Prinosul unui iconoclast

Prinosul unui iconoclast de Dimitrie Anghel

Cuvîntare ținută la Galați, la dezvălirea monumentului lui Eminescu.

A te urca pe un soclu înseamnă a înstăpîni un fragment de univers de unde alungi viața ; înseamnă a pedepsi o marmură să ia o formă ce n-o mulțumește poate ; înseamnă a adăoga o umbră mai mult pe pămînt, o umbră care de cele mai multe ori nu e decît umbra unei umbre.

Cugetare de iconoclast, veți zice, și nu veți fi departe de adevăr. Dar cine și-a plimbat ca mine reveriile prin grădinile, piețele și parcurile noastre, căutînd o rimă sau o imagine, a trebuit să gîndească așa.

De pretutindeni, de la roata oricărei răscruci și din afundul oricărei cărări, un om de piatră sau de bronz și-a întins brațele acoperindu-mi orizontul. O armată de piedestaluri baricadează trecutul; un norod de anonimi îmbrăcați în redingote, ori în fracuri impecabile, sfidează ; o pleiadă de morți, a căror pleoapă trebuie închisă pentru a doua oară, privește cu încredere viitorul...

Forma aceasta nouă de idolatrie a mers prea departe și vechiul idolatru, cînd idolul nu-i mai slujea la nimic, nu se sfia să întindă o mînă sacrileje și să-l dărîme la pămînt pentru a-și clădi un altul.

Ca să clădești trebuie să darîmi și să netezești locul, și apoi e o nebunie a crede că gloriile sunt eterne. Un nume și un leat săpat pe o piatră nu mai spune (sic) nimic atunci cînd lentila faimei și-a întors fața aiurea, și un sfînt trepanat de aureolă veți conveni că devine un simplu om de rînd.

Edilii vechei Rome aveau dreptate cînd intrau cu ciocanul în mînă în pădurile de statui ce acoperea forurile și piețele și percutau vechile glorii ca să facă loc celor nouă. Un norod de idoli cădea la pămînt împrăștiind țăndări de lumină, un nou venit lua loc pe vechiul soclu, un discurs mai mult se ținea, vremea îl lua în primire dîndu-i patina necesară și toată lumea era mulțumită.

Noi, în norodul acesta de postumi care au murit de două ori, ridicăm azi un monument unui om ce nu avea nevoie să se ridice pe înălțimea unui soclu pentru a putea privi peste vremuri. A-i face onoarea aceasta înseamnă a-l pune în rîndul celorlalți, și pînă ce edilii noștri nu vor decreta hecatomba, pînă ce selecția adevărată între marmure nu se va fi făcut, — cel de piatră astăzi va fi străin pe soclul unde l-ați așezat.

Noi cei care am dibuit pe urmele lui gigantice, noi cei care l-am iubit și l-am urît, o simțim aceasta. L-am urît, pentru că în umbra pe care o face un munte uriaș, arar mai poate ceva să crească. Personalitatea lui covîrșitoare încremenise formele în tipare cu neputință de sfărîmat, adunase toate florile și imaginile ca și cum n-ar mai fi voit să lase nici una după dînsul. Pe cînd el își desfăta creștetul în lumină, bucurîndu-și privirile de priveliștile ce Ie vedea în zări, noi nu mai găseam nimic de spicuit și rămași în umbra lui, îl întâlneam pretutindeni, ori încotro am fi vrut să apucăm. L-am iubit însă, pentru că ne-a făcut să rîvnim spre lumină, să stăruim în căutarea altor flori, pe care le bănuiam și nu le vedeam nicăirea încă, să ne ridicăm brațele spre alte mirajuri care năluceau în zări.

Universul e plin de forme și culori și simțurile dincolo de viața conștientă, atunci cînd gîndul nu mai poate merge înainte, caută, dibuiesc și presimt o alta lume în care alte forme se schițează, în care alte culori nălucesc, în care alte sunete vibrează. Dincolo de marile și eternele decoruri ale naturii pămîntești, cerul își boltește imensa lui cupolă și nemărginirea începe. Glasuri aleargă, se încrucișează și se întîlnesc, vedenii poate umblă și ne ating în treacăt, doruri și porniri necheltuite încă își caută un adăpost și toate firele nevăzute ce ne leagă cu viața universală vibrează la trecerea noastră.

Ca să pătrunzi în lumea aceasta încîntată în care poate totul e ritm și armonie, pentru ca auzul tău să poată prinde miile de zvonuri care rătăcesc și urcă din prăpastia albastră, pentru ca să ghicești tăinuitele corespondențe ce ne leagă de nemărginire, mintea nu e de ajuns, analiza nu are ce căuta și sufletul singur trebuie să le simtă și să le perceapă. Poezia singură și imaginația poate da un corp acestor visuri. De aci va naște frumusețea, inutila și trista frumusețe, care pentru cei mai mulți ce stau poate de față astăzi la dezvălirea bustului marelui nostru poet nu e nimic. Și nopțile și zilele cheltuite în căutarea ei, o pierdere de vreme.

A exprima inexprimabilul, a da o formă lucrurilor informe, ați pierde timpul cu alternarea monotonă a cadențelor, a trezi prin ritm sensibilități adormite, a face din cuvinte un leagăn cu care sa adormi durerile altora, a desena un surîs pe o gură ce-a uitat poate de mult să rîda, printr-o fericită corespondență de imagini sau de sunete și din toate acestea să faci să nască frumosul, pe care să-l dăruiești contimporanilor tăi, poate fi ceva mai sublim ?

Răsplata însă vine, și nu e aceea a statuei, nu e aceea a gurii care tace, ci a tristei guri care a rostit atîtea frumuseți prefăcute în cîntece și le-a dat drumul în lume ; aceea a versurilor lui, ce ca un stol de păsări sonore și-au întins aripele și-au zburat din casă în casă ; e a cărții în care și-a închis visurile și pe care aplecați am visat cu toții ; e a graiului însuși, pe care el l-a făurit în adevăr și îl vorbim noi astăzi.

Deci, stăpînește-ți fericit fragmentul de univers pe care l-ai cucerit, suirea ta pe soclu înseamnă o biruință, nobila ta formă glorifică marmura ce o poartă și daca e adevărat, cum spune un alt poet, că "bustul supraviețuiește adeseori cetății", pelerini întîrziați vor veni și atunci de pretutindeni să se încline înaintea ta și să-ți aducă în locul cununii de spini pe care ai purtat-o cînd ai trăit, cununa de lauri și de flori ce ți se datorește.