Poveste țărănească

Salt la: navigare, căutare
Poveste țărănească
de Petre Ispirescu


A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un împărat. El avea trei feciori. Când fu la ceasul morții, își chemă feciorii și le zise:

– Feții mei, sunt cu sufletul la gură, precum mă vedeți; un lucru numai vă cei: în cele trei nopți după înmormântarea mea, să-mi păziți mormântul, câte unul din voi.

Cum auzi făgăduiala din gura feciorilor săi, căscă gura și-și dete sufletul.

Gătire se făcu de îngropăciune, mă rog, ca la moartea unui împărat, și cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci.

Feciori, carii știau ce glăsuie tatăl lor când îi ieși sufletul, se puse de pază în noaptea dintâi feciorul cel mai mare al împăratului.

Pândi el ce pândi, și în puterea nopții, pe când și apele dormeau, se pomeni fiul de împărat cu un oarecine că vine și vrea să dezgroape pe mort. Nici că e de gândit a-l fi lăsat feciorul de împărat să facă așa o nelegiuire, fără decât se luă cu dânsul la luptă. Și lupte-se, și lupte-se, până ce, când începu să cânte cocoșii, acel cineva pieri ca o nălucă.

A doua noapte, feciorul de împărat cel mijlociu păți ca și cel mare.

Când se întâlniră ei, se vorbiră să spuie fratelui lor celui mic, pățania lor și să-l îmbie a priimi ca unul din ei, pe carele îl va alege el, să-l însoțească în noaptea când va avea să păzească dânsul, de teamă, ca să nu se răpuie, ca unul ce era mai tânăr.

Dară feciorul cel mic al împăratului nici nu voi să asculte de unele ca acestea, ci zise:

– Duce-mă-voi singur, căci trebuie să fi știut tata ce zice, când ne-a poruncit să păzim câte unul singur.

Și astfel, cum veni seara, se duse la locul de pândă. Și deoarece știa ce-l așteaptă, el își luă cu dânsul armele și se găti bine de luptă. Pe la miezul nopții se pomeni și el cu cineva că vine. Vru el să întrebuințeze armele; dară unde îi dădu ăla pas; căci el se arătă ca o vedenie ieșind ca din pământ, și se luară la trântă. Lupta fu crâncenă, căci duhul necurat, duh necurat era cel ce venea să dezgroape pe împărat, își pusese toate puterile ca să dovedească pe fiul cel mai mic al împăratului. Vezi că duhul știa că de nu va putea nici în a treia seară să izbutească, apoi trebuia să-și mute gândul; nu mai putea adecă să-l dezgroape, nici la amin. Fie însă că și băiatul nu se lăsă mai pe jos. Și cum spusei, se luptară pe capete; dară luptă nu glumă. Curgea sudorile de pe fiul împăratului șiroaie, și nu se da netezului nicicât. Lupta ținu, și o luptă de moarte, până despre cântători. Cum se auzi cocoșul, duhul pieri ca o nălucă, dară și băiatul căzu jos de ostenit. De mai ținea lupta, numai cât ai ațâța un foc, s-ar fi muiat, și cine știe ce se întâmpla. Cum căzu fiul de împărat pe mormântul tătâne-său, acolo și adormi. Atât era de rupt de oboseală.

Când se deșteptă, ce să vedeți d-voastră? Soarele răsărise de mult și se urcase ca de trei sulițe. Ce să facă el? Să se întoarcă acasă ziua-n amiaza mare, să treacă prin oraș așa înarmat de sus până jos, îi era rușine; să rămâie acolo, nu se putea.

Ce-i veni lui în gând, că numai o luă rara, rara, către o pădure ce era p-acolo p-aproape, ca să-și petreacă ziua cu vânatul, și mai către seară să se întoarcă acasă. Și așa, mergând el prin pădurea aceea, îl apucă gândurile. El cugetă, ca ce să fie pricina de le-a zis tată-său să-i păzească mormântul în trei seri d-a rândul.

