Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: Libertatea naţională

De la Wikisource

←←Introducere

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul Cartea I: Libertatea naţională (1593 - 1595 aprilie) de Nicolae Bălcescu

Cartea II: Călugărenii→→

Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 VI 6 VII 7 VIII 8 IX 9 X 10 XI 11 XII 12 XIII 13 XIV 14 XV 15 XVI 16 XVII 17 XVIII 18 XIX 19 XX 20 XXI 21 XXII 22 XXIII 23 XXIV 24 XXV 25 XXVI

[modifică] I

Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor şi câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţionale, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593--1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă! timpuri de credinţă şi de jertfire! când părinţii noştri, credincioşi sublimi, îngenucheau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor, şi astfel îmbărbătaţi, ei năvăleau, unul împotrivă a zece, prin mijlocul vrăjmaşilor; şi Dumnezeu le da biruinţă, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lăsat libertatea pentru popoare, şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.

Moştenitori ăi drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atâta în veacurile trecute, fie că aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi simtimentul datorinţei ce avem d-a păstra şi d-a mări pentru viitorime această preţioasă moştenire.

[modifică] II

Aron-Vodă domnea în Ţara Moldovei şi Alexandru Bogdan în Ţara Românească. Robi tremurând în mijlocul desfătărilor, pe un tron cumpărat cu bani, stau ocrotiţi, împotriva dreptei răzbunări a poporului, de paznici streini, turci şi unguri, prăda şi chinuia şi îngrozea o ţară ce nu ştiau iubi. Mulţime de ieniceri şi arendaşi turci, de la care ei luaseră bani în camătă pentru cumpărarea domniei, îi însoţi în ţară. Spre a se despăgubi de banii lor, unii din turci luară în arendă dăjdiile publice, alţii umbla cu dăbilarii domneşti pentru strângerea dăjdiilor, alţii ţinea drumurile şi prăda pe neguţători, şi toţi, răzleţindu-se prin toate unghiurile ţării, jăcuia şi chinuia pe bieţii ţărani, despuindu-i de tot ce avea, ruşinându-le muierile şi fetele de faţă cu dânşii şi răpindu-le al zecelea din feciori, spre a-i pregăti a recruta ienicerimea. Însuşi boierii şi giupânesele lor nu era scutiţi de omor şi siluire.

Veni o zi când aceste lăcuste sălbatice nu mai găsiră ce prăda; atunci căzură toţi în sarcina domnilor. Aron-Voievod, spre a se putea plăti de datornici, izvodi ca de tot omul din ţară să se dea câte un bou, şi orândui turci spre a strânge această nouă dajdie, care, luând toate vitele de la cei ăceî avea, spre a împlini pentru acei ce nu avea, sleiră ţara şi de vite, aceste soaţe a muncii ţăranului, de rămaseră oamenii fără a avea cu ce se hrăni. Mult mai mare, de se poate, era asuprirea în Ţara Românească, unde domnul, silit fiind a plăti o dobândă grea la creditorii turci, ce nu mai avea ce jăcui, urcă datoriile unei ţări sleită cu totul la suma peste măsură de mare de 10 povoare de aur. Toţi boierii Ţării Româneşti care scăpaseră de moarte şi pribegie şi a căror inimă ofta după libertate, sângera pentru suferinţele ţării, începură a se aduna, a se sfătui.

După revolta nenorocită din Moldova a orheienilor şi a sorocenilor împotriva lui Aron, neîndrăznind a se bizui singur numai în sine în stareăaî de slăbiciune în care se afla ţara, cugetară la ajutoare şi protecţiuni streine. Spre aceasta se adresară la republica Veneţiei, cerând protecţia şi suzeranitatea ei, ca să se mântuie de turci. Dar egoista republică, calculând foloasele cum şi pagubele ce i-ar putea veni primind această propunere, găsi cu cale că interesul n-o sloboade a primi a mântui o naţie chinuită, de la care puţin câştig poate avea.

După înjosirea acestui act fără izbândă, românii văzură că ce le mai ramâne a face este a căuta însuşi a se mântui şi că ţara lor a ajuns într-unul din acele minute mari, când o naţie trebuie să piară, sau, luând inimă din suferinţă şi desperarea sa chiar, printr-o silinţă mare şi puternică, însuşi să se mântuiască. Împrejurări favoritoare din afară nu lipsiră la dorinţa oamenilor, nici oamenii nu lipsiră împrejurărilor.

[modifică] III

În acel timp de chin şi de jale, strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales şi vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea către patrie, îngăduiala către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter. Acesta era Mihai, banul Craiovii, fiu al lui Pătraşcu-Vv., care, pentru blândeţea cu care cârmui ţara de la 1554 până la 1557, se numeşte cel Bun.

Strălucirea naşterii lui Mihai, sfatul lui cel drept şi priceput, cuvântul lui blând şi îmbielşugat, iar mai cu seamă faptele cunoscute ale lui îi câştigă inima poporului şi trâmbiţă numeăleî lui în toate părţile ţării. El administra de câtăva vreme banatul Craiova şi aduse cu încetul această bănie în starea ei cea veche de neatârnare administrativă şi judecătorească şi ostăşească, fără altă legătură cu domnia ţării decât plata de un tribut. Astfel, în minutul când armata ţării era dezorganizată de domnul ce se temea de dânsa, el îşi organiză un trup de oştire, prin care ţinea în frână împilările turcilor şi ocrotea pe supuşii săi.

Soarta cea blândă supt care se afla locuitorii banatului era pizmuită de locuitorii de dincoace de Olt şi slujea a glorifica numele lui Mihai înaintea poporului. El ajunse a fi nădejdea tuturor, răzbunătorul atât de mult dorit şi aşteptat.

[modifică] IV

Crudul Alexandru-Vodă nu întârzie a se înspăimânta de acel mare nume al banului Mihai. Vru să-l piarză cu orice chip şi, neîndrăznind a-l prigoni de faţă, trimise ucigaşi spre a-l prinde şi a-l aduce la Bucureşti, sau a-l ucide prin taină. Dar banul descoperi din vreme cursa ce i se găteşte şi, cu toată dragostea ce avea pentru dânsul poporul, necrezându-se sigur în Craiova, fugi spre Constantinopol, unde îl chemase socrul său, vistierul Ion, ce era capichihaia al ţării. [6] Însă prins fiind în cale de oamenii lui Alexandru, ce îl pândea, el fu adus în Bucureşti, unde, domnul, cătrănit de mânie, îl învinovăţi de trădător şi rebel şi îl închise în puşcărie, spre a fi pus la caznă şi apoi ucis.

Temându-se ca poporul să nu se ridice înfuriat şi să scape pe prinsul său, Alexandru-Vodă hotărî a-i grabi moartea. Într-o zi îl scoaseră din puşcărie legat şi îl porniră la locul osândei. Mulţimea poporului urmărea pe osândit, tristă, jalnică şi tăcută, văzând că cea din urmă nădejde de mântuire i se va curma cu capul acelui june bărbat eroic. În cale, trecând pre lângă Biserica Albă, pe vremea liturghiei, spun că îl lăsară a intra în biserică şi, rugându-se, se făgădui lui sfântu Nicolae, fiind hramul, că de-l va mântui, să-i facă mănăstire în numele lui, precum a şi facut, de se numeşte acea biserică acum Mihai-Vodă. [7]

Sosind în locul unde trebuia a primi moartea, gâdea, cu satârul în mână, cu inima crudă, cu ochii sângeroşi, se aproprie de osândit. Dar când aţinteşte ochii asupra jertfei sale, când vede acel trup măreţ, acea căutătură sălbatică şi îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satârul, voieşte a izbi, dar mâna îi cade, puterile îi slăbesc, groaza îl stăpâneşte şi, trântind la pământ satârul, fuge prin mulţimea adunată împrejur, strigând în gura mare că el nu îndrăzneşte a ucide pe acest om. Astfel, în acele mari timpuri bătrâne, un cimbru barbar se înfioră de vederea măreaţă a lui Marius şi nu îndrăzni a ucide pe acel ce zdrobise tot neamul lui.

În zadar oamenii ce prezida osânda vrură a împlini porunca domnească; nimeni nu se mai găsi care să vrea a lua locul gâdei.

Această întâmplare minunată înfioră mulţimea ca o mişcare electrică. Vâzu într-însa un semn ceresc, prin care Dumnezeu voia păstrarea acestui om, şi un glas detunător de milă şi iertare scăpă din pieptul acelei gloate. Boieri şi popor luară pe osândit în miliocul lor şi, ducându-se la palat, înaintea voievodului, cerură iertare. Vrând, nevrând, domnul fu silit a se îmblânzi şi a-i dărui viaţa. Peste puţin, prin mijlocirea vistierului Ion, Mihai, împăcându-se detot cu domnul, primi iarăşi cinstea şi dregătoria sa.

Nu trecu mult dup-aceea şi bănuitorul tiran Alexandru începu iar a-l vâna cu moarte şi curse şi îl sili a fugi în Ardeal, unde zăbovi două săptămâni la curtea lui Sigismund Bathori, domnul Ţării Ardealului. Acolo, prin mijlocirea lui Baltazar Bathori, vărul domnului stapânitor, dobândi de la acesta, ce avea mare trecere la Poarta turcească, o scrisoare de recomandaţie către vestitul vizir Sinan-Paşa, prin care se recomanda de a fi ales de domn în Ţara Românească, cum şi alta către Eduard Barton, solul Elisabetei regina Engliterei, la Constantinopol, ce avea mare credit pe lângă Poartă.

Împuternicit cu aceste recomandaţii, Mihai se porni de a doua oară la Constantinopol, unde la sosirea sa fu bine primit de vistierul Ioan. Acolo sosi atunci şi doi deputaţi boieri, jăluindu-se de asupririle lui Alexandru-Vodă; ei se uniră cu Mihai şi îl cerură la sultanul pe dânsul de domn, arătând că ţara toată îl vrea. Spre a izbuti mai sigur în cererile lor, trebuiră a astâmpăra nesaţiul şi lăcomia de bani a turcilor. De aceea nevoia sili pe Mihai a lua, pe credetul vistierului Ion, 400 mii florinţi de la turci, greci şi ovrei, cu camătă grea. Din această sumă dete numai lui Sinan vizirul 20 mii galbeni; cealaltă o împărţi în daruri la sultanul şi ceilaiţi miniştri şi astfel deschise calea cererilor sale. [8] Sultanul, în sfârşit, primi această cerere a ţării şi dete semnele domniei (steagul şi sabia) lui Mihai, iar oştirea ce boierii cerea a-i da spre a-l însoţi o refuză supt pretext că, de vreme ce ţara il cere, nu poate avea nevoie de oaste spre a goni pre Alexandru, [9] şi că partida sa să-l puie pe tron. Mihai pleacă îndată, la 1592, cătră ţară, de unde Alexandru Bogdan, aflând de mazilia lui, ieşi ca să se întoarcă la Constantinopol. El abia domnise un an şi trei luni, dar această vreme îi fu de ajuns ca să tragă ura şi blestemul poporului. Fărădelegile domniei lui se răsplătiră cu moartea lui. La 1597, în duminica Floriilor, prin intrigile domnului Moldovei, Ieremia, al cărui tron căuta a cuprinde, fu, din porunca sultanului, luat din casa sa şi, învestit în haine de paradă domneşti, azvârlit în mare. [10]

[modifică] VI

Într-acest chip Mihai-Vovievod se urcă pe tronul Ţării Româneşti, la 1593, fiind atunci în vârstă de 35 ani. Înălţarea lui fu primită cu cea mai vie bucurie de toţi locuitorii ţării, mulţumiţi că au scăpat de tiraniile lui Alexandru; ei arătară acea bucurie zgomotoasă, acele nădejdi fără margini, făcându-şi iluziile nedespărţite în inima poporului român de orice domnie nouă, pentru care întotdeauna istoria ni-l arată că gata a stătut. Mihai avea încă în ochii mulţimei meritul d-a fi fost un candidat popular, în care mai de mult ea nădăjduia. Dar cu toată statornicia, energia şi bunăvoinţa sa, noul domn se văzu cu totul în neputinţă d-a pune un capăt şi orânduială la nevoile şi anarhia în care se afla ţara. Ţara se afla împovărată de datorii grele şi împilată de mari nevoi şi trebuinţe. Turcii, în contra tratatelor vechi, acum uitate, începuseră a se aşeza în ţară, zidindu-şi case şi geamii (meceturi).

Pe lângă datornicii turci ce era în ţară supt Alexandru, se mai adăogaseră şi alţii, şi numărul lor se urca la 4 mii ieniceri şi alti ofiţeri de cavalerie. Turcii după margine făcea, ca şi cei din ţară, mereu şi fără temere, năvăliri şi jafuri prin ţinuturi; în toată luna cete de turci şi tătari venea în ţară şi, ca să poată hălădui lumea în pace, era silit domnul a le ţine taberile iarna şi vara, a le da cele de hrană şi îmbrăcăminte de la ţară. Astfel încât, nu numai că nu se putea plăti datoriile cele vechi, dar nici a birui şi a uşura daunele de faţă. Slujbaşii Porţii, în loc d-a da ascultare plângerilor domnului, căuta prilejul d-a stoarce bani de la dânsul sau de la duşmanii lui ce îl prigonea. O seamă de boieri, după vechiul obicei, săpă pe domnul lângă sultanul. Alţii se însoţiseră cu turcii din ţară şi îi ajuta în prădarea şi chinuirea poporului. Armata ţării era dezorganizată şi mijloc nu era de a o înfiinţa, energia poporului se tocise de atâta chinuire şi asuprire şi despera de o mântuire. Mihai nu putea a se înţelege cu creditorii, lipsindu-i mijioace de a-i plăti. Vru a pune stavilă la răpirile lor, dar nu izbuti decât a-i intărâta mai mult şi a-i revolta asupră-i. Încât, spre a scăpa de a fi ucis, fu silit a se închide în palatul său şi a sta mereu în stare de apărare, unde însă de mai multe ori turcii, năvălind, îl ocăra, arunca cu pietre în ferestrele palatului, răpea tot ce putea din mobilele sale, bătea şi rănea de moarte pe toţi boierii săi ce le pica în mână.

