romanilor, al 28-lea ca crai al Ungariei şi al 24-lea a stăpânirei noastre ca crai al Boemiei. R o d o l f Prin porunca sfinţitei maiestăţii sale împărăteşti Ion Barvitius" [300]

Mihai-Vodă, auzind aceea ce îi spuneau agenţii cezarului în numele său, nu-şi putu ţine mânia şi le răspunse îndată de faţă: ,,că el nu va lăsa Ardealul spre a se întoarce în Ţara Românească şi nu va face pe voia împăratului; că, deşi cezarul i-a plătit în toţi anii o subvenţie, dar că prin toate ostenelile şi primejdiile ce a suferit de la duşmanii cezarului, luptându-se pentru dânsul, el meritase guvernul Ardealului, care după dreptate şi legiuit i se cuvine" , dând a înţelege că numai puterea armelor, cu care câştigase această ţară, îi va putea îndatora a o întoarce înapoi.

Apoi Mihai de a doua oară adună la sfat boierii, carii toţi fură de părere, ,,că îi este prin înţelepciune poruncit a păstra pe seamă-i Ardealul; că el suindu-se pe scaunul Ţării Româneşti, ţara era ocolită de vrăjmaşi, şi că Dumnezeu îi puse în mână Ardealul ca, cu puterile unite ale ambelor ţări, el să se poată apăra" . Mihai, văzând că simtimentele boierilor şi nobililor Ardealului conglăsuiesc cu ale sale, se întemeie şi mai mult în hotărârea sa d-a ţine Ardealul. În 15 martie el deschise dieta, pe care o chemase la Braşov. Cu două zile înainte, el vrusese s-o amâne şi să-i schimbe locul la Sibiu, dar fiindcă deputaţii veniseră din toate părţile, îl rugară a o continua. Toată sfătuirea dietei ţinu numai un ceas, aruncând o contribuţie de 4 florini de cap. Toţi se aştepta la o contribuţie mult mai aspră; apoi, auzind aceasta, o priviră ca o binefacere deosebită şi se învoiră cu toţii.

În 16 martie, la 7 ceasuri, porni din Braşov la Sibiu şi d-acolo la Alba, ducând şi pe agenţii împărăteşti cu sine. Aci, după ce îi ţinu câteva săptămâni şi îi mai zăbovi şi la Cluj, îi trimise înapoi la împăratul Rodolf cu acest răspuns: ,,că de nu îi va trimite subvenţia anuală, şi aceasta în grabă, el va duce asupra împăratului nu numai oameni, dar încă mii de mii de demoni; că el n-are trebuinţă de ajutorul streinilor; că are destui soldaţi, numai bani îi lipsesc spre a-i putea ţinea" [306]. El rugă încă pe agenţi d-a se sili ca împăratul să numească altă persoană în locul lui Basta, care îi era bănuitor din deosebite cuvinte şi pentru ca sfezile lor particulare să nu turbure liniştea ţării întregi. [307] El învinovăţea mai ales pe Basta, că în locul să grăbească a-i aduce ajutorul ce era dator împotriva cardinalului, îşi petrecuse vremea în zadar în ăcuvânt indescifrabilî de nimic, încă se prefăcuse că e bolnav, pentru că primise o sumă mare de bani de la cardinal, prin mijlocul lui Corniş, ca să nu-l vateme şi pentru aceea el se mişcase prea cu încetul cu oastea sa spre Ardeal, lăsând să scape ocazia d-a intra împreună cu dânsul în acea ţară. [308] Deosebit de acestea, Mihai făcu a se propune pe de lături agenţilor împăratului: că de vreme ce Ardealul i se face din ce în ce mai iubit, el doreşte ca să-l stăpânească şi după dânsul să treacă la fiul său, prin drept de moştenire; că pe lângă Ardeal să i se adaoge încă Oradea Măre, Husta, Nagybania (Baia Mare) şi părţile din afară ale hotarului Ungariei, care mai nainte ţinuse de Ardeal; şi că tot ce va mai câştiga cu vreme, ţări şi oameni, să rămâie pe seama lui şi a fiului său; ca să i se dea bani pentru a ridica oşti şi aceleaşi pensii şi aceeaşi cinste de care se bucurase Sigismund Bathori, [309] între care a fi facut princip al sfintei împărăţii şi a i se da ordinul Mielul de aur; [310] că împăratul şi ceilalţi principi creştini care ţin de împărăţie să se îndatoreze d-a-l răscumpăra cu bani de la turci, întâmplându-se să cază prins în mâinile lor; că întâmplându-se a fi gonit de duşmani din Transilvania sau Ţara Românească, împăratul să aibă a-i plăti o sută mii talere pentru traiul său în Ungaria de Sus. El adăoga, spre a pipăi mai bine plecările deputaţilor împăratului, că nădăjduieşte că nu i se vor cere înapoi cetăţile Ardealului pe care le şi luase în stăpânire. Apoi, din parte-i, se îndatora către împăratul a-l privi ca un puternic prinţ; că niciodată nu va umbla a-i smulge ţările ce el îi încredinţase, ci, dimpotrivă, a i le păstra prin slujbe credincioase; precum asemenea şi celelalte părţi ale Ardealului, ce sunt ale mărirei sale, cu partea de ţară până în Tisa, el le va cuprinde şi le va supune împăratului. Dacă toate aceste dăruiri le va dobândi el de la bunătatea şi dărnicia împăratului, făgăduieşte d-a face pentru mântuirea creştinătăţii mai multe izbânzi şi cuprinderi asupra duşmanului comun decât se făcu vrodată de cineva; şi că, de i se va da numai atâţia bani cât se cheltuia pe fiecare an în Ungaria pentru armie, se leagă că va supune împăratului toată ţara de la Marea Neagră până la Ofen, Stuhlweissenburg şi Solnoc.

Deşi aceste cereri ale lui Mihai era mult mai prejos de condiţiile ce împăratul dedese lui Sigismund Bathori prin tratatul de la 24 ian. 1595, ele se părură peste măsură de mari agenţilor împăratului şi, aprinşi încă de Basta împotriva lui Mihai, se întoarseră foarte întărâtaţi şi cu inimă bănuitoare lângă împăratul, căruia insuflară aceleaşi bănuieli

Mihai nu-şi mai făcea iluzii acum asupra nemţilor; el înţelesese că de bunăvoie ei nu-i vor da nimic, ci numai siliţi de dânsul şi de împrejurări. El se gândi a se împăciui cu duşmanii săi, ca sa încete odata acest îndelungat război şi spre a putea fi slobod, la întâmplare, în faţa nemţilor. Pentru aceea trimise o solie la craiul Poloniei, pentru a încheia pace şi alianţă. [313]Vorba ieşi atunci că Mihai propuse şi lui Irimia, domnul Moldavei, ca să-şi dea pe fie-sa după Pătraşcu, fiul lui Mihai, că aşa Ardealul, Polonia, Moldova şi Ţara Românească, fiind una, să n-aibă temere nici de tătari, nici de turci, cu mult mai puţin de nemţi . Dar o nouă dorinţă de domnire ce cuprinse pe nestatornicul Sigismund Bathori împiedică orice trataţie şi aprinse din nou flăcările războiului.

[modifică] XL

Când Sigismund Bathori află tragica moarte a vărului său Andrei, alergă îndată cătră cumnatu-său, Ioan Zamoisky, marele cancelar al crăiei Poloniei, ca să-l roage să-i vie într-ajutor, spre a redobândi Ardealul şi a goni dintr-însul e pe Mihai-Vodă. Din nenorocire pentru dânsul, în acest drum i se aprinse două trăsuri, care arseră împreună cu mai mulţi cai şi cu tot ce avea mai scump. [316] Zamoisky nu-i tăgădui ajutorul său. Astfel Sigismund, pe care nişte emigraţi din Ardeal, anume Francisc Jerrei, Gabriel Bethlen şi alţii îl aţâţau mereu spre a răzbuna moartea cardinalului, [317] făcu confederaţie cu Ieremia-Vodă din Moldova şi cu Zamoisky. Se zicea că el se învoise cu acesta pe următoarele baze: ca Zamoisky să-l ajute pe Sigismund din toate puterile cu bani şi oameni, spre a-l restatornici pe tron; Sigismund să ia în căsătorie o fată a lui Zamoisky, sau pe oricine alt, numai să nu fie nemţoaică. De va muri fără feciori, atunci domnia Ardealului să cază în moştenire la fiul lui Zamoisky, născut din Griselda, sora lui Sigismund. În tot cazul, Sigismund şi Ardealul să fie cu totul desfăcuţi de nemţi. [318]

Sigismund şi Ieremia-Vodă se adresară la sultanul, cerând bani şi oaste într-ajutor. Sultanul nu îndrăzni a se declara de faţă împotriva lui Mihai, refuză a le da bani, dar în taină era cu dânşii; el mijloci mult prin scrisori ca polonii să le stea puternic în ajutor şi le trimise o seamă de oaste în ajutor, care de faţă se privea ca volontiri. [319] Zamoisky asemenea îşi puse toate silinţele spre a hotărî pe crai la acest război şi prin aceasta dete o bună ocazie sveţilor de a se scăpa de acest crai al lor, pe care nu-l mai voia.