Și mergând așa, fără să știe nici el unde merge, și cu gândurile duse, se pomeni că pierde poteca și nu mai știe unde merge. Dă în sus, dă în jos, drumul nu-l mai găsea. Mai se întoarse în dreapta, mai la stânga, ași! în loc să iasă la lumină, el să rătăcea și mai mult. Dibuind prin codru, și cercetând să dea peste potecă, ieși la un luminiș, și acolo în mijlocul luminișului zărește un foc mare și pe foc o crăcătiță, din care ieșea un fel de glas, dară fără să știe el ca ce să fie.

Stete locului, și mai ascultă. Auzi ca și întâi. Se mai uită o dată, dară nu văzu pe nimeni. Ce să facă? Să se ducă acolo, nu-i da meșii, că nu știa ca ce drăcovenie o fi aia. Atunci întinse și el arcul, dete drumul săgeții și tranc! lovi drept în capacul crăcătiței, și îl dete jos.

Într-aceeași clipeală, toată pădurea începu a hăui, de-ți lua auzul, și deodată se arătă înaintea lui șapte zmei, îl înconjoară, pune mâna pe el, și sfătuiesc cum să-l pedepsească, pentru ce să dea el drumul Agerului pământului, pe carele ei l-a fost închis în crăcătița aceea.

Unul zicea să-l taie. Altul să-l spânzure. Altul să-l jupoaie de viu. Alții în fel de fel de chipuri să-l chinuiască până l-o omorî. Iară cel mai bătrân dintre dânșii zise să-l lase cu viață, căci cine știe la ce le-o fi și el bun, poate că va izbuti el să fure pe fata unui împărat după care umblau ei să o răpească, și nu puteau.

Fata aceasta se afla închisă de tată-său într-o casă, ale cării uși erau închise. Tat-său o dată pe an o lăsa descuiată, și atunci, la o ușă sta de pază un cocoș, și la cealaltă era un clopoțel; și nu putea nimeni să se apropie, căci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopoțelul se trăgea, ori cocoșul cânta.

Fiul de împărat se făgădui că va cerca și el. Și așa îl lăsaseră zmeii viu. El se duse binișor, și până a nu pune piciorul pe prag, întinse mâna fără să-l simță nici măiestrele, apucă cocoșul de gât și i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise ușa încetișor, trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse de spuse zmeilor să intre unul câte unul, că el îi așteaptă la ușă, pe dinăuntru.

Zmeii îl ascultară, orbiți de lăcomia ce aveau ei să puie mâna pe fată. Și apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dară se vede că erau cam nătăfleți, de ascultară la gura băiatului să intre după dânsul câte unul, unul; căci fiul cel mic al împăratului sta acolo înăuntru cu paloșul în mână, fără să știe zmeii, și cum intrau, el hârșt! le lua capul și îi trăgea cu totul în cameră. Făcu unuia, făcu la doi, până la al șaselea. Dracul de zmeu cel d-al șaptelea, pesemne că el nu era tocmai atât de nătăflete, căci parcă-i spuse dracul la ureche ce prăpăd li se gătește acolo înăuntru că nu-i veni să intre și fugi.

Băiatul așa de încet și ușor lucrase, încât fata nu simți nimic. Ea dormea dusă în pat, fără să iabă vreun habar. Atunci și el se apropie de fată - și, dreptul lui Dumnezeu! nici că mai văzuse până atunci așa frumusețe - îi luă inelul ce avea în degetul cel mic și marama de pe față. Cu aceste două lucruri se întoarse el acasă la frații săi, fără să le spuie ceva, din cele ce i s-au întâmplat.

Tata-l fetei, împăratul, carele știa că umblă niște zmei să-i răpească copila, nu mai putu de bucurie când îi văzu măcelăriți. Și cu socoteală că de aci înainte fata îi va fi scăpată, puse să se strige prin toate răspântiile cetăților din lume că cine va fi acel viteaz care a răpus pe zmei, să se înfățișeze ca să-i dea fata după dânsul, și jumătate împărăția.

