Privind viaţa (Zarifopol)

De la Wikisource

Privind viaţa[1] de Paul Zarifopol

În scrisul tău destinat publicului, pune ideile tale, dar niciodată sentimentele tale, adică partea întimă a personalităţii tale, niciodată imaiginaţia ta, adică produsul imediat al personalităţii tale.

Radicalismul acestui sfat care propune nici mai mult, nici mai puţin suprimarea poeziei, înseamnă o anticipare adânc originală asupra viitorului îndepărtat al scrisului literar.

Nu este exclus, cred, ca pudoarea sentimentelor şi a imaginaţiei să evolueze astfel, încât produsele imediate ale personalităţii, deci lirismul şi plastica poetică între altele, să nu mai fie publicizate. Printr-o delicateţe severă, nouă şi cu totul aleasă, experienţa personală va rămâne închisă în mândria tainelor intime. Rezultatele ultime ale elaborării ideologice, răcite de fierberile experienţei interioare şi turnate în forme prin care curiozitatea vulgară nu poate pătrunde, vor fi, singure, date mulţimii necunoscute. Atunci nu se va mai plânge poetul: Mein Lied ertönt der unbekannten Menge.

Dar pân atunci?

Vine greu cititorului să nu trateze colecţiile de maxime ca nişte memorii sufleteşti ale autorului. Însă celui care vorbeşte în public despre o carte de maxime a unui contemporan în viaţă, i se impune, credem, să facă abstracţie de acest caracter liric al maximei, care necontenit te ademeneşte a reconstitui biografia unui suflet, şi să respecte acele formulări abstracte aşa cum i se oferă. Delicateţea, zice dl Ibrăileanu, este calitatea supremă şi cea mai rară a sufletului omenesc. Ea le presupune pe toate celelalte. E desigur foarte greu a trăi şi a lucra conform acestei ierarhii a calităţilor. De exemplu: uneori, din exces de discreţie, subliniem prin rezerva noastră ceea ce celălalt credea că trece neobservat, şi devenim indiscreţi. Şi de loc nu-mi pare excesiv când dl Ibrăileanu spune că cine nu e politicos chiar cu animalele, nu are sufletul sus pus. Între puţinele achiziţii ale civilizaţiei, de care se poate mira orice pesimist, trebuie negreşit să aşezăm, ca pe una din cele mai admirabil paradoxale, şi delicateţea, cea atât de rafinat subliniată de dl Ibrăileanu. O opinie contrară este o ofensă zice d-sa. Însă totuşi, după atât de lungi şi curioase silinţe, pitecantropul nu se dezminte: în sarcasm se perpetuează evident arătarea caninilor.

În mersul ei fatal şi nepăsător, natura e aceeaşi, în piatră, în arbore, în om, în toată materia.

Pentru om, legile naturii sunt că nişte curse complicate şi neprevăzute, printre care trebuie să-şi strecoare cele câteva kilograme de materie ce-i sunt împrumutate vremelnic. Prin crearea civilizaţiei omul n-a obţinut decât să înlocuiască instinctele cu inteligenţa; şi inteligenţa nu ajunge să împlinească ceea ce, fără osteneală, realizau instinctele. În adevăr, inteligenţa nu era născută decât pentru o adaptare incompletă a unui organism prea puţin complicat la un prea puţin variat mediu. Singurul organ care a crescut, în evoluţia omului, este creierul. Există oare un alt animal căruia să se fi întâmplat aceeaşi nenorocire?

Iar această nenorocire a omului cuprinde şi o batjocură: nu generosul şi obiectivul elefant, ci isterica şi libidinoasa maimuţă a avut creierul mai dezvoltat.

Omul, luminându-se, a ajuns doar să descopere ideea de moarte, să se înscrie pe sine în seria zoologică, să priceapă că pământul e un vremelnic fir de ţărână în infinit, să piarză credinţa în Dumnezeu. În centrul acestei dezvoltări complete stă crima fundamentală a naturii împotriva omului: conştiinţa unui Kant sădită într-un mamifer supus legilor stupide ale materiei, adică distrugerii totale.

Icoanei totale a distrugerii, singure imaginile amorului, antidotul morţii, îi pot ţine piept. Fără îndoială, manejele rafinate dintr-un roman de Bourget au aceeaşi încheiere ca un anumit capitol din Descendenţa omului de Darwin.

Totuşi, oricât te-ai amărî constatând că oamenii sunt gorile stupide, oricât te-ai dezgusta de om comparându-l cu strămoşul pitecantrop, oricât agerimea ta de observator te face să descoperi, în stările sufleteşti superioare, pe cele primitive şi inferioare, nu poţi să nu admiri fantastica feerie clădită de sufletul omenesc pe instinctul cel atât de van, chiar ştiind că cele mai sublime strigăte ale poeziei nu sunt decât exprimarea ritmată a chinurilor provocate de o celulă, în râvna ei nesatisfăcută de a se întâlni cu o anumită altă celulă.

Aşa se face că, din cele două sute zece maxime ale dlui Ibrăileanu optzeci şi două vorbesc de dragoste şi de femeie.

