Pisica sălbatică şi tigrul

        Un cotoi sau pisică,
        Din două nu ştiu care,
        Nici mare, nici prea mică,
        Dar foarte mîncătoare,
Şi din soiul acela ce-n păduri locuieşte
        Şi pe copaci trăieşte,
        Văzu un tigru mare
        Trecînd pe o cărare.
De sus de pe ghindaru unde era urcată,
        Pisica socoti
        Că poate a-l îngrozi;
Şi făr-a pierde vreme se adresă îndată
        La tigru ce trecea,
        Fără a o vedea:
„Ia stăi, mă rog, puţin, jupîne de pe jos,
        Care te socoteşti
        Că nu ştiu cine eşti;
Mîndria ce arăţi cu noi e de prisos:
Ştii din ce neam mă trag şi că strămoşii mei
        Sînt fii de dumnezei?
Nemuritorii toţi, din cer cînd au fugit,
Subt nume de pisici în lume au trăit.
Preoţii egipteni în templuri îi slăvesc,
Şi nişte tigri mici cu noi se potrivesc!“
— „Dacă strămoşii tăi cu tine semăna,
Negreşit era proşti cîţi lor se închina,
Răspunse tigru meu; iar daca au avut
        Vrun merit cunoscut,
        Ceva dumnezeiesc,
        Atunci eu te căiesc,
Şi pentru starea ta de milă sînt pătruns,
Căci d-or fi cîte spui, zău, prea rău ai ajuns.“

   Deşi mulţi au zis-o, eu tot o mai zic:
   Slava strămoşească pe strămoşi cinsteşte;
   În zadar nepotul cu ea se făleşte,
   Cînd e, cum se-ntîmplă, un om de nimic.