Nu trecu mult și iată că vine la împărat un țigan urât și buzat, și negru, ciumă nu altceva, și spuse că el a omorât pe zmei. Și ca să încredințeze pe împăratul de spusele lui, își arătă cu mândrie satârul plin de sânge și hainele stropite. El își umpluse satârul și hainele cu sângele unui cal al său, stătu de bătrân și plin de tecnefes, cu care nu mai avea ce face, și-l ucisese ca să-i ia pielea.

Împăratului nu-i prea venea la socoteală să aibă ginere pe un țigan, dară fiindcă apucase de-și dedese cuvântul, voia acum ca să și-l ție. Și până să se facă logodna, pofti pe țigan la o masă pe care o dădu împăratul pentru mântuirea fie-sei de zmei. Țiganul ședea la masă pe șapte perne și d-a dreapta împăratului.

Pe când mâncau ei acolo și se chefuiau, iată că vine și feciorul împăratului cel cu izbânda, și d-abia, d-abia, izbuti să intre ca să vorbească împăratului.

Intrând la masa împărătească, fiul împăratului începu să laude pe cel ce făcuse izbânda, și să heretisească pe împărat pentru scăparea fie-sei de la rele.

– Eu am omorât pe zmei, zise țiganul fudul, fudul. Ce socotești tu, băiete, cât m-am mai luptat!

– Așa o fi, verișcane, dară mie pare că tot nu-mi vine a crede ca tu să fi făcut o așa ispravă.

– Ce stați de mai ascultați la bârfele mojicului ăsta? slujitori! dați-l afară!

– O! o! voinicule, mai încet, mai încet, te-ai prea grăbit; nu e de nasul tău o asemenea bucățică! Ca să te credem că tu ai făcut o așa vitejie, arată-ne vrun semn care să ne scoată din bănuială.

– Dară mai semn ca satârul și hainele mele cele stropite cu sânge, ce mai poftești?

– Cel care a făcut o asemenea vitejie nu crez eu să fi fost el așa de ușurel, încât să nu fi luat vreun semn, cu care să-și dovedească fapta.

– Ce mai așteptați, slujitori? Dați afară pe smintitul ăsta carele vine să ne strice cheful.

– Ia, mai stai olecuță, îi zise atunci și împăratul, carele ascultase cum nu se înțelegeau ei la cuvinte. Cum cam dai tu să se înțeleagă, parcă ar veni la prochimen.

– Eu socotesc, mărite împărate, că cel care a făcut o asemenea vitejie, nu crez să se fi culcat pe urechea aia și să fi stat numa așa cu degetul în gură, după ce a ucis pe zmei și s-a văzut stăpân pe cămara unde dormea împărăteasa, trebuie să fi luat el vrun semn cu care să dea la iveală vitejia lui.

Pe când vorbea feciorul împăratului, pernele sărea una câte una de sub țigan. Pesemne că se tot sâcâia pe scaun de neastâmpăr și de frică pentru mișelia ce făcu.

Iară fiul de împărat, încă vorbind, scoase mărama și inelul ce luase fetei din deget.

– Aoleo! astea sunt ale mele, zise și fata, și mi-a pierit în învălmășeala cu omorul zmeilor.

– N-a pierit, domniță, îi răspunse fiul de împărat, eu ți le-am luat, după ce am ucis șase zmei și îmi pare rău că mi-a scăpat și cel de-al șaptelea.

Atunci împăratul răsuflă de bucurie că a scăpat cu față curată pe fie-sa de o însoțire ce nu-i venea la socoteală de loc, de loc.

Și înfruntând pe țigan, după cum i se și cădea, porunci de aduse doi armăsari neînvățați. Legă pe țigan de coadele cailor și împreună cu dânsul și un sac de nuci. Apoi dete drumul armăsarilor de se duseră în lume și unde cădea nuca, cădea și bucățica din țigan, până ce nu se alese nici praful de el.