În aceste minute dureroase, care ar fi desperat pe oricine, Mihai singur nu desperează şi văzând că nu e nici un mijloc pacinic de mântuire, hotărăşte a deştepta ţara, a o scula şi a ridica sabia răzbunătoare în contra barbarilor tirani. Evenimintele ce începuseră în megieşie încurajă şi înlesni vrednica sa hotărâre.

Să dăm o ochire acestor eveniminte.

[modifică] VII

Împărăţia turcească începuse a apune din culmea mărirei la care ajunsese supt Soliman.

Murad II, care domnea de la 1575, era un duh slab şi superstiţios, dulce la trai, iar iute la mânie şi adesea atunci şi cu cruzime, era dat cu totul la misticism, la poezie şi la voluptate; amator de danţ şi muzică, de vorbe cu duh, ba încă şi de mucalitlâcuri, el iubea mecanica, ceasornicăria şi actele de reprezentaţie; el trăia încunjurat de tălmăcitori de vise, astrologi, şeici, poeţi şi femei, dănţuitori, de pitici şi nebuni, lăsând domnia în mâna femeilor saraiului. Supt o mână aşa slabă, corupţa intră în toate ramurile administraţiei împărăţiei [16]; acel duh de revoltă a oştirilor, care era menit a zdrobi împărăţia, începu atunci nu numai între ieniceri, dar şi între spahii. Spre a da o altă cale (detourner) acestăuiî duh de insubordinaţie, era nevoie a trimite oştile împotriva vrăjmaşului peste hotare. După isprăvirea cu noroc a războiului Persiei, Divanul se chibzui mult dacă trebuie a porni războiul în contra Fezului, Maltei, Persiei, Spaniei, Veneţiei, Neapolului sau Ungariei. [17]

Împărăţia turcească, afară de ţinuturile cele întinse ce stăpânea în Asia şi Africa, care era împărţite în 32 gubernii, cuprindea încă 8 gubernii în Europa şi se întindea până la Raab, cuprinzând astfel partea cea mai mare din Ungaria, afară de cele 4 ţări tributare: Transilvania, Valahia, Moldova şi Republica Raguza. Nu numai atât, dar chiar şi împărăţia Austriei şi regatul Poloniei erau de mai multă vreme supuse la un tribut anual.

Un vezir vestit în războaie, crud şi duşman fieros al creştinătăţii, Sinan-Paşa, concherantul Tunisului şi al Iemenului, a cărui singură gândire era războiul în Ungaria, împinse prin toate mijloacele pe sultanul spre război către împăratul Germaniei, sau regele Vienei, cum îl numea turcii.

Fără declaraţie de război, pacea se călcă la 1592 de guvernorul Bosniei, izbind nişte casteluri din Ungaria (Chrastovitz, Gora, Bihaci); dar fu oprit înaintea Sissekului, pe care nu-l putu lua şi pentru care îşi răzbună crud în contra creştinilor ce îi picară în mâini [18] (oct. 1592). Trei sute din acei nenorociţi prizonieri fură duşi în triumf înaintea locuinţei ambasadorului împăărătescî; înaintea lor, nişte muzicanţi care făcea să se audă sunetele cele mai barbare, apoi o trupă cu armele câştigate; pe urmă venea carele încărcate cu pradă şi, în sfârşit, nenorocitele jertfe ale robiei; oameni, femei, copii, bătrâni era împinşi înainte cu izbiri tare de bice sau de toiege, ca nişte turme de vite proaste, în mijlocul chiotelor de bucurie sălbatică a turcilor, spre a fi vânduţi în târg (oct. 1592). [19]

[modifică] VIII

Crânceniile, fărădelegile (les outrages) şi ameninţările turcilor mişcară toată creştinătatea. [20] Scriitori însemnaţi din toată Europa începură, prin tipar, a mişca opinia publică şi a deştepta zelul cruciatelor religioase împotriva barbariei păgânilor.

Pe scaunul cezarilor Germaniei şedea în acea vreme Rodolf II. Cu un caracter şi cu virtuţi ce ar fi fost de lăudat într-o poziţie mai puţin înaltă, acest prinţ era un domnitor nevrednic. El lăsa doparte trebile statului spre a se ocupa de ştiinţele naturale şi de antichităţi, pentru care îşi sleise finanţele, iar mai cu seamă de scrieri astrologice, care umplură duhul său, din natură posomorât şi sfiicios, de o mulţime de superstiţii de râs şi funeste. Preocupat de aceste lucrări nedemne de poziţia lui şi neîncetat spăimântat de proorocii absurde, el se făcu cu totul neapropiat supuşilor săi. Încunjurat de minerale, de fosile, de medalii, de ochiene, de vase şi de instrumente de chimie, el sta închis în laboratorul său, în vreme ce zavistia şi revolta înlăuntru şi războiul din afară ameninţa zdrobirea împărăţiei lui. Crescut în Spania, în acea ţară clasică a papismului, el fu toată viaţa lui jucăria viclenelor uneltiri a iezuiţilor şi a sfaturilor pasionate a curţii Spaniei.

Ţipetele jertfelor turcilor pătrunse până în cabinetul lui Rodolf II şi deşteptă indolenţa lui. El porunci să sune tocsinul în toată Sfânta Împărăţie Romană şi în Ungaria, ca să invite pe credincioşi, dimineaţa, la amiază şi seara, a invoca ajutorul cerului în contra turcilor. [22]Într-aceeaşi vreme, solii săi alerga la Roma, la papa, şi convocă pe toţi principii Germaniei la o adunare generală în Ratisbona, spre a lua măsuri pentru interesul comun al creştinătăţii.

Clement al VIII-lea, ce şedea atunci pe scaunul sfântului Petru, primi în audienţă, într-un consistoriu public, pe solii împărăteşti şi, ascultând cu multă bunavoinţă elocventul cuvânt a lui Rodolf Lorenţio, cel mai însemnat din soli, hotarî, cu obştească invoire a senatului, să ia toată partea l-această faptă de bine public şi de cinste pentru Dumnezeu.

O congreaţie de cardinali fu convocată din porunca pontifului, spre a se chibzui pentru treburile acestui război şi nemulţumindu-se a aduce numai ajutorul său, hotarî a invita în numele lui Hristos şi pe alţi prinţi, pentru care şi porni îndată nuncii săi în Spania şi Italia. Posomorâtul şi crudul Filip II, ce domnea în Spania, primi bucuros şi făgădui ajutorul său; iar în Italia, zelul religios fu mai puţin fierbinte, şi numai duca de Toscana, Ferdinand, şi duca de Mantova, Vicenzo, primiră a da ajutor. Duca de Ferrara se folosi de ocazie şi, pentru oarecare ajutor de bani dat, dobândi trei oraşe de la împărat.

Tol atunci papa însărcină pe canonicul de Adrianopol (Udriu), Comelius Denona, să meargă la marele principe de Moscovia, spre a-l îndemna a lua parte la rezbelul creştinătăţii. Însărcinându-l ca, la întoarcere, să treacă pe la Sigismund Bathori, prinţul Transilvaniei, şi pe la Aron, domnul Moldovei, ca să-i tragă şi pe dânşii în legătura domnilor republicei creştine împotriva duşmanului comun, sculând cu dânşii toate popoarele de la Nistru şi Dunăre şi din vecina Polonie. Iar la Mihai i se porunci ca să nu se ducă, din pricina poziţiei critice în care acest domn se afla, fiind ăneîsiguri de scopurile lui, numai prin prinţul Transilvaniei să-l îndemne a se înţelege cât mai în grabă cu boierii şi poporul său şi a se lega serios ca să se poată mântui.

Era acum a paisprezecea oară de la originea împărăţiei otomane că puterile creştine se unea împreună împotriva duşmanului moştenitor a legei lui Hristos, într-o cruciadă care, ca acea mai din urmă de la 1571, care se nemuri prin bătaia navală de la Lepante, se numi Liga sfântă.

[modifică] IX

În vremea aceasta, prinţii Germaniei adunaţi la Ratisbona în aprilie anul 1594, adunare convocată şi deschisă de împăratul în persoană, văzând tristele întâmplări ale războiului, porunci a se ridica din Germania o oştire de 20 mii pedestraşi şi 5 mii călăreţi. [26] Se hotărî încă că mărirea sa împărăteasă să scrie şi să trimiţă soli la prinţii streini, spre a le cere ajutor; ca ea să soliciteze asemenea nobilimea, care nu atârna d-a dreptul şi absolut de împărăţie, şi oraşele maritime ca să-l ajute. Se vorbi încă de chipul d-a impune şi a strânge dăjdiile şi se porunci ca în toate provinţele, în toate oraşele, în toate târgurile şi în toate satele Germaniei să se pună un trunchi (tronc) la uşa bisericilor şi ca preoţii şi predicatorii să aţâţe zelul poporului, spre a-l îndemna a contribui la cheltuielile războiului în contra păgânilor; se recomandă încă la preoţi şi predicatori d-a propovădui pocăinţa popoarelor şi ca în toate zilele să se adune la sunetul clopotului, spre o rugăciune publică, pentru a cere o fericită izbândă. [27]

Şi trimiseră apoi soli, atât din partea împăratului cât şi de la electorii Brandenburgului şi Saxoniei, la adunarea staturilor polone din Cracovia, spre a îi îndemna ca să se ridice în ajutorul creştinătăţii.

În Polonia, după moartea lui Ştefan Bathori, trebuind a se face o nouă alegere de rege, mulţi stapânitori, prin solii lor, concuraseră spre a fi aleşi; între aceştia, voturile polonilor se impărţiră între Sigismund, fiul lui Ion, regele Sveţiei, şi Maximilian, arhiduca de Austria. Şi unul şi altul fură aleşi, dar partida cea mai mare, având de cap pe vestitul Zamoisky, cavalerul cel mare, ţinea cu suedezul. Maximilian, văzând că nu poate dobândi tronul decât cu puterea, luă oaste de la frate-său, împăratul Rodolf II, şi intră deodată armat în Polonia. Zamoisky, primind în ajutor călărimea din Transilvania, de la Sigismund Bathori, p-a cărui soră avea de soţie, dete nemţilor bătaie cu mare norocire, că le înfrânse cu totul armata şi însuşi Maximilian fu prins. Astfel Sigismund dobândi coroana Poloniei. Maximilian, lepădându-se apoi de pretenţiile sale, fu slobozit, şi o nepoată a împăratului, arhiducesa Ana, fata arhiduceăluiî Carol, unchiul împăratului, fu luată de soţie de Sigismund. Maximilian arhiduca, văzându-se slobod, pretinse că un act făcut in prinsoare nu poate avea temei şi începu a se întitula din nou rege al Poloniei. Tocmai în acest an când se porni deputaţii germani la Cracovia, Maximilian, după îndemnul papei, declară că renunţă l-acest titlu.

Cezarul izbuti mai mult în Moscovia, unde trimisese pe un june silezian, anume Varkusky, lângă marele duca Theodor sau Fedor I. Acest trimis fu bine primit şi i se făgădui o mare sumă de bani, ce se va plăti pe tot anul, cu condiţie d-a nu face nici pace, nici treve cu turcul. Aci Varkusky întâlni un ambasador al Persiei, care venise să propună o ligă în contra turcilor, cu care negoţie o alianţă, jurându-i în numele craiului că, dacă împăratul se va ţine de război, craiul Persiei nu va face pace cu turcii. [28]

[modifică] X

Sillinţele împăratului fură mai norocite în Transilvania. Sigismund Batbori de Şomlyo ţinea domnia acestei ţări. El era fecior lui Christofor Bathori şi nepot de frate vestitului Ştefan Bathori, ce a fost mai întâi prinţ şi apoi a strălucit pe tronul Poloniei. El fusese ales la 1581 a urma pe tron după moartea tatălui său, fiind în vârstă numai de 9 ani. Numele strălucit şi iubit ţării, ce purta, singur numai îi dobândi alegerea la tron, de la care nişte prevestiri sinistre se părea a-l depărta. Se zicea, într-adevar, că la naşterea lui, la 1572, turnul de la Oradea Mare se povârnise şi că el se născuse cu mâna plină de sânge. [29] Imaginaţia poporului augurase d-aci că acest prunc va fi pieirea ţării lui, augur (présage, prophétie) care până în urmă s-a şi împlinit. În timpul istoriei de faţă, pe la începutul anului 1594, Sigismund, în vârstă de 22 ani, slobod de orice epitropie, începu a-şi dezvălui caracterul său.

Semeţ, viteaz şi războinic, calităţi înnăscute naţiei lui, dar fără talente ostăşeşti şi fără a şti a concepe şi a stărui, îl vom vedea în cursul acestei istorii, unde va juca o rolă mare şi însemnată, om crud, fără măsură, necumpătat, nestatornic şi neastâmpărat la minte. [30] Era tributar turcilor şi avu câtăva vreme mare credit la Poartă, încât un minut nădăjduise că, prin protecţia ei, va dobândi tronul Poloniei la moartea unchi-său, pentru care şi făgăduise 50 000 galbeni la vezir; dar nădejdile sale se înşelară, căci Poarta nu numai recunoscu pe noul crai ales de poloni, dar încă nu voi a-l îngădui a lua de soţie pe fata marelui ducă de Toscana (octobre 1592). Trimişii lui la Poartă era George Ravazdi şi Ioan Bóldog, care trata cu Sinan prin mijlocul renegatului Grigore Veresmarti, acum ceauşul Mohamed, şi sangiacul Lipei, vestitul Pavel Markhazy. [32] De faţă cu Sennyei, ce îi trimisese în urmă Bathori, Sinan se întinse asupra cuprinderilor sale de la Tunis, de la Guletta, din Arabia, Persia, Africa şi Georgia adăogând că, în iarna viitoare, va merge să dărâme Viena şi Praga.