Astfel craiul Sigismund îşi pierde drepturile sale din Sveţia, spre a călca pe ale vecinilor săi. [320] Aliaţii puse astfel în picioare o armie de mai mult de 40 000 ostaşi, compusă de moldoveni, unguri, poloni, tătari şi turci. Ei se apropiară de hotarul Ardealului şi sta acum gata a năvăli asupra lui Mihai-Vodă.

Mihai află furtuna ce îl ameninţa şi începu a se pregăti în grabă a o stăvili cu toată puterea ambilor ţări ce stăpânea. El în inima sa se bucură de noua ocazie ce duşmanii săi îi da, sau mai bine de silinţa ce ei îi fac d-a-şi îndeplini proiectul său cel vechi d-a cuprinde Moldova, precum cuprinsese Ardealul. El era sigur de ostaşii săi şi popoarele sale şi avea toată credinţa într-înşii. Secuii îi era cu totul jertfiţi pentru drepturile ce căpătase de la dânsul; cazacii, sârbii şi bulgarii sta gata a muri pentru dânsu, căci el îi îmbrăcase, îi înarmase, îi căuta adesea şi le plătea simbrii bune. Trupurile lor cele mari, barbele cele lungi, strălucirea veşmintelor şi a armelor lor insufla groază. Dar Mihai punea temei mai mult pe iubirea oştilor româneşti, viteze şi cercate în atâte războaie; şi apoi se întemeia el pe dragostea poporului român din ambele ţări, care în răpirea entuziasmului ce avea pentru eroul său nu-l numea altfel decât ,,Macedon al nostru". Moldovenii înşişi iubea mai de mult pe Mihai şi cu atât mai mult pre cât ura acum de moarte pre Ierimia, pentru asprimea cârmuirei sale şi pentru dăjdiile nesuferite ce el scosese. Într-adevăr, el pusese o dajdie de un soldiu de aur pe lună şi toţi banii ce-i strângea îi trecea în Polonia, spre a avea cu ce trăi acolo la nevoie; căci el nu se întemeia în puterile sale şi încă mai puţin pe dragostea supuşilor săi.

Mihai îşi avea armia astfel împărţită în deosebitele părţi ale Ardealului: secuii rămăseseră în ţinutul lor; ungurii mercenari, în număr de 1 500, era aşezaţi lângă oraşul Braşov, pe malurile râului Bârsa, prin satele şi castelurile nobililor, ca într-un loc mai lesne de hrană; iar pe cazaci îi aşeză în tabără într-un târg numit Arany, pe ţărmul Mureşului, lângă cetatea Deva.

Mihai, sau din dorinţa de a se feri de război şi de a înfiinţa planul alianţei între Ardeal, Moldova, Ţara Românească şi Polonia, ce îşi închipuise, sau că, desperând de a putea împiedica războiul, vroia numai să câştige vreme ca să se poată găti şi izbi pe duşman fără veste, deschise tractaţie, după cum avea obicei de a vorbi tot de pace pe când se pregătea cu dinadinsul la război. El trimise un sol la Sigismund, propuindu-i că îi va întoarce Ardealul, dacă el va lua în căsătorie pe fiica sa, Florica, făgăduind că nu va păstra pentru sine decât oraşul Braşovului şi cetatea Făgăraşului. Sigismund era gata a primi această propunere, dar Balthazar Szilvasi şi Hertelius, carii era pe lângă dânsu, îl făcu a schimba părerea, [326] cu atât mai mult că de această propunere a lui Mihai se ţinea şi alta ce acesta, tot cu aceeaşi ocazie, făcuse lui Ierimia. Mihai îi cerea să dea pe fie-sa după fiul său Pătraşcul şi apoi de bunăvoie să se tragă în Polonia, lepădându-se de domnia Moldovei, care să rămână pe seama lui Mihai, ca de acolo să aibă ocazie a goni pe tătari de la Dunăre până la Cetatea-Albă şi Nistru, şi astfel să-şi mărească statul. [327]

[modifică] XLI

Negoţiaţiile cu Sigismund şi cu Ierimia nu izbuti. Mihai, văzând că nu va putea încunjura războiul, vru încai a se sili să slăbească cât va putea mai mult duşmanul. Spre acest stârşit, trimise la sultanul un sol, anume Mihai Török, spre a-i vorbi de dorinţa lui de a ţine pace cu turcii şi a-i cere semnele întăririi domniei sale asupra Ardealului. [328] Asemenea trimise o solie şi la craiul Poloniei, poftindu-l ca să nu sprijinească pe duşmanul său, Ierimia Movilă, nici să dea ocrotire emigraţilor din Ardeal, între care era şi Thomas Csomortany. Această solie nu numai că nu fu ascultată [329], dar încă craiul Sigismund înştiinţă pe Ieremia de hotărârea lui Mihai d-a-l izbi, ca să ia măsurile cuviincioase, să gătească provizii pentru armia polonă şi să întărească cetăţile Suceava şi Hotinul. [330]

Mihai se tulbură foarte văzând pe poloni declaraţi cu totul şi de faţă vrăjmaşi ai săi. El îşi închipui atunci un plan de uriaş: el vru a năvăli în Polonia, a se folosi de simpatiile ce avea în poporul acelei ţări, spre a face o revoluţie, a răsturna craiul, a pune pe altul sau a opri acea crăie pe seamă-i. Într-adevăr, o parte mare din locuitorii Poloniei şi popoarele Rusiei, speriaţi de unirea religioasă la care craiul Sigismund, împreună cu iezuiţii ce-l cârmuia, îi silea a face cu religia catolică, chema pe Mihai din toată inima lor. ,,Nu era acum de temut, zic cronicarii poloni, de pierderea unei singure provinţii, dar de schimbarea guvernului pentru toată crăiea." Mărturisesc încă unii din analiştii poloni că el merse şi mai departe, că vrusese a dezmădula crăiea Poloniei, fărădelege împotriva sfântului drept al naţiilor, care din norocire nu întină atunci sabia română, rămâind ca să fie, în zilele noastre, povara ruşinoasă a crailor Europei.

Spre îndeplinirea planului său asupra Poloniei, Mihai se puse în corespondenţă cu patriarhul de la Constantinopol, mitropolitul de la Kiev, marele duca al muscalilor şi Carol, duca de Suderman, care cârmuia crăiea Sveţiei. El făgădui la acei doi arhiepiscopi că, de-l vor ajuta cu mijloacele ce le sunt prin putinţă, el va cuprinde Polonia, va întemeia acolo religia Răsăritului şi o va întinde mai departe în Europa. Stăpânitorilor propunea o alianţă pentru împărţirea Poloniei pe aceste baze: casei Austriei să se dea Polonia cea mare; muscalului, Lituania; Sveţiei, Livonia, iar celelalte provinţii le oprea pe seama sa.

Mai înainte însa de a-i sosi răspunsurile de prin toate locurile de unde trimisese soli, Mihai îşi puse oştile în mişcare asupra Moldovei. Această grabă a lui îi fu folositoare într-aceea că îi înlesni repedea cuprindere a Moldovei; dar îl vătămă mult apoi, căci, nefiind sigur de aliaţii săi, el nu îndrăzni a trage foloasele izbânzilor sale, năvălind în Polonia, ca să schimbe soarta aceştei ţări sau s-o silească a încheia pace. Era într-adevăr o mare greşala din partea lui Mihai, pe care o plăti scump, de a întărâta pe toate puterile vecine împotrivă-i, lăsându-se pe sine fără nici un aliat. De ar fi apucat încai a se învoi cu împăratul pentru Ardeal, ca să fie sigur că nu va fi izbit în lipsă-i, sau de ar fi dat în Ardeal de temelii stăpânirei sale întreaga mulţămire a poporului român; dar el jertfise pe acesta nobililor, a căror dragoste tot nu-şi putu trage şi care acum şi ei complota pieirea lui.