Apoi se făcu gătire de nuntă pentru feciorul de împărat cel viteaz cu fata cea frumoasă ca o zână. Și gătindu-se, și ziua de mult sosind, porniră cu toții la biserică. Lumea după lume se luaseră după dânșii să-i petreacă la biserică. Împăratul și împărăteasa, mirii și rudele lor erau în căruțe ferecate numai în aur.

Când fură aproape și mai aveau numai câțiva pași să facă până la biserică odată se auzi o vâjiitură groaznică, și numai iată că zmeul d-al șaptelea dă năvală peste dânșii. Odată plesni dintr-un bici, și toate căruțele se făcură stane de piatră, fără numai împăratul și mirii scăpară. Pe mireasă o înhăță zmeul de mijloc, o răpește dintre ai săi, se înălță și se făcu nevăzut cu fată cu tot.

Toți rămaseră buimăciți de spaimă. Iară ginerele se supără mai cu asupra decât toți. Își mușca mâinile de supărare cum de n-a putut el să puie mâna și pe acest blestemat de zmeu să-l omoare, căci iată acum ce neajuns îi făcu.

Ce să facă acum? Fără logodnica lui nu putea să rămâie; să se ducă să o caute; dar unde? Se frământa, bietul și nu știa cum s-o nimerească mai bine. În cele din urmă se hotărî, ca, orice o fi, să fie, el să se ducă să-și caute scrisa.

Se cercă bietul tatăl fetei să-l oprească, ca să nu se răpuie și dânsul în deșert; dar geaba, nu fu cu putință a-l opri; și-o pusese el în cap, și căta să se ducă. Își luă deci nițele merinde cu dânsul și plecă.

Ieșind la câmpie, luă drumul d-a lungul și aide, aide, trecu păduri și văi, trecu pustiuri, dumbrăvi, munți și vălcele până ce ajunse la un codru mare, mare fără căpătâi. Orbăcăind el p-acolo prin desiș, dete de o poiană. Acolo în poiană ședea cineva la foc. Tocmai și el își isprăvise merindele și se duse drept la omul ce ședea la foc. Acela cum îl văzu, îl cunoscu și începu să-i mulțumească că l-a scos din ghiarele zmeului. Pasămite era Agerul pământului. Acolo trăia el.

Stătură ei ce stătură de vorbă, se întrebară de ale sănătății, își spuseră păsurile, și apoi feciorul de împărat zise:

– Acum mă duc să-mi caut logodnica pe care mi-a răpit-o zmeul. Nu știi tu, vericule, încotro va fi șezând spurcatul?

– Cam greu lucru este ce vrei tu. Și eu te-aș sfătui mai bine să-ți cauți de treabă și să lași la naiba și zmeu și tot, că poate să-ți răpuie viața.

– Se vede că tu nu înțelegi, îi răspunse voinicul, că fără de logodnica mea nu mai pot trăi, sunt hotărât a mă duce după dânsa și dincolo de lumea asta, și ori voi izbuti să-mi iau soția, ori îmi voi frânge și eu junghetura umblând după dânsa.

Atunci Agerul pământului văzând așa, îi spuse că zmeul nu este tocmai, tocmai de temut, dară mumă-sa, că e și vrăjitoare de n-are căpătâi, și pe ea trebuie s-o omoare mai întâi. Apoi îl îndreptă pe unde să meargă ca să ajungă la casele zmeoaicei și ce să facă ca să puie mâna pe odorul ce căuta el.

Atâta voi să știe feciorul de împărat și după ce priimi de la Agerul pământului câte ceva de ale gurei, porni și se duse, și se duse, până ce ajunse la hotarele zmeilor. Și ca să nu ne pierdem vremea degeaba înșirând greutățile ce întâmpină bietul fecior de împărat în cale, să vă spui cum a ajuns și cum și-a izbândit.

Aci dacă ajunse, făcu tocmai cum îl învățase Agerul pământului.

Drăcoaica de mumă a zmeului dormea numai la nămiezi când soarele stă în cruci. Și când veni fiul împăratului, și stătu la poartă, ea tocmai adormise, cătându-i în cap slujnica sa. Această slujnică, și ea tot răpită era și viță de boier.

