Personalitatea şi morala în artă

De la Wikisource

Personalitatea şi morala în artă de Constantin Dobrogeanu-Gherea

Dl Maiorescu a publicat în Convorbiri două critici literare, una în numărul din septembrie şi alta în cel din aprilie. Cea dintâi asupra comediilor dlui Caragiale, un fel de răspuns criticilor făcute acestor comedii, şi a doua Poeţi şi critici, un fel de răspuns celor ce critică pe Alecsandri. Amândouă articolele au fost primite cât se poate de bine de întreaga presă română şi unele ziare chiar le-au reprodus, lăudând importanţa şi însemnătatea lor. Nu putem decât să ne bucurăm, şi pentru că dl Maiorescu a scris aceste critici, şi pentru că ele au fost atât de bine primite de publicul cititor, care ştie să preţuiască cunoştinţele literare şi talentul de critică al autorului. Dar nici numele autorului, nici primirea cea bună din partea publicului nu poate să ne scutească de a analiza aceste scrieri; ba chiar tocmai numele şi însemnătatea d-sale ne silesc să-i cercetăm părerile date la lumină. Şi ni se cere asemenea analiză mai mult decât oricui, pentru că şi noi am scris despre comediile dlui Caragiale, pentru că părerile autorului sunt în unele privinţe protivnice părerilor noastre şi pentru că autorul ia la vale unele idei ce ne sunt scumpe şi pe care trebuie să le apărăm. Cititorii noştri nu ne vor bănui dacă ne vom opri cam mult la analiza unor fraze, argumentări, încheieri logice, aşa de numeroase în micile articole ale dlui Maiorescu; căci citind scrierea noastră până la sfârşit, vor vedea că eminentul critic atinge chestii nespus de însemnate şi preţioase.

Începem cu articolul asupra comediilor dlui Caragiale. Am zis că într-însul sunt multe păreri, pe care nu le primim deloc, dar trebuie să mai adăugăm că sunt altele, cu care ne unim în totul, ba sunt şi unele rostite chiar de noi în articolul ce am scris asupra dlui Caragiale. Şi noi zicem că ,,lucrarea dlui Caragiale este originală", si noi credem despre comediile lui ,,că pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi" şi că autorul a fost în dreptul său când şi-a ales acel strat social, care, după noi, are însemnătate mult mai mare decât cred unii critici, şi chiar decât pare a crede dl Maiorescu. Şi noi zicem, de asemenea, că scrierile dlui Caragiale sunt mult mai pe sus decât melodramele franceze şi dramele istorico-patriotico-naţionale. Ne unim şi cu ideea că ,,«trivial» este o impresie relativă din lumea de toate zilele, ca şi «decent» şi «indecent»" (se înţelege, nu trebuie exagerat sensul acestei fraze care ar putea îndreptăţi orice pornografie). Şi dacă criticul ar fi scris numai atâta, am putea să ne bucurăm că suntem de aceleaşi păreri, şi cu atât mai mult, cu cât multe din ele le spusesem mai dinainte în Contemporanul. Dar criticul nu se mulţumeşte numai cu atâta, cu analiza scrierilor dlui Caragiale, ci, în scopul de a le apăra, se aruncă în teorii înalte asupra moralei în artă şi tocmai aceste generalizări ni se par lipsite de temei. Dl Maiorescu vrea să apere lucrările dlui Caragiale împotriva învinuirii de nemoralitate. Spre acest sfârşit d-sa îşi pune întrebarea dacă arta, în general vorbind, are ori nu misiune moralizatoare, şi răspunde: ,,Da, arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală, şi orice adevărată operă artistică o îndeplineşte". Rămâne deci să înţelegem în ce stă moralitatea artei. La această întrebare ni se dă următorul răspuns: ,,Orice emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale". În această uitare de sine, care este pricinuită de orice operă adevărat artistică, stă moralitatea artei. Pe lângă această teorie, adaugă d-sa o garnitură de argumentări, de deducţii, de abstracţii, încât suntem nevoiţi să le reproducem aici în parte, pentru a se vedea cum şi în ce chip îşi susţine autorul teza.

,,Înălţarea impersonală este însă o condiţie aşa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică şi o abate este un duşman al artei, îndeosebi al poeziei şi al artei dramatice. De aceea poieziile cu intenţii politice actuale, odele la zile solemne, compoziţiile teatrale pentru glorificări dinastice etc. sunt o simulare a artei, dar nu artă adevărată.

Esenţa acesteia este de a fi o ficţiune ideală, care scoate pe omul impresionabil în afară şi mai presus de interesele lumii zilnice, oricât de mari ar fi în alte priviri.

Chiar patriotismul, cel mai important simţământ pentru cetăţeanul unui stat în acţiunile sale de cetăţean, nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, căci orice amintire reală de interes practic nimiceşte emoţiunea estetică.

Există în toate dramele lui Corneille un singur vers de patriotism francez? Este în Racine vreo declamare naţională? Este în Moliere? Este în Shakespeare? Este în Goethe?

Şi dacă nu le are Corneille şi Goethe, să ne înveţe domnul X. Y. din Bucureşti ca să le avem noi?

Subiectul poate să fie luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate să fie decât ideal-artistică, fără nici o preocupare practică.

Prin urmare, o piesă de teatru cu directă tendinţă morală, adică cu punerea intenţionată a unor învăţături morale în gura unei persoane, spre a le propaga în public ca învăţături, este imorală în înţelesul artei, fiindcă aruncă pe spectatori din emoţiunea impersonală a ficţiunii artistice în lumea reală cu cerinţele ei, şi prin chiar aceasta îl coboară în sfera zilnică a egoismului, unde atunci — cu toată învăţătura de pe scenă — interesele ordinare câştigă preponderenţă. Căci numai o puternică emoţiune impersonală poate face pe om să se uite pe sine şi să aibă, prin urmare, o stare sufletească inaccesibilă egoismului, care este rădăcina oricărui rău.

Aşadar, arta dramatică are să expună conflictele, fie tragice, fie comice, între simţirile şi acţiunile omeneşti, cu atâta obiectivitate curată, încât pe de o parte să ne poată emoţiona prin o ficţiune a realităţii, iar pe de alta să ne înalţe într-o lume impersonală."[1]

Am reprodus o pagină întreagă din articolul dlui Maiorescu, penrtru că ea caracterizează foarte bine modul d-sale de a scrie; pe de altă parte, o atare împletire metafizică nici nu poate fi spusă cu cuvintele noastre şi într-o limbă lămurită. În adevăr, toate aceste ,,ficţiuni ideale", ,,emoţiuni impersonale", ,,înălţare impersonală", ,,lume impersonală", ,,ficţiuni artistice", ,,inspirare impersonală", ,,transportarea în lumea curată a ficţiunilor" pot să întunece chiar şi lucrul cel mai limpede; dar în chestii literare, care după dl Maiorescu, sunt atât de grele, toate aceste ficţiuni şi impersonalităţi pot, cel mult, să câştige autorului titlul de profund din partea celor care nu vor fi putut pricepe o boabă din tot articolul. Dar aceste expresii grele, metafizice, mai sunt şi neexacte.

Să luăm vorba ,,emoţiune impersonală"! Emoţiunile sunt în general cât se poate de personale, pentru că sunt urmarea unei aţâţări nervoase care se petrece într-un organism individual, într-o persoană. De asemenea şi ,,lume impersonală", ,,inspirare nepersonală a ficţiunilor" ar fi trebuit mai bine lăsate nemţilor, cărora le plac atât de mult vorbe şi fraze nebuloase. Nu e adevărată nici fraza că ,,egoismul e rădăcina oricărui rău". Dacă simţămintele şi faptele altruiste sunt trebuitoare pentru păstrarea neamului omenesc, prin urmare şi a individului, apoi sentimentele şi faptele egoiste sunt trebuitoare pentru păstrarea indivizilor şi prin urmare şi a speciei, care e formată din indivizi. Aşadar, şi unele, şi altele pot fi morale. Să luăm un exemplu pentru mai bună lămurire. O casă arde, eu sunt într-însa. În faţa primejdiei simt o emoţiune care mă împinge să scap din foc. Această emoţiune şi fapta ce urmează sunt egoiste. Alt exemplu. O casă arde, într-însa este vecinul meu. În faţa primejdiei în care e el, voi avea o emoţiune şi nişte sentimente care mă vor face să mă arunc în foc, punându-mi în primejdie viaţa pentru a-l scăpa. Emoţiunea şi fapta sunt altruiste. Dar este lucru vădit că, dacă îmi vor lipsi sentimentele egoiste, egoismul care mă face să scap din foc, aş arde în casă, şi dacă egoismul ar lipsi la toţi indivizii, toată omenirea ar pieri într-un fel oarecare. Tot aşa s-ar întâmpla dacă ar lipsi cu totul sentimentele altruiste. Aşadar, din aceste exemple urmează că şi egoismul, şi altruismul pot fi morale. Nu cercetăm care din amândouă e mai mult şi care mai puţin. Este prin urmare greşit a spune că ,,egoismul este rădăcina oricărui rău". Pentru a dovedi cu totul neadevărul acestei fraze, putem da pilde că multe rele pot avea rădăcina în altruism. Iar dacă egoismul nu e rădăcina oricărui rău, atunci rolul artei, care, după dl Maiorescu, e de a deştepta în privitori o stare sufletească în care egoismul să nu mai poată avea înrâurire, nu s-ar cuveni să fie numit întotdeauna moralizator. Iată întâia meteahnă în teoria dlui Maiorescu.