Mihai, într-adevăr, prevăzuse multe din aceste, el căutase să amâne şi acest război, la care ca ădeî o fatalitate era târât. Hotărându-se a-l face, el nădăjduia că, pe lângă aceea că-şi împlinea o veche dorinţă a inimei sale, cuprinzând Moldova, această nouă izbândă va putea încă sluji a învinge îndărătnicia Austriei şi a o sili, fără voie chiar, a-i acorda toate cererile sale în privirea Ardealului; şi într-aceasta nu se înşelă. El nu ştia însă că această împărăţie nu uită niciodată aceea ce i s-a smuls prin silă, nu iartă pre cei ce au făcut-o şi că perfida ei politică, cumplită în setea-i de răzbunare, nu alege mijloacele. Mihai înştiinţă însă pe împăratul că el voieşte a face o expediţie împotriva Moldovii spre a goni de acolo pe emigranţii din Ardeal, partizani ai lui Andrei Bathori şi ai familiei lui, dându-i mult a nădăjdui. Spre a se asigura că nobilii unguri din Ardeal nu vor face nici o mişcare, porni la fiul său Pătraşcu, în Ţara Românească, treizeci din cei mai de căpitenie nobili, ca să fie ca nişte zăloage. El nu voi să ia în ajutor nici pe Basta, nici vreo ceată din oastea împărătească, sau din într-adins, sau din graba cu care era silit a năvăli asupra duşmanului. (A intercala aci un capitol deosebit de descriere a Moldovei.)

[modifică] XLII

Adunându-şi în grabă oştile sale străine din cvartirurile lor, Mihai le împreună cu armia sa şi cu a Ardealului. Iese din Alba-Iulia [336] şi, la 1 mai, îşi asază tabăra lângă orăşelul Preşmăr. [337] Acolo poronci la toţi secuii să se scoale în arme şi să-l urmeze. [338] El făcu cunoscut atunci armiei că are să intre în Moldova spre a răzbuna moartea lui ŞtefanVodă Răzvan, aliatul său, pe care Ierimia-Vodă îl omorâse cinci ani mai nainte, într-un chip crud, ruşinos şi împotrivitor obiceiurilor creştineşti. [339] Armia lui Mihai spun că trecea peste 50 000 ostaşi, din care 38 000 puşcaşi, 3 000 cazaci, 4 000 călăreţi sârbi, 4 000 secui şi 4 000 volontiri supt comanda lui Baba-Novac. [340] Cea mai mare parte din această armie trebuia a se pogorî din Ardeal în Moldova pe la Trotuş; ceailaltă să treacă din Ţara Românească pe la Focşani.

În 6 mai 1600, Mihai, lăsându-şi soţia în Ardeal, porni spre Moldova; şi vrând a sosi chiar şi înaintea vestii sosirei sale, cu o grabă de care toţi s-au minunat, fără a da răsuflare oştilor sale, trecu munţii nu prin drumul obişnuit, pe unde ştia că-l aşteaptă duşmanul, ci urcându-se prin munţii cei mai grei, pintre stânci şi pintre strâmtori aspre. Pe acolo armia avu a suferi mult, mai cu seama din lipsa proviziilor ce nu găsiră nici pe acolo, nici în părţile Moldovii, pe care duşmanul le pustiise mai înainte. Caii nu avură păşune, şi ostaşii fură siliţi a se hrăni cu foi de copaci. Oştile însă nu murmurară deloc împotriva acestei răpegiuni. Într-adevăr, Mihai le dedese încredinţare că vor birui şi le făcuse a nădăjdui mult în îmbelşugarea şi gloria ce vor dobândi prin biruinţa câştigată fără nici un aliat. . Oştile vrăjmaşe orânduite spre paza acelor munţi, văzând cu mirare şi spaimă că duşmanul, trecând prin prăpăstii, i-au ocolit, se traseră spre şesul Moldovei, către tabăra lor cea mare.

Sigismund Bathori şi Ieremia-Vodă, care se afla atunci la o nuntă în oraşul Trotuş, luând veste că Mihai a trecut munţii cei mari şi că acum, rânduit de bătălie, se apropie de dânşii, rămaseră încremeniţi. În groaza ce îi cuprinse, ei gândiră că aceea ce e mai sigur pentru dânşii este d-a se trage înlăuntru ţării; şi fără zăbavă sculându-se cu toată armia, se îndreptară spre Suceava. [346] Mihai-Vodă, neîntâmpinând în faţă-i pe duşmani, după cum se aştepta, se luă după dânşii cu aceeaşi iuţală cu care trecuse munţii. Armia lui avu şi aici a suferi mult de sărăcia locului, mai ales că duşmanul pustia tot în cale, spre a întârzia goana ce-i da ai noştri. [347] Dar oştile lui Mihai, biruind aceste suferinţe, se îmbărbătară şi mai mult, siliră la drum şi în sfârşit ajunseră pe oştile vrăjmaşe la un loc anume Iaşcea şi le nevoiră a sta de război. [348] Avangarda duşmanului, alcătuită de câteva regimente poloneze bine armate, izbiră avangarda noastră, alcătuită de câţiva români şi sârbi, şi o sparseră. Mihai trimise îndată de chemă o seamă de unguri din Ardeal, carii se afla mai în urmă, şi îi zvârli asupra polonilor din avangarda duşmanilor, care, după o puţină apărare, se întoarseră în risipă, lăsând în loc ca la 200 morţi dintr-înşii. [349] Între aceştia era şi un viteaz polon, anume Dydynski. [350]

Îndată după această luptă de avangardă, ambele trupuri de armii protivnice se arătă unul în faţa altuia. Ele cătară câtva una către alta, ca cum ar fi aşteptat ceva. Ce va face armia moldavă? Lupta-se-va ea alăturea cu polonii pentru un domn pus de dânşii şi nesuferit ţării, împotriva fraţilor lor de sânge şi a unui erou, fala tuturor romănilor? Moldovenii nu stătură mult în cumpănă. Într-o clipă, 15 000 dintr-înşii, puindu-şi cuşmele în vârful lăncilor, cu mari strigări de bucurie trecură în tabăra lui Mihai. Ierimia nu mai avu atunce alt ce face decât a fugi cât mai în grabă, împreună cu oastea ce-i rămase, spre Hotin. Agiungând la Suceava, el nu îndrăzni sa intre în cetate, neîncrezându-se în locuitori. ,,Era aşa de groaznic Mihai-Vodă şi vestit de războaie în toate aceste părţi, zice Miron ăCostinî, cât îndată ce au sosit la Suceava i s-au închinat cetatea Sucevii şi a Neamţului şi pusă în cetăţi o seamă de ai lui pedestraşi." Cronicarul polon Heidenstein bănuieşte că comandantul Sucevii, un polon anume Trzaska, ar fi trădat cetatea, câştigat fiind printr-o mică răsplătire. Mihai-Vodă apoi pripi aşa de aproape pe Ierimia, încât avangarda sa ajunse nişte haiduci pedeştri cu câteva care din ariergarda lui Ierimia. Haiducii stătură cu inimă la război, apărându-se câteva ceasuri, dar, înglotindu-se oastea lui Mihai, ei fură sparşi şi deteră dosul. Această luptă stătu lângă râul Jijia, la un sat anume Verbia, unde stă o movilă mare peste trupuri, făcută după aceea de Ierimia. [356]

În sfârşit, duşmanul, ajungând la Nistru, la cetatea de margine a Moldovii numită Hotinul, pe care Ierimia o grijise foarte bine cu slujitori de ai săi nemţi [357], hotărî de a se opri acolo spre a da bătaie, [358]nădăjduind că va putea izbuti a birui oştile lui Mihai, obosite de atâta cale. [359] Numărul ostaşilor ce-i aveau aliaţii cu dânşii se urca până la 30 000. [360] În 18 mai sosi şi Mihai pe loc şi îndată se înhăţă bătălia la Otani, lângă Hotin. Bătălia ţinu de la 10 ceasuri dimineaţa până în seară şi, cu toate că duşmanul se purta mai vitejeşte în această bătălie, dar nu fu mai norocit decât altă dată. Mihai, cu o furie mare, cade asupra armiei duşmane, care, după o lungă împotrivire, pierde câmpul de bătaie, pe care îl roşeşte şi îl udă cu valuri de sânge; 8 000 din vrăjmaşi zăceau în câmpul bătăliei, iar din oastea noastră numai 2 000; mulţi duşmani încă pieriră ca vai de ei, înecaţi în râul Nistrului. Românii câştigară o pradă bogată; iar duşmanii ce scăpară se închiseră cu toţii în cetatea Hotinului.