În sfârşit, ceauşul Mustafa aduse scrisori de la sultanul, de la marele vizir şi de la paşa de la Timişoara la staturile Transilvaniei şi la Bathori; acesta din urmă răspunse după obicei cu protestaţii de credinţă către sultanul. Dar Sinan nu întârzie a schimba tonul şi, prin înjurături şi ameninţări, a îngrozi pe Sigismund. Când se înfâţişă înaintea acestui vizir George Ravazdi şi îl rugă, în numele prinţului, a nu mai îngreuna provinţia, urcând tributul peste ceea ce se da pe timpul lui Ioan Sigismund, el, cu o nesuferită trufie şi cu o obraznică îngâmfare, ocărându-l cu numirea de câine, îi zise să tacă, adăogând că Ion Sigismund era socotit ca un fiu al lui Soliman, în vreme ce acel ce cârmuieşte acum Transilvania este sluga şi supusul împăratului; că aceasta stă în mână-i a o dovedi. Temerea lui Sigismund se mai adăogă încă prin porunca ce primi ca să se gătească cu o oaste de 50 mii lănceri şi cu toate materialurile de război, spre a merge la Belgrad să se unească cu oştirea turcească în contra împăratului. Aceste ameninţări periculoase umplu de spaimă inima junelui prinţ. Aceste temeri ştiu bine a le exploata partizanii împăratului şi a îndupleca pe Sigismund a se ridica asupra turcilor. Sigismund avea lângă dânsul, ca duhovnic, un iezuit, părintele Alfons Carilie, spaniol, născut în provinţia Alcala. Acesta îndemna mereu pe Sigismund a intra în alianţă cu împăratul, şi când Teuffenbach, prefectul Casoviei, trimisul împăratului, sosi în Transilvania, găsi pe acesta cu totul dispus în favorăulî creştinătăţii. [36] Sigismund începu a nu vorbi decât de libertate, de greutatea jugului turcesc şi a plânge soarta creştinilor supuşi lor; într-un cuvânt, toate vorbele (discours) şi toate faptele lui învedera hotărârea lui d-a rupe legatura cu turcii. [37] Dar planurile lui Sigismund întâmpina o mare opoziţie în nobilii cei mai însemnaţi, care, învechiţi în aplecarea lor către turci, nu voia nicidecum să se lepede de unirea lor cu turcii, temându-se de a se arunca în şansele unui viitor nesigur şi să nu ajungă supt un jug mai rău. [38] Sigismund zicea: ,,La ce a slujit pân-aci pacea cu turcul? A obicinui pe nesimţite popoarele noastre nenorocite a se îngreuia cu un jug nesuferit". Mai bine dar să-l scuture şi a se uni cu împăratul şi ceilalţi prinţi creştini, şi a se lepăda de alianţa cu turcii, pe atât ruşinoasă, pe cât e primejdioasă pentru mântuire, şi că Dumnezeu le va fi priincios la un proiect aşa drept. Aceasta zicea Sigismund în public şi particular, şi iezuiţii o insinua la urechile tuturor celor ce spoveduiau. Nobilimea cea jună şi săracă intrară lesne în aceste planuri, se flattant que la guerre pourrait rendre leur fortune meilleure. Dar cei bătrâni şi bogaţi se împotrivea, zicând: că nu trebuie a părăsi maximele străbune, care era d-a nu lăsa niciodată alianţa cu turcul; că de o sută de ori ei au auzit aceasta din gura înţeleptului Ştefan Bathori, şi când era prinţ al Transilvaniei, şi chiar după ce se urcă pe tronul Poloniei; că mai bine este a urma acestor sfaturi decât a pleca urechea la zadarnicile făgăduieli a unor venetici (nouveaux venus). ,,Transilvanii, adăoga ei, sunt oare destul de puternici spre a se împotrivi singuri la toată puterea turcilor? De nu sunt, cine chezăşuieşte de acele ajutoare ce se făgăduieşte? Începuturile războiului adesea sunt plăcute, dar sfârşitul totdeauna este funeste. Când un duşman atât de îngrozitor îşi va împlânta odată corturile sale în mijlocul ţării noastre, cât este de temut că aceste ajutoare depărtate, ce ni se laudă, să nu sosească prea târziu spre a ne mântui." [39]L-aceasta se adăoga şi ura şi neîncrederea în nemţi.

Aceştia, văzând că rugăminţele lor sunt neputincioase, în contra sfaturilor iezuiţilor şi cererilor (les avis) papei, hotărâră a-l detrona şi a pune în locu-i pe altul plăcut lui Amurat. Se zicea că ei se înţeleseseră într-aceasta cu miniştrii Porţii şi că, în vreme ce tătarii era să treacă din Podolia în Transilvania, li se dedese o poruncă secretă d-a pune mâna pe Sigismund. Dar acesta se dete în lături din vreme şi tătarii pustiiră Valahia şi Transilvania, fără a fi impiedicaţi de generalul oştilor, Bornemissa, supt pretext ca să nu strice alianţa între Transilvania cu turcii, în care sta mântuirea ţării. [40]

Sigismund convocă o adunare de popor armată la Turda. Aci, opoziţia, în capul căreia sta vărul său Baltazar Bathori, se arătă aşa de tare şi înverşunată, încât Sigismund, speriindu-se, abdică, lăsând puterea în mâna lui Baltazar Bathori, şi fugi spre Chiioara, declarând pricina abdicării sale şi acuzând pe opozanţi că vor să trade ţara turcilor. Adunarea se mută atunci la Cluj, unde Baltazar Bathori fu aclamat de prinţ. Scrisorile lui Sigismund citându-se în adunare, opiniile unora se schimbară. Secuii însă şi saxonii şi vro ciţiva din unguri declară opozanţilor că ei nu voiesc a cunoaşte alt prinţ, care neputând a le sta împotrivă, fu silită adunarea ăaî se uni cu toţii a chema prin o deputaţie pe Sigismund înapoi; şi în 28 august 1594, adunarea primi ăa se trimiteî oştirea în contra turcilor. A doua zi se arestuiră toţi capii opoziţiei, în numar de 19 : Baltazar Bathori şi fiastrul lui, Ion Ilfiu, Lupu Covaci, cancelar, Alexandru Kendi, prezident al senatului, Gabriel şi Francisc Kendi, unchii lui, Grigorie Literatul, prefect de la Agria, Ion Forro, Grigorie Diacu, Ion Gerundie, Albert Lunai, George Salanciu, Baltazar Silvaşiu, şi după trei zile de închisoare, Sigismund porunci a se omorî, după sfatul lui Gestio, Proşcaio şi Iojica. Lui Alexandru şi Gabriel Kendi, cu Ion Ilfiu, Grigorie Diacu şi Ion Forro li s-a tăiat capul la Cluj. Pe când îi ducea la locul osândei, Alexandru văzu pe Sigismund, care, stând în picioare la o fereastră, îi privea, şi îi strigă: ,,Nici o lege dumnezeiască sau omenească nu sufere osândirea unui om fără a-l asculta." Aceasta însă nu mişcă întru nimic pe voievod, obicinuit fiind din copilărie a vedea vărsându-se sânge, fiind martor la toate osândele criminalilor. ei stătu de faţă şi privi cu răceală această tragedie.

Un ţigan, gâdele obicinuit al locului, veni cu o sabie şi tăie capul lui Alexandru Kendi. Ilfiu se urcă după dânsul pe eşafod, apoi Gabriil Kendi, apoi Ion Forro, care în zadar mai ceru o altă sabie, căci a gâdei nu mai tăia, şi, în sfârşit, Grigorie Literatu. Poporul, nepăsător de certele celor mari, privi în mărmurire această scenă. Dar când văzu deodată o ploaie repede căzând şi spălând sângele morţilor, strigă că nevinovaţi au fost! Lupul Covaci şi cu Baltazar Bathori fură duşi la Uioara, unde, după câteva zile, pe ascuns, după obiceiul turcesc, fură sugrumaţi. Când gâdea veni în închisoarea lui Baltazar Bathori cu laţul în mână, acesta îl întrebă cine este? — ,,Cel din urmă om cu care ai să vorbeşti în lume", răspunse gâdea. Baltazar, blestemând amar pe Sigismund, după o lungă luptă cu gâdea, fu sugrumat. Astfel pieri, împreună cu Kendi, şi Ion Bornemissa, vestit căpitan, care, când i se vesti că i-a sosit ceasul, începu a cânta un cântec de jale şi apoi întinse grumazul gâdei. prizonieri fură iertaţi prin mijlocirea prietenilor lor; numai bunurile li se confiscară. [46] Asemenea, lui Andrei şi Ştefan Bathori, fraţii lui Baltazar, care apucaseră de a fugire în Polonia, li se confiscară bunurile, declarându-se de trădători şi izgoniţi pentru totdeauna din patria lor.

După-aceea, Sigismund, adunând o armată de 40 mii oameni de tot felul, trimise oştirea spre Timişoara, de unde dezlipi o parte din armată lui, ca să pustiască în preajma Oradiei şi să împiedice ca să nu meargă de acolo convoiuri la armia otomană. El scrise apoi lui Teuffenbach, ca să-l roage să se apropie de hotarele Transilvaniei, spre a-şi uni puterile şi a izbi împreună pe vrăjmaş. [47]

[modifică] XI

În vreme ce prin aceste trataţii papa şi împăratul se cerca a trage toate stăpâniriăleî Europei într-o legătură împotriva turcilor şi dintr-altă parte scriitorii şi oratorii cei mai însemnaţi lucra asupra opiniei publice şi întărâta popoarele pentru o nouă cruciadă în contra barbarilor, războiul îşi urma furiile sale. În 15 iunie 1593 se dete o bătălie sângeroasă între oştirea împărătească şi armata Turciei, strânsă în unghiul unde Kulpa se uneşte cu Ordra, lângă Sissek, unde pieri cu totul armata turcească cu cei mai însemnaţi capi ai ei, Asan-Paşa şi junele Mahomet, nepotul sultanului. Anul în care se văzu o aşa mare învingere se cheamă în istoria otomană anul ruinei (pieirei, prăpădeniei). [48] Doi fraţi ai împăratului, arhiduca Maximilian comanda armia din Croaţia, de 16 mii pedăeştriî şi 4 mii călăreţi, şi arhiduca Matei pe cea din Ungaria, de 20 mii pedeştri, 2 mii călăreţi şi 2 mii dragoni. [49]

Matei lovi Novigradul şi asedie în zadar Granul, du unde se trase; iar Maximilian fu mai norocit în Croaţia şi cuprinse Petrina, castelul Chrastovitz şi în sfârşit Sissekul, când sosi Sinan cu armata lui în Ungaria şi arhiducii îşi uniră oştile, din porunca împăratului. [50]

Când se află acesta la Constantinopol, poporul exasperat ceru răzbunare; ambasadorul austriac fu închis cu toată suita lui; marele vizir, fierosul Sinan, luă comanda unei oştiri numeroase de 100 mii turci şi 40 mii tătari , astfel cum nu se mai văzuse alta din vremea lui Soliman, şi porni în Ungaria, în vreme ce Cicala, amiralul turcesc, cu o flotă numeroasă pustia coastele Siciliei şi răspândea groaza în toată Italia.

Această armie îngrozitoare, pe lângă care se uni hanul tătarilor, Gazi-Gherei, cu 40 mii tătari (17 iulie 1594), înainta în Ungaria lăsând în cale-i urme de furia sa şi după mai multe izbânzi parţiale (Vesprin, cetăţuia Palota), cuprinse, în sfârşit (august 1594), vestita cetate Raab, prin trădarea comandantului ei, contele Hardek. Cetatea Papa fu cuprinsă şi ea, şi vezirul se oşti împotriva Comornului, cu nădejde sigură d-a înainta în curând spre Viena. Dar aceste izbânzi strălucite, care mări trufia lui Sinan şi îngrozi creştinătatea, apuseră îndată prin ridicarea unui nou campion al creştinătăţii, care îşi arunca sabia puternică în cumpăna războiului şi, izbind în flancuri şi înapoi acea armată îngrozitoare, schimbă faţa războiului şi chemă biruinţa supt steagurile creştinătăţii. Acest campion glorios fu naţia română, care găsi acum un căpitan mare ca Mircea, Dracu, Huniad şi Ştefan, spre a-i comanda. E vreme acum să ne întoarcem în Ţara Romănească.

[modifică] XII

Închis în palatul său de nevoia turcilor, ţipetele de jale ale poporului gonea somnul de la Mihai. Posomorât şi tăcut, el se depărtă de toţi cei ce era pe lângă dânsul, spre a se gândi zi şi noapte la mijloacele de a mântui naţia sa. El ascultă cu băgare de seamă veştile războiului din Ungaria. Se bucura cu inima la izbânzile creştinilor, se întrista la pierderile lor.