Dar egoismul exagerat despre care pomeneşte d-sa într-un loc? Acesta este un egoism rău înţeles, un egoism bolnăvicios, patologic, şi e adevărat că, deşi nu e rădăcina oricărui rău, totuşi de bună seamă e rădăcina multora. Dacă arta ar pregăti o stare sufletească în care acest fel de egoism exagerat să nu poată prinde loc, rolul ei moralizător ar fi destul de mare. Dar nici atâta nu e adevărat, sau cel puţin nu e întotdeauna. Mai încolo vom vorbi pe larg despre chestia aceasta, aicea dăm numai un exemplu care va dovedi zisele noastre. Militarismul, spiritul războinic, cuceritor şi distrugător, e una din manifestările unui egoism patologic de felul cel mai rău. Rolul lui în istoria dezvoltării omenirii e atât de grozav, încât un cugetător însemnat, H. Spencer, socoate că toate nefericirile ce au întovărăşit dezvoltarea omenirii se datoresc militarismului. Să presupunem o societate în care este înrădăcinată această boală morală, acest fel de egoism patologic, o societate cuprinsă de spiritul militar destructor, o societate care a ajuns îngrozitoare pentru naţiile învecinate. Să presupunem că în această societate un artist mare a făcut un tablou ce înfăţişează o scenă militară, o revistă, şi că tabloul este o capodoperă ca execuţie, tehnică, grupare, lumină, colorit etc. Ce înrâurire va avea acest tablou asupra acelui public care şi aşa e pornit către militarism? E vădit că spiritul militar, mulţumită acestui tablou, va creşte, egoismul patologic se va dezvolta, şi mai tare se va aprinde sângele sălbatic, şi mai mult va colcăi temperamentul destructor în faţa măreţei reviste militare înfăţişate de genialul pictor. Iată o lucrare artistică minunată, care în loc de a trezi ,,o stare sufletească inaccesibilă egoismului", în loc de a ,,întări partea cea bună a naturii omeneşti", aţâţă şi mai tare egoismul, întăreşte partea cea rea a naturii omeneşti, şi cu toate acestea tabloul poate fi o operă artistică în toată puterea cuvântului. Cum rămâne atunci cu teoria dlui Maiorescu în privinţa moralităţii în artă? Cum rămâne fraza: ,,...face pe omul stăpânit de ea... să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale"? La cea dintâi atingere a criticii, teoria se evaporează în ,,lumea impersonală". Să analizăm mai departe.

,,Esenţa acesteia este de a fi o ficţiune ideală, care scoate pe omul impresionabil în afară şi mai presus de interesele lumii zilnice, oricât de mari ar fi în alte priviri". Dacă presupunem că interesele de care este împresurat omul sunt în adevăr ,,mari în alte priviri", spre exemplu, dacă omul munceşte pentru binele obştesc, pentru a îndulci şi stârpi sărăcia, dacă munceşte pentru înnobilarea sentimentelor omeneşti, atunci esenţa artei fiind, după dl Maiorescu, de a-l scoate afară din aceste interese care sunt zilnice, dar şi foarte morale, arta va slăbi partea cea bună a naturii omului în loc de a o întări, cel puţin o va slăbi ,,pe câtă vreme este stăpânit" de ea. Moralitatea artei ar fi un fel de vargă care, după unii, moralizează pe copiii cei răi, dar strică pe cei buni. Este neadevărat de asemenea că arta ,,scoate pe omul impresionabil în afară... de interesele lumii zilnice", că-l face să-şi uite interesele individuale şi, prin urmare, să aibă o emoţiune impersonală. Aceasta ar fi întrucâtva adevărat despre muzică şi despre pictură, dacă nu se va îndeletnici cu viaţa oamenilor, când se zugrăveşte de pildă natura, şi întrucâtva chiar despre poezie când cântă luna, stelele, iarba verde, dar mai totdeauna e falsă asemenea idee în privinţa dramaturgiei. În această privinţă noi credem mai degrabă dimpotrivă, că arta aţâţâ în gradul cel mai înalt interesele reale, individuale şi anume acele de care se ocupă, făcându-ne să uităm pe toate celelalte. Interesul şi emoţiunea ce va trezi în public Romeo şi Julieta vor fi cu atât mai mari, cu cât acel public va fi în stare de a iubi, cu cât a iubit mai tare; iar interesul şi emoţiunea vor ajunge la culme la spectatorii a căror iubire a fost nenorocită ca şi a nefericiţilor înamoraţi din piesa lui Shakespeare. Othello face mare impresie, pentru că într-însul se zugrăveşte patima geloziei, care roade mai pe toţi şi care este unul din interesele noastre zilnice; şi mai cu seamă va mişca pe acela care a trecut printr-un acces de gelozie nebună, cum trece înaintea noastră nenorocitul maur. Când regele Lear intră pe scenă deznădăjduit, smulgându-şi părul său alb şi cu glas grozav ne strigă: ,,Suflaţi, vânturi, şi crapă-vă obrajii! Înfuriaţi-vă! Suflaţi!"[2] ... e groaznică impresia, e mare emoţiunea ce simţim văzând pe acest părinte nebun din pricina relelor ce i-au făcut copiii şi în a cărui stare ne punem fără de voie şi fără ştire! Dar cu cât mai mare va fi emoţiunea aceluia, care singur a suferit de nerecunoştinţa copiilor? Ori când acelaşi mult nefericit Lear vine cu trupul Cordeliei în braţe şi strigă: ,,Cordelia, Cordelia, mai stai puţin![3] şi când zdrobit, convins că s-a dus, repetă înfiorătoarele cuvinte: ,,Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată!"[4] aceste cuvinte ne lovesc în inimă pentru că, fără de voie, ne punem în locul nefericitului părinte. Dar cât de nemăsurată, cât de nespusă trebuie să fie durerea ce produce scena aceasta asupra unui părinte care a avut vrodată durerea să stea lângă sicriul copilului său şi, cu buzele galbene şi tremurătoare, să repete cel mai grozav cuvânt din dicţionarul omenesc: ,,Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată"! Da, venim înaintea unei lucrări artistice, intrăm în teatru cu interesele, cu durerile noastre, cu suferinţele, cu ura şi cu iubirea noastră şi nu putem să le lăsăm în anticameră, la portar, cum ne lăsăm paltoanele şi galoşii şi după cum pare a ne sfătui dl Maiorescu; nu putem, pentru că lucrul este cu neputinţă şi cererea absurdă. Dacă însă am putea lăsa la uşă interesele noastre individuale, interesele lumii zilnice, pasiunile noastre etc..., atunci în adevăr am ajunge ,,impersonali", dar în schimb arta, care este o ,,ficţiune ideală", nu ne-ar face nici o impresie şi cel mult ne-ar aduce în ,,lumea impersonală", adică ne-ar adormi.

Dar poate dl Maiorescu înţelege prin interesele lumii zilnice interesele cele mai josnice. Nu, deloc, pentru că adaugă: ,,...oricât de mari ar fi în alte priviri" şi mai departe: ,,chiar patriotismul, cel mai important simţământ pentru cetăţeanul unui stat... nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, căci orice amintire reală de interes practic nimiceşte emoţiunea estetică". Aşadar, patriotismul, fiind unul din sentimentele zilnice, n-are ce căuta în artă! Dar cu ce se va îndeletnici atunci arta, când împreună cu patriotismul va alunga toate interesele lumii zilnice? Ori iubirea nu e un interes din lumea zilnică, ura, gelozia, lăudăroşia, zgârcenia, lăcomia, răzbunarea şi celelalte... nu-s şi ele? Atunci arta n-are decât să-şi ia tălpăşiţa, pentru că prin ,,ficţiuni ideale" şi prin ,,înălţări impersonale" mare lucru, cu toată bunăvoinţa, nu va face.