Stând el acolo și uitându-se la cotoroanța de babă cum îi căuta în cap, fata aceasta îl zări. El îi făcu semn. Fata puse binișor capul babei pe o pernă, și veni numaidecât la feciorul de împărat să vază ce voiește.

Și după ce se înțeleseră la cuvinte, fata îl băgă într-o cămară și acolo îl învăță cum să facă, după ce el îi făgădui că o va scăpa și pe dânsa de robia zmeoaicei.

– Baba cloanța, muma zmeului, zise ea, are darul să nu moară cât va fi cada (tocitoarea) ce stă ici după ușă. În ea sunt o mulțime de suflete, și când s-ar întâmpla să o răpuie cineva, ea dă fuga și soarbe din sufletele închise în cadă, și câștigă putere și viață din nou.

Fiul împăratului până să se scoale baba, se apucă de îngropă cada în pivniță.

După ce se deșteptă baba și auzi că nescine a venit și vrea să se întâlnească cu dânsa, se duse numaidecât în cămara unde o aștepta fiul împăratului; vezi că acolo voia să vorbească ea cu cei ce veneau la dânsa.

Aoleo! era să uit a vă spune că în curtea zmeoaicei era de jur-împrejur pari înfipți în pământ, și în fiecare par câte un cap de om din cei ce îi trăgea ața la moarte și îi împingeau păcatele să-i calce hotarele. Numai unul mai rămăsese fără de cap, și acela striga babei: cap! cap!

Nu e vorbă, fiul împăratului o cam băgase pe mânecă de frică, dară îmbărbătat de fata, slujnica babei, își luă inima în dinți zicând: "vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi, ori la paștele cailor".

Viind baba la dânsul, începu să-i vorbească cu niște graiuri mieroase și ademenitoare, de ar fi supus pe nu știu ce voinic de ar fi fost. Fiul împăratului știa la ce să se aștepte, și sta și el gata de luptă. Încă vorbind, baba se făcea că nu știu ce căuta prin casă, și luând niște ițe ce erau agățate într-un cui, le puse pe dânsa. Odată se schimbă într-o catană (oștean), cu sabia goală în mână. Atunci și fiul împăratului, fără a mai zăbovi nici o clipă, și mai iute decât ai gândi, scoase paloșul și îi tăie capul, retezându-l de nouă ori. Vezi că așa îl învățase fata.

Afurisita de babă așa cu capul retezat sărea prin casă de colo până colo, căutând cada cu sufletele, ca să le soarbă, și daca n-o găsi, căzu jos și crăpă.

După aceea fata din casă a babei arătă voinicului fiu de împărat calea ce ducea la casele zmeului, și îl învăță ce să facă și acolo.

Și, ajungând la locuința zmeului, merse fără frică drept la cămara unde ședea logodnica sa, căzi zmeul se ducea la vânat, de unde se întorcea tocmai seara.

Fata de împărat, cum îl văzu, nu mai putu de bucurie. Până una alta, el o rugă să întrebe pe zmeu în ce îi stă puterea, iară fiul de împărat se întoarse la curtea babei și mase acolo peste noapte.

Venind zmeul acasă, fata îl întrebă unde îi stă puterea? El îi trase o palmă ca la Urlați. Ea, prefăcându-se a plânge și a fi bolnavă, zmeul se căi că s-a iuțit și îi spuse o minciună:

– Puterea mea, zise el, stă în stâlpul porții.

A doua zi spuse lui Făt-Frumos, și el nu crezu. Fata, prefăcându-se mâhnită că nu știe în ce îi stă puterea, păți însă ca și rândul trecut, apoi zmeul îi spuse încă o minciună.

Daca văzu și văzu că fiul de împărat nu crede, vezi că știa el ce știa, ea se făcu bolnavă. Când veni zmeul a treia zi de la vânat, găsi pe fată în pat. Se duse el s-o întrebe ce are, și ea îi răspunse:

– Am căzut la pat de întristare, pentru că tu tăinuiești de mine în ce stă puterea ta.