Pe lângă relele ce făcea turcii în ţară, ea avea a suferi şi trecerea gloatelor armiei tătăreşti, care, pe la capătul anului 1593, călcând-o, trecu în Ungaria. Tot pe atunci, primind porunca d-a trimite care pentru artileria armatei turceşti în Ungaria, el trimise ca la 300 pentru campania şi asedierea Pesperinei. Nu trecu însă mult şi iată sosesc alţi noi trimişi ai vizirului, ce se afla atunci la Belgrad, cerând alte care şi tributul. Cu toată silinţa ce puse domnul, carele nu putură sosi la vreme, pân-a nu pleca vezirul de la Belgrad, şi îl ajunseră tocmai la Ianik. Oamenii lui Mihai, ce adusese 400 care, tributul şi oarecare daruri, se infăţişară înaintea lui Sinan. Dar crudul turc, furios de întârzierea lor, porunci să-i ducă spre a le tăia capul în priveala tuturor. Dar Mehemet-Paşa, feciorul vizirului, ce se afla de faţă, rugă mult pe tată-său şi le scăpă viaţa. Sinan insă refuză darurile şi trimise răspuns lui Mihai, din partea sultanului, că îndată ce va sfârşi campania, va purta războiul în Ţara Romănească, că era un lucru nevrednic d-a da această provinţie în cârmuire necredincioşilor ce nu o merită. El ţinu pe oamenii domnului prizonieri şi nu le dete drumul decât când se întoarse la Belgrad.

Această vestire sili pe Mihai a nu pierde vremea, cu atât mai mult că poporul din ambele ţări era atât de întărâtat, că s-ar fi revoltat asupra domnilor dacă aceştia nu se revolta asupra turcilor. [56] Cruzimile turcilor trecuseră preste măsură, în vreme ce covârşirea strâmbătăţilor suferite sleiseră răbdarea împilaţilor şi cereau o răzbunare strălucitoare. Poporul român se cutremura de turbare ca un leu rănit greu şi această cutremurare parcă era larma înceată prevestitoare de o vijelie mare.

Avaniile turcilor sleise răbdarea poporului şi a lui Mihai, ăcareî se hotărî a lucra şi, unindu-se cu creştinătatea, să ridice cu bărbăţie sabia asupra turcului, ca să ridice acel jug greu al robiei dasupra ţării. [57] El strânse atunci o adunare de toţi boierii mari şi mici din toată ţara şi se sfătuiră cum vor face să izbăvească Dumnezeu ţara din mâinile turcilor. Mihai expuse adunării tirania turcilor, cruzimile ce facea în ţară, ticăloşia poporului, şi încheie arătînd că alt mijloc de mântuire nu este decât d-a alerga la arme. [58]

Propunerea lui fu primită într-un glas de toţi şi hotărâră ca să intre în confederaţie cu principii creştini şi să scuture nesuferitul jug al tiraniei. [59] Şi boierii începură a se găti de război. Mihai, potrivit cu hotărârea ţării, atunci se gândi de a dobândi ajutor şi din alte părţi şi trimise pre clucerul Radul Buzescu sol la Sigismund Bathori, ca să se înţeleagă cu dânsul şi să-i dea oaste de ajutor. Asemenea trimise şi la Aron-Vv. în Moldova pe stolnicul Stroe Buzescu. Trimişii lui Mihai găsiră pe aceşti domni bine dispuşi şi bucuroşi a se oşti împreună. [60]Sigismund trimise la Mihai pe Ştefan Iojica şi pe Pangratie Sennyei, şi Aron-Vodă pe un boier al său. În 5 noiemvrie 1594, un tratat formal de alianţă ofensivă şi defensivă se iscăli în Bucureşti între Mihai şi plenipotenţierii domnilor Transilvaniei şi Moldaviei. Dup-acest tratat, două mii ostaşi transilvani, supt comanda lui Mihai Horvat şi Ştefan Bekeş, trebuia a sta pe ascuns la hotarul Ţării Româneşti, gata a intra la chemarea lui Mihai. Spre a pune dreptatea şi moderaţia în partea lor, prinţii aliaţi trimiseră sultanului o lungă lista de plângerile lor (griefs), cerând îndreptare şi chezăşuire temeinică de schimbarea sistemii pentru viitor. Nu numai aceste reprezentaţii rămaseră fără răspuns, dar încă o ceată de 3 mii ieniceri intră în ţară şi începu a pune contribuţii pe ţărani şi a face tot felul de rele (outrages).

Dup-aceste fapte nu mai era de întârziat.

[modifică] XIII

Un complot, întins atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, hotărâse ziua de 13 noiemvrie în care să se dea semnalul insurecţiei, ucigând pe turci în toate părţile ţării unde s-or afla. Mihai trimise porunci la oştile transilvane de la hotare ca să intre în ţară, pe când şi o ceată de moldoveni, supt comanda hatmanului lui Aron, îi venea într-ajutor. [66] Turcii din Bucureşti, în nepăsarea şi netemerea lor, nu bănuia nimic de aceea ce li se pregătea, şi urma cu turburările lor. Nici o trădare din partea românilor nu veni a-i deştepta. Într-o zi, când năvăliră din nou asupra palatului prinţului, acesta le iesi înainte şi, vorbindu-le cu multă dulceaţă şi blândeţe, le zise: ,,De mă-ţi omorî, aveţi a pierde toată datoria ce aveţi a lua; dar ascultaţi şi faceţi ce vă zic. Mergeţi în cutare loc şi luaţi de acolo toată avuţia ce veţi găsi şi plăti-ţi-vă din ea". Fu mare vrajbă şi neunire atunci între datornicii turci. În sfărşit, după multă ceartă, vro 500 se desparţiră de ceilalţi şi merseră unde voievodul le arătase. Ei se întoarseră peste câteva zile, dar avuţia ce găsiseră nu era deajuns pentru a plăti pe deplin datoria. Fiind nevoie d-a face împărţeala în proporţie cu ce avea să ia fiecare, avură trebuinţă de cineva care să facă reducţia. Se adresară spre aceasta la cadiul de la Giurgiu, care era însărcinat a hotărî pricinile de judecată între turci şi creştinii din Ţara Românească. [67] Dar acesta fiind bolnav, Ali-Gian veni la Bucureşti, în locul lui. Se făcură atunci mari sfezi între creditori şi datornici, pentru preţuirea mărfurilor date şi primite. Astfel merseră până în ziua de 13 noiemvrie. În acea zi de dimineaţă, AliGian, sfârşind împărţeala şi ducându-se la conacul său, fu oprit în cale de un român, prieten al său, care îi zise: ­ Ali-Gian-Hogea, câţi ani sunt de când mănânc sarea şi pâinea ta? ­ Sunt douăzeci de ani, răspunse turcul. ­ Dacă e aşa, zise românul, spre recunoştinţă de pâinea şi sarea ta ce am mâncat, voi să-ţi spui un cuvânt, de-i voi să mă asculţi. ­ Spune, îi zise Ali. ­ Nu sta aci, adaogă el, până la 3 sau 4 ceasuri după-amiază; nu te opri nici la Giurgiu; sileşte-te să treci la Rusciuc cât vei putea mai curând. ­ Dar pentru ce? îi răspunse turcul. El însă, fără a-i spune mai mult, se depărtă. Întorcându-şi însă capul şi văzând pe Ali stând în cumpănă de ce trebuia să facă, îi zise: ­ Ia seama la ce-am zis! Turcul, preumblându-se prin oraş, băgă de seamă că e mai multă lume decât altă dată şi, îndoindu-se de ceva rău, fără a spune la nimeni nimic, se urcă în câruţa sa şi luă în grabă calea Giurgiului. [68]

Aceasta fu singura indiscreţie, cinstită şi măsurată, ce se făcu despre tragica scenă ce se pregătea.

[modifică] XIV

Porunca domnească ieşise ca toţi turcii ce se aflau în Bucureşti să se adune la casa vistierului Dan, spre a li se căuta şi răfui datoriile. Îndată ce turcii se grămădiră în acea curte, Mihai şi boierii, cu ostaşii şi cu tot poporul setos de răzbunare ridicară steagul libertăţii şi, încunjurând curtea, puse de patru părţi de dete foc casei unde era turcii adunaţi şi îi puşcară cu tunurile cu care îngrijise mai dinainte a împresura curtea şi casa. Izbirea aceasta neaşteptată, vâlvoarea focului ce îi încingea, bubuitul şi pustiirele tunurilor şi strigătele de răzbunare ale poporului ameţiră şi înspăimântară pe turci, care, deşi armaţi, pre obiceiul lor, neputând a-şi face cale de ieşire, fură siliţi a primi moartea fără a o putea da. La două mii turci se omorâră; din români puţini căzură. Stolnicul Stroe Buzescu se răni la mâna stângă. Pe lânga turci, vreo câţiva ovrei fură măcelăriţi. [69] Aceasta nu izvorî dintr-o netoleranţă, dar căci ovreii, atunci în mare favor pe lângă turci şi sultan, [70]împreună cu turcii prăda ţara şi făcea stricăciuni.

Acesta fu cel dintâi act al războiului: ucidere făcută cu înşelăciune, în adevăr, dar dreaptă şi meritată pentru toate suferinţele ce turcii adusese ţării. Această măcelarire din Bucureşti fu semnalul care puse toată ţara în picioare, şi în toate părţile poporul, năvălind asupra turcilor răspândiţi, îi măcelări şi îi goni până îi scoase afară din ţară.

A treia zi după această ucidere, la 15 noiemvrie, Mihai porni în grabă, cu oştile şi cu transilvănenii ce sosiseră, la Giurgiu şi, năvălind cu iuţeală asupra oraşului, fără a întâmpina vreo împotrivire, îi deteră foc şi trecură tot ce le ieşi înainte supt sabie. Trei mii suflete aproape, bărbaţi şi femei, fură ucişi sau prinşi. Din toţi turcii din oraş, numai doi putură scăpa, trecând înot Dunărea. Unul din ei era Ali-GianHogea, ce îl văzurăm scăpând iaraşi cu noroc din Bucureşti. El d-abia sosise la Giurgiu şi se afla povestind cadiului ceea ce i se întâmplase în Bucureşti, când fără veste năpădiră românii. Neavând alt chip de mântuire, ştiind să înoate, se dezbrăcă şi se aruncă în apă şi trecu de ceailaltă parte. Celălalt turc urmă pilda lui.

După arderea şi prădarea oraşului, Mihai ocoli cetatea şi începu a o bate cu tunurile, dar, văzând că n-o poate dobândi, căci îi venea ajutoriu arme şi bucate de la Rusciuc, şi silit de greutatea iernii, o năpusti deocamdată şi se întoarse în scaun în Bucureşti. Printr-aceasta, zic cronicarii noştri, se făcu numai o începătură de vrajbă.

[modifică] XV

Abia se întorsese Mihai de la Giurgiu, abia îşi aşezase trupele în tabără aproape de Bucureşti, în bună poziţie, când fără veste intră în ţară şi veni la Bucureşti un cadiascher sau emir cu 2 000 turci oştire aleasă şi 50 paznici ai trupului, ceauş şi spahii. Emirii se privea de turci ca următori ai lui Mahomet, din fiica sa Fatima, şi era numai trei în toată împărăţia, având putere vizirească şi, pe lângă autoritatea mirenească, împreună şi pe cea bisericească. Sarcina lor întâi era a fi sfetnici ai împăăratuluiî, pe urmă tâlcuitorii cei mai întâi a tot dreptului. Cadiascherii sunt judecătorii armiei. Sunt numai doi: unul pentru Europa, care e şeful, şi altul pentru Asia. Emirul, al cărui gând era să caute a prinde pe Mihai, se făţărnici ca cum n-ar şti nimic din cele urmate puţin înainte. El intrase în ţară cu mare linişte, neaducând nici o supărare locuitorilor, şi zicea că voieşte a ierna în ţară. Intrând în Bucureşti, el ocupă casele cele mai bune din oraş şi luă cvartir într-o nouă monastire supt oraş, zidită pe râul Dâmboviţa, aproape de palatul domnesc. Trimise un om din parte-i la domn, ca să-i arate că, viind să ierneze în ţară, cere să i se dea 10 mii florinţi şi bucate pentru oştirea lui. Apoi plecă însoţit de o mie de pedeştri la palatul domnului, ca să-i facă vizită de cinste, iar în adevar ca să-l poată prinde. Mihai, care simţise cugetele viclene ale emirului, se sili a-l birui în faţărnicie şi a-l arunca în cursele ce i le întindea el. El lăsase pe emir a intra nesupărat în oraş, dar vizita lui nu o aşteptă şi fugi în tabără. Emirul, negăsind pe Mihai, trimise în tabără de-l întrebă pentru ce în timp de pace ţine în arme atâţia unguri? Domnul răspunse pentru ca să prinză pe Petru, fiul fostului domn Alexandru, care umblă a-l răsturna din scaun, şi că, până îl va prinde şi îl va trimite la Constantinopol, el va căuta din banii publici să plătească şi să dea drumul oştilor.