Dar, întreabă dl Maiorescu: ,,Există în toate dramele lui Corneille un singur vers de patriotism francez?" Şi ce ar urma de aci? În Corneille nu sunt, dar în Victor Hugo sunt şi încă multe; nu cumva Victor Hugo nu este poet şi artist, ba încă genial? ,,Subiectul — zice mai departe dl Maiorescu — poate să fie luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate să fie decât ideal-artistică". Foarte adevărat, dar cum rimează cu cele scrise mai înainte? Dacă subiectul poate să fie luat din realitatea poporului, şi după noi chiar ar fi foarte bine să fie luat din realitate, atunci şi patriotismul, şi toate interesele lumii zilnice au ce căuta în artă. Dl Maiorescu dă afară interesele zilnice pe fereastră şi le lasă să intre înapoi pe uşă. ,,Prin urmare — zice dl Maiorescu mai departe — o piesă de teatru cu directă tendinţă morală, adică cu punerea intenţionată a unor învăţături morale în gura unei persoane spre a le propaga în public ca învăţături, este imorală în înţelesul artei, fiindcă aruncă pe spectatori din emoţiunea impersonală a ficţiunii artistice în lumea reală"... Dacă n-ar zice ,,fiindcă", am fi şi noi de aceeaşi părere. În adevăr, lucrările literare în care sunt puse învăţături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sunt cât se poate de neartistice, dar nu ,,fiindcă aruncă pe spectatori din emoţiunea impersonală a ficţiunii artistice în lumea reală", ci pentru că sunt mincinoase. Când în dramele noastre naţionale şi patriotice din războiul din urmă, soldaţii curcani, ţăranii, în redutele de la Griviţa, rostesc cuvântări patriotice, apoi de bună seamă aceste lucrări sunt parodia artei, nu artă, şi pricina e că sunt mincinoase. Ţăranul român nu ţine discursuri patriotice nici aiurea, necum când murea de frig, de foame şi de gloanţe la Griviţa! De asemenea în dramele noastre istorico-patriotice-naţionale, eroii dramelor rostesc o mulţime de cuvinte patriotice, cuvintele ,,ţara noastră", ,,România", ,,vitejia românească" nu mai contenesc. Dar toate aceste tipuri nu sunt oameni vii, sunt maşini vorbitoare şi discursurile patriotice nu-s cerute de caracterul lor. Aceste discursuri ar fi tot aşa de bune, dacă ar fi rostite de fonografe. E oare de vină patriotismul? Fireşte că nu, ci tratarea cât se poate de neartistică, de proastă, a subiectului.

Să ne închipuim însă că un scriitor talentat ar face o dramă de pe la 1848, că eroul dramei ar fi Bălcescu, a cărui inimă bătea aşa de fierbinte, care suferea atât de mult de relele ţării sale, al cărui puls bătea cu al ţării. Artistul care ar scrie o astfel de dramă ar trebui negreşit să puie în gura eroului discursuri pline de focul patriotismului, pentru că altmintrelea tipul lui Bălcescu n-ar fi adevărat, ba fără aceste discursuri nici n-ar putea fi înţeles în total.

Aşadar, încă o dată: patriotismul, ca şi oricare altă manifestare a vieţii individuale şi sociale, poate să fie subiectul unei lucrări artistice, numai tratarea acestui subiect trebuie să fie în adevăr artistică. Şi acuma întrebăm: ce mai rămâne din însemnatul articol al dlui Maiorescu? Mai rămâne încă ,,obiectivitatea curată" cu care arta trebuie să zugrăvească luptele între simţirile şi între acţiunile omeneşti. Dl Maiorescu e foarte obiectivist. Publicul în faţa artei trebuie să fie atât de obiectiv încât să ajungă ,,impersonal", poetul trebuie să expuie simţirile şi acţiunile omeneşti cu atâta obiectivitate curată, încât să ne înalţe pe noi în ,,lumea impersonală". Cât de impersonal, cât de obiectiv mai trebuie să fie poetul! În alt loc dl Maiorescu zice: ,,Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contemporană cum este, pune în evidenţă partea comică aşa cum o găseşte şi acelaşi Caragiale care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră [5] şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară". Aşa ar fi dacă artistul, poetul, scriitorul ar putea să se facă impersonal până într-atâta încât să uite, să-şi părăsească toate obiceiurile, convingerile, principiile sale; din nefericire, ori din fericire, asemenea lucru este şi mai cu neputinţă pentru un artist decât pentru noi. Un artist, un scriitor are convingerile sale, principiile sale, e influenţat de mijlocul în care trăieşte, răsuflă în atmosfera morală a mijlocului social în care se află şi de aceea lucrările sale, subiectele ce va alege, felul cum le va lucra, vor purta pecetea mijlocului social ce înconjură pe artist. Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă, vom zice şi noi, este vădit că un om credincios, un artist religios va putea face o satiră genială împotriva ateilor, dar nu va putea face o satiră adevărat artistică împotriva religiei, pe care o crede sfântă şi bună. Pentru asemenea lucrare i-ar lipsi inspiraţia, ba nici chiar n-ar putea băga în seamă părţile de râs pe care un ateu le-ar putea vedea foarte uşor etc., etc.

Ne vom mai întoarce la această chestie; acum aducem mărturia unui însemnat logician pentru a sprijini părerea noastră: ,,Poetul
— zice acest logician — este mai întâi de toate o individualitate. De la aceleaşi obiecte chiar, despre care noi toţi avem o simţire obicinuită, el primeşte o simţire aşa deosebit de puternică şi aşa de personală în gradul şi în felul ei, încât în el nu numai se acumulează simţirea până a sparge limitele unei simple impresii şi a se revărsa în forma estetică a manifestării, dar însăşi această manifestare reproduce caracterul personal fără de care nu poate exista un adevărat poet. Din multe părţi ale lumii primeşte poetul razele de lumină, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a ieşi cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura şi «ies numai cu această răsfrângere şi coloare individuală»". Şi mai departe: ,,Artistul nu poate fi decât părtinitor". Cât de deosebită e vorba criticului, pe care-l cităm aicea, de a dlui Maiorescu! Aici nu mai este vorba de impersonalităţi. Poetul este o individualitate, impresiile ce le primeşte sunt foarte personale, creaţia poetului, artistului, reproduce caracterul personal al poetului, iese cu culoare individuală. Criticul nostru cade într-o exagerare opusă obiectivismului curat al dlui Maiorescu, declarând cam dogmatic: ,,Artistul nu poate fi decât părtinitor". Este dar greşit a zice că o comedie care-i satira unui partid n-are nimic a face cu convingerile politico-sociale ale autorului, dacă înfăţişează caracterul personal al poetului, poartă urmele individualităţii lui.

Dar cine este criticul necunoscut, pe care l-am citat şi care ne vorbeşte aşa deosebit de dl Maiorescu, va întreba cineva? Cititorule, acest critic este dl Maiorescu din articolul Poeţi şi critici, articol publicat tot în Convorbiri literare în aprilie 1886. Tot dl Maiorescu bate pe dl Maiorescu; un tablou curios, dar adevărat.

Mai sunt şi alte contraziceri în amândouă articolele. În articolul întâi ni se spune că un artist care nu-i cuprins de inspiraţie impersonală, nu este artist, ci pseudo-artist; în al doilea ni se spune că simţirile ce primeşte un adevărat poet sunt ,,aşa de personale încât... chiar acumulându-se şi revărsându-se în forma estetică, însăşi această manifestare reproduce caracterul personal, fără de care nu poate exista un adevărat poet". În articolul întâi ni se spune că poeziile cu intenţii politice actuale sunt o simulare a artei, dar nu artă. În al doilea vedem că slăveşte pe Victor Hugo, ,,încarnarea geniului francez", pentru că între altele a cântat dezrobirea de sub jugul politic! În articolul întâi ni se spune că odele la zile solemne sunt o simulare a artei, în al doilea se slăvesc Ostaşii noştri, scris tocmai pentru ziua solemnă a biruinţei noastre împotriva turcilor. În articolul întâi ni se spune, în sfârşit, că interesele lumii zilnice n-au ce căuta în artă, că poetul trebuie să ne transporte în lumea curată a ficţiunilor şi chiar că patriotismul n-are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc; în al doilea ne laudă pe Alecsandri, zicând între altele: ,,...şovinismul gintei latine şi ura contra evreilor el le reprezintă". Credem că sunt destule.

Am avea multe de zis în privinţa articolului Poeţi şi critici, dar le lăsăm pentru altă dată, acuma ne mărginim la câteva cuvinte. Autorul vrea să ne dovedească, înainte de toate, că este mare deosebire între poeţi şi critici şi că poeţii mari nu pot fi totodată şi critici mari. Teza este adevărată dacă nu o prefacem în dogmă. Însă sub pana dlui Maiorescu deosebirea ajunge aşa de mare, încât poeţii şi criticii se arată ca specii zoologice cu totul neasemănate, cum sunt de pildă mamiferele şi reptilele. După dl Maiorescu: ,,Criticul este din fire transparent, artistul este din fire refractar". Din faptul că criticii sunt transparenţi se scoate încheierea că poetul nu poate să înţeleagă, să simtă lucrarea artistică a altui poet; faptul că Voltaire n-a înţeles pe Shakespeare se generalizează pentru trebuinţa cauzei. Câţi critici n-au înţeles pe Shakespeare, mai ales pe timpul lui Voltaire, despre aceasta nu se spune nici un cuvânt. E de prisos, credem, să mai spunem că teoria dlui Maiorescu e neadevărată, de vreme ce poetul tocmai pentru că-i poet, tocmai pentru că-i mai impresionabil decât noi va simţi mai adânc o lucrare în adevăr poetică. Multe am mai avea încă de zis, mai ales în privinţa rolului criticii, care, după dl Maiorescu, pierde din însemnătate cu cât se dezvoltă literatura unei ţări, în loc de a câştiga, cum credem noi.