[modifică] XLIII

Mihai începu a bate cetatea. Ghiulelele lui, spune Miron, se cunoştea în zidurile cetăţii până la surparea ei. Şi după o asedie de trei zile, vâzând că nu o va putea sparge, căci îi lipsea tunuri mari, [366] puse un trup de pază împrejurul cetăţii [367] şi, lăsând în capul oştilor pe Udrea, împreună cu Deli Marcu şi Baba-Novac, el se întoarse la Suceava [368] şi de acolo la Iaşi, unde intră cu triumf, se sui în tronul domnilor Moldovei, primind într-o ceremonie solenelă jurământul de credinţă al boierilor acestei ţări. [369] De atunci el începu a se întitula şi a se scrie: ,,Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului." [370]

Ierimia-Vodă, văzând că îl vor scoate din cetate, fugi într-o noapte, pe furiş, cu toţi boierii lui în Polonia. Mihai, deşi cunoştea bine cât de mulţi partizani are în Polonia întreagă, iar mai cu seamă că vecina ţară a Podoliei, care era de lege orientală, îl chemă şi îl aşteptă cu mare bucurie spre a i ce închina lui, tot nu îndrăzni a trece peste hotar în Polonia, spre a sfârşi războiul, încheind pace sau îndeplinindu-şi planurile sale în acea ţară, din pricină că el încă nu era înţeles bine cu aliaţii săi, că nu putuse cuprinde cetatea Hotinul şi că trebi grabnice îl chema în Ardeal. Aceasta fu o mare greşală a lui Mihai, căci vecinatele provincii era fără oşti şi, cu simpatia popoarelor, şi fără aliaţii săi el ar fi putut impune voinţa sa în Polonia.

El scrise craiului Poloniei că a luat armele şi a intrat în Moldova spre a opri izbucnirea unui complot rău ce Ieremia urzise împotrivă-i . Era atunci polonii strânşi la dietă la Varşovia, sfătuind oaste împotriva Sveţiei, silind mult craiul ca să i se dea mijloace a-şi redobândi crăiea de moştenire. Ieşise vorbă cum că Mihai dobândise de la Poartă întărirea nu numai de domn al Moldovei, ci încă i se dedese o diplomă scrisă cu litere de aur, prin care i se întărea stăpânirea peste toate provinţiile polone ce va putea cuprinde. Toate aceste aţâţară mari dispute în dietă. Slăvitorii şi partizanii lui Mihai, carii era mulţi, tăgăduia adevărul acestei din urmă vorbe, şi, lăudând faptele eroice ale lui Mihai împotriva turcilor, încredinţa că el va fi un om foarte folositor republicei şi că pregătirile războinice ce vor să facă împotrivă-i sunt de prisos. ,,Siguranţa crăiei Poloniei, zicea ei, nu se reazămă pe Moldova. Ce ne pasă nouă şi ce pierde sau câştigă republica, dacă va domni în acea ţara Ieremia sau Mihai? De trebuie a apăra pe Ieremia, apere-l aceia care au câştig dintr-aceasta şi cărora le place orice pricinuire, numai să poată face război". Această din urmă observaţie bătea în Zamoisky şi în ambii fraţi Potocki. [376] Cel dintâi era patronul lui Ieremia, pe care îl pusese pe tronul Moldovei şi făgăduise a-l apăra; ceilalţi era rudiţi cu Ieremia prin căsătorie. Partida lui Zamoisky striga împotriva partidei lui Mihai, învinovăţind-o de a fi duh austrian şi prietenă a religiei Răsăritului.

O greşeală se făcu atunci din partea noastră. Baba-Novac intră în Pocuţia, provinţie a Poloniei, cu gând ca să tragă pe cazaci în partea lui Mihai. El pustii acolo moşiile lui Ştefan Potocki. [377] Fără îndoială că aveam drept a intra în Polonia, care ne făcuse război pân-atunci; aveam drept a intra în Pocuţia, care este o veche provinţie a Moldovei, fiind cumpărată la 1431 de Alexandru-Vodă cel Bun şi Bătrân de la craiul Poloniei, Vladislau, într-o mie de ruble de argint [378] şi apoi multă vreme ea stătu o pricină de războaie necurmate între poloni şi moldoveni. Mihai cunoştea aceasta şi reclama acum drepturile Moldovei asupra Pocuţiei. Dar nefiind hotărât Mihai a purta îndată războiul în Polonia, intrarea în Pocuţia era o greşeală, căci întărâtă mai mult pe duşmanii săi din Polonia şi le dete cuvânt împotriva partizanilor noştri. Partida lui Zamoisky începu într-adevăr a striga tare că Baba-Novac a pustiit Pocuţia prin foc şi sabie, ducând în robie o mulţime de oameni, femei şi copii, prin mijlocul oraşelor şi satelor aprinse. Cu toate aceste, dieta nu voi a slobozi bani pentru pregătirile de război. Zamoisky nu se descurajă de acestea, nici se lăsă din hotărârea sa. El câştigă pe craiul, asupra căruia ştim că avea mare influenţă, zicându-i mereu prin scrisori şi prin grai că unchiul şi vrăjmaşul său, duca de Suderman din Sveţia, se va bucura mult şi se va întări în puterea sa văzând că streinii calcă ţara Poloniei nepedepsiţi. În înţelegere dar cu craiul, Zamoisky dete poruncă hatmanului Zotkiewsky de a se duce în grabă, cu câte oşti va putea a aduna mai curând, ca să se aşeze pe Nistru, spre a apăra hotarul şi a observa mişcările lui Mihai. [379]

Acesta, văzând atunci că polonii nu sunt încă în stare a-i face vreun rău, că ei se mulţumesc a sta în poziţie de apărare, socoti până unaalta să se întoarcă în Ardeal, spre a pune capăt la pricea ce era între dânsul şi împăratul pentru stăpânirea Ardealului. El trimisese curieri la cetăţile acestei ţări, spre a vesti triumfurile sale în Moldova, şi tot Ardealul îşi arătă veselia prin descărcături de tunuri şi alte ceremonii. [380] Asemenea, Mihai porni şi curieri la împăratul, ca să-i facă cunoscut cuprinderea Moldovei şi a i-o închina din partea sa şi a fiului său, Pătraşcu, păstrând însă pe seamă-i stăpânirea ei.

[modifică] XLIV

Apoi, spre a-şi trage dragostea poporului Moldovei, îi iertă birul şi îl aduse a făgădui că, câtă vreme se va păstra această iertare, cu mijloacele lor vor apăra ţara de tot felul de duşmani. El oprise asemenea prin straşnică poruncă jaful în oraşe şi sate, hotarând a fi osândiţi la bătaie toţi ostaşii români care o vor călca; iar pe ostaşii unguri, fiind mai deprinşi la pradă, îi osândea la moarte. Din nenorocire, nobilii unguri, care strigaseră atât de mult asupra relelor ce făcea ostaşii lui Mihai în Ardeal, găsea că este pre natural ca ostaşii lor să prade în Moldova nepedepsiţi. Într-o zi şapte unguri din oamenii lui Pancratie Sennyei şi Giorgi Sibrik, nobili însemnaţi din Ardeal, fură prinşi jefuind şi aduşi înaintea lui Mihai. O mulţime de nobili alergară atunci şi se rugară de domn, în numele întregii armii ungureşti, de a da drumul vinovaţilor. Mihai le dete drumul cu vorbe nehotărâte, şi cum plecară nobilii, îndată trimise poruncă să omoare pe acei şapte prinşi. Începură atunci ungurii a murmura, zicând că fără dreptate au fost aceştia ucişi. Nişte intriganţi ambiţioşi, precum Moisi Secuiul şi Stefan Czaki, se folosiră de ocazie spre a întărâta pe nobili împotriva cârmuirii lui Mihai şi a-i aduce a trimite pe ascuns deputaţi către Sigismund Bathori, care se auzise că se afla la marginile Podoliei, în tabără cu Ioan Zamoisky, cancelarul crăiei Poloniei, spre a se sfătui cu dânsul şi cu Zamoisky despre chipul cu care ar putea să intre mai lesne în Ardeal spre a goni pe Mihai, făgăduind ca ei îi vor sta întru ajutor şi că poporul îl va primi cu mare bucurie. Sigismund le răspunse că: ,,Dumnezeu e bun şi că, de va voi să-l cheme iarăşi la cârmuirea Ardealului, el nu va lăsa să-i scape din mână ocazia, de temere ca să nu stea împotriva voinţei lui Dumnezeu. Dar că acum trebui a suferi cu răbdare toate relele la care ca oameni suntem supuşi, şi a aştepta vremea hotărâtă la Dumnezeu pentru sfârşitul tiraniei lui Mihai." Zamoisky încă făgădui că, la vreme, va da ajutor aliatului său Sigismund.