Emirul se prefăcu că crede şi înştiinţă pe domn că în dimineaţa viitoare îi va trimite un butoi (tonneau) de aur, spre a plăti oştile şi a le slobozi îndată, fiind împovărătoare ţării. Mihai se arătă că primeşte cu multă bucurie această propunere, dar hotărî a nu mai aştepta ziua de a doua-zi şi a pune capăt acestui joc de înşelăciune cu turcul. În puterea nopţii aceleia, îşi găti oştile şi, insoţit de ostaşii curţii ce îi aşezase pe ascuns în vale, se apropie de oraş şi, pe când turcii dormea din cinci părţi, cu foc şi sabie îi încinge. Turcii, la lumina flăcărilor care ardea conacele lor şi la strigătele răzbunătoare ale românilor, se deşteaptă îngroziţi şi, pe jumătate îmbrăcaţi, alerg şi se adună la palatul emirului, cu hotărâre de a se apăra până la moarte. Dar aci întâmpinară pe Mihai, ăcareî cu o parte din oştire împresurase palatul şi îl împroşcă cu două tunuri. În zadar se ispitiră turcii a-şi deschide drum printre ostaşii români, spre a intra în palat. Românii îi împing înapoi şi îi ucid pe toţi. Două ziduri din palat se prăvălesc de izbirile artileriei. Emirul, în desperarea sa, părăsit de orice ajutor, începu a arunca pe ferestri aurăulî şi giuvaierile sale, socotind că, în vreme ce ostaşii români s-or apuca de pradă, el va găsi mijloc de a fugi. Dar Mihai opreşte pe soldaţi de la pradă şi îi întărâtă spre năvală asupra palatului. Emirul strigă şi se roagă cu făgăduieli mari să-l lase a se trage cu rămăşiţa gvardiei sale. Dar toate în zadar. Românii navălesc în palat şi fără milă ucid pe toţi turcii ce scăpaseră din foc. Prada acestei biruinţe fu mare pentru soldaţi; doi cazaci găsira două traiste pline de aur, pe care domnul îl împărţi între soldaţi. Dup-această biruinţă, curăţindu-se tot oraşul de turci, Mihai dete mulţemită lui Dumnezeu şi apoi lăsă oştile a se odihni. [76]

[modifică] XVI

Mihai-Vodă, având oarecare împutăciune cu capii trupelor ajutoare din Transilvania, Mihai Horvat şi Bekeş Ştefan, care era foarte neuniţi între sine, îi trimise înapoi prinţului Transilvaniei, oprind oştile, peste care trimise Sigismund căpetenie pe Albert Kiraly [77], bărbat viteaz, născut în provinţia Gemeri din Ungaria de sus, şi prea vestit pentru multe fapte de război săvârşite în războiul făcut de către Ştefan Bathori, regele Poloniei, în contra muscalilor. [78] Mihai cu Kiraly se gătiră îndată de oaste. Şi mai întâi Kiraly, din porunca domnului, asedie Oraşul de Floci, ăce eraî neîntărit [79] şi îl rase din temelie (10 dechem. 1594), după ce ucise pe toţi cei ce se închina în numele turcilor şi care nu apucaseră a fugi [80]. Dup-aceea, Mihai porni pe Dunărea îngheţată şi se apropiară de Hârşova, oraş bogat şi întărit, cale de o zi de Brăila, pe care Carol şi Ludovic, regii Panoniei, îl împresurase cu ziduri. Aci le ieşi înainte o oaste de 7000 turci, alcătuită de garnizoana cetăţii şi de alţi turci din Bulgaria. Pe gheaţa Dunării se dete o bătaie sângeroasă de ambe părţile, în care turcii, în sfârşit, fură sparţi şi împrăştiaţi. Românii biruitori, punând scări, la 1 ghenarie 1595 săriră în cetatea Hârşova, o arseră şi o prădară. [84]Prada făcută în acest oraş fu aşa de mare, încât românii trebuiră să treacă Dunărea spre a-şi aduce avuţiile ce îi împovăra, în ţară. După ce îşi mai întăriră puterile slăbite de frig, Mihai, cu ostaşii săi, la 6 ianuarie, trece iarăşi Dunărea şi se îndreaptă spre Silistra, oraş mare şi frumos şi cu neguţători bogaţi, care era fără grijă, bizuindu-se în puterea cetăţuiei. [86]După un asalt groaznic, în care asediaţii nu stătură mai puţin vitejeşte ca asediatorii, românii o cuprinseră şi o dete în foc şi pradă. Cetăţuia însă n-o putu lua, lipsindu-le artilerie. [87] Românii găsesc atâta pradă în acest oraş, încât îşi dobândesc veşminte pentru vecie, zice un contemporan. [88]

[modifică] XVII

Aceste izbânzi ale românilor, pustiirea oraşelor de pe lângă Dunăre înspăimântase într-atât pe turcii din partea locului, încât fugiseră mai toţi în Munţii Balcani. Cârmuitorul de la Rusciuc înştiinţă îndată Porţii răscoala lui Mihai şi izbânzile lui, cerând ajutor, care întârzie câtva din nevoia iernii. [89] Îndrăzneala lui Mihai miră şi supără pe sultanul, fără a-i da mari prepusuri, crezând că lesne va putea potoli răscoala unui duşman aşa de slab. Trebuie însă a se grăbi, spre a nu zăticni operaţiile războiului din Ungaria. Într-adevăr, Turcia, spre a putea purta acest război, avea nevoie de Ţara Românească şi Moldova, care era nu numai grânarul proviziilor armatei lor şi chiar a capitalei (de vreme ce în toţi anii se încărca din cele două ţări 150 corăbii cu făină, unt şi carne pentru Constantinopol [90]), dar încă slujea de linii de comunicaţii pentru trecerea oştilor şi a proviziilor în Ungaria. Valahia, numai, plătea atunci la Poartă o tonă de aur, sau, după alţii, 100 mii scuzi, sau 70 mii galbeni, [94]afară de daruri pe la paşi şi miniştri, pentru orânduirea domnilor, aceea ce se urca de multe ori până la 300 mii galbeni pe an, afară de 20 mii miei, 10 mii chile de grâu, alte atâtea de orz, 2 mii cai, unt şi miere cu îmbielşugare. [96] Moldavia plătea Porţii 62 mii scuzi, şi hanului tătarilor pe tot anul 20 care cu 4 boi, şi 50 iepe şi miere îndestulă. [97] Prinţul Transilvaniei plătea 15 mii sechini. [98]

Pierderea acestor foloase ăcostă mult pe Poartăî, mai cu seamă într-o vreme când împărăţia se afla în nevoie de bani şi bucate, şi preţul aurulăuiî crescuse foarte mult de la războiul Persiei, încât se îndoise preţul unui scud în Constantinopol, aceea ce pricinui turburări din partea ienicerilor. [99] Afară de aceasta, Valahia şi Moldova era cămară plină de toate cele trebuincioase Constantinopolului. Dintr-însele acest oraş se îndestula de cărnuri proaspete şi sărate, de unt, miere, grâne, d-alte lucruri ce ăcuvânt indescifrabilî se ducea acolo; chiar saraiul sultanului din aceste ţări se îndestula nu numai de cele trebuincioase vieţii, dar încă de cele spre lux şi desfătare. [100]

Sultanul hotărî dar a potoli cât mai în grabă această răscoală, pân-a nu se întinde şi a lua mai multă putere. Poarta numi atunci domn în Ţara Românească pe un Bogdan-Beizdade, fiu al Iancului-Vodă Sasul, care zăcu neruşinat trei ani şi 7 luni pe tronul Moldovei (1570--1574), batjocorind-o şi, după mazilia sa, i se tăie capul în oraşul Liov din Polonia, din porunca regelui Ştefan Bathori. Acest june Bogdan se dusese în Gonstantinopol cu familia sa, unde intră în casa lui FerhadPaşa şi, crescând în casa lui, ajunsese a purta slujba de hasnadar. El avusese de gând a se turci, când crezu că favorul patronului său şi revolta domnilor îi deschid cale de a dobândi un tron.

Mustafa-Paşa căruia i se luase paşalâcul Maraş , cu o seamă de oşti, între care două mii ieniceri cu vreo câţiva din agalele cele mai însemnate, [106] şi pe lângă care oştire se mai adăogă 14 mii turci ridicaţi din Bulgaria, fu poruncit să treacă Dunărea pe la Rusciuc şi să ducă pe noul domn în ţară. [107] Într-aceeaşi vreme, Gherei, hanul tătarilor perecopi, care cu 30 mii tătari se întorcea din Ungaria, primi poruncă ca să treacă Dunărea pe la Vidin, şi astfel, din două parţi, să încunjure şi să izbească pe Mihai. [108]

[modifică] XVIII

Vestindu-se lui Mihai primejdia ce îl ameninţa, îşi strânse în grabă oastea pe lângă dânsul [109] şi împrăştie călăreţi în grabă în toate unghiurile ţarii, strigând că intră sabie de turci şi tătari în ţară şi să saie toţi cu totul împotriva duşmanului, încredinţându-se în ajutorul dumnezeiesc. [110] Apoi purcese asupra Dunării sâmbătă în 8 ghenarie (s. n.) şi a doua zi se opri la sat la Pietri, gătindu-se să treacă Dunărea, să se lovească cu Mustafa-Paşa pân-a nu apuca acesta să calce ţara. Acolo îi veni veste că hanul cu tătarii, trecând Dunărea pe gheaţă au şi intrat în ţară, robind şi prădând. Această veste îngrijă tare pe Mihai şi numaidecât se învârteji îndărăt cu toate oştile şi puse tabără la sat la Hulubeşti, de unde trimise străji asupra tătarilor pre Radul Buzescul cu fraţii lui, Preda Postelnicul şi Stroe Stolnicul, şi Radul Calofirescul cu o seamă de oşti alese. Hanul, înaintând spre Giurgiu ca să se împreune cu Mustafa, jăfuind şi pustiind tot înaintea sa, îşi aşeză tabăra la o milă de Giurgiu, la satul Scărpăteşti, puse străji în toate părţile şi trimise câteva mii la prădat, ca să aducă hrană.

Avangarda română, supt comanda Buzeştilor, înaintă până la sat la Putinei, unde întâmpinând pre avangarda tătărească, o izbi cu vitejie şi o înfrânse (14 ghenarie), pierind tătari mulţi, şi vii prinzând încă mulţi [116]. Îndată ce află hanul această tristă veste, trimise pre un nepot al lui cu mulţime de tătari şi veniră până la sat la Stăneşti [117], o milă d-alături de Giurgiu [118]. Buzeştii, mai căpătând ajutor ădeî oaste de la Mihai, le ieşiră întru întâmpinare şi se loviră de faţă la ghenarie în 16 (duminică, s. n.) şi, dând vitejeşte într-înşii, îi biruiră, pe mulţi aşternând la pământ, pe alţii îi prind sau se predau înşii; o parte numai scăpă cu fuga spre hanul [119]. Însuşi nepotul hanului pieri în acea bătaie [120]. Dup-aceea, Buzeştii izbesc mai multe cete ce umblă răspândite după hrană şi cu cruzime le fugăreşte şi ucide. 7 mii prinşi creştini fură mântuiţi atunci din mâinile tătarilor . Hanul se afla tot la Scărpăteşti, unde sosise şi Mustafa-Paşa cu Bogdan-Vodă şi se împreunase ambele oştiri, tătărească şi turcească . Mihai, care sta rânduit de bătaie la Hulubeşti, prevăzând toate şi luând toate masurile cerute de împrejurări ca un ducă viezător, cum prinse acea veste, socoti a nu mai întârzia şi purcese în contra ambilor vrăjmaşi cu toată armata şi gloatele lui. În calea sa, ucide şi fugăreşte mai multe cete de tătari, care rupte din tabără de vro patru zile, se trăgea acum spre ordia cea mare. Dup-aceea, duminică (23 ghenarie) în murgu serii, năpădeşte peste avangarda vrăjmaşului, ce se află patru mile de tabără, compusă de 6 mii turci, între care 300 ieniceri şi o mulţime de tătari, invocând cu încredere puternică, după obicei, cu glas mare, numele lui Hristos. Tătarii, sumeţindu-se în numărul lor, nu băgară de seamă l-această strigare, iar turcii o înţeleseră şi, încălecând, caută a scăpa cu fuga, favorizaţi de întunecimea nopţii. Ai noştri izbesc cu semeţie pe turci şi tătari şi îi ia în goană . Avangarda noastră, supt comanda banului Manta, îi duce, gonindu-i, până în ordia cea mare de la Scărpăteşti. [126]Spaima intră în tabăra vrăjmaşă, crezând că Mihai însuşi a venit a-i izbi. Hanul, turbat de frică şi neîncrezându-se în puterile sale, chiar in noaptea aceea [127] se despărţi de Mustafa-Paşa şi de Bogdan [128]şi luă calea pustiilor sale. Aceştia, cu turcii lor, fugiră încă spre Rusciuc, goniţi şi tăiaţi fiind de Manta până îi trecu Dunărea. [129]

[modifică] XIX

Mihai sosi a doua zi, luni de cu noapte (24 ghenarie) şi îşi înfipse tabăra în locul părăsit de duşman la Scărpăteşti, şi în ziua următoare, marţi des-de-dimineaţă, în 25 ghenarie, porneşte spre Rusciuc, unde, după cum aflase, Mustafa-Paşa, nedescurajat încă de atâtea învingeri, mai strângea oşti şi voia a-şi mai cerca norocul. [130] Fără a lăsa lui Mustafa vreme de gătire, domnul se grăbeşte şi trece Dunărea pe gheaţă pe la Marotin şi îşi înşiră oştile mai supt porţile Rusciucului. El avea cu

dânsul numai 10 mii ostaşi, atât munteni, cât şi moldoveni, [132]în vreme ce Mustafa Paşa avea 4 mii oaste aleasă şi 10 mii turci adunătură din Bulgaria. [133]El îşi îndeamnă oştile a se lupta vitejeşte, pentru gloria lui Hristos şi mântuirea patriei, şi cu frunte de leu şi bărbăteşte, mai repede decât ai gândi, năvăleşte asupra turcilor, care d-abia apucaseră a ieşi din cetate când lupta se încăieră. Bătaia ţinu câtva şi fu sângeroasă de ambe părţi până în noapte, când turcii, cu toate că mai numeroşi, trebuiră a se pleca furiei românilor. [136] De la vro 7 până la 8 mii căzură morţi; [137] ceilalţi îşi căutară mântuirea în fugă, dar ai noştri, urmărindu-i în întunerecimea nopţii fără seamă, ii ucid sau îi prind mai pe toţi. [138] Mustafa-Paşa, pierzând calul, o luă pe jos la fugă; o slugă îi dete apoi un cal prost, pe care în zadar se sili a scapa; [139] el fu ucis de ai noştri nu departe de locul bătăliei. [140] Domnişorul Bogdan fu mai norocit; răşchirându-se de toţi ai săi şi însoţit de 20 de oameni, iar, după cum zic unii, numai de 6, el fugi la Constantinopol, cu maică-sa şi două surori. Acolo, acest june pretendent fu, la 1597, prin intrigile lui Ieremia, domnul de atunci al Moldovei, din porunca turcilor, azvârlit în mare. El măritase pe o soră a lui după un nobil veneţian, anume Ioan Zane. Analistul italian N. Doglioni spune că ar fi văzut la acest Bogdan, în anul 1597, o sabie îngropată de mai mulţi ani, care se găsise în Moldova şi se prepunea că ar fi sabia ce Atila, vestitul rege al hunilor, biciul lui Dumnezeu, purta în războalele sale. Taiuşul sabiei, foarte bine lucrat, era de şapte palme în lungime şi patru în lăţime.