Dacă ni s-ar face şi nouă întrebarea ce-şi pune dl Maiorescu, adică: arta, în general, are ori nu un element moralizator? Cu mare părere de rău, n-am putea da un răspuns afirmativ atât de necondiţionat ca al d-sale, nu vom putea zice: ,,Da, arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală, şi orice adevărată operă artistică o îndeplineşte". Nu vom da răspuns afirmativ, nu din aceeaşi pricină pentru care Macbeth nu putea rosti vorba ,,amin" — noi n-am făcut nici o crimă împotriva artei —, dar pentru că un răspuns atât de necondiţionat (că orice operă adevărat artistică trebuie să aibă în sine un element moralizator) ar fi, după noi, neadevărat. A găsi astfel de element în orice lucrare artistică este a crede că arta poartă în sine o puternică taină moralizatoare, în afară de împrejurările reale ale existenţei sale, este a crede că arta e morală în sine, ,,an sich", cum ar zice neamţul, este a ridica arta la rangul de entitate metafizică.

Nu e vorbă, şi noi credem că lucrările cele mari artistice sunt în general moralizătoare, vom arăta mai departe când şi cum; este de asemenea cu putinţă ca opere artistice însemnate să aibă înrâurire demoralizatoare, ori nici de un fel, nici de altul. Arta, ca orice manifestare a minţii omeneşti, este productul mijlocului natural şi mai ales social, poartă pecetea timpului în care s-a alcătuit, a societăţii în care s-a produs.

Iliada şi Odiseea lui Homer nu puteau să ia naştere decât sub cerul Greciei, în mijlocul republicilor veşnic în război ale vechii Elade, între cetăţeni ale căror mândrie şi libertate erau întemeiate pe robie. Divina comedia este produsul Italiei, ruptă în bucăţi, pustiită prin lupta oraşelor, sugrumată şi pângărită prin nelegiuirile grozave ale nobililor şi ale preoţilor, ale Italiei mistice şi credincioase pe de o parte, iar pe de alta ale Italiei stăpânite de amorul exaltat din vârsta de mijloc. Numai în această Italie a putut să se plăsmuiască Divina comedia, întocmai după cum Raiul pierdut al lui Milton nu putea să se producă decât în Englitera cea aspră şi puritană, şi după cum Faust nu putea să ia naştere decât în timpul modern, în acest timp când înaintea omului ştiinţa modernă deschide orizonturi fără margini, îl ridică la o înălţime de la care i se ameţeşte capul privind în jos, îl îndeamnă să răsfoiască tot mai mult tainele măreţe ale naturii; şi pe de altă parte toate aceste înălţări în sferele înalte ale idealurilor filozofice nu-i dau omului modern mulţumire, nu-l îndestulează, ci îl fac să jelească timpurile când oamenii ştiau mult mai puţin, dar erau mulţumiţi şi împăcaţi în sineşi. Între altele acest dualism dureros, productul epocii noastre, este înfăţişat în marea dramă modernă, în scrierea lui Goethe. Ar fi fost tot aşa de cu neputinţă compunerea lui Faust în vremile când s-a alcătuit Divina comedia pe cât ar fi fost ca opera lui Dante să fi luat naştere în timpurile noastre. Repetăm, o poemă artistică, arta în genere e productul mijlocului social. Dacă este aşa, e vădit că un mijloc social stricat, nemoral, va corupe arta, va produce opere artistice nemorale şi aceste produse ale societăţii corupte vor avea şi ele înrâurire demoralizatoare. Pentru acei care sunt învăţaţi a se uita la artă ca la un fetiş şi care vor fi loviţi de vorba ,,artă demoralizatoare", aducem un exemplu doveditor. Să presupunem o clasă socială coruptă, cum au fost clasele de sus pe vremea imperiului roman ori cum sunt clasele de sus în centrurile civilizaţiei moderne, în oraşele mari, mari prin bogăţie, prin numărul locuitorilor, dar şi prin o corupţie înjositoare şi rafinată. Să presupunem, zicem noi, că un artist, făcând parte din aceste clase, gustând ,,deliciile acestei corupţii rafinate", ar face un tablou al cărui subiect ar fi o ,,orgie". În această orgie se vor desfăşura toate goliciunile pentru care arta modernă începe a avea atâta tragere de inimă, nu numai în pictură, toată voluptatea, toată bestialitatea senzuală, dar rafinată, la care a putut ajunge această civilizaţie stricată şi rafinată. Oare acest tablou, productul unui mijloc corupt, nu va avea el influenţă corupătoare asupra mijlocului ce l-a produs şi asupra celor neatinşi încă de corupţie, dar care n-au încă destulă putere pentru a i se împotrivi? Şi aicea trebuie să ne înţelegem bine, noi nu zicem că arta poate să creeze o societate coruptă, dimpotrivă, ea este produsul societăţii; dar odată produsă, arta la rândul ei măreşte corupţia şi demoralizarea. Ni se va zice poate că moral şi imoral, ca şi decent şi indecent, sunt lucruri relative. Foarte adevărat, dar sunt lucruri în privinţa imoralităţii cărora nu poate să fie nici o discuţie. Şi pentru a lămuri chestia, să luăm câteva puncte de vedere deosebite, din teorii morale deosebite.

După H. Spencer, reprezentantul ştiinţific al ,,moralei evoluţioniste", tot ce slujeşte pentru păstrarea individului şi a speciei omeneşti va fi moral, pentru că plăcerea măreşte puterile individului, pentru că plăcerea este un instrument puternic în lupta pentru trai, ea deci va fi moralizatoare. Dar este plăcere şi plăcere. Şi tabloul senzual, voluptos, pornografic, al artistului nostru va produce plăcere, însă o plăcere de soiul orgiei însăşi, o plăcere patologică care înjoseşte pe om trupeşte şi sufleteşte şi care prin moştenire înjoseşte, strică şi generaţiile viitoare. Plăcerea ce va pricinui acest tablou, sentimentele ce va deştepta vor fi cu totul protivnice conservării individului şi speciei, vor fi cu totul nemorale. Să luăm punctul de vedere al dlui Maiorescu. Moralitatea artei stă, după d-sa, în lupta contra sentimentelor egoiste, în uitarea de sine, în ridicarea într-o lume impersonală, pe câtă vreme cineva este stăpânit de artă. Fireşte însă că tabloul pomenit va avea cu totul altă înrâurire asupra unor privitori aplecaţi dinainte către corupţie (presupunem un mijloc corupt); pe câtă vreme vor fi stăpâniţi de dânsul, într-înşii se vor deştepta sentimente care n-au nimic a face cu ,,lumea impersonală". În sfârşit, din punctul de vedere al moralei teologice, după care toate noţiunile morale ne sunt date prin intuiţie dumnezeiască, tabloul va avea de asemenea înrâurire demoralizatoare. Iată dar trei puncte de vedere deosebite, şi din toate urmează că tabloul presupus este demoralizator. Dar poate se va putea tăgădui numele de artă acestui tablou, numai pentru că artistul este vinovat de atentat la ,,bunele moravuri"? Şi de ce, mă rog? În acest tablou poate fi foarte bine un geniu vrednic chiar de Rubens, ale cărui tablouri iată cum le descrie un mare cunoscător în ale artei, H. Taine: ,,În mâinile lui zeităţile grece au devenit trupuri flamande... Venere grase şi albe care-şi ţin amanţii cu un gest molatic de curtezană, Ceres viclene care râd, sirene vânjoase şi cărnoase, înfiorate de plăcere, şi îndoituri molatice şi încete ale trupului viu şi palpitator, aruncături furioase, dorinţe neînvinse, măreaţă dare pe faţă a senzualităţilor fără frâu, triumfătoare..."[6] Toate acestea pot să fie şi în tabloul artistului nostru, numai cu o notă specială, să arate senzualităţi şi voluptăţi ,,nesănătoase" cum n-au fost la flamanzi, dar cum se găsesc în centrele civilizaţiei noastre, astfel cum le descrie Zola.