Se-nţelege că nu e prea mult, dacă e vorba de antidotul unic al morţii, şi dacă, precum spune autorul, literatura, aproape în întregime, nu-i decât zugrăvirea afacerilor amoroase. Desigur, cu toată poezia sublimă, este în dragoste, ca pretutindeni, multă amărăciune; fiindcă şi dragostea trăieşte sub regimul războiului general, agravat prin faptul că femeia nu e numai fenomenul cel mai deosebit de bărbat, ci însuşi contrariul lui.

Filozoful care a zis: homo homini lupus nu ştia sau uitase că lupii nu se mănâncă între dânşii, decât la ultima extremitate; a calomniat adică lupii. Numai la mare nevoie se întâmplă să se potrivească lupilor formula lupus lupo homo. Nu uita nici un moment că în orice raport cu oamenii eşti în stare de razboi: cu duşmanii, cu prietenii, cu cunoscuţii, cu străinii, cu femeia, cu iubita. Dacă eşti sincer înseamnă că, în războiul tuturora contra tuturora, ţi-ai uitat zalele acasă.

Prima victorie a omului asupra animalului este ipocrizia: astfel începe stăpânirea de sine. În afară de forma specială a ipocriziei, stăpânirea de sine este o achiziţie foarte nestabilă. Sub învelişul şubred, sălbăticia stă gata să izbucnească. După cum de mult s-a observat, dacă oamenii şi-ar pătrunde gândurile unul altuia, s-ar piti fiecare în vreo ascunzătoare nebănuită.

Omului gânditor, nebănuit de vanităţile valorificării exterioare, îl este rezervată o deosebită plăcere, divină şi subtilă: a exulta de orgoliu şi a purta în acelaşi timp masca celei mai desăvârşite modestii, aşa ca să poţi mistifica pe ceilalţi până acolo, încât să se poarte cu tine condescendent şi protector; a fi simplu, modest, naiv, supus, prevenitor, a avea aerul că înţelegi puţin sau nimic din ceea ce ţi se spune, dar în acelaşi timp a înţelege tot şi a privi totul cu detaşare şi cu o liniştită ironie; a te arăta mic şi umilit, cu sentimentul distanţei dintre tine şi ceilalţi.

Întrucât, vorbind despre asemenea priviri asupra vieţii, e loc să pomenim de izvoare, se poate spune, cred, că Schopenhauer şi pozitivismul au fost educatorii pe care dl Ibrăileanu i-a verificat, în experienţă proprie, cu o deosebită pătrundere şi delicateţe de simţire. În cartea aceasta ne reapare lumea gânditorilor şi a poeţilor din a doua jumătate a veacului trecut. O surprinzătoare abatere de la ideile pozitiviste ne întâmpină în aforismul care spune: Timpul nu iartă. Cu fiecare clipă în copilul acesta candid se tot aprinde conştiinţa, flacăra palidă şi rece, dar care veştejeşte şi usucă. Despre candoarea copilului, pozitivismul gândeşte altfel. Denunţarea aceasta rousseauistică a conştiinţei care veştejeşte şi usucă nu mi-o pot clarifica.

Ceea ce mai ales face, probabil, că atitudinea faţă de viaţă, apărută şi fixată în intelectualii europeni de pe la 1850 încoace, nu mai este a generaţiei actuale, este că în ea nu mai primează intelectualii excesivi cu amărăciunile lor caracteristice. Această generaţie vrea să trăiască. Pentru dânsa problema cea mare a vieţii nu mai poate fi moartea. Forţând înţelesul, putem spune că acum, nu numai în lume, ci şi în ideologie, prioritatea o are prostia.

Şi dl Ibrăileanu pare a se adresa deosebit acestor tineri de astăzi, şi cu totul în sensul lor, când, în ultimele rânduri ale cărţii sale, spune: nu te certa cu viaţa, nu face pe cimpanzeul abstract.

Nu e aici ca o amendă onorabilă a unei generaţii? Dar nu lasă dl Ibrăileanu pe tineri numai cu atât.

În faţa fantasticei feerii clădite pe instinctul cel atât de van, pesimistul idealist nu uită unele adevăruri vitale şi agreabile. De exemplu, zice el aşa: Printre pisici, cunoscute prin îndelungatele lor maneje preliminarii în amor, sunt unele care, ca şi oamenii lipsiţi de prejudecăţi întârziate, suprimă orice preludii şi merg drept la scop. Aceasta e desigur o înţelepciune zâmbitoare. Iar dacă amorul, ca şi soarele, e un singur moment la zenit: în momentul primului da, atunci dl Ibrăileanu poate fi consacrat ca un delicat şi magistral inspirator de donjuanism.

Este foarte probabil că citind: Fată, pe care ai iubit-o la optsprezece ani şi n-ai mai văzut-o de atunci, o iubeşti toată viaţa, un tânăr de astăzi va strânge din umeri, va surâde şi se va depărta repede de această observaţie stranie; dar i se va lumina faţa văzând că şi intelectualii mai mult ori mai puţin certaţi cu viaţa te fac să crezi că cea mai bună înţelepciune în dragoste este să cauţi a trece cât mai des prin zenit.

[modifică] Note

1. ↑ G. Ibrăleanu Privind viaţa. Bucureşti, 1930, "Cultura Naţională" (n.a.)