Privighitoarea şi măgarul

   Nenorocita privighitoare
Cînta-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă da ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.

   Alţii în locu-mi ar descri poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlădiitor,
Ce c-o-ntorsură lină, uşoară,
Treptat se urcă şi se coboară,
Plin de simţire, plin de amor.

   Eu vă spui numai că despărţirea
Şi suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea
Era sujetul cîntării sale.

   Un măgar mare ce-o ascultase,
Şi ca un aspru judecător
Capul pleoştise, sau rîdicase
Cîte-o ureche,-n semn de favor,

   Ieşi-nainte să-i dea povaţă,
Şi c-o neroadă încredinţare:
„Am fost — îi zise — aci de faţă,
Dar, zău, nu-mi place a ta cîntare.

   Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
De nu îţi pare lucru prea greu,
La nişte reguli a te supune,
Luînd de pildă cîntecul meu.“

   Atunci începe cu bucurie
Un cîntec jalnic şi necioplit,
Încît de aspra lui armonie
Toată pădurea s-a îngrozit.

   Privighitoarea, fără sfială,
Zise: „Povaţa e în zadar;
Căci d-aş urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar“.