Pasteluri (Iosif)

E secetă, şi de căldură
Pe cîmp porumbul se usucă,
Mor vitele în bătătură,
  Şi norii vin... ca să se ducă...

Prin sat aleargă paparude,
Ţăranca apă le azvîrle :
Îşi scutur pletele lor ude
Şi-s goale ca nişte şopîrle...

Ţăranii-n cîrciumă s-adună ;
Pe cîmp abia se mişc-o turmă,
Tînguitor talanga sună —
Ciobanul a rămas în urmă,

Cu cotul rezemat în bîtă,
El cată dus în depărtare.
Dar seceta posomorîtă
Se-ntinde fără de hotare...

Prin sat aleargă paparude
Şi se-nvîrtesc în danţ vioaie :
Îşi scutur' pletele lor ude,
Cîntînd descîntece de ploaie.

Un uliu sus, deasupra noastră,
Din aripi bate ostenit,
Pierdut în liniştea albastră
A cerului nemărginit.

Nori albi din zare se ridică —
Par minunate jucării ;
Se-nşiră, se desprind, se strică
În praf de raze aurii...

Tresari din somn... Ce harmalaie !
Ţigani cu şatra — ce mai vrei ?
În car, sub rogojina spartă,
Fumează, cîntă, rîd femei...

O droaie de copii în zdrenţe
Fac roată şi se bat, şi sar...
Dulăi bătrîni, cu limba scoasă,
Merg serioşi pe lîngă car...

Se depărtează caravana...
De praf, abia o mai zăresc...
Cîmpia aţipeşte iarăşi,
Doar greierii mai ţîrîiesc...

Printre mii de şatre albe
Vezi fanare în amurg,
Şi prin pulberea de aur
Oamenii pe uliţi curg.

Uruie trăsuri şi care.
Tobe, trîmbiţe răsună ;
Un balon scăpat se-nalţă,
Dus de vînt, jucînd în lună...

Vine-un călăreţ în goană,
Sar lătrînd în drum dulăii,
Rîd suratele gătite,
Mînă-n mînă cu flăcăii ;

Şi mi-e drag să merg cu dînşii,
Să-i privesc şi să-i ascult :
Lume veselă ca astăzi
N-am mai pomenit de mult !

La ovrei, în colţ, e cîntec :
Joacă un băiat c-o fată,
Ţupăind, bătînd din palme,
Căci a lor e lumea toată !...

Coboară seara pe cîmpie...
Pe drum pustiu, un car cu boi
Se leagănă încet, departe...
Cresc nori de pulbere-napoi.

În car, îngînă cărăuşul
Un cîntec vechi şi trist nespus,
Ca o poveste-ntunecată
A veacurilor ce-au apus...

Şi, cum se pierde-n umbra serii,
Mă-ntreb pe gînduri adîncit :
„Va răsări cîndva şi steaua
Acestui neam nenorocit ?...”

Trece-n sus, pe plai în sus,
Un voinic pe-un murg călare.
Înapoi se uită dus
Peste mîndrele hotare...

Dus el cată spre Ardeal,
Unde-o turlă-n fund străluce ;
Murgul urcă greu la deal,
Pe voinic de-abia-l mai duce...

Neguri de brădet se-ntind...
Turla-n văi de mult e ştearsă.
Dar voinicul pribegind
Tot mai ţine faţa-ntoarsă...

Pe cîmpie nici un zgomot.
Din oraş abia străbate
Ca un murmur lin de-albine
Larma vieţii zbuciumate.

Jos, la tabără, s-aude
Glas întîrziat de goarnă.
Cîţiva călăraşi cu schimbul
De la sate se întoarnă.

Plini de praf, rupţi de-oboseală,
Legănaţi pe cai agale,
Trec pe drum ca nişte umbre
Şi doinesc încet de jale...

Nici un zvon apoi. Pustiul
Peste dealuri se întinde.
Cîte-o stea clătinătoare
Candela-n văzduh şi-aprinde...