Omul și pământul

Salt la: navigare, căutare
Omul și pământul
de Constantin Stamati


Într-o zi de vară eu trist mă aflam foarte,
Trupește, sufletește de suferiri și chinuri;
Și am ieșit din casă, m-am dus făr-a ști unde,
În codrii singuratici cătându-mi liniștirea;
Acolo cu mirare priveam frumseța lumii...
 
Pe cer, unde și unde, plutea ca de puf nouri,
Și repede ca umbra trecând pierea în aer,
Și se limpezea cerul ca de cristal oglindă,
Iar strălucitul soare, înconjurat de raze,
Ca tron dumnezeirei sta pe cerească boltă,
Ca ochiul ce nu doarme celui ce zidi lumea,
Priveghind peste fire, și revărsând belșugul.

În codru filomela serba ziua frumoasă
Cu foarte dulci melodii, iar păstorescul fluier
Răsuna cu-ntristare, când și când, de departe.
Uimit de așa scenă a firii liniștite,
Am căzut pe genunchii-mi pe pajiște-nflorită
Unei poieni rotunde, de arbori pregiurată,
Și acolo, pe gânduri, uitându-mă pe sine,
Uitam și pe-ai mei casnici, ca când pierdusem mintea.

Și iată că un șopot, ce din pământ ieșiră,
Mi-au încântat auzul, ca și glasul iubirii,
M-au răzbătut în suflet și chiar ca o făclie
Mi-au luminat și calea vieții fericite,
Zicând cu mângâiere acel glas de minune:

"Copilul meu! fiul meu! vrei să ai cunoștință
Cu mine, a ta rudă acea mai de aproape?
Căci te-am purtat în sânu-mi pe când nu te născuseși,
Și mie prea mi-i milă de a ta mâhniciune.

Deci trup din trupul meu fiind, tu ai dreptate,
Să știi cu de-amănuntul și de a mea ființă;
Căci voi numai la lume priviți cu îngâmfare,
Ca când ar fi eternă a voastră moștenire,

Iar la pământul negru, ce-l călcați în picioare,
Priviți cu defăimare, ca la o mârșăvie;
Eu ți-oi spune misterul, ca el să-ți fie armă,
Ție și altor oameni ce moartea înfioară,
Când n-aveți fapte bune,
Ascultă dar, amice:

"Acum sunt multe secoli, dar să le număr nu pot,
Când Atotziditorul m-au plăsmuit din haos
Și a sa sacră voie mi-au pus îndatorire,
Ca eu să fiu dospeala a totul ce viază,
Și-n mine să se-ntoarcă spre a renaște iarăși.

Deci eu printre planete rotindu-mă cu vâlfă,
Și răspândind din sine-mi o vlagă crescătoare,
Mi-am învelit tot trupul cu vlăstări și verdeață,
Și tot ce este astăzi cu suflet și viață,
Și ca duioasă maică îmi hrănesc toți copiii;

Dar nemulțumitorii nu pot să înțeleagă
Pe a lor născătoare și oameni făr’ de cuget,
Mă spurcă, mă încruntă cu-a fraților lor sânge,
Și apoi mor ca tigrii, cugetul nemustrându-i,
Și mistuiesc în mine afurisite oase"...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aici glasul cest dulce, ce îmi șoptea pământul
Și-mi încânta simțirea, se curmă de suspinuri...
Dar mai apoi îmi zice: "Spune bieților oameni
Să-și podobească viața cu fapte onorate,
Spune să se iubească frățește între dânșii,
Căci pe cel de aproape cine iubește-n lume
Porunca împlinește acea dumnezeiască,
Iar eu ale lui zile le voi umple de bine,
Dându-i belșug, avere din sânurile mele;
Și a lui rămășiță cu drag o voi ascunde
În sine-mi ca o maică mormântul podobindu-i

Cu flori mirositoare; și etern a lor suflet
Ca pruncul neculpabil va locui în ceruri.
Dar celor făr’ de lege, ce nu vor să m-asculte,
Le voi vesti sfârșitul cu groaznice furtune.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Deci tu la nevoi grele pe pieptul meu te culcă,
Căci nu găsești în lume alt pat mai de odihnă;
Eu să-ndulcesc pot numai amarul vieții voastre,

Eu sunt sticla de balsam pentru sufletești rane,
În mine de somn dulce veți adormi ca pruncii,
În mine se alină omul cu fapte bune."

Aceste sfaturi blânde maicei noastre pământul
Le-am spus la ai mei casnici, și ei cu umilință
Ascultând, le crezură...
Iar oameni făr’ de cuget zicea cu sumeție,
Că lumea răsfățată pentru om se făcură,
Nu pentru pământ omul. Deci el orice poftește,
Poate să întreprindă pentru-a sa fericire,
Iar ce zice pământul sunt fabule și bârfele.

Așa răspunde omul acel fără de lege,
Căci el n-au văzut încă cât de lin moare dreptul
Și cât de grozav moare acel cu fapte rele.