Boierii Moldaviei se rugară de Mihai ca să le dea domn, spre a-i cârmui în locu-i, pe fiul său Nicolai. Mihai le făgădui întâi a le face pre voie şi porni numaidecât pe Radul Buzescu şi pe postelnicul Stoica, cu o suită de 300 inşi, ca să meargă sa aducă din Ţara Românească pe fiul său Nicolai. Dar pe urmă se socoti cum că fiul său este prea tânăr şi nu va putea cârmui o ţară de margine, mai ales că avea încă a se teme de Ierimia şi de poloni, şi îşi schimbă hotărârea, orânduind o comisie vremelnică de cârmuire pentru Moldova, alcătuită de patru generali ai săi, anume hatmanul Udrea, vistierul Androni, armaşul Sava şi spătarul Negrea.

Apoi, în 27 iunie, părăsind Moldova, trecu pe la Oituz , în Ardeal [386] şi veni la Braşov, însoţit numai de 400 călăreţi cazaci, serbi şi valoni. [387] El poruncise ca armia să-l urmeze, rămânând în Moldova numai 6 000 pedestraşi şi călăreţi, supt comanda unui boier strălucit în războaie, anume Mârza, şi a lui Moise Secuiul, pe care îl numise în această expediţie căpitan-general al ungurilor. [388] La Braşov, Mihai petrecu cinci zile. Aice, năcăjindu-se pe braşoveni pentru nişte vorbe deşarte ce auzise de la dânşii, îi ameninţă că le va prăda cetatea, dar rugat de unii din oamenii săi şi mai ales de Moise Secuiul, care îl însoţise din Moldova, se îmblânzi şi îi iertă, căci el ades avea asemene mânii prefăcute. [389] El îşi împărţi apoi armia în Ardeal astfel: pe unguri supt poruncile lui George Mako şi Ştefan Tarkany, în ţara Bârsei; pe sârbi, în scaunile saşilor de la Cohalom şi Şinca, pe poloni şi pe cazaci asemenea în scaunele săseşti de la Sighişoara şi Medias, şi cu toată cealaltă oaste intră în triumf în Alba-Iulia, în cele dintâi zile ale lui iulie, şi hotărî ziua de 20 a aceleiaşi luni pentru a se aduna acolo dieta ţării. [390]

[modifică] XLV

Când se vesti cuprinderea Moldovei, toată lumea rămase uimită de mirare. Acel căpitan care umblă şi izbeşte cu iuţeala trăsnetului, acei minunaţi ostaşi care suferă în tăcere marşurile cele mai repezi, osteneala şi foamea cumplită, trăind numai de entuziasm şi de glorie, bătându-şi joc de puterile naturei, ca şi de ale oamenilor, buna rânduială, disciplina şi jertfirea ce ei păstrară în această campanie, strălucitele triumfuri care încununară strădaniile lor fură slăvite şi trâmbiţate în toate părţile. Acel veac nu arătase încă în Europa o asemenea armie şi un asemenea general. În toate părţile se zicea că Mihai a cuprins Ardealul în 11 zile şi Moldova numai în 8. Toţi duşmanii săi se îngroziră. Ei se încredinţară că singuri nu pot face nimic împotrivă-i, ci numai coalizându-se toţi împreună. Mihai ajunsese acuma în culmea slavei şi a mărimei ce el visase. Cinci ani abia trecuse de când el trăsese sabia spre a apăra ţara sa de tirania turcească şi, după o mulţime de eroice triumfuri, respinse potopul turcesc departe de dânsul şi de Europa creştină. Nu numai atât. El voi a-şi crea o patrie mare pe cât ţine pământul românesc; şi norocul ajutându-l, în câteva luni Ardealul, Moldova şi o parte din Banat sunt unite cu Ţara Românească. Rămăsese numai Timişoara cu ţinutul ei, ce se afla supt turci, şi Oradea Mare, cu părţile orientale ale Ungariei, pe care el le cerea de la împăratul cu dreptul că ele fac parte din Ardeal, precum ţinuse şi supt Sigismund Bathori. Aceste mici ţinuturi dobândite, unitatea naţională era completă. Independenţa absolută ar fi urmat fără îndoială. Mihai realizase acum visarea iubită a voievozilor cei mari a românilor. Acum românul s-a înfrăţit cu românul şi toţi au una şi aceeaşi patrie, una şi aceeaşi cârmuire naţională, astfel precum ei n-au fost din vremile uitate ale vechimei. Statul acesta nou are hotare naturale de minune, el e destul de puternic, pământul său destul de binecuvântat de cer, locuitorii săi numeroşi şi în mare parte omogeni; ei poate trăi, a sta de sineşi şi a se apăra împotriva năvălirilor streinilor. Mihai avea destulă înţelegere spre a constitua acest stat, a cărui hotare le trăsese cu sabia sa. Dar spre a aşeza bine temeliile şi a usca tencuiala acestei zidiri prea grabnic făcută, îi trebuia vreme; şi vremea îi fu de lipsă. El n-apucase încă a încununa zidirea sa d-abia ridicată, şi iată glasul cobitor al clopotului restriştei sună cu tărie, şi din toate părţile, înverşunaţi, aleargă duşmanii săi mii de mii şi toţi întruna spre a-l dărâma. Vai, căci nu ne-am putut opri aci, în culmea triumfului naţiei române, oprind împreună cu noi şi timpul şi istoria!

Pentru ce, după draga povestire a atâtor norocite şi mari izbânzi, să fim osândiţi a descrie şi cruntele noastre nenorociri?

---

[1] - Gerando, La Transylvanie, Paris, 1845, t. I, p. 35.

[2] - Magazinul istoric, t. I, p. 19; t. III, p. 97.

[3] - Vezi diplomele lui Andrei II din anul 1211 şi 1222.

[4] - Katona, t. X, p. 375.

[5] - Tomasi, p. 75.

[6] - Istvanfi, p. 452.

[7] - De Thou, t. XIII, p. 329; Ortelius, p. 433.

[8] - ,,Solita mobilitate instabilis animi". (Istvanfi, p. 452).

[9] - Istvanfi, p. 452; De Thou, p. 329; Bethlen, t. IV, p. 248; Ortelius, p. 433.

[10] - Istvanfi, ibid.

[11] - Bethlen, t. IV, p. 248.

[12] - De Thou, t. XII, p. 330.

[13] - Ibid.; Ortelius, p. 432; Doglioni, Theatro de'principi, t. II p. 744.

[14] - Spontoni, p. 83.

[15] - De Thou, t. XIII, p. 330.

[16] - Tomasi, p. 76.

[17] - Ossat, t. II, p. 74.

[18] - De Thou, t. II, p. 503.

[19] - Spontoni, p. 52.

[20] - Tomasi, p. 75; Sponloni, p. 86.

[21] - Spontoni, p. 86; Bethlen, t. IV, p. 249; Istvanfi; Tomasi p. 76.

[22] - De Thou, p. 330.

[23] - Tomasi, p. 77.

[24] - De Thou, t. XIII, p. 331; Bethlen, t. IV, p. 269: Ortelius, p. 445. Staat vonSiebenbürgen etc.; 'Doglioni, t. II, p.744.

[25] - Bisselie.

[26] - Bethlen, t. IV, p 269--273.

[27] - Cronica lui Fuchsie.

[28] - Bisselie, t. XI.

[29] - Spontoni, p. 88.

[30] - Bethlen, t. IV, p. 279; Istvanfi, p. 452.

[31] - ,,Amicitiam et boni vicini officium sollicitando eademque vicissim ab illo expetendo" (Istvanfi, p. 452).

[32] - Bethlen, t. IV, p. 283.

[33] - Bisselie, t. XI; Guerrin, p. 495.

[34] - Cronica lui Fuchsie. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[35] - Spontoni, p. 89.

[36] - Bethlen, t. IV, p. 289.

[37] - Bethlen, t. IV, p. 289; Istvanfi, p. 452.

[38] - Bethlen, t. IV, p. 291--296.

[39] - Ibid., p. 296.

[40] - Bethlen, t. IV, p. 299; Istvanfi, p. 453.

[41] - Ibid., p. 209.

[42] - Bisselie.

[43] - Bethlen, t. IV, p. 303--304.

[44] - Istvanfi, p. 452; Bethlen, t. IV, p. 288; Piasecius, p. 205; Engel, t. I, p.249.

[45] - ,,Nonquam erit bona spina, licet mittatur de Roma" (Piasecius, p. 200).

[46] - Ibid.

[47] - Bethlen, t. IV, p. 304--310.