Zmeul trase fetei și de astă dată o calcavură de auzi câinii în Giurgiu. Atunci ea se prefăcu așa de bolnavă, încât zmeul crezu că o să dea mâna cu moartea. Și căindu-se de ceea ce făcuse, și voind s-o mângâie, îi spuse drept:

– Puterea mea, zise el, stă într-o scroafă care se tăvălește cât e ziulica într-o lăcoviște de lapte dulce. Acea lăcoviște nu este tocmai departe de aci. În scroafă este un iepure, în iepure o prepeliță, și în prepeliță sunt trei viermi. Aceștia sunt puterea mea.

Atâta voi și fata să știe.

Cum se făcu ziuă și zmeul se duse la vânat, iată ci vine și fiul de împărat să cerceteze despre cele ce aflase fata de la zmeu, căci dorul de a-și vedea cu un ceas mai nainte logodnica acasă, nu-i da răgaz să zăbovească mai mult. Fata îi spuse tot ce află, din fir până în ață; iară el plecă numaidecât. De milă de silă, luă el și nițele merinde ce-i dase fata; dară lui nu-i ardea de mâncare.

Merse, merse, și iară merse. Merindele se sfârși. El merse voinicește până ce înde seară ajunse lihnit de foame, și setos, de să ferească Dumnezeu, într-un codru, unde dete de o colibă. Intră înăuntru și găsi un om orb ce-și mânca mămăliguță cu lapte dulce. Se apropie și el binișor: fără să prinză de veste orbul, și mâncă până ce-și momi foamea oarecum. Orbul băgă de seamă că prea se sfârșește curând leguma de pe masă. Se miră. El știa că de altădată îi era de-ajuns mâncarea; de astădată însă nu se săturase.

Înțelese el că trebuie să se joace vreo drăcie la mijloc. Atunci întrebă:

– Cine este de-mi ajută la mâncare? De este om bun, fie binevenit, iară de este om rău, să se depărteze, că nu va fi bine de el.

– Om bun, moșicule; sunt călător, și până una alta, aș voi să găsesc ceva de lucru.

Unchiașul cel orb priimi bucuros să intre la dânsul în slujbă. Îl puse să-i ducă tumulița de oi la pășune; dară avu grijă a-i spune să nu care cumva să treacă peste hotarele moșiei lui, pe locul scroafei din lăcovișta de lapte dulce, că va fi vai de capul lui, și va pierde și oile.

Fiul împăratului se făgădui că va asculta de cuvântul orbului; dară chiar în ziua dintâi trecu, și oile, păscură iarba cea mare și moale ca mătasea ce se afla pe moșia scroafei cu nesaț. Când veni seara acasă, laptele ce deteră oile fu de-ajuns pentru amândoi, și încă rămase. Orbul se minună și zise fie-sei să se ia după dânsul a doua zi și să vază d-a minune ce face argatul.

Cum plecă cu oile argatul în dimineața următoare, fata făcu precum îi zisese tată-său. El se duse drept, ca pe ciripie, tocmai pe moșia scroafei cu oile la pășune. Fata se sperie, dară se piti și tăcu din gură, să vază ce se va întâmpla.

Ce să vedeți d-voastră? Unde veni scroafa cu o falcă în cer și cu una în pământ, și năvală la argatul orbului să-l sfâșie, și mai multe nu. Fiul împăratului sta țanțoș cu paloșul în mână, și se luară la luptă; și lupte-se, și lupte-se, până ce amândoi obosiră de abia se mișcau.

Atunci zise scroafa:

– Dac-ar fi cineva să-mi dea nițel lăstar de trestie și un ciob de lapte din lăcoviștea mea de lapte dulce, ți-aș arăta eu cum să cutezi a-mi călca hotarele.

– Dac-ar fi cineva să-mi dea și mie un colac să-mbuc, și o bărdacă de apă de izvor să beau, ți-aș arăta și eu ție cine sunt eu, zise și fiul împăratului.

