Pe deal (George Coşbuc)

Ah ! e mult de-atunci! Cărarea
Netedă pe deal urca;
Dealul plin de flori era
Şi albastră zarea.

Azi poteca e urîtă,
Face cotituri în drum,
Dealul e cu spini acum,
Zarea mohorîtă.

Nu mai sînt copii s-alerge
După cuiburi, după flori!
Şi pe culmi, în sărbători
Nimeni nu mai merge

Mai trăieşti, şi-ţi merge bine,
Vechi străjer? Nu m-ai uitat?
E de mult de cînd n-am stat,
Ulmule, sub tine.

Tot aici? Amar e gîndul,
Vecinic nemişcat să stai ;
Vezi, de-atunci eu alergai
Lumile de-a rîndul!

Ce te miri? Eu viu, fîrtate,
Trist aşa şi liniştit —
Sînt bătrîn! M-au obosit
Căile-alergate.

Tu cîntai, şi-n depărtare
Eu priveam rîzînd pe lunci:
Eu m-am. cuminţit de-atunci,
Rîd aşa de-arare!

Iar de-aici, din zarea culmii,
Şir de dealuri eu privesc ;
Culmea lor o-mpodobesc
Ca şi tine, ulmii.

Satu-n vale pe-o colină.
Mic şi vesel : colo-n fond,
Uite-l verde şi rotund
Nucul din grădină !

Iar pe sub colină, rîul
Curge-ncins pe lîngă ea,
Tocmai cum pe draga mea
O încinge brîul.

Şi zburdalnic de pe coaste,
Gureşe păraie cad ;
Plopii stau pe mal, la vad,
Ca soldaţii-n oaste.

Plopii ! Mă cunosc ei bine.
De copil !... Acum şoptesc,
Dau din cap şi lung privesc
Buimăciţi spre mine.

Iată luncile-nainte;
Gardul ţarinei mai sus!
E nebun! Ah, mi-am adus
Şi de ast-aminte.

Gardul, în copilărie.
Vecinic l-am asemănat
C-un nebun care-a plecat
Razna pe cîmpie.
 
Şi rîdeam, făcîndu-i glume;
El tăcea răbdînd mereu.
Cîte n-am văzut şi eu
De atunci prin lume!

Am văzut, mînaţi de soartea
Vremurilor, bieţi sărmani
Alergînd pe la duşmani
Ca sa-şi afle moartea!
 
Gardu-n zări rîzînd s-afundă,
Şi mă tem a-l mai privi:
Azi, sarcastic, el ar fi
Gata să-mi răspundă!

Pe sub marginea pădurii
Boii pasc pe lîngă car;
Din pădure geme rar
Zgomotul săcurii...

Văd în zori, cum merg s-adune
Mure fetele: doinesc,
Rîd pe drum şi hohotesc
Ca nişte nebune.

Albe poartă-n mîni cofiţe;
Albe rochii fluturînd,
Fug pe dealuri scuturînd
Roua din cosiţe.

E duminică. Din vale
Se ivesc răzleţi flăcăi,
Toţi îşi fac pe-ascuns din văi
Către codri cale.

Sus senin şi jos verdeaţă!
Ce cuminte-i să trăieşti,
Cînd ţi-e dat să stăpîneşti
Numai o viaţă !

Mai demult... ah, toate-acestea
Mai demult s-au întîmplat —
Să nu-ntrebi ce-a mai urmat
Cînd s-a-nchis povestea!

Dar auzi... ce jalnic cîntă
Clopotele-acum în sat;
Glasul lor e-ndurerat,
Ruga lor e sfîntă.

Ele plîng, şi mi se strînge
Inima cum stau şi-ascult,
Ele plîng şi tot mai mult
Prin văzduhuri plînge.

Nu-i nimic, nimic în fire
Mîngîios ca glasul lor!
Iat,-am tresărit uşor
Ca de-o nălucire.

Îmi părea că după mine
Cîntă ele — şi sunt viu!
Doamne, şi-mi era-n sicriu
Negrăit de bine!

Toţi au dreptul cîteodată
Să se piardă-n aiurări!
O, dar nu pentru visări
Ni-e viaţa dată!

Uite, graurii pe luncă,
Veseli, fericiţi ce sînt,
Şoimul se roteşte-n vînt
Şi spre ei s-aruncă.

Ei poeţi sînt ai cîmpiei,
Şoimul este-al lor despot —
Firea lumilor e-n tot
Chipul tiraniei!

Legea ei e-nlănţuirea
Unui şir de nedreptăţi:
Dar eu văd de-atîtea daţi
Ce cuminte-i firea!

Numai prin nedrept ea poate
Pe cei slabi să-i facă treji,
Pe fricoşi bărbaţi viteji,
Dînd schimbării toate.

Nu mă plîng! îmi pare mie
Uneori că sînt învins,
Sufletul mi-l simt cuprins
De melancolie.

Iar atunci îmi vine plînsul.
Sînt copil, şi plîng uşor!
Plînsul meu e-al tuturor;
Ce păcat e-ntr-însul?

Cînd mă văd în prada sorţii,
Plîng — eu ştiu! — dar nu mă plîng!
Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng
Gîndurile morţii.

Soartea pe nedrept mă bate :
Poate e mai bine-aşa !
Iată, suferind, voi da
Şoimului dreptate!

Plîng? Dar lîngă leagăn cîntul
Mamei de-obicei e trist —
O, eternule psalmist,
Mare ţi-e cuvîntul!

„De durere, chin mi-e somnul;
Foc şi fiere traiul meu:
Dar tu laudă mereu,
Suflete, pe Domnul!”
(1896)