[modifică] XX

După această strălucită biruinţă, Mihai puse de arse şi dete în pradă oraşul Rusciucului. Un martor de faţă descrie astfel răzbunarea românilor asupra bieţilor locuitori ai Rusciucului: ,,Multă jale se făcu în ziua aceea şi plângerile se înălţau până la ceruri. Toţi s-au încărcat cu avere din destul, robi şi roabe şi-au luat cu prisos; nimica n-a scăpat din mâna lor. Gingaşele turcoaice mult răsfăţate, ce stau în veci închise, să le fi văzut atunci goale, desculţe, tăvălindu-se în zăpadă, unele târâte de par, altele de mână; nu era ostaş care să nu ducă vro turcoaică."

Cetatea însă nu putu fi luată, căci domnul era silit a se întoarce în Bucureşti, chemat fiind de trebile ţării. El lăsă pe unguri, cazaci şi o seamă din românii lui Albert Kiraly poruncindu-i a urma pustiirea oraşelor turceşti din Bulgaria, [146] şi, însoţit de ostaşii săi, se întoarse, intră în Bucureşti, unde fu primit în strigări de bucurie şi binecuvântare a poporului pentru izbânzile sale. Dobânda care ostaşii aduseră cu dânşii fu foarte mare; din zece mii ostaşi ce îl însoţise, nu era nici unul care să nu se fi întors cu haine de mătase şi alte lucruri preţioase. [147]

Îndată după ce răsuflară puţin oştile, Mihai porni pe banul Mihalcea spre Silistra, pe care o arse şi o pustii din nou, [148] şi pe spătarul Preda şi comisul Radu asupra Hârşovii. Turcii din acest oraş, aflând de sosirea românilor, se grăbiră a trece Dunărea şi a le ieşi în întâmpinare, dar romănii îi bat şi îi trec Dunărea în goană, tăindu-i foarte rău până la Hârşova, pe care o dau pradă focului. Mihalcea apoi se întoarse de asedie Brăila, după ce prădă şi arse foburgul. Asediaţii găsiră mijloc d-a scri lui Musa, ceauş din Dobrogea, cerându-i ajutor. Musa strânse vro 4 mii oameni şi, trecând Dunărea pe gheaţă, izbi tabăra românească şi, omorându-le, după mărturia îndoitoare a turcilor, o mie oameni, îi sili a ridica impresurarea. Mihalcea se întoarse lângă Mihai. [149]

În vremea aceasta, viteazul şi strălucitul Albert Kiraly, cu o iuţime neauzită, cu foc şi cu fer, prădând şi pustiind, îşi roteşte armele, fulgerând prin toată Bulgaria. Şistovul, Cernavoda, Rasgradul, Babadagul şi Obluciţa se mistuiesc de sabie şi foc şi, după ce îşi împinse oştirea, pustiind tot până la gura Dunării în Marea Neagră [150] şi până la Varna, apoi, trecând munţii, ajung dincolo de Adrianopol, apropiindu-se până la 13 leghe de Constantinopol, pustiind toată câmpia şi imprăştiind mai multe cete de turci şi tătari. Albert apoi işi întoarse învingătoarea oaste, neatinsă şi cu multă pradă, la Mihai.

[modifică] XXI

Tot în acea lună (ianuarie), o ceată de români aflară prin spioni că Sinan se întoarce de la Belgrad la Constantinopol cu multe bogăţii, ăcuvânt indescifrabilî din Ungaria. Romănii trec în Bulgaria, îi pândesc calea în munţii Emului şi năvălesc fără veste asupră-i. Sinan îşi lăsă bogăţiile în pradă, şi românii, lacomi după dânsele, lăsară pe Sinan de scăpă. Gesty Ferentz sosi cu o ceată de transilveni şi, uniţi împreună, cuprind mai multe castele din părţile locului, trec munţii în Rumelia (Tracia), imprăştiind groază în toate părţile şi îşi împing pustiirile lor până la porţile Constantinopolului.

Dacă toată armia ar fi sprijinit cette heureuse pointe, sultanul ar fi avut mult a se teme de scaunul său împărătesc. La întoarcerea sa în Ţara Românească, Ferentz întâlni un trup de 12 mii tătari, pe care îi împrăştie şi îi sfarmă. Toate aceste lupte din luna lui ianuarie numai umplură 15 care de capete de turci, numai din cei mai însemnaţi, ce se aduseră în tabăra românească. [156]Aceste strălucite izbânzi ale românilor aprinse nădejdile popoarelor mult chinuite din Turcia şi începură a le deştepta din amorţeala în care de veacuri zăceau. Bulgarii fură cei mai întâi a se forma în cete şi a lua armele. Un trup de 2 mii ţărani bulgari cuprinde Sofia, capitala Bulgariei, în lipsa paşei d-acolo, şi îi dau foc şi pradă; dar neavând destulă putere spre a o ţine, o las şi se trag. [157] Prada făcută se împărţi între dânşii şi fiecărui îi veni în parte aproape 300 scuzi. [158] Apoi, mai unindu-se alţii cu dânşii, se pun de pustiesc ţara în toate părţile şi ajung trei zile departe de Constantinopol. Ei întâmpină apoi un convoi de un mare număr de care, cămile şi mai mult de 40 mii dobitoace, ce se ducea la oştirea turcească; ei izbesc oastea ce îl ducea, o biruie şi omoară două mii turcii, luând toată acea pradă. [159]

[modifică] XXII

Izbândele nu fu deocamdată, în Moldavia, aşa de repezi şi strălucite ca în Ţara Românească. Aron-Vodă, îndată ce se declară în contra Porţii, începu a-şi găti oştile şi vru să atace cetăţile moldoveneşti ocupate de turci din Basarabia. Dar pe când făcea acea gătire, în dechemvrie 1594, fără veste 14 mii de cazaci, întru care doua mii puşcaşi aleşi, supt trei steaguri, unul cu vulturul negru şi cu mânunchiul de argint, altul cu vulturul alb cu mânunchiul iar de argint şi al treilea, după obiceiul lor, supt o căpetenie, anume Lobodă, năvălesc în Moldova, prădând şi pustiind prin foc şi sabie.

Aron d-abia scăpă din Iaşi cu doi boieri ai săi, şi cazacii cuprind Iaşul, pun mâna pe vistieria domnului şi pun oraşul în flăcări şi în sânge. Mai tot oraşul fu mistuit de foc. Cazacii luară din Moldova 26 000 cai, 600 fete tinere. Ei găsiră 70 tunuri în capitală, din care parte le luară, parte le încuiară. Nemaiavând ce mai jefui în Moldova, trecură să facă asemenea în Polonia. [160]

Văzându-se scăpat din nevoia aceea a cazacilor, Aron începu iarăşi a se pregăti de oaste împotriva turcilor. El primi şi de la Bathori o seamă de oşti ajutor, supt comanda lui Bercea Andreiaşi, şi se duse să izbească Benderul, dar fu respins de beiul oraşului, Mir-Ahmet. El însă se reîntoarse iarăşi şi începu a bate cetatea şi era gata a o lua, dacă cazacii n-ar fi sosit etc. Aron se întoarse apoi spre cetaţile Chilia şi Cetatea Albă şi asedie pe aceasta din urmă, începând a o bate puternic cu tunurile. Garnizoana, nemaiputând sta mult împotrivă, ceru ajutor de la Gazi-Ghirai, hanul tătarilor. Acesta sculă un număr mare de tătari şi punându-le cap pe Adil-Ghirai, zburară în ajutorul cetăţii. Tătarii sosiră pe când garnizoana cetăţii era gata să se dea (aux abois). Aron, văzând sosirea tătarilor, pricepu că e peste putinţă a urma asedierea în faţa unei asemenea oştiri şi se ridică d-acolo, trăgându-se spre ţară.

Tătarii, în cele dintăi zile ale lunei fevruarie, intrară în Moldova, urmărind pe Aron şi făcând jafuri şi pustiiri, după obicei, [166] până când căzură în cursa ce îi aştepta. Aron, care aflase de sosirea tătarilor mai nainte, nu pierduse vremea; el îşi strânsese toate trupele, ridicase poporul în arme, făgăduindu-i prada duşmanului, şi tot poporul era în picioare; chemase în leafă o seamă de cazaci, care, inimaţi de pilda românilor, apucară armele în contra turcilor şi deputară la prinţul Transilvaniei, cerându-i leafă numai pe două luni, făgăduind că apoi se vor ţine cu prăzile lor şi că vor sluji cauza creştinătăţii cu credinţă şi stăruinţă (diligence), [167] aceea ce Sigismund primi cu plăcere. Dintr-altă parte, Mihai, înştiinţat de Aron, se grăbi a alerga într-ajutor. El plecă din Bucureşti, luând cu sine soţia şi copilul său, şi se duse spre hotarul Moldovei cu oştirea sa. Ambii voievozi meditară o stratagemă şi întinseră o cursă în care lesne căzură tătarii. Mihai, care se afla în faţa tătarilor, se făcu ca cum s-ar fi înspăimântat de furia vrăjmaşului şi începu a se trage înapoi; tătarii se iau fără socotinţă după dânsul până când cad între oştile muntene ale lui Mihai şi oştirea moldovană a lui Aron, care sta ascunsă în păduri şi în spatele dealurilor. Atunci, deodată, românii iau ofensiva, muntenii izbind pe tătari în faţă şi moldovenii de dinapoi şi din coaste. De trei ori tătarii, văzând primejdia în care se află, se raliază (sanghers) şi, în desperarea lor, ca nişte mistreţi izbiţi şi împresuraţi din toate părţile, îşi caută a-şi deschide ădrumî. Dar românii se îmbărbătează mai presus de natura omenească şi se sileşte a nu le scăpa din mână această pradă căzută în cursă. În sfârşit, după o luptă înverşunată, armata tătărască se zdrobeşte şi se răşchiră, 12 mii tătari zac morţi în locul bătăliei, afară de copii şi neveste; [168] mulţi încă sunt răniţi; mai toată călărimea lor prăpădită, fiul hanului însuşi rănit de moarte; 1 500 cai unguresti, multe care încărcate cu puşti, multe steaguri şi 1 000 creştini mântuiţi din robie fără trofeele acestei biruinţe. Rămăşiţa tătarilor luă în fuga mare calea pustiei lor. [169]Aceste învingeri ce suferiră tătarii în Valahia şi Moldova în aceste două luni, rigoarea iernii făcu ca din armata lor de 80 000, ce năvăliseră în principate, d-abia se întorsese 8 mii. Îndată, pe lângă aceste pierderi, o foamete grozavă îi mai pustii în iarna aceea, încât ajunseră de lipsă că îşi frigea în frigare muierile copiii de-i mânca. [170]

După învingerea strălucită asupra tătarilor, ambii voievozi înştiinţară de toate cele cu noroc săvârşite pe prinţul Transilvaniei, arătându-i că, de le va sosi în ajutor, după cum li se făgăduise, armata transilvană până la 29 ale acelei luni fevruarie, ei vor stăpâni toată Dunărea şi se vor pune în cale spre Constantinopol, fiindcă toate popoarele creştine din Turcia s-au sculat sau sunt gata a se scula împotriva turcilor.

[modifică] XXIII

Bathori, care sta în acea iarnă în nelucrare, ocrotit de izbânzile românilor, nu se prileji a răspunde cererei şi dorinţei domnilor români, căci ocupaţia viitoarei sale nunţi ocupa atunci cu totul duhul său atât de uşuratic. Părintele Alfons Carillo, pe care îl trimisese la Viena, după cum am văzut, îi adusese făgăduieli măreţe de la împăratul şi îngăduinţa căsătoriei lui atât de mult dorită cu Maria-Christina de Austria, fiica arhiducii Carol, unchiul împăratului, soră cu Ana, atunci crăiasă în Polonia, cu toate că fusese destinată înainte pentru regele Spaniei. [174]Aceasta făcu pe duşmanii lui Bathori să zică că casa Austriei i-a dat o femeie spre a-l răsplăti, căci a călcat credinţa şi alianţa turcilor, şi drept zestre nevoia d-a purta război cu dânşii.