Să luăm alt exemplu, care va arăta şi mai bine cugetarea noastră. Să luăm de pildă clasele dominatoare ungare cu patriotismul lor orb, cu dispreţul împotriva naţionalităţilor stăpânite, cu ura lor în contra acestor supuşi, care vor să dea semne de viaţă neatârnată. Să presupunem un pictor mare care să fi fost crescut în mijlocul acestor clase, care să fi primit din pruncie ideea că naţia maghiară este din firea sa superioară românilor şi prin urmare chemată a-i stăpâni. Şi să zicem că pictorul va face un tablou care va înfăţişa aceste două naţionalităţi, unguri şi români; el va pune sus o ceată de unguri nalţi, chipoşi, cu faţa plină de mândrie şi de inteligenţă, cu mutre poruncitoare... în sfârşit o rasă de stăpâni despre care oricine, văzându-i, va zice: ,,Iată oameni meniţi a porunci". Jos însă ar zugrăvi o mulţime ticăloasă, dobitoacă şi printr-însa ar înfăţişa pe români, încât oricine, văzându-i, ar zice: ,,Iată o rasă înjosită, menită la robie". Acest tablou, produsul unui mijloc cu idei şi sentimente înguste şi imorale, n-ar demoraliza şi mai tare acest mijloc, n-ar face relaţiile şi duşmănia între cele două naţii şi mai rele, în loc de a dezvolta sentimentele frăţeşti, cum s-ar cuveni? Şi băgaţi de seamă că tabloul ar putea să fie nu numai artistic, dar chiar real şi alcătuit din elemente adevărate. Şi iată cum: în fiecare naţie sunt tipuri mândre, inteligente, dar sunt şi înjosite, proaste, idioate; tipuri de un fel şi de altul se află atât între unguri cât şi între români; artistul n-a avut decât să ia dintre unguri tipuri alese şi dintre români tipurile cele mai proaste. Mai mult decât atâta, sentimentele patriotice înguste ale artistului nostru îl vor face să ia în seamă mai ales tipurile mari ale naţiei sale şi numai pe cele idioate din naţia dispreţuită, împotriva căreia l-au aţâţat creşterea şi mijlocul social în care trăieşte. Se înţelege că aceeaşi influenţă ar avea o lucrare artistică din domeniul poetic, literar, numai cu atâta deosebire, că opera literară fiind făcută din cuvinte, din vorba omenească, înrâurirea ei moralizatoare ori demoralizatoare va fi mai sigură şi mai puţin schimbătoare. Cu greu ne închipuim un mijloc social în care o poemă artistică aţâţând ura între natii să poată avea înrâurire moralizatoare.

Credem că s-a lămurit îndestul acuma punctul nostru de vedere şi că am dovedit cât de tare greşeşte dl Maiorescu punând artei în genere firma cu inscripţia ,,moralizatoare".

Cu totul altceva este dacă ni se va pune întrebarea: ,,Arta trebuie oare să fie moralizatoare, este de dorit ca arta să aibă misiune moralizatoare şi educatoare?" La această întrebare vom răspunde cu toată tăria: ,,Arta trebuie să aibă misiune educatoare şi moralizatoare; da, arta poate să aibă foarte mare influenţă educatoare şi moralizatoare". Nu putem analiza în acest articol în ce anume stă moralitatea artei. Pentru aceasta ar trebui mai întâi să ne înţelegem asupra moralei în general, cum vom şi face altă dată. Dar putem arăta una din condiţiile de căpetenie pentru ca arta să aibă putere moralizatoare şi educatoare. Această condiţie este moralitatea artistului însuşi, înălţimea morală, intelectuală, ideală în care a ajuns el.' Pentru dovedirea acestui mare adevăr facem apel la dl Maiorescu care, în Poeţi şi critici, a zis că opera artistică reproduce caracterul personal al artistului şi că impresiile artistului nu ies aşa cum i-au intrat în minte, ci cu culoarea lui individuală. Dacă dl Maiorescu înţelege cele scrise aşa cum le-am înţeles noi, atunci a spus un adevăr foarte adânc. Da, opera artistică reproduce caracterul personal al artistului, şi sub ,,caracter" trebuie să înţelegem temperamentul, inteligenţa, simpatiile şi antipatiile, ura şi iubirea, bucuria şi suferinţa lui -toate înrâuririle mijlocului social în care trăieşte, a primit educaţie etc. Mai mult, o lucrare adevărat artistică nici nu poate să nu reproducă caracterul personal al artistului, bineînţeles dacă opera este destul de întinsă pentru a putea reproduce un caracter. Dacă artistul e melancolic, amărât..., plină de melancolie şi de durere va fi opera lui; iar dacă se va încerca a plăsmui o operă hazlie, veselă, gingaşă, fluşturatică, nu va reuşi, lucrarea lui nu va fi o creaţiune, ci o meşteşugire, o operă slabă, dacă nu proastă, pentru că n-ar corespunde caracterului personal al artistului. Scepticul, melancolicul, amărâtul Leopardi n-ar fi putut să scrie ca Heine, şi acest din urmă, când a vrut să scrie o tragedie măreaţă în felul lui Shakespeare, a scris pe Ratcleaf, operă despre care am putea zice franţuzeşte că-i ,,franchement mauvaise"[7] . Dacă toate acestea sunt adevărate, dacă lucrarea artistului reproduce caracterul lui personal, dacă pe de altă parte înălţimea morală, idealul, credinţele şi simpatiile artistului fac parte din caracter, este vădit că opera va reproduce moralitatea artistului şi va avea cu atâta mai mare înrâurire moralizatoare, cu cât artistul însuşi va sta la mai mare înălţime morală; şi cu cât e mai mare geniul artistului, cu atâta mai cu tărie se va reproduce înalta lui moralitate în operă, cu atâta mai puternică, mai întinsă, mai adâncă va fi înrâurirea moralizatoare a operei lui. Aşadar, opera artistică va fi cu atât mai moralizatoare cu cât va fi mai mare elementul moral întrupat în ea de artist şi cu cât execuţia ei va fi mai genială. Din acest adevăr poate însă să fie scoasă o încheiere greşită. Dacă puterea moralizatoare a unei opere artistice e cu atât mai mare cu cât opera e mai genială, atunci arta are putere moralizatoare în sine. Şi în adevăr, mulţi judecă aşa şi plecând de la adevărul că opera artistică e cu atâta mai moralizatoare cu cât e mai mare, scot încheierea că arta are în sine putere moralizatoare şi apoi, căutând-o numaidecât, ajung la definiţii metafizice, ca ,,înălţare impersonală într-o lume impersonală". Toate acestea sunt însă neadevărate, pentru că nu putem zice că puterea moralizatoare a artei este proporţională cu genialitatea artistului, decât numai dacă opera cuprinde în sine elementul moral, şi fără condiţia a doua afirmarea întâia e greşită. Arta în sine este tot atât de puţin moralizatoare cât este de folositor şi cuţitul în sine. Cuţitul este foarte folositor numai când e întrebuinţat la ceva aducător de folos şi utilitatea lui va fi proporţională muncii folositoare îndeplinită printr-însul; în mâna unui nebun, sau încă şi mai mult în mâna unui hoţ, cuţitul este peste măsură de vătămător.

Am zis că una din condiţiile de căpetenie pentru producerea lucrărilor artistice moralizatoare este înălţarea morală şi ideală a artistului însuşi. Pentru o operă artistică moralizatoare se cer deci două condiţii: înălţarea morală şi ideală a artistului şi puterea creatoare, geniul. Una singură dintr-însele nu ajunge. Să presupunem un om cu înalte idealuri, cu morală aleasă, dar fără talent în pictură. Să zicem că presupusul pictor ar face un tablou cu subiect şi scop foarte moralizator; fireşte că, în ciuda moralităţii ideale a pseudo-pictorului, tabloul va fi prost, picioarele vor fi unul mai lung şi altul mai scurt, între părţile trupului nu va fi nici o proporţie, feţele vor fi lipsite de expresie etc., în sfârşit tabloul va fi o caricatură şi numai putere de a moraliza nu va avea. Aicea vedem şi mai limpede de ce operele pseudo-artistice ale dramaturgilor noştri, cu toate învăţăturile morale ce pun în gura persoanelor ce ne înfăţişează..., n-au nici o înrâurire şi, cum zice cu drept cuvânt dl Maiorescu, sunt nemorale din punctul de vedere al artei. Pricina însă nu-i unde o găseşte d-sa, adică în faptul că ne coboară în lumea intereselor zilnice, ci în lipsa de talent artistic la autorii lor. Aceste opere mincinoase sunt întocmai ca tabloul de mai sus, cu scop moralizator, dar fără nici o proporţie, cu colorit stupid etc.

Subiectul ce va lua artistul e mai mult ori mai puţin indiferent. Aici, în parte, are dreptate dl Maiorescu, numai explicaţia d-sale nu-i adevărată. Să ne întoarcem la exemplul nostru cu artistul care a făcut un tablou ori a scris o poemă despre orgie, care a făcut o lucrare demoralizatoare, ca şi mijlocul în care s-a dezvoltat el însuşi. Să presupunem alt artist care nu face parte din cercul demoralizator şi demoralizat, ori care, chiar dacă face, n-a fost atins de corupţie, ba chiar, ajutat de natura sa şi de multe împrejurări fericite, a ajuns om cu moralitate înaltă. Acest artist va putea şi el să ia orgia ca subiect pentru o poemă sau un tablou (după cum va fi, poet ori pictor); dar cât de deosebit va fi cuprinsul şi, prin urmare, înrâurirea operei lui!... Dacă în cea dintâi corupţia se arată idealizată şi deşteaptă în public senzualitate şi voluptate exagerată, împingându-l la desfrânare, în a doua orgia va fi urâcioasă, opera artistului va fi o explozie de protestare, un strigăt de durere împotriva înjosirii demnităţii omeneşti, în contra bestialităţii neînfrânate, un strigăt de protestare care va purta pecetea înaltei moralităţi a artistului şi a marelui său talent. Dacă cea dintâi va îndemna la desfrânare, cu atâta mai mult, cu cât artistul ce a făcut-o a fost mai genial, a doua va îndepărta de la destrăbălare cu atâta mai tare cu cât geniul artistului va fi mai puternic. Când trecem de la aceste consideraţii teoretice şi ipotetice în domeniul artei reale, câmpul ce ni se deschide e atât de întins, încât ne e cu neputinţă să-l cercetăm cu de-amănuntul într-un articol, nu putem atinge decât o parte neînsemnată, va trebui deci să ne mulţumim numai cu câteva exemple.

