Pasteluri (Iosif)

 

I

E secetă, și de căldură
Pe cîmp porumbul se usucă,
Mor vitele în bătătură,
  Și norii vin... ca să se ducă...

Prin sat aleargă paparude,
Țăranca apă le azvîrle :
Își scutur pletele lor ude
Și-s goale ca niște șopîrle...

Țăranii-n cîrciumă s-adună ;
Pe cîmp abia se mișc-o turmă,
Tînguitor talanga sună —
Ciobanul a rămas în urmă,

Cu cotul rezemat în bîtă,
El cată dus în depărtare.
Dar seceta posomorîtă
Se-ntinde fără de hotare...

II

Prin sat aleargă paparude
Și se-nvîrtesc în danț vioaie :
Își scutur' pletele lor ude,
Cîntînd descîntece de ploaie.

Un uliu sus, deasupra noastră,
Din aripi bate ostenit,
Pierdut în liniștea albastră
A cerului nemărginit.

Nori albi din zare se ridică —
Par minunate jucării ;
Se-nșiră, se desprind, se strică
În praf de raze aurii...

III

Tresari din somn... Ce harmalaie !
Țigani cu șatra — ce mai vrei ?
În car, sub rogojina spartă,
Fumează, cîntă, rîd femei...

O droaie de copii în zdrențe
Fac roată și se bat, și sar...
Dulăi bătrîni, cu limba scoasă,
Merg serioși pe lîngă car...

Se depărtează caravana...
De praf, abia o mai zăresc...
Cîmpia ațipește iarăși,
Doar greierii mai țîrîiesc...

IV

Printre mii de șatre albe
Vezi fanare în amurg,
Și prin pulberea de aur
Oamenii pe uliți curg.

Uruie trăsuri și care.
Tobe, trîmbițe răsună ;
Un balon scăpat se-nalță,
Dus de vînt, jucînd în lună...

Vine-un călăreț în goană,
Sar lătrînd în drum dulăii,
Rîd suratele gătite,
Mînă-n mînă cu flăcăii ;

Și mi-e drag să merg cu dînșii,
Să-i privesc și să-i ascult :
Lume veselă ca astăzi
N-am mai pomenit de mult !

La ovrei, în colț, e cîntec :
Joacă un băiat c-o fată,
Țupăind, bătînd din palme,
Căci a lor e lumea toată !...

V

Coboară seara pe cîmpie...
Pe drum pustiu, un car cu boi
Se leagănă încet, departe...
Cresc nori de pulbere-napoi.

În car, îngînă cărăușul
Un cîntec vechi și trist nespus,
Ca o poveste-ntunecată
A veacurilor ce-au apus...

Și, cum se pierde-n umbra serii,
Mă-ntreb pe gînduri adîncit :
„Va răsări cîndva și steaua
Acestui neam nenorocit ?...”

VI

Trece-n sus, pe plai în sus,
Un voinic pe-un murg călare.
Înapoi se uită dus
Peste mîndrele hotare...

Dus el cată spre Ardeal,
Unde-o turlă-n fund străluce ;
Murgul urcă greu la deal,
Pe voinic de-abia-l mai duce...

Neguri de brădet se-ntind...
Turla-n văi de mult e ștearsă.
Dar voinicul pribegind
Tot mai ține fața-ntoarsă...

VII

Pe cîmpie nici un zgomot.
Din oraș abia străbate
Ca un murmur lin de-albine
Larma vieții zbuciumate.

Jos, la tabără, s-aude
Glas întîrziat de goarnă.
Cîțiva călărași cu schimbul
De la sate se întoarnă.

Plini de praf, rupți de-oboseală,
Legănați pe cai agale,
Trec pe drum ca niște umbre
Și doinesc încet de jale...

Nici un zvon apoi. Pustiul
Peste dealuri se întinde.
Cîte-o stea clătinătoare
Candela-n văzduh și-aprinde...