Când, iacă fata unchiașului celui orb, care privea la lupta lor, că vine și dă fiului de împărat să îmbuce colacul ce și-l luase ea, ca să aibă ce mânca la pândă, și fuga se repezi de-i aduse și o bărdacă de apă de la izvor. Flăcăul mâncă și bău, și prinzând putere, răsturnă pe scroafă, se puse călare pe dânsa, și-i tăie capul.

Apoi o spintecă și îngriji să nu scape iepurele. Puse mâna pe dânsul și spintecând și iepurele, prinse prepelița. Și scoțând din rărunchii prepeliței cei trei viermi, îi băgă în sân după ce le suci nițel gâturile.

Întorcându-se la unchiaș, își luă ziua bună de la orb și de la fată, spuindu-le că în curând va afla despre dânsul, și într-un suflet se întoarse la curtea zmeului.

Aci daca ajunse își schimbă vestmintele, se făcu doftor, și începu a striga:

– Leacuri de vânzare, leacuri!

Zmeul cu auzi, trimise de-l chemă, că lui nu-i prea era bine. De câteva zile, găinea așa lâncezind. Nu-i era toți boii acasă, vezi bine, că puterea lui se afla acum în sânul fiului de împărat. Se îmbolnăvise.

Dacă veni fiul împăratului și îl întrebă zmeul de poate să-l facă sănătos, prefăcutul doftor îi spuse că se va însănătoșa, dacă se va scălda în lapte de iepe. Zmeul porunci numaidecât și i se făcu o baie din laptele iepelor lui, pe care le pusese dânsul de le mulse. Când intră în baie zmeul, fiul împăratului mai răsuci o toană gâturile viermilor; iar zmeul odată sări în sus, zicând:

– Acum mi-e bine ca și când eram la sânul mamei.

Și dând doftorului daruri scumpe, îl pofti la masă. Vezi că zmeul nu cunoștea cine era doftorul. Ospătându-se și stând el la taifas, fiul împăratului întrebă pe zmeu:

– De ce treabă sunt bicele alea ce le ții atârnate fiecare în cuiul său pe păretele din fund?

– Cu unul, răspunse zmeul, dacă voi plesni o dată, toate turmele mele se fac o nucă. Dacă voi plesni cu al doilea, toate coprinsurile mele se fac un măr. Iară cu al treilea bici când plesnesc la spatele oricărui lucru, îl schimb în stană de piatră și când plesnesc cu el în față, se desface făcutul, și vine la adevărata lui ființă lucrul împietrit.

Cum află despre asta fiul împăratului, ieși afară și suci de tot gâturile viermilor iară zmeul crăpă îndată.

Apoi luă bicele, plesni cu unul și toate turmele și cirezile zmeului le făcu o nucă, pe care o băgă în sân; și plesnind cu altul, toate coprinsurile zmeului se schimbară într-un măr, pe care iarăși îl băgă în sân. Și luîndu-și logodnica, se duse la orb, dară nu-l mai găsi, căci murise; luă deci cu dânsul pe fată; și mergând la curțile babei, luă și pe fata ce slujea zmeoaicei și se întoarse cu toatele acasă la împăratul socrul lui.

Și mergând în fața carelor și cailor care rămăseseră stane de piatră, de când răpise zmeul pe fata împăratului, plesni de trei ori în fața lor și se făcură la loc cum erau în ziua când merseseră la cununie ei și toți cei de prin căruțe.

Cele două fete ce le adusese cu sine fiul de împărat le dete de neveste fraților lui.

Și se făcu o nuntă înfricoșată, d-alea împărăteștile, cum seamăn nu mai avu pe fața pământului, și se făcu o veselie de o ținură minte cât trăiră locuitorii acelei împărății.

Am fost și eu acolo și am văzut toate chefurile, căci de n-aș fi fost, de unde aș fi știut eu să vă povestesc.

O lingură scurtă pe la nasul cui n-ascultă.

▲ Începutul paginii.