Să luăm acelaşi subiect tratat de mai mulţi artişti, de pildă războiul. Îl credem foarte potrivit pentru demonstrările noastre, fiindcă în privinţa războiului, din punct de vedere moral, mai că nu sunt deosebiri de părere. Nu-i vorbă, sunt unii care cred că războiul, în unele împrejurări, este trebuitor, de pildă războiul pentru apărarea neatârnării în contra unor năvălitori. Şi noi îl credem trebuitor în astfel de împrejurări, dar aceasta nu ne împiedică de a simţi groază împotriva măcelurilor între oameni şi de a avea dorinţa foarte morală de a trezi în inimile şi în minţile tuturor groază, protest în contra războiului. În privinţa aceasta toţi sunt de o părere. Să luăm dar războiul ruso-turco-român, acest război care prin măcelurile de la Plevna, Griviţa etc. face să ni se strângă inima şi acum de durere. Iată cum ni-l înfăţişează bardul de la Mirceşti: Griviţa, acest loc blestemat, care a costat pe România atâta sânge şi lacrimi, care a făcut atâtea văduve şi atâţia orfani, e personificată de poet ca o fată frumoasă, şi anume ca fata lui Gazi-Osman; turnurile dimprejurul Griviţei sunt colanul care strânge talia mlădioasă a fetei, pe colan joacă fulgerele; iar soldaţii români sunt reprezentaţi printr-un flăcău care vrea să-i ia colanul, cântându-i că ea e bună de sărutat, ca şi dânsul de luptat... Grozăviile războiului ne sunt înfăţişate într-un tablou gingaş, vesel, aproape fluşturatic, cu apucări de colan, cu sărutări... Când înaintea mormântului deschis al unui om, cuiva din convoiul funebru i-ar veni în gând să joace cancanul, fiecare ar găsi faptul cu desăvârşire nemoral; când însă un poet, înaintea mormântului deschis a zece mii de oameni, cu glas gingaş şi vesel începe a ne îndruga Isaia dănţuieşte, suntem gata a găsi că-i foarte moral lucru, sub cuvânt că poetul ne ridică într-o lume impersonală; nu-i vorbă, poezia dlui Alecsandri e frumoasă, tabloul gingaş, versurile curgătoare şi armonioase, dar, chiar de ar fi executarea acestei poezii de o mie de ori mai artistică, înrâurirea ei moralizatoare va fi pentru noi mai mult decât problematică.

Să vedem acum alte lucrări artistice despre războiul ruso-turco-român, ale mult talentatului pictor rus Vereşciaghin. Şi acesta a zugrăvit războiul, dar ce nespusă deosebire! Tablourile lui sunt un strigăt împotriva măcelurilor între oameni, operele lui artistice ne tulbură toată inima, trezesc toată durerea pricinuită de război şi, aţâţându-ne toată inteligenţa, pare că ne zic:"Uitaţivă, oamenilor, ce faceţi voi!" Şi iată cum ne descrie un corespondent vienez al revistei Die Neue Zeit tablourile lui Vereşciaghin:

,,În După atac vedem un loc unde se dau îngrijiri la răniţi, unde mulţimea răniţilor e atât de mare, încât nu pot fi toţi puşi la adăpost. Plouă, şi răniţii fără apărare înoată în glod, apă şi sânge. Doctorii fac ce pot, surorile de caritate caută, pline de milă, cu un devotament admirabil, să liniştească suferinţele acestor nenorociţi; dar sunt prea mulţi. Stau fără îngrijire, fără hrană, părăsiţi în voia chinurilor, în a deznădejdii, cei mai mulţi cu moartea pe feţele oţelite de durere. Chiar în faţă a pus un flăcău frumos şi tânăr de tot, cu braţele legate; prin petice străbate sângele, iar nenorocitul priveşte aşa de trist cu ochii săi sinceri.

Vereşciaghin îl cunoştea şi ne spune, în amintirile sale, despre răvaşele mamei lui, aflate la dânsul, şi care erau pline de îngrijiri delicate.

Şi acest câmp acoperit de morţi, care în tabloul Învinşi se întinde într-o perspectivă fără margini, nu-i oare acela în care artistul a căutat o zi întreagă pe frate-său printre cadavre ciuntite şi goale?

Zac în câmp pustiu, între tufari despuiaţi de frunze şi între mărăcini ţepoşi.

Nori grei şi groşi acoperă cerul; ploaia deasă cade şi vântul vâjâie peste tufari. Dar cei culcaţi între spini nu-i simt pleoscăitul, nu simt nici vântul rece care suflă peste trupuri şi duce departe mirosul putregiunii.

Şi înaintea şanţului deschis stă un popă în veşminte bogate, murmură rugăciuni şi cădelniţează cu tămâie deasupra morţilor. Cât de adevărat l-a zugrăvit Vereşciaghin pe acest popă umilit şi mărginit la minte! Un soldat îl ajută stând lângă dânsul; acesta e reprezentantul tipic al ascultării oarbe. I-a nimerit chipul ca un maestru, şi impresia ce face e atotputernică."

Vereşciaghin a făcut şi Sentinela rusească. Iată frumoasa descriere ce ne-o dă acelaşi corespondent:

,,Aer întunecat, viscol straşnic, sentinela la locul singuratic cu puşca-n mână, cu gugiul de lână tras aşa de tare pe obrazu-i tânăr, încât nu i se mai zăresc decât ochii vioi.

Pe al doilea tablou, îl vedem pe tânăr cum înţepeneşte, nu mai este în stare a face vreo mişcare, cum omătul i s-a suit până peste genunchi, dar tot stă locului. Nu se mai poate ţinea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă; deşi vâră adânc mâinile în mâneci, ţine încă după reglement arma la braţ. Şi-a plecat capul pe piept, gugiul i-l acoperă de tot.

Al treilea tablou ne arată o movilă de omăt — sentinela-i dedesubt. Se vede vârful gugiului, ici şi dincolo tălpile ciubotelor. O mână iese afară — degetele înţepenite, moarte, ţin cu tărie puşca".[8]

Acestea sunt operele artistice care, împreună cu Execuţia în India, Execuţia nihiliştilor în Petersburg etc., au făcut atât de adâncă impresie în Apusul Europei, au lucrat pentru pacea europeană mai mult decât ,,liga de pace" în ani întregi. Talentul artistului rus e mai presus de orice îndoială, însă ar fi, credem, o nebunie a-l pune alături cu geniul titanic al lui Rubens. Cu toate acestea, fiind mai prejos ca talent artistic, operele lui Vereşciaghin sunt superioare în putere moralizatoare şi educatoare tuturor ,,Venerelor grase şi albe", cel puţin pentru epoca noastră şi pentru cele următoare, până vor mai fi aceste rele sociale împotriva cărora ne ridică sufletul şi inima marele artist. Acestea sunt operele artistice. Când trecem de la opere la artist, vedem îndată cât de mare dreptate am avut zicând că înălţimea morală şi ideală a artistului este un element de căpetenie pentru producere de lucrări moralizatoare. Iată câteva fapte care caracterizează pe Vereşcia: Om cu stare, artist cu nume mare, el de bunăvoie se duse după armată în război pentru ca să ne poată povesti prin tablouri toate grozăveniile. În armată, împreună cu Skobelev, mergea la punctele cele mai ameninţate, schiţele le-a cules, cu un sânge rece de necrezut, sub ploaia de gloanţe. În Giurgiu, pentru a avea bine o luptă de artilerie, s-a băgat într-o corabie în care ţinteau turcii şi care a fost găurită de grenade. Artistul a scăpat ca prin minune. După război, ţarul, temându-se de întipărirea ce aveau să facă tablourile lui, a vroit să le cumpere cu un milion de ruble. Vereşciaghin n-a primit acest negoţ, ci a plecat în Europa. Cât despre ideile înalte, despre concepţiile sociale la care a ajuns el, ne dă dovadă cuvântarea ce a ţinut la expoziţia din Budapesta, din care se vede limpede că artistul merge înaintea veacului său.