Dup-aceea, Sigismund trimise o ambasadă la împăratul în capul căreia puse pe unchiul său Bocskai, care ajunse în 14 dechemvrie (1594) la Viena şi la 12 ianuarie (1595) la Praga, unde fu foarte bine primită. [177] Aci se incheie între împuterniciţii lui Sigismund şi ai împăratului un tratat de alianţă pe aceste temeiuri: că nu vor depune armele şi face pace cu turcii decât printr-o învoire reciprocă; că în tratatul cu turcii se va cuprinde Transilvania, Valahia şi Moldova, că toată Transilvania şi partea regatului Ungariei, ocupate de Bathori de Şomlyo, vor rămânea vecinic acestui prinţ şi copiilor săi, parte bărbătească, cu dreptul celui mai intâi născut între dânşii şi tot în chipul cu care se bucurase de aceasta prinţii Ioan, Ştefan şi Christofor, dar cu condiţie că vor recunoaşte pe Rodolf şi următorii regi ai Ungariei ca suzerani ai Transilvaniei: că dacă Bathori va muri fără copii de parte bărbătească (mâles), Transilvania şi ţările ce se ţin de dânsa (ses dépendances) vor rămânea pe seama împăratului şi a următorilor săi şi că Bathori şi staturile (les ordres) provinţiei vor făgădui printr-un jurământ solenel îndeplinirea acestui articol; că în cazul când Transilvania se va reîntoarce regilor Ungariei, împăratul şi urmaşii săi vor jura d-a păstra obiceiurile, privelegiurile, drepturile şi libertăţile şi d-a nu da cârmuirea ţării decât la un domn (seigneur) din această provinţă; că impăratul va recunoaşte pe Bathori ca prinţ suveran, că îi va da titlu de strălucit; că va mijloci a i se da în căsătorie una din fetele arhiducii Carol, mort de curând, şi că va angaja (pofti) pe regele Spaniei a-i da colanul mielului de aur (toison d'or); că îi va da toate ajutoarele trebuincioase în oameni, bani şi muniţii de război; că va angaja pe papa a lua supt protecţia sa pe prinţul şi pe staturile sale; că Bathori şi copiii săi se vor crea prinţi ai sfintei împărăţii, dar fără a avea drept de şedere (assistance) şi voi (souffrage) în diete; că oraşele, cetăţile şi castelurile ce se vor lua de armata împărătească în război vor fi ale împăratului şi că cetăţile ce preastrălucitul prinţ al Transilvaniei va cuprinde (stăpâni) cu oştile şi cheltuiala sa vor ramânea lui, de care se va bucura supt titlu de feud al împărăţiei (sans préjudice des droits de fief dus a Sa Majesté Impériale); dar că dacă aceste cetăţi vor fi din ale vechiului regat al Ungariei, acest prinţ va fi îndatorit a le da înapoi, cu o dreaptă despăgubire plătită de împarat; că împăratul va plăti sumele trebuincioase pentru întărirea cetăţilor Transilvaniei şi că Bathori, din partea sa, nu va cruţa nici cheltuieli, nici îngrijiri, spre a le apăra în contra duşmanului comun.

Se mai adăogă la acest tratat un articol ce se păru de un semn rău (de mauvais augure); el zicea că la întâmplarea când acest război nu va izbuti, după cum se nădăjduia, şi că Bathori va fi gonit din Transilvania, împăratul se îndatorează d-a-l primi în staturile sale şi a-i da venituri deajuns spre a ţine dignitatea ca şi mărimea casei lui; că, în sfârşit, domnii (nobilii) ce acest război are să-i pună în aceleaşi primejdii ca pe prinţul lor vor putea a se retrage cu dânsul în Germania. [178]

Acest tratat, prin care împăratul semăna a se fi arătat foarte generos şi a nu fi oprit pentru dânsul decât dreptul onorific de suzeranitate şi, eventualitatea, piţin probabilă la un prinţ aşa tânar, de a dobândi Transilvania în lipsă de moştenitori, era într-adevar câştigarea Transilvaniei pe sigur de împăratul, căci ăeraî un secret ce puţin în urmă se dete pe faţă, iar care era cunoscut atunci de toţi cei ce apropria pe Sigismund şi prin urmare şi de iezuiţii ce îl vindea curţii austriace. Aceasta era neputinţa, constatată de doctori, a lui Sigismund d-a împlini datoriile căsătoriei. [179] Se zicea că el fusese legat prin farmecele unei babe fermecătoare, numită Ioana, care era a lui Ioan Koacoc. [180] Alţii prepuseră mai în urmă că muma lui Ştefan Bocskai, dorind ca Sigismund să ia în căsătorie pe o fată a ei şi neizbutind, căci Sigismund, în vanitatea lui, preferă pe nemţoaică, prin farmeci îl legă. Sigismund, care îşi cunoştea starea, sau că credea că prin ştiinţă doctoricească va putea vindeca neputinţa, sau numai de vanitatea d-a se vedea aliat cu familia împărătească, dori această căsătorie, care fu fatală ţării sale.

După încheierea tratatului, ambasadorii Transilvaniei primiră daruri măreţe, şi dându-le audienţă de ziua bună (congé), împăratul le făgădui că va trimite peste puţin pe princesa Maria-Christina, logodnica lui Bathori; dar curtea împărătească tot amâna aceasta supt deosebite pricinuiri. Bathori se plânse de mai multe ori, şi staturile ţării, care se temea că această alianţă cu casa Austriei să nu le fie fatală, zicea în gura mare că şi-au bâtut nemţii joc de prinţul lor. Spre a astupa aceste zgomote, Ştefan Bocskai, care rămăsese la Praga, se duse în începutul lui martie la Gratz, capitala Stiriei, unde se căsători (însură) ca procurator al stăpânului său, Bathori, cu Maria-Christina, faţă fiind arhiduca Maximilian, fratele împăratului, şi Ferdinand, fratele princesei. Bocskai, printr-o ceremonie obicinuită în căsătoriile prinţilor, se puse în patul de nuntă. Nemţii însă tot nu trimise deocamdată pe mireasă la soţul ei, până în vară.

[modifică] XXIV

Domnii români nu pierd vremea aşteptând armata lui Sigismund, ce nu veni, şi caută a se folosi de izbânzile lor şi de spaima ce ele au adus vrăjmaşului, în vreme ce oştile lui Aron cuprinde Măcinul şi alte cetăţi şi răscoală toată Dobrogea — unde două escadroane de moldoveni bate în două rânduri două cete însemnate de turci şi le ia două stindarde — ai cărei locuitori, urând tirania turcilor, se ridicară cu toţii şi curăţiră ţara lor de dânşii. Apoi se învârtejeşte şi ia cu sila Chilia, Benderul, unde tăie în bucăţi pe beiul cu 600 turci, luând multe turme de dobitoace, şi în urmă merge de asediază de a doua oară Cetatea Albă, arzându-i foburgurile, după ce au risipit oştirea beiului acelei cetăţi, atât încât d-abia a scăpat teafăr, el al optulea, lăsând în puterea moldovenilor steagurile, tobele, trompetele şi cele mai multe avuţii ale sale.

Mihai, omorând mai mult de o mie turci, [186] cuprinde Ismailul, unde găsi 70 tunuri de baterie, două din care era însemnate cu armele împăratului Ferdinand şi două cu ale lui Huniad Ioan. Aceste 4 tunuri Mihai le trimise în dar la prinţul Transilvaniei. [187]Şi după ce lăsă în Ismail o garnizoană de 2 mii români, [188] trecu apoi iarăşi Dunărea, pustiind oraşele turceşti ce mai rămăsese în Bulgaria. La întoarcerea sa în Ţara Românească, cu toate că curgea de trei palme apa pe gheaţa Dunării, viteazul domn (,,l'intrépide Valaque" — De Thou) mepriză o primejdie aşa de învederată şi trecu cu toată prada sa de ceailaltă parte a râului, [189] în vreme ce tătarii năvălea în Moldova. Poapta numind de domn în Ţara Românească pe unul numit Ştefan, însărcinând pe capigi-paşa şi pe paşa Silistrei, cu multă putere de turci, tătari şi ieniceri să-l ducă în scaun. Mihai, aflând aceasta, trimise pe Albert Kiraly, care, întâmpinând pe duşman la 16 martie, [190] îl sparge şi il fugăreşte, şi cetaţuia Silistra, cruţată pân-atunci, o asemănă cu pământul; apoi, nemaiîntârziind, se invârtejeşte la oraşul neîntărit Turtucaia, cale de o zi de Rusciuc, îl aprinde, ucigând mulţi din locuitori, şi se întoarce în grabă, pân-a nu dezgheţa detot Dunărea, la Bucureşti, unde se află Mihai. Acesta îl porni îndată la Brăila, în ajutorul lui Mihalcea.

Mihai trimise de vro câteva zile pe Mihalcea din nou ca să ia Brăila şi să-şi răzbune ruşinea ce-a primit, fiind silit, la cea dintâi asediere, a se depărta. Cetăţuia Brăilei era întinsă şi cu un zid gros, întărit cu palisade de pari. Armata toată ce o împresura, români şi unguri, după mărturia de îndoit a cronicarilor turci, se urca la 20 mii, cu multă artilerie. Garnizoana cetăţii era de trei mii turci, şi nu le mai putea

veni alt ajutor, căci Dunărea dezgheţase. La apropierea creştinilor, garnizoana ieşi din cetate şi începu a-i hărţui, dar fu îndată silită a se închide în cetate şi d-a se apăra cu tunurile şi puştile. Asediatorii deschiseră şi duseră şanţurile (tranchée) prin trei locuri şi grăbiră mult asedierea, în 16 zile. În capătul acestui timp, la 30 martie, asediaţii, nemaiputând a se împotrivi, se sfătuiră a se preda ŕ composition, la care fură siliţi a se supune. Dar Mihalcea, ce era născut din Brăila, nu vrea a le da altă capitulaţie decât voia d-a ieşi numai cu femeile şi copiii lor fără a lua nimic din avuţia lor. După rugăminţele însă ale lui KaraCeauş, Mehemet-Beg şi Mustafa-Ceauş, deputaţii garnizoanei, căpitanii unguri jurară pe credinţa lor că nu li se va face nici un rău (fort) şi că pot lua cu dânşii orice or vrea. Aşa, până nu trece dincolo Dunărea, ei îmbarcară pe corăbii aproape o mie cântare de scule ale lor şi începură a iesi din cetate, spre malul Dunării, plângând şi ţipând tare. Dar ai noştri, zărind că cu straiele lor duc şi bani şi încă şi în pâini ascunsesera aur topit, [196] orbiţi de dragostea jafului, la care foarte mult se deprinseseră, cu paguba disciplinei, călcară credinţa dată şi capitulaţia şi se aruncară asupra sărmanilor turci, începând a despuia pe unii, pe alţii mai însemnaţi a lua robi şi pe vro câţiva a ucide. Kara-Ceauş, văzând această călcare a capitulaţiei, le strlgă: ,,Mincinoşilor! este oare vro religie care să ierte ce faceţi?" Atunci Albert Kiraly cu celelalte capete ale armatei puseră săbiile în mână spre a opri pe creştini d-a maltrata pe turci, ucisera vro câţiva din cei mai îndărătnici şi ocrotiră trecerea acestor nenorociţi pe celălalt mal al Dunărei. [197]

[modifică] XXV

În vreme ce Mihai se străduia cu atâta vârtute împotriva duşmanului din afară, zavistea boierilor semăna sămânţa împerecherilor dinlăuntru. O seamă de boieri, văzând energia şi calităţile deosebite ce desfăşura Mihai, se temură că acest om eroic să nu curme puterea şi supremaţia lor în stat, ce cu atâta nevoie izbutiseră a întemeia asupra puterei domneşti. Începură a vedea într-însul un urmaş din acei domni ca Mircea, Dracula, Ţepeş, care într-o vreme zdrobea pe duşmanul din afară şi apăsa puternic, dimpreună cu facţiile, anarhia şi partidele dinlăuntru şi libertatea publică. Alţii, din descurajare, socoteau că războiul început nu va putea fi aşa norocos până la sfârşit; alţii incă ăerauî mânaţi ca totdeauna din patimi, ambiţii şi uri individuale. Toate aceste facţii, în capul cărora era banul Manta, se uniră şi complotară ca să doboare pe Mihai şi să cheme pe turci. Complotiştii băgară fără de veste în Craiova un trup de 5 000 sârbi, strânşi în leafă de dânşii, şi se sculară de faţă în contra domnului. Acesta trimite îndată un trup de oştire la Craiova, care năpădeşte în oraş zdrobindu-l tare şi goneşte pe duşmani până îi trece înot Dunărea. Mihai se purtă cu multă mărinimie către boieri, duşmanii lui, îi iertă pe toţi împreună cu capul lor, banul Manta, care, după cum spune Walther, trăia încă la 1598. [198]Apoi acea oştire merse supt Albert Kiraly (Farkaş) de triumfă prin flăcări de oraşul Nicopoli. După atâtea isprăvi măreţe şi strălucite, românii încercară şi o pierzare. Farkaş, având cu sine un trup de 3 mii români, sârbi şi unguri, fu înşelat de doi custozi români, cumpăraţi de turci cu 2 mii aspri, care îi asigurară că vro sută de turci pradă pe locuitori în preajma Vidinului şi că-l rog acei locuitori să alerge în ajutorul lor. Farkaş, încrezător, se duce şi cade în mijlocul unei armii de 30 mii turci, supt un agă. Cei mai mulţi din ostaşii săi, împresuraţi de vrăjmaşi, pieriră. [199] El numai cu puţini putu scăpa.

[modifică] XXVI

Cuprinderea Brăilei încheie glorioasa campanie de iarnă de la 1595, fără asemănare în istoria lumei. Niciodată simtimentul libertăţii în inima unui popor mai puternic nu îmbărbătă. În patru luni, nesocotind rigoarea iernei, numărul cel mare al duşmanului, pururea în câmpul bătăliei, mereu ca nişte uriaşi s-au războit. Într-o vreme aşa de scurtă, românii din ambele ţări se luptară în 10 bătălii însemnate cu duşmanii, le împrăştiară mai multe armate, cuprinseră şi prădaseră la 25 oraşe mari şi cetăţi puternice [200] şi mai multe mii de sate pustiiră, şi Constantinopolul însuşi îi văzu pustiind prin fier şi flăcări până la porţile sale.