[48] - Ibid., Istvanfi, p. 452.

[49] - Bethlen, t. IV, p. 317.

[50] - Bethlen, t. IV, p. 314--317.

[51] - Bethlen, t. IV, p. 319.

[52] - Lazaro Soranzo, p. 147.

[53] - A cita pe Campana, p. 49.

[54] - Istvanfi, p. 452; Bethlen, t. IV, p. 320.

[55] - Istvanfi, p. 453.

[56] - Bethlen, t. IV, p. 322.

[57] - Bethlen, t. IV, p. 322.

[58] - Bethlen, t. IV, p. 323--326.

[59] - Ibid., p. 326.

[60] - Bethlen, t. IV.

[61] - Bethlen, t. IV.

[62] - Bethlen, t. IV. După scrierea lui Ioan Csindi, ungur vestit, ce slujeaatunci în oastea lui Mihai-Vodă.

[63] - Mag. ist., t. IV, p. 292; Bethlen, t. IV, p. 329.

[64] - Bisselie.

[65] - Bethlen, t. IV, p. 330. După analistul Ştefan Szamosközy.

[66] - Bethlen, t. IV, p. 330--332.

[67] - Cronica lui Fuchsie, p. 100.

[68] - Seivert, p. 186 şi 187.

[69] - Bethlen, t. IV, p. 332.

[70] - Bethlen, t. IV, p. 337--339.

[71] - Bethlen, t. IV, p. 339; Engel, t. I, p. 251.

[72] - Bethlen, t. IV, p. 340.

[73] - De Thou, t. XIII, p. 331; Guerrin, p. 495; Ortelius, p. 452; Neue ungarische und siebenbürgische Kronik,p. 160.

[74] - Cr. română, Mag. ist., t. IV, p. 293.

[75] - Bethlen, t. IV, p. 343.

[76] - Bethlen, t. IV, p. 343.

[77] - Bethlen, t. IV, p. 344.

[78] - Ibid.

[79] - Cronica lui Fuchsie.

[80] - Bethlen, t. IV, p. 345, 346--347.

[81] - Istvanfi, p. 483.

[82] - Bethlen, t. IV, p. 347.

[83] - Ibid.; Cronica lui Fuchsie.

[84] - Bethlen, t. IV, p. 347.

[85] - Bethlen, t. IV, p. 355.

[86] - Cronica lui Fuchsie.

[87] - Bethlen, t. IV, p. 356.

[88] - Cronica lui Fuchsie.

[89] - Bethlen, t. IV, p. 358.

[90] - Cronica lui Fuchsie.

[91] - Ibid.

[92] - Bethlen, t. IV, p. 356.

[93] - Cronica lui Fuchsie.

[94] - Ibid.

[95] - Bethlen, t. IV, p. 358.

[96] - Cronica lui Fuchsie.

[97] - Cronica lui Fuchsie.

[98] - Ibid.

[99] - Bethlen, t. V, p. 357.

[100] - Cronica lui Fuchsie.

[101] - Bisselie, t. XI; Ortelius, p. 452.

[102] - Bethlen, t. IV, p. 359.

[103] - Bethlen, t. IV, p. 349.

[104] - Cronica lui Fuchsie.

[105] - Bethlen, t. IV, p. 352.

[106] - Istvanfi, p. 453.

[107] - Bethlen, t. IV, p. 352.

[108] - Cronica lui Fuchsie.

[109] - Bethlen, t. IV, p. 352.

[110 ] - Ibid., p. 354.

[111] - Cronica lui Fuchsie.

[112] - Bethlen, t. IV, p. 360.

[113] - Istvanfi.

[114] - Bethlen, t. IV, p. 362.

[115] - Cronica lui Fuchsie.

[116] - Bethlen, t. IV, p. 363.

[117] - Bethlen, t. IV, p. 363. Acest autor greşeşte punând aci numele luiBaba Novac, în locul lui Radu Buzescuşi banul Udrea. Novac cu haiducii săiintrase în Ardeal împreună cu MihaiVodă.

[118 ] - Mag. istoric, t. IV, p. 293.

[119 ] - Ibid.

[120] - Bethlen, t. IV, p. 366.

[121] - Bethlen, t. IV, p. 367; Istvanfi, p. 453.

[122] - Bethlen, t. IV, p. 367.

[123] - Cronica lui Miron Costin, p. 220.

[124] - De Thou, t. XIII, p. 352.

[125] - Istvanfi, p. 453.

[126] - Un analist ungur, anume Szamosközy, martor de faţă, citat de Bethlen, vorbeşte astfel despre număruloştilor lui Mihai-Vodă: ,,Este anevoiede-a spune acurat câte oşti era, căcicăpeteniile însele n-o ştia: fiecare dupăpatima sa ridica sau scădea numărulcum vrea. Românii înşişi, care vor săse arate mai curajoşi, arăt un numărnecrezut de mic. Iar noi, fără patimă,vom arăta aceea ce am văzut, cu ochiinoştri. Acei ce vorbesc mai mult urcă la 30 mii pedestraşi şi călăreţi numarulostaşilor lui Mihai. Acei ce spun maipuţin, 20 mii. Românii spun numai 8mii. Acei ce ţin mijlocul spun 25 mii.Atâta sau mai atâta mi se pare a fi maide crezut. Acei ce pun mai mult saumai puţin fac abuz de calcul şi fărăcuvânt se arată darnici în cifre. Nimeninu poate tăgădui că aceasta fu un potop mare de oameni, ca cum toată ŢaraRomânească, smulsă de la vetrele sale,căzuse peste noi. O parte mare eravolontiri, ce alergaseră la dânsul traşiprin nădejdea d-a putea prăda, şi nuatât puterea lor reală, cât mulţimea lorinsufla groază. Este încă de sigur (certain) că MihaiVodă îşi adăogă număruI oştilor sale,după ce a intrat în Ardeal, atât pentrucă mulţi de la sine alerga în tabăra lui,împinşi de nadejdea pradei, cât şi pentru că Mihai, în toate părţile pe undetrecea, poruncea să proclame, într-oparte şi într-alta, că el va privi ca duşman şi îşi va razbuna ca de un asemenea pe oricine care, fiind în stare a purta armele, nu va urma înarmat oasteasa. El lucra într-acest chip atât ca săsperie duhurile cu mulţimea, cât sprea nu lăsa în spate-i nimic din care săse poată organiza batalioane. Aceea ce,la vedere, mărea oastea voieveduluiera un număr foarte mare de care, pecare, împotriva unei straşnice porunci adomnului, fiecare târa cu sine, precumfăcuse voievodul şi toţi boierii, purtândnevestele, copiii, toată starea şi avuţia,ca cum ar fi avut de gând de a schimba pentru totdauna pămâmtul de locuinţă; pricina era căci se temeau ca, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul în lipsa domnului şi a armiei din ţară,turcii sau tătarii să nu cumva să năvălească spre a o prăda" (Bethlen). Despre armia lui Andrei, analiştii unguri o scad peste măsură, făcând-ode 9 mii; alţii încă numai de 5 mii. Darmai mulţi istorici şi analişti streini, precum: De Thou, t. XIII, p. 352, Guerrin,p. 497, Ortelius, p. 453, Bisselie etc. ofac de 25 mii. Istvanfi, asemenea, zicecă numarul oştilor era mai deopotrivăde ambe părţile. Din acestea se lămureşte că, deşi poate a fost oastearomănească mai mare decât cea ungurească, deosibirea însă era neînsemnată.

[127] - De Thou, p. 352; Guerrin, p. 495; Ortelius, p. 452.

[128] - Bethlen, t. IV, p. 368--375.

[129 ] - Ibid., t. IV, p. 375.

[130] - Mag. ist., t. IV, p. 293.

[131] - Bethlen, t. IV, p. 367--377; De Thou, p. 352; Guerrin, p. 495; Ortelius,p. 452.

[132] - Bethlen, t. IV, p. 377.

[133] - Ibid.; Istvanfi, p. 453.

[134] - De Thou, p. 332; Guerrin, p. 495; Ortelius, p. 453; Wicquefort, p. 779.

[135] - Bethlen, t. IV, p. 378.

[136] - Bethlen, t. IV, p. 379.

[137] - Stavrinos; Bethlen, t. IV, p. 381.

[138] - Bethlen, t. IV, p. 380--381.

[139] - Mag. ist., t. IV, p. 293; Bethlen, t. IV, p. 381; Istvanfi, Bisselie şi alţii.

[140] - Bethlen, t. IV, p. 382; Engel, t. I, p. 253; Die neueröffnete ottomanischePforte, p. 339.