De la arta timpurilor noi, să ne depărtăm în vremurile trecute, în vremea înfloririi artei, în ţara artelor frumoase. Iată cum caracterizează Taine pe cel mai mare artist al Italiei, pe MichelAngelo: ,,În geniul său şi în inima sa a aflat Michel-Angelo aceste tipuri. Pentru a le prinde i-a trebuit suflet de pustnic, de gânditor, de răzbunător, un suflet furios şi nobil, rătăcit printre suflete moleşite şi stricate, printre trădări şi apăsări, în faţa biruinţei neînlăturate a tiraniei şi nedreptăţii, sub ruinele libertăţii şi patriei, el însuşi fiind ameninţat cu moartea, simţind că, dacă mai trăia, trăia numai din milă şi poate numai pe puţină vreme, nefiind în stare a se pleca, a se supune, retras cu totul în această artă, prin care în tăcerea robiei sufletu-i mare şi deznădăjduirea-i mai vorbeau încă. Iată ce a spus despre Statuia adormită: «Plăcut îmi este să dorm, şi încă mai plăcut să fiu de piatră; cât timp ţine ticăloşia şi ruşinea, să nu văd nimica, să nu simt nimica este fericirea mea; nu mă trezi; ah! vorbeşte încet!»"[9] Nu e deci de mirare că sub mâna lui Michel-Angelo Leda a ajuns o regină plină de putere, de seriozitate, de energie, de inteligenţă, iar în ale altora a dat prilej la atâtea tablouri mai mult sau mai puţin pornografice.

Când trecem în domeniul literar, în domeniul poeziei, teza noastră se arată şi mai adevărată şi mai uşor de dovedit; materia fiind însă bogată, trebuie să ne mărginim. Am putea lua drept dovadă pe Byron, Shelley, Victor Hugo, Schiller, Mickiewicz etc., dar toţi aceştia pot să pară prea tendenţioşi şi de aceea luăm un poet care pare mai obiectiv decât alţii, pe genialul Shakespeare. Operele lui Shakespeare au un element educator şi moralizator foarte mare. În ce constă moralitatea operelor lui? Shakespeare a analizat pasiunile omeneşti şi ciocnirile între dânsele, a pătruns inima şi sufletul omenesc, aşa că a rămas neîntrecut atât de cei dinainte de dânsul cât şi de cei ce l-au urmat. Unde este dar în această lucrare, care pare atât de obiectivă, unde este elementul moralizator? Da, în adevăr, Shakespeare nu pune pe eroii săi să dea pe faţă convingerile morale, nu le pune în gură învăţături morale, nu pedepseşte anume pe cei ce îi crede nemorali, şi nu răsplăteşte virtutea; şi dacă făcea asemenea lucru, nu numai că n-ar fi unul din cei mai mari artişti ai lumii, dar chiar n-ar fi artist defel. Shakespeare nu ne dă lecţii de morală, cu toate acestea operele lui poartă pecetea neştearsă a unei înălţimi morale şi ideale, a unor sentimente omeneşti până la care puţini au ajuns chiar acum, trei veacuri după ce a trăit marele artist. Shakespeare nu ne face curs de morală în Romeo şi Julieta, dar gingăşia, iubirea, compătimirea pentru suferinţa altora, puse de poet în opera sa, ne aţâţă cu tărie aceleaşi simţiri. Compătimirea adâncă pe care o simţim noi către regele Lear şi care ne strânge inima de durere, care parcă ne-ar rupe-o cu cleştele, când el strigă: ,,Cordelia! Cordelia! stay a little!" ori când repetă deznădăjduit: ,,Never, never, never, never, never!" — această adâncă durere şi compătimire este totuşi mai mică decât cea ce trebuie să o fi simţit însuşi artistul zugrăvindu-ne pe nefericitul rege. Shakespeare ne deşteaptă sentimentele cele mai înalte, ne aţâţă cele mai ascunse coarde ale bunătăţii, iubirii, compătimirii; totodată ne deşteaptă groază împotriva crimei, dar nu contra criminalilor. Cu o pătrundere genială, uimitoare, marele Shakespeare a înţeles acum trei veacuri că criminalii sunt oameni anormali, bolnavi, nebuni; acum trei sute de ani, a înţeles, ori cel puţin a simţit, că ei merită compătimire, mai mult decât răzbunare; cu marea sa inimă, genialul poet a înţeles că crimele sunt un rod fatal al societăţii, al mijlocului, al temperamentului, şi de aceea a ajuns la concepţiunea morală că criminalii sunt productul fatal al condiţiunilor de trai şi că merită compătimire. El nu ne spune lămurit acestea, dar le simte şi ne face să le simţim şi noi. Când Macbeth se arată după grozavul omor al regelui Duncan, vedem înaintea noastră un nebun, un om nimicit sufleteşte. Mândrul thane[10] de Glamis, îndată după omor, ca un şcolar fricos întreabă: ,,N-ai auzit vreun zgomot?"[11] Iar toată turbarea sufletului acestui nenorocit o vedem în întrebarea naivă şi grozavă totodată: ,,Dar pentru ce n-am putut rosti «amin»?"[12]

Şi când tot chinul conştiinţei lui bolnave izbucneşte în înfricoşatele cuvinte: ,,Şi acest glas tot strigă prin toată casa: «Nu mai dormi! Glamis a ucis somnul, şi iată de ce Cawdor nu va mai dormi. Macbeth nu va mai dormi!» [13]

Aceste cuvinte ne îngheaţă inima, simţim că Glamis în adevăr a omorât somnul, şi anume somnul său chiar, şi că Macbeth nu va mai dormi, şi nu ştim pe cine să plângem mai mult: pe nefericita jertfă ori pe nefericitul criminal. Cele mai curate sentimente omeneşti, cele mai înalte vederi morale, cele mai largi închipuiri morale care au umplut inima regelui poeţilor s-au încorporat în operele lui şi aceste opere deşteaptă, ca prin farmec, într-un şir de generaţii ce s-au urmat de atunci până acuma şi se vor mai urma încă, deşteaptă aceleaşi simţiri, aceleaşi măreţe închipuiri, aceleaşi sentimente morale. Iată puterea educatoare şi moralizatoare a operelor lui Shakespeare. Înălţimea morală şi ideală a lui Shakespeare însuşi le dă puterea aceasta şi întrucâtva chiar marea lor putere artistică.

Aici este locul să explicăm în câteva cuvinte o frază spusă mai înainte, că înălţimea morală şi ideală a artistului îl va face să poată mai uşor crea o operă mare. În adevăr, acea stare sufletească, aţâţarea nervoasă, inspiraţia într-un cuvânt, care e trebuitoare unui artist, va veni mai cu tărie la cel ce va sta la înălţimea morală şi ideală a veacului său, decât la artistul care nu va îndeplini această condiţie. Şi aici putem lua ca martor pe cel mai mare poet al veacului nostru, pe Goethe, citat de Taine: ,,Pentru a face opere frumoase — zice Taine — singura condiţie este cea arătată de marele Goethe: «Umpleţi-vă mintea şi inima, oricât de largi ar fi, cu ideile şi sentimentele veacului vostru, şi opere mari veţi face»".[14] Aceste adânci cuvinte le-am putea completa în felul următor: ,,Umpleţi-vă inima şi sufletul, cât de largi ar fi ele, cu ideile, simţirile, cu toată moralitatea veacului vostru, şi opere artistice şi moralizatoare veţi produce".

După ce am dobândit câteva principii adevărate, ne vom sluji de dânsele pentru a lumina unele din spusele noastre şi care au părut multora greşite. Când am zis că opiniile, principiile politice şi sociale ale unui scriitor satiric pot să scadă însemnătatea satirei lui şi să-i împiedice chiar, până la un punct, dezvoltarea talentului, această părere a noastră a fost primită cu neaprobare nu numai de către dl Maiorescu, dar şi de unii din prietenii noştri. Unii din prieteni ne ziceau: ce au a face credinţele politice cu scrierile literare? ,,Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă -urmau ei, ca şi dl Maiorescu, — este evident că, dacă azi artistul râde de liberali, mâine poate să râdă de conservatori, şi aşa mai departe; de asemenea şi talentul lui poate să se dezvolte cât de mult; căci n-are nimic de împărţit cu credinţele politice." Nu ştiu ce opinie va avea dl Maiorescu, dar de prietenii noştri suntem bine încredinţaţi că vor înţelege cât de mult greşeau. Dacă principiile arătate mai sus sunt adevărate, şi despre acest fapt nu ne îndoim, nu mai poate să fie îndoială că avem dreptate noi. Dacă în opera artistică se reproduce caracterul autorului, dacă înălţimea lui ideală şi morală este condiţia de căpetenie pentru producerea de opere moralizatoare, dacă, în sfârşit, pentru a face opere mari, se cere să ne umplem mintea şi inima cu cele mai mari idei şi sentimente ale veacului... cum pot atunci să fie fără înrâurire credinţele, idealurile politice şi sociale ale artistului, mai ales când opera are ca obiect viaţa politică şi socială? Ar fi în câtva încă de înţeles, dacă subiectul artistului ar fi viaţa privată, lăuntrică a omului, deşi chiar şi atunci am avea multe de zis. Dar când un scriitor ne face o satiră împotriva unui strat social întreg, atunci a spune că credinţele politice şi sociale ale autorului n-au nici o înrâurire e o absurditate. ,,Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor Hugo", ne zice dl Maiorescu. Da, perfect adevărat. Şi când se va scrie satira unui strat social întreg, altfel o va scrie un conservator religios, altfel un liberal ipocrit, altfel un socialist ateu. Lucrurile de care va râde, felul râsului, tăria lui, totul va atârna de felul scriitorului şi de idealurile lui politice şi sociale.