---

[1] - După o veche lege a împărăţiei la care însă până atunci nu fusese supuseŢara Românească şi Moldova (Cantemir, t. 1, p. 119); Hammer, p. 265;Ureche; Cronicele române.

[2] - Ureche.

[3] - Walther; De Thou, p. 507.

[4] - Palla, p. 98.

[5] - Walther.

[6] - Walther.

[7] - Această biserică o zidi la 1598 (Istoria tis Vlahias..., p. 264).

[8] - Bethlen, t. IV, p. 274--277.

[9] - Mignot, t. II, p. 260 şi 261.

[10] - Walther şi alţii. ,,Împodobit cu manta de aur şi în cele mai bogate vesminte de paradă domneşti, fu spânzurat" (Sagredo, p. 754).

[11] - Walther; ,,Se găteau a face meceturi" (Ist. Vlah., p. 264). ,,Mihai-Vodă,după atâtea jelbi ce a dat la Poartă, casă dea nizam, neizbutind nimic, se sfătui cu boierii şi cerând ajutor deoaste la Transilvania şi la Moldova etc."(Ibid.).

[12] - Seadedin.

[13] - Walther.

[14] - Cronica lui Costantin Căpitanul.

[15] - Seadedin; Stavrinos Vistierul; Naima.

[16] - Hammer, t. II, p. 202; Sagredo, p. 705, face acest portret de MahmetIII: ,,Fu înfrânat în tinereţe, desfrânatşi cărnos (dat plăcerilor trupeşti) învârsta bărbătească. Se destrămă pedânsul spre a face alţii. Născu 50 feciori şi fete. Una din favoriteăleî lui,mângâindu-l, îi zise că în zadar se osteneşte, căci nu naşte oameni spre a locui lumea, dar spre a împopula mormintele. Trăi ani 56, în domnie 20.Muri de apoplexie; şi tremuratul luiîmpiedecă ca să nu mai facă pe alţiimai mult a tremura. Fu supărător... ărupt mss.î Vătămător ungurilor... ăruptmss.î Degeneră din vitejie... ărupt mss.îNestatonic, temător, bănuitor, nehotărât, dar stăruitor în ceea ce întreprindea: astfel păstra legea, încât se opripentru totdauna de vin. Fu într-atât deinteresat, încât îşi vindea până şi florile din grădină. Nu stima alte literedecât cele ce încunjura moneda. Fucrud şi scump, păcate originale a principilor din această ţară. Plăti cu nemulţumire slujbele cele mari, şi viţiurilesale fură atât de multe, încât nu lăsarăloc virtuţilor."

[17] - Hammer, t. II, p. 266.

[18] - Hammer, t. II, p. 269.

[19] - Hammer, ibid.

[20] - Hammer, t. II, p. 269.

[21] - Schiller.

[22] - Hammer, t. II, p. 269.

[23] - De Thou, p. 196.

[24] - Walther.

[25] - Istvanfi; De Thou, t. XII, p. 190: 2 iunie 1594.

[26] - Tomasi, p. 7 şi 8.

[27] - De Thou, t. XII, p. 192.

[28] - De Thou, t. XII, p. 206.

[29] - Bethlen, t. II, p. 256.

[30] - Bisselie.

[31] - Hammer, p. 267.

[32] - Bethlen, t. III, lăivreî VII, p. 35, 44 et 62.

[33] - Ibid., p. 140.

[34] - Istvanfi, I. XXIX.

[35] - Herrera, III partie, p. 471.

[36] - Tomasi; Istvanfi.

[37] - De Thou, p. 233, XII.

[38] - Istvanfi.

[39] - De Thou, t. XII, p. 235.

[40] - De Thou, p. 234, XII.

[41] - Vezi în Spontoni, p. 20, chipul arestărei.

[42] - Bethlen, t. III, p. 471.

[43] - Istvanfi; Bethlen, livre VIII, t. III, p. 461--479.

[44] - Spontoni; Istvanfi.

[45] - Bethlen, t. III, p. 486.

[46] - Istvanfi.

[47] - De Thou, t. XII, p. 237.

[48] - Hammer, p. 270; Sacy, Histoire de Hongrie, t. II, p. 191.

[49] - De Thou, p. 213.

[50] - De Thou, p. 214.

[51] - De Thou, p. 214.

[52] - Hammer, p. 272.

[53] - De Thou, t. XII, p. 194.

[54] - Constantin Căpitanul, Mag. ist., t. I, p. 228.

[55] - Seadedin, p. 76.

[56] - De Thou, p. 237.

[57] - Constantin Căpitanul, Mag. ist., t. I, p. 228 şi t. IV, p. 277.

[58] - Kogălniceanu.

[59] - Walther.

[60] - Magazin istoric, t. IV, p. 227.

[61] - Istvanfi.

[62] - Cronica română, în Magazin, t. IV, p. 227.

[63] - Engel, p. 224; Filstich.

[64] - Walther.

[65] - Wilkinson, Voyage dans la Walachie et la Moldavie, p. 23 (N. B. El înţelegeprin aceşti trei mii ieniceri pe cei cese afla în ţară şi care fură ucişi la 13noiemvrie).

[66] - Fotino, t. II, p. 116.

[67] - Naima.

[68] - Seadedin, p. 91--94.

[69] - Istvanfi.

[70] - Hammer.

[71] - Walther; Bethlen, t. IV, p. 277. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[72] - Cronicele române.

[73] - Seadedin.

[74] - Magazin istoric, p. 278, t. IV; Walther.

[75] - Cantemir. t. I, p. 91.

[76] - Walther.

[77] - Magazin istoric, p. 280.

[78] - Istvanfi.

[79] - Walther.

[80] - Istvanfi; Walther.

[81] - Walther.

[82] - Istvanfi.

[83] - Engel, p. 231.

[84] - Istvanfi; Walther.

[85] - Walther.

[86] - Walther; Istvanfi.

[87] - De Thou, t. XII, p. 514; Baltazar Guerrin, p. 134; Montreux, p. 514.

[88] - Montreux, p. 514; vezi în Doglioni o anecdotă.

[89] - Seadedin; Naima.

[90] - Guerrin, p. 171.

[91] - Esprinchardt.

[92] - Walther.

[93] - Esprinchardt, p. 249.

[94] - Botero, p. 96.

[95] - Botero, p. 96.

[96] - Walther.

[97] - Esprinchardt, p. 249.

[98] - Ibid. Despot-Vodă, la 1562, urcase tributul din 30 000 galbeni ce era maiînainte, la 40 000 (Hammer, p. 113).La 1574, Moldova plătea 60 000 galbeni tribut şi sultanul ceru a-l îndoi;pentru aceea se revoltă Ion-Vodă (Hammer, p. 193).

[99] - Botero, t. III, p. 120, şi Hammer.

[100] - Campana, t. II, p. 810.

[101] - Seadedin; Naima; Walther; Istvanfi.

[102] - Ureche; Walther.

[103] - Seadedin; Naima.

[104] - Seadedin, Naima, Doglioni, Campana, Stavrinos, Cronicele române.Toate aceste bătălii din începutul anului 1595 sunt foarte încurcate de deosebiţii cronicari streini. De pildă, pe acestMustafa-Paşa, Walther îl numeşte Ahmet-Paşa; Istvanfi: Hafis-Paşa; Guerrin,Dantiscani: Habrin-Hassan-Paşa; Herrera: Assan-Paşa, fiul lui Ibraim-Paşa.Cronicele turceşti, româneşti şi italieneşti îl numesc Mustafa.

[105] - Seadedin; Naima.

[106] - Ibid.

[107] - Istvanfi; Walther.

[108] - Walther.

[109] - Cronicele române,

[110] - Walther.

[111] - Cronicele române. Herrera spune (p. 552) că împreunându-se 7 miimunteni şi moldoveni şi trecând Dunărea, izbiră pe Asan-Paşa de Buda, pecare îl biruiră, omorându-i 4 mii turci,apoi pustiiră tot până unde se varsăDunărea în Marea Neagră, luând, întrealte locuri, Smilul, Ageman, Chilia,Menestro, Baba, Casachi, Măcin, apoiSilistra şi Nicopole; apoi bate pe Ioan,fiul lui Ioan Bogdan, care venea cuAsan-Paşa, fiul lui Ebraim-Paşa, apoiiau Tighina şi Alba. (Asemenea spuneCampana, Histoire, t. II, p. 857).

[112] - Cronicele române; Walther.

[113] - Cronicele române.

[114] - Şerbăteşti, în judeţul Vlaşca; Ist. tis. Vlah., p. 264.

[115] - Walther.

[116] - Cronicele române.

[117] - Ibid.

[118] - Walther.

[119] - Ibid.

[120] - Cronicele române; Ist. tis. Vlah., p. 264.

[121] - Walther.

[122] - Walther; Cronicele române.

[123] - Walther.

[124] - Cronicele române.

[125] - Walther.

[126] - Cronicele române.

[127] - Walther.

[128] - Cronicele române.

[129] - Ibid.

[130] - Walther; Cronilele române.

[131] - Cronicele române.

[132] - Campana, Hist., t. II, p. 859.

[133] - Walther.

[134] - Walther.

[135] - Ibid.

[136] - Walther; Doglioni; Istvanfi.

[137] - Campana, p. 36; Guerrin, p. 126; Montreux, p. 499; Iacobi Francus,p. 139.

[138] - Walther; Seadedin; Naima.

[139] - Istvanfi.

[140] - Cronicele române; Walther; Fessler, t. VII, p. 337.

[141] - Walther.

[142] - Doglioni, p. 9.

[143] - Stavrinos.

[144] - Istvanfi; Walther; Cronicele române.

[145] - Istvanfi.

[146] - Walther; Istvanfi.

[147] - Engel, t. II, p. 272.

[148] - Ibid.

[149] - Seadedin, p. 100--130; Naima.

[150] - Campana, Hist., p. 857.

[151] - Guerrin, p. 115.

[152] - Istvanfi; Walther; Cronicele române.

[153] - De Thou, t, XII, p. 507; Guerrin, p, 121; Montreux, p. 500.

[154] - Montreux, p. 500.

[155] - De Thou, p. 507; Guerrin, p. 121; Montreux. p. 500.

[156] - Montreux, p. 500.

[157] - De Thou, t. XII, p, 593.

[158] - Guerrin, p. 133; Campana, p. 36.

[159] - Guerrin, p. 118; Herrera, p. 557.

[160] - Guerrin, p. 116; Iacobus, t. V, p. 110.

[161] - Mag. ist., t. IV, p. 281.

[162] - Seadedin; Naima.

[163] - Epistola lui Aron-Vodă către principele Transilvaniei, Reusner, Ep. Turc.,p. 122.

[164] - Seadedin; Naima.

[165] - Seadedin.

[166] - Seadedin.

[167] - De Thou, t. XII, p. 568; Bethlen, lăivreî VIII, p. 578.

[168] - Reusner, Ep. Turc., p. 122.

[169] - Montreux, p. 500; Guerrin, p. 123; Dantiscani, p. 213; Jacobus Francus, p. 137.

[170] - Guerrin, p. 133; De Thou, t. XII, p. 513.

[171] - Guerrin, p. 126.

[172] - Miron Costin.

[173] - Guerrin, p. 126.

[174] - Sagredo, p. 699.

[175] - De Thou, t. XII, p. 239.

[176] - Istvanfi.

[177] - Montreux, p. 496.

[178] - De Thou, t. XII, p. 501— 502; Montreux, p. 490; Sacy, t. II, p. 112;Bethlen, t. III, p. 513--530; Campana,Hist., t. II, p. 858; Du Mont, Corps dipl.,t. V, part. I, p. 514.

[179] - De Thou, t. XII, p. 503; Tomasi, p. 61; Spontoni, p. 51.

[180] - De Thou, t. XII, p. 503. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[181] - Spontoni, p. 52.

[182] - De Thou, t. XII, p. 503.

[183] - Ep. lui Aron, Reusner, Ep. Turc., p. 122.

[184] - Doglioni, p. 206.

[18 5] - Ep. lui Aron, Reusner, p. 122. Herrera, p. 557, spune că la Smil omorâră mai mult de 2 000 turci şi găsiră34 tunuri, din care unele de la Huniad,şi lăsară garnizoană 2 000 români, fiind cetatea tare. Zice că Smilul se luăde Andrei Borestay. Zice că Albert Kiraly, la 10 sau 6 mai, după ce cu o trupăde români a bătut 3 000 turci ce venea prin Moldova, omorându-le 2 000de oameni, luă lesne Silistra şi apoiveni la Brăila cu multă pradă (Campana, Hist., p. 861).

[186] - Beyerlinck, t, II, p. 225.

[187] - Bethlen, t. III, p. 534. Aceste tunuri se credea a fi fost luate de Ştefan cel Mare în bătălia vestită ce câştigă asupra lui Matiaş Corvin, regele Ungariei, la Baia (Miron Costin).

[188] - Guerrin, p. 124 şi 134; Montreux, p. 500 şi 514; De Thou, p. 514.

[189] - De Thou, t. XII, p. 514.

[190] - Walther; Frachetta, p. 3.

[191] - Walther.

[192] - Seadedin.

[193] - Guerrin, p. 134.

[194] - Seadedin.

[195] - Seadedin.

[196] - Montreux, p. 114.

[197] - Seadedin; Naima; Hammer.

[198] - Walther.

[199] - Ibid.

[200] - Oraşul de Floci, Brăila, Giurgiu, Rusciukul, Măcinul, Turnul, Isaccea, Hârşova, Silistra, Ismailul, Chilia, Benderul, Cetatea Albă, Baba, Sistovul, Cernavoda, Obluciţa, Rasgradul, Provata, Dobricea, Zagora, Turtucaia, Nicopolea, Vracea, Vidinul.