[141] - Wicquefort, p. 799; De Thou, p. 332; Bethlen, t. IV, p. 383; Guerrin,p. 495; Ortelius, p. 497.

[142] - Bethlen, t. IV, p. 384; Wicquefort, p. 779.

[143] - Piasecius, p. 205.

[144] - De Thou, p. 332.

[145] - Bethlen, t. IV, p. 384; Wicquefort, p. 779.

[146] - De Thou, p. 332; Guerrin, p. 495. Ortelius, p. 452; Neue ungarische undsiebenbürgische Kronik, p.161.

[147] - De Thou, p. 332.

[148] - Bethlen, t. IV, p. 390--394.

[149] - Bethlen, t. IV, p. 395.

[150] - ,,Baba Novac, quoque famosus id temporis dux" (Bethlen, t. IV, p. 363).

[151] - Bethlen, t. IV, p. 396; Stavrinos.

[152] - Bethlen, t. IV, p. 396.

[153] - Stavrinos.

[154] - Bethlen, t. IV, p. 396.

[155] - Stavrinos.

[156] - Guerrin, p. 495 şi 497; Ortelius, p. 452 şi 453.

[157] - De Thou, p. 333.

[158] - Bisselie.

[159] - Bisselie.

[160] - Bisselie.

[161] - Guerrin, p. 497; Ortelius, p. 453.

[162] - Bisselie.

[163] - Tomasi, p. 80; Bethlen, t. IV, 397; Bisselie; Spontoni.

[164] - Bethlen, t. IV, p. 397; Bisselie.

[165] - Bethlen, t. IV, p. 397.

[166] - Bethlen, t. IV, p. 397 şi 398.

[167] - Bethlen, t. IV, p. 399--402.

[168] - Stavrinos.

[169] - Bethlen, t. IV, p. 401.

[170] - Bethlen, t. IV, p. 401--405.

[171 ] - Mag. ist., t. IV, p 218.

[172] - Bethlen, t. IV, p. 405.

[173] - Bethlen, t. IV, p. 408.

[174] - Bethlen, t. IV, p. 406--407; Spontoni, p. 91; Tomasi, p. 80.

[175] - Bethlen, t. IV, p. 407.

[176] - Tomasi, p. 80; Spontoni, p. 91.

[177] - Bethlen, t. IV, p. 409.

[178] - Tomasi, p. 80.

[179] - Bethlen, t. IV, p. 410; Istvanfi, p. 453.

[180 ] - Ibid.; Tomasi, p. 81.

[181] - Bethlen, t. IV, p. 410; Istvanfi, p. 453.

[182] - Bethlen, t. IV, p. 418.

[183] - Guerrin, p. 97; Ortelius, p. 454; Bisselie, t. VII; De Thou, p. 335. DupăBethlen, p. 425, însă, numai 32 tunurigăsiră ai noştri în tabără.

[184] - Bethlen, t. IV, p. 419.

[185] - Guerrin, p. 97; Ortelius, p. 454. După aceşti autori, morţii lui Mihai nutrecea peste 200 oameni, aceea ce eanevoie de crezut, într-o luptă aşa delungă şi înverşunată. Bethlen pretindecă din ambe părţi împreună pieriră2 000 ostaşi, Istvanfi spune că din oastea cardinalului pieriră numai 1 118ostaşi. De Thou şi Bisselie numără3000 oameni pierduţi de Andrei. ApoiMontreux exagerează acest număr, urcându-l la 12 mii.

[186] - Bethlen, t. IV, p. 421.

[187] - Bethlen, t. IV, p. 422; Istvanfi, p. 453.

[188] - Bethlen, t. IV, p. 422.

[189] - Ibid., p. 420.

[190] - Bethlen, t. IV, p. 420.

[191 ] - Ibid., t. XIII, p. 421.

[192] - De Thou, p. 333; Ortelius, p. 454; Guerrin, p. 498; Bisselie.

[193] - Bethlen, t. IV, p. 425.

[194] - De Thou, p. 333; Guerrin, p. 459; Ortelius, p. 454; Bisselie.

[195] - Bethlen, t. IV, p. 427.

[196 ] - Ibid., p. 431.

[197] - Ortelius, p. 454; Guerrin, p. 497.

[198] - Ibid.

[199] - Bethlen, t. IV.

[200] - Ibid.

[201 ] - Ibid.

[202] - Guerrin, p. 499; Ortelius, p. 455.

[203] - Bethlen, t. IV.

[204] - Guerrin, p. 499; Ortelius, p. 455.

[205] - Cronica lui Fuchsie; Mag. ist., t. II. Noi nu cunoaştem bine care a fostnatura legămintelor dinainte între împărat şi Mihai despre Ardeal. Este însăprea de crezut acest titlu Mihai nu şil-a luat de la sine şi că Austria i-l făgăduise.

[206] - Gerando, t. II, p. 22.

[207] - Bethlen, t. IV.

[208] - Istvanfi, p. 454.

[209] - Bethlen, t. IV.

[210] - Istvanfi, p. 454.

[211] - Bethlen, t. IV, 437--443.

[212] - Bethlen, t. IV, 443--449.

[213] - Bethlen, t. IV.

[214] - Bethlen, t. IV, p. 451; Istvanfi, p. 454.

[215] - Bethlen, t. IV, p. 452.

[216] - Spontoni, p. 91.

[217] - Bethlen, t. IV, p. 453.

[218] - Ibid.; Istvanfi, p. 454.

[219] - Tomasi, p. 81; Spontoni, p. 91.

[220] - Bethlen, t. IV, p. 454.

[221 ] - Ibid.; Istvanfi, p. 454; Tomasi, p. 81.

[222] - Tomasi, p. 81.

[223] - Istvanfi, p. 454; Tomasi, p. 81.

[224] - Tomasi, p. 81.

[225] - Bethlen, t. IV, p. 454.

[226] - Tomasi, p. 81.

[227] - Ortelius, p. 456.

[228] - Bethlen, t. IV, p. 455.

[229] - Gerando, t. II, p. 22. Analiştii Românii supt Mihai-Voievod Viteazul contemporani se deosebesc asupra zileiîn care Andrei fu ucis. Timon şi Alexandru Dubokay pomenesc de ziua de31 oct. Ortelius o pune la 9 noiemvrie,iar Bisselie tocmai la 20 noiemvrie. Noiam urmat pe Bethlen, care o pune şasezile după bătălia de la Sibiu, adică înnoaptea de 3 spre 4 noiemvrie socotindaceastă dată, după potrivirea ce amfăcut cu altele, ca cea mai adevărată.

[230] - După Bethlen, iar după Istvanfi, de 33 ani.

[231] - Bethlen, t. IV, p. 456; Istvanfi. 454.

[232] - Bethlen, t. IV, p. 477--480.

[233] - Bethlen, t. IV, p. 458--459.

[234] - Ibid., p. 459.

[235] - Bethlen, t. IV, p. 460.

[236] - Ortelius, p. 456.

[237] - Bethlen, t. IV, p. 460.

[238 ] - Ibid., p. 461.

[239] - Bethlen, t. IV, p. 461--463.

[240 ] - Ibid., p. 462.

[241] - Bethlen, t, IV, p. 468.

[242] - Bethlen, t. IV, p. 468.

[243] - Stavrinos.

[244] - Bethlen, t. IV, p. 468; Ortelius, p. 461.

[245] - Stavrinos.

[246] - Bethlen, t. IV, p. 468.

[247] - Tomasi, p. 81.

[248 ] - Magazin istoric, t. IV, p. 295.

[249] - Bethlen, t. IV.

[250] - Bethlen, t. IV.

[251] - Bethlen, t. IV.

[252] - Bethlen, t. IV, p. 469.

[253] - Cronica lui Fuchsie; Guerrin, p. 508 şi 509.

[254] - Ibid.

[255] - Bethlen, t. IV, p. 470. Vezi acest act în Mag. ist., t. II, p. 358.

[256] - Bethlen, t. IV, p. 471.

[257] - Bethlen, t. IV, p. 472 şi 473.

[258] - Bethlen, t. IV, p. 474--477.

[259] - Bethlen, t. IV, p. 462; Ortelius, p. 456.

[260] - Guerrin, p. 502; Ortelius, p. 456; Bethlen, p. 462.

[261] - Ossat, t. II, p. 122.

[262] - Katona, t. XXVII, p. 600.

[263] - Ossat, t. II, p. 122; Bethlen, t. IV, p. 467 şi 468.

[264] - Guerrin, p. 500; Ortelius, p. 455.

[265] - Guerrin, p. 507; Ortelius, p. 458 şi 459.