Cât despre înrâurirea idealurilor în general şi a celor politicosociale îndeosebi asupra felului operelor unui artist şi asupra puterii lor moralizatoare, mi se pare că nu mai încape îndoială. Puţin am putea să mai adăugăm în această privinţă la cele zise până aci. Pentru ca autorul să râdă şi să ne facă şi pe noi să râdem, trebuie ca subiectul să deştepte râs mai întâi într-însul, trebuie să-i pară lui mai întâi de râs. Cu cât însă va sta artistul mai sus de contemporanii săi, cu atâta va găsi mai mult material pentru râs şi cu atâta râsul lui va cuprinde un câmp mai larg, cu atâta va fi mai adânc, va lovi mai tare, va arde în carne vie. Un om cu dezvoltarea ideală a lui Nae Ipingescu, oricât de mare talent artistic ar avea, n-ar putea să ne facă să râdem de stratul social ai cărui eroi sunt Inimă rea, Ziţa etc., n-ar putea pentru că stratul de care vorbim nici n-ar stârni râsul lui Nae Ipingescu; asemenea artist ar putea să ne facă să râdem de un strat mai jos... Acelaşi lucru trebuie să spunem şi în privinţa înălţimii morale a autorului. Cu cât va fi mai mare înălţimea morală de la care observă artistul societatea descrisă, cu atâta mai adâncă înrâurire vor avea scrierile lui, cu atâta râsul lui (e vorba de satiră) va lovi mai tare şi, mai ales, va lovi tocmai ce trebuie lovit. Acestea toate sunt lucruri, putem zice, comune, şi e de mirare numai că se găsesc oameni care nu pot să le înţeleagă. Asemenea este foarte lămurit lucru că satira, în orice formă artistică s-ar arăta, îşi lărgeşte lucrarea cuprinzând viaţa politică şi socială, şi atunci idealurile autorului vor juca un rol foarte însemnat în satiră, şi dacă vor fi puţin înalte, lucrarea va pierde foarte mult din înrâurirea sa moralizatoare. Şi iată de ce am zis noi că nu se poate râde cu succes de o societate, de viaţa ei politico-socială, şi mai ales că nu-i cu putinţă un râs cu putere moralizatoare şi educatoare, când artistul are idealurile în urmă, în loc să le aibă înainte. Din doi artişti satirici aflători în împrejurări de altfel deopotrivă, acela va avea înrâurire mai mare, şi educatoare şi moralizatoare, şi chiar va face opere mai mari, care va avea idealuri sociale mai înalte. Adevărul ziselor noastre nu poate fi zdruncinat nici într-un chip.

Cât de mare este rolul idealurilor sociale înalte în literatură ne dă o dovadă convingătoare toată activitatea grupului junimist. Rugăm pe cititori să caute tabloul fotografic al cercului junimist de la Convorbiri literare. Ce mai pleiadă de oameni tineri, talentaţi: poeţi, critici, oameni de ştiinţă, oameni tineri, energici şi mulţi chiar cu totul neatârnaţi din punct de vedere material! Cât de mult făgăduia acest mare, strălucit cerc literar pentru dezvoltarea intelectuală, morală şi estetică a României! Dar poate n-au fost priitoare împrejurările în care se afla ţara, poate ele n-au lăsat acest cerc să capete înrâurire asupra minţilor şi inimilor! Oh, nu, fu totul dimpotrivă. Împrejurările au fost atât de bune, atât de potrivite, cum rar se poate întâmpla în istoria unei naţii. A fost după scuturarea jugului influenţelor străine, după ridicarea iobăgiei, după introducerea formelor europene, când instituţiile cele mai noi nu-şi arătaseră încă arama, când toţi aveau iluzii mari, când, prin urmare, o lucrare inteligentă putea foarte uşor să deştepte simpatii, entuziasm chiar. De altă parte, din punct de vedere literar nu era făcut mai nimic în ţară. E greu de câştigat înrâurire mare în ţara lui Moličre, Alfred de Musset, Victor Hugo; dar într-o ţară unde în privinţa literară nu era făcut mai nimica putea căpăta influenţă şi un cerc mai puţin numeros, mai puţin talentat decât al Convorbirilor literare. Aşadar, acest cerc literar ar trebui să aibă nespus de mare înrâurire în ţară, judecând a priori ar trebui să dea tonul întregii mişcări literare, ar trebui să aibă mii de prozeliţi, să producă mulţime de opere însemnate, să fi prins rădăcini în toate unghiurile ţării, să fi făcut educaţia unei generaţii întregi. Cât de mult însă se deosebeşte acest tablou ce ar trebui să fie, de ceea ce este în adevăr! Înrâurirea Convorbirilor literare a fost neînsemnată, şcoală literară n-au înfiinţat, mai toţi oamenii talentaţi din acest cerc literar au părăsit literatura pentru meserii mai mănoase. De unde urmează oare această mare deosebire între ce trebuie să fie şi ce este în adevăr? După noi, una din pricinile de căpetenie este următoarea. Pentru a căpăta o înrâurire aşa de mare cum am zis, ar fi trebuit o activitate energică, plină de jertfe, cuvinte pline de foc care să meargă drept la inimă, jertfe materiale, şi toate acestea se puteau face numai în numele unei idei mari, toate acestea se puteau numai dacă cercul însuşi ar fi stat la o mare înălţime ideală, dacă, prin concepţiunile sale, ar fi putut lumina şi înnobila pe concetăţeni, numai astfel ar fi putut câştiga înrâurire adâncă şi statornică. Pentru a sta însă aşa de sus, ar fi trebuit idealuri sociale înalte; în privinţa aceasta însă cercul nostru era junimist-conservator; luminătorii, dacă nu erau săraci cu duhul, dar erau mai săraci cu idealuri măreţe decât chiar concetăţenii lor. Iată una din condiţiile de frunte, pentru care influenţa lor a fost neînsemnată, mai ales în comparare cu ceea ce se putea aştepta; cea mai mare parte a părăsit literatura, iar cel mai sincer, cel mai impresionabil şi poate cel mai talentat dintre ei, un poet în toată puterea cuvântului, care s-a încrezut cu tot sufletul în idealurile conservatoare, în idealurile trecutului, acest poet s-a ruinat psihicamente. Da! cu imaginaţie fierbinte, cu inimă caldă şi sinceră s-a afundat Eminescu în idealurile trecutului, în idealurile conservatorilor noştri şi... s-a înecat. Mizeriile şi proza vieţii de azi sfâşiau inima simţitoare a poetului, iar mângâierea de a-şi vedea idealurile realizate în viitor, mângâiere care dă putere tuturor caracterelor mari, nu putea s-o aibă poetul, pentru că idealurile lui erau ,,la o mie patru sute". Iată ce tragedie se petrecea în inima lui Eminescu şi de ce a scris: Sunt sătul de-aşa viaţă... nu sorbind a ei pahară, Dar mizeria aceasta, proza asta e amară— iar când tragedia sufletului său a ajuns la prea mare străşnicie, atunci, atunci: Astfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună, Se împing tumultuoase şi sălbatice pe strună, Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit... Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!

Nimicirea înrâuririi şi însemnătăţii cercului literar al Convorbirilor literare este o lecţie cu înţeles adânc, o lecţie pentru toţi cei care ştiu a cugeta, şi mai ales o lecţie instructivă pentru acei care ar fi vroit să ridice steagul pe care n-a putut să-l ţie cercul Convorbirilor literare. Acestor din urmă mai ales le vom repeta totdeauna, iarăşi şi iarăşi: ,,Umpleţi-vă inima şi sufletul, oricât de largi ar fi ele, cu cele mai înalte sentimente şi idealuri, cu cea mai înaltă morală a veacului vostru — şi opere însemnate, educatoare şi moralizatoare veţi produce".

---

[1] Convorbiri literare, nr. 6, an. XIX , p. 456—457.
[2] ,,Blow winds, and crack your cheeks? rage! Blow!"
[3] ,,Cordelia, Cordelia, stay a little, Ha!"
[4] ,,Never, never, never, never, never!"
[5] Altă denumire a işlicului. Figurat: reacţionar, mentalitate retrogradă (n. ed.)
[6] Philosophie de l'art (Filozofia artei; n. ed.), vol II, p. 264-265.
[7] ,,Într-adevăr proastă!" (n. ed.)
[8] Die Neue Zeit (Timpul nou; n. ed.), an. IV, ianuarie 1866, Stuttgart. ghin.
[9] Philosophie de l'art, vol. I, p. 34-35.
[10] Titlu onorific atribuit unor înalţi demnitari în primele veacuri ale monarhiei engleze (n. ed.).
[11] ,,Didst thou not hear a noise?"
[12] ,,But wherefore could not I prononce «amen»?"
[13] ,,Still it cried: «Sleep no more!» to all the house; «Glamis hath murder'd
sleep, and therefore Cawdor shall sleep no more, — Macbeth shall sleep no more.»"
[14] Philosophie de l'art, vol. I, p. 123-124.