Românele din Cavaia

Tropotă, bubuie plaiul Candavii,
Lîngă Cavaia,
Caii se spumegă, pui ai Moravii
Rărind bătaia,
Iată-i alunecă ! Umbra pămîntului
Nu îi soseşte :
Comoara lor flutură p-aripa vîntului,
Nara lor creşte.
Nu vezi mişcările ce fac picioarele
Iuţi şi uşoare,
Şi cum miroasele le poartă boarele
Pe aripioare!
Ei port femeile, dalbe ca ziorile
Cele de vară.
Brîul cu armele luce ca florile
De primăvară.
Nu sunt avlonele, nici tiranesele
Cele plăpînde,
Nici elbasanele, nici belardesele,
Fragede, blînde ;
Nu sunt nici gueguele aspre, sălbatice.
Nu sunt albane ;
Sunt flori de măgură, flori păduratice,
Mîndre române.
Fugi, trecătorule ! Pleacă-ţi cătările
A nu le strînge
Flacăra ochilor ! Căci înfruntările
Se spăl cu sînge !
Boarea le scutură aurul pletelor
Ce rîurează
Drag sub fachioalele, fermecul fetelor
Ce le visează !
Iată-le ! Armele şi frumuseţele
Le împovră ;
Crinii şi rozele mîngîie feţele.
Ochii ard în pară.
Trec şi în urmă-le umbra ce scînteie
Se mai umbreşte !
Tropotul cailor scade, se mîntuie,
Se risipeşte.