[266] - Guerrin, p. 500; Ortelius, p. 459; Beyerlinck, t. II, p. 262.

[267] - Guerrin, p. 502.

[268] - Guerrin, p. 501; Ortelius, p. 455; Bisselie; De Thou, p. 334.

[269] - Spontoni, p. 95; Bisselie.

[270] - Spontoni, p. 58, 59 şi 336 şi 337; Sirtori; Bayle, t. IV, p. 495. Basta eautorul a două scrieri despre arta militară: 1. Maestro di Campo generale,Veneţia, 1606, in--4°; 2. Governo dellaCavalleria leggiera, Francfort, 1612, infol. Cea dintâi din aceste scrieri se aflăîn Biblioteca de la Sf. Sava în Bucureşti,împodobită cu un portret a lui Basta;cea de a doua am găsit-o în BibliotecaNaţională din Paris.

[271] - Ortelius, p. 460.

[272] - De Thou, p. 356.

[273] - Bisselie.

[274] - Guerrin, p. 510; Ortelius, p. 460.

[275] - De Thou, p. 335.

[276] - Guerrin, p. 510; Ortelius, p. 460.

[277] - De Thou, p. 335.

[278] - Istvanfi. p. 454.

[279 ] - Mag. istoric, t. IV, p. 295.

[280] - Orteluis, p. 461.

[281] - Ortelius, p. 462; Bethlen, t. IV, p. 483; Guerrin, p. 502.

[282] - De Thou, p. 334; Doglioni, t. II, p. 745.

[283] - Spontoni, p. 95 şi 96.

[284] - Bethlen, t. IV, p. 484.

[285] - Cronica lui Fuchsie.

[286] - Bethlen, t. IV, p. 45.

[287] - ,,Mihail, Voievodu Ţării Româneşti, Consilierul majestăţii sale imperiale, crăiesc locoţiitor al Ardealului şigeneral căpitan peste armia din părţilecele dincoace de Ardeal, dobândind dela Dumnezeu biruinţă prin veghere, virtute şi arme, 1600." Acest titlu dovedeşte că această medalie nu s-a tăiatdupă cuprinderea Moldovei, precum aubănuit unii din istorici.

[288] - Joachim, Das neueröffnete MünzKabinet.

[289] - Cronica lui Fuchsie.

[290] - De Thou, p. 508; Doglioni, t. II. p. 745.

[291] - Cronica lui Fuchsie.

[292] - De Thou, p. 508.

[293] - Spontoni, p. 97.

[294] - De Thou, p. 508.

[295] - Ortelius, p. 463.

[296] - Cronica lui Fuchsie; Bethlen, t. IV, p. 486; De Thou, p. 508.

[297] - De Thou, p. 509.

[298] - Bisselie.

[299] - Bethlen, t. IV, p. 487.

[300] - Acest act, spune Bethlen, care cel dintâi l-a scos la lumină, era scrispe parşemin şi se afla în păstrare în biblioteca lui Gabriel Bethlen, Prinţul Ardealului, şi la moartea lui trecu la comitele Ştefan Bethlen, fratele său.

[301] - Bethlen, t. IV, p. 490.

[302] - Spontoni.

[303 ] - Mag. ist., t. IV, p. 294; Filstich.

[304] - Cronica lui Fuchsie.

[305] - Cronica lui Fuchsie.

[306] - Bethlen, t. IV. p. 491.

[307] - De Thou, p. 509.

[308] - Spontoni, p. 96.

[309] - Ortelius, p. 463; De Thou, p. 509.

[310] - Spontoni, p. 96.

[311] - 0rtelius, p. 463 şi 464; De Thou, p. 509; Doglioni, t. II, p. 745.

[312] - De Thou, p. 509; Bethlen, t. IV, p. 491.

[313 ] - Mag. ist., t. IV, p. 296; Cronica lui Fuchsie.

[314] - Cronica lui Fuchsie.

[315] - Istvanfi, p. 459.

[316] - Ortelius, p. 461; De Thou, p. 334.

[317] - Istvanfi, p. 454.

[318] - Cronica lui Fuchsie.

[319] - Ortelius, p. 468; De Thou, p. 510.

[320] - Bisselius, t. XXII.

[321] - Spontoni, p. 98.

[322] - De Thou, p. 510; Doglioni, t. II, p. 745; Ortelius, p. 468.

[323] - Bethlen, t. IV, p. 492; Heidenstein; Engel, t. II, p. 246.

[324] - De Thou, p. 510; Ortelius, p. 468; Doglioni, t. II, p. 748.

[325] - Bethlen, t. IV, p. 493.

[326] - Bethlen, IV, p. 494.

[327] - Bethlen, t. IV, p. 495; Cronica lui Fuchsie.

[328] - Bethlen, t. IV, p. 491; Mag. istoric, t. IV, p. 296.

[329] - Engel, t. I, p. 258.

[330] - Heidenstein; Niemcewicz.

[331] - Piasecius, p. 223; Bethlen, t. IV, p. 495. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[332] - Bethlen, t. IV, p. 532.

[333] - Heidenstein, p. 355; Niemcewicz.

[334] - Bethlen, t. IV, p. 495.

[335] - Bisselie, t. XXII.

[336] - Bethlen, t. IV, p. 496.

[337] - Cronica lui Fuchsie.

[338] - Bethlen, t. IV, p. 496.

[339] - Bethlen, t. IV, p. 495.

[340] - Ortelius, p. 467.

[341] - Magazin istoric, t. I, p. 237.

[342] - Ibid., t. IV, p. 296.

[343] - Spontoni, p. 98; Bisselie; Ortelius, p. 467.

[344] - Bisselie.

[345] - Bethlen, t. IV, p. 496. ,,Il Moldavo e Sigismondo rimasero attoniti e stupeffati della spedita celerita con la qualeil Valacco si duro viaggio compito havero" (Spontoni, p. 98).

[346] - Bethlen, t. IV, p. 479.

[347] - De Thou, p. 510.

[348 ] - Magazin istoric, t. IV, p. 296.

[349] - Bethlen, t. IV, p. 497.

[350] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 351.

[351] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 351.

[352 ] - Magazin istoric, t. IV, p. 297.

[353] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 351.

[354] - Miron Costin, p. 222.

[355] - Heidenstein, p. 351.

[356] - Miron Costin, p. 222.

[357] - Miron Costin, p. 222.

[358 ] - Mag. ist., t. IV, p. 297.

[359] - De Thou, p. 510.

[360] - De Thou, p. 511; Ortelius, p. 461; Bisselie.

[361] - Mai toţi analiştii pun această bătaie pe Nistru, însă unii la Hotin, alţiila un loc, aproape, pe care nu îl scriutot un fel. Aşa, De Thou scrie Orthein; Ortelius, Doglioni şi alţii, Orthun; Bisselius, Orthano. Acest din urmă se aseamănă cu numeie satului Otani de lângăHotin unde credem că s-a dat aceastăbătălie, necunoscând vrun loc acolo alcărui nume să se apropie mai mult deacel dat de istorici.

[362] - Ortelius, p. 468; De Thou, p. 511; Bisselie; Doglioni, t. II, p. 728.

[363 ] - Mag. ist., t. IV, p. 297.

[364] - Miron Costin, p. 222.

[365 ] - Mag. ist., t. IV, p. 297.

[366] - Bethlen, t. IV, p. 499.

[367 ] - Mag. ist., t. IV, p. 297.

[368] - Heidenstein, p. 351.

[369] - Spontoni, p. 98.

[370 ] - Mag. ist., t. IV, p. 297.

[371 ] - Mag. ist., t. IV, p. 297.

[372] - Miron Costin, p. 223.

[373] - Piaseciuis, p. 223.

[374] - Heidenstein; Niemcewicz.

[375 ] - Ibid.; Miron Costin, p. 222.

[376] - Heidenstein; Niemcewicz.

[377 ] - Ibid.

[378] - Ureche, p. 107.

[379] - Heidenstein; Niemcewicz; Ortelius, p. 480.

[380] - Cronica lui Fuchsie.

[381] - Ortelius, p. 468; De Thou, p. 511.

[382] - Cronica lui Fuchsie.

[383] - Bethlen, t. IV, p. 500--504.

[384 ] - Mag. ist., t. IV, p. 297.

[385] - Cronica lui Fuchsie.

[386] - Bethlen, t. IV, p. 504.

[387] - Ortelius, p. 471; De Thou, p. 511

[388] - Bethlen, t. IV, p. 504.

[389] - Cronica lui Fuchsie.

[390] - Bethlen, t. IV, p. 505.

[391] - Cronica lui Fuchsie.