Odă la pavilionul grecesc

De la Wikisource

Odă la pavilionul grecesc de Ion Heliade Rădulescu

Închinată naţiei greceşti

Norod războinic, fii ai libertăţii! A ta credinţă ş-a ta statornicie Şi-nalţ-a lor colore pe pavilionul tău. Crucea întraripată p-a vânturilor aripi Prin mii şi mii de glasuri zboară într-a ei slavă.

Pavilion fericite, arbure al credinţei, Simbol al libertăţii care este Hristos! Frumos eşti tu în ochii-mi! falnic fâlfâi în vânturi! Şi cât cinstesc norodul care astăzi te nalţă! Şi sfânt mi-e acel sânge cu care te-au udat Şi astfel către ceruri de verde ai crescut!

Miniştri ai lui Hristos cântă, Bucuria-şi nalţă a ei glasuri; Mii de ochi înoată în lacrimi, Mii de inimi zboară până la ceruri;

Îngerii libertăţii le poartă-nflăcărate. Silitra măsurat bubuie, În zgomotul bucuriei răzbubuie; Vivat! o însoţeşte.

Scoală-te, Doamne, scoală-te, împărate! Trăiască numele tău, trăiască mântuirea! Trăiască mântuirea, mântuirea cea sfântă Evangheliei tale care-ai binevestit-o!

• * *

Pe când a ta credinţă născândă şi fecioară Prin duhul mângâierii în lume se vestea Şi pieptu-umplea de flăcări, iar inimi de nădejde, Şi-ncredinţa noroade de însăşi fericirea, Atuncea universul, plin de eroi cereşti, Martiri ai libertăţii, martiri ai lui Hristos, Zâmbea ş-era aproape d-această mântuire, D-al cerului imperiu, d-a dreptului viaţă. Atunci vechea robie, a lui Satan putere, Silnica tiranie, iadul cel pământesc, În spaimă, temătoare, şovăia ruşinată Să geamă sub ruina-i, mugind să se strivească; Dar beat în deznădejde, moleşit în turbare, Iadul îşi zămisleşte o fiică mai spurcată: Blândă l-a ei vedere, furie într-ascuns, În chipul ei cu viaţa, în inimă cu moartea, Dulce venin în limba-i, mii de feţe-mprejuru-i, Cochetă-ngrozitoare născută-n desfrânare, Fată de tot fatală, vrednică d-al ei tată, Ministru-ndemânatic bătrân la încercare, De mii de ori mai ager decât vicleanul şarpe Vrăjmaş al omenirii ş-al vechii fericiri. Care e al ei nume? şi cine nu îl ştie? -- Diplomaţia! ce spaimă, o, cer! ce grozăvie!

Iadul acum răsună de veselii spurcate, Satan în triumf zbiară şi urlete grozave Urlă lung şi răsurlă în bolţile-nfernale, Tot duhul rău serbează naşterea cea fatală Aceştii iezmi spurcate la rău îndemânatici.

Ea dă un ocol lumii, c-un ochi pătrunde toate, Nu se sperie ochiu-i d-atâţi viteji creştini Care cu crucea-n frunte dispreţuiesc şi chinuri, Şi foc, şi însăşi moartea, ca să surpe puterea Celui în desfrânare ticălos al ei tată. Un râs grozav pe buza-i cochet se rătăceşte, Un foc de răzbunare din ochii-i scânteiază Dar, fără nici o urmă d-epresie fatală, Dodată a ei faţă întreagă este lină: Blând zâmbet o-ncreţeşte; şi câte-ast zâmbet zice! Pe urm-o vezi cu milă către cei care sufer, Cu chipul pocăinţei în lume se arată, Pedepsele opreşte, şi ea se creştinează.

• * *

Ai iadului negri-ngeri creştini se zic acuma Şi-n superstiţii schimbă a lui Hristos credinţă. Din ceruri exilata, osândita trufie Îşi face drum şi intră în sfintele altare, D-acolo destinează creştina înfrăţire; Ura se încuibează în simplele noroade, Satan se-mpeliţează în iezme mai spurcate, Care cu toate jură din temelii să surpe Sfânta, mântuitoarea a cerului credinţă. Se uneltesc sisteme; spre-a lui Isus ocară, Antihriştii acuma iezuiţi se numiră Şi întru al lui nume apostoli ai minciunii Se-mprăştie în lume şi amăgesc noroade, Le pregătesc spre slujbă şi vecinică robie. Blestem e lumea-ntreagă ş-a răului unealtă!

• * *

Unde eşti tu, Stăpâne? şi câtă ţi-e răbdarea? La câţi stăpâni spre slujbă ţi-ai părăsit făptura? Vesteşte-te, să piară ai cerului protivnici Şi ado-ne-n pământul făgăduinţei tale. Tu eşti păstorul nostru, şi lumea, a ta turmă; Uneşte-o în păşunea de tine preursită. Nu cu de fier toiege, ci cu-nsăşi a ta lege Fă-ne ca să ne paştem sub umbra crucii tale. Pe dâns-a ridicat-o norodul ce cânt astăzi, Şi chiar după povaţa-ţi iată-l în mântuire. Fă-l, Stăpâne, de pildă la câţi nu cunosc legea-ţi Şi fă-l ca să-i cunoască toţi care au călcat-o. Uneşte-l cu-al tău nume, şi tare-i va fi dreapta, Creşte-l întru dreptate şi nalţă-l întru slavă. Iar tu, cruce preasfântă, armă fulgerătoare, Tu eşti a morţii groază ş-a tot răului spaimă, Norodu-nchinat ţie în veci nu se învinge: E Mihail arhanghel, armat întru tărie, Ce cu Satan se luptă şi curăţeşte cerul. Oricine te ridică îşi află mântuirea.

Pavilion fericite, arbore al credinţei, Simbol al libertăţii care este Hristos! Frumos eşti tu în ochii-mi, falnic fâlfâi în vânturi, Şi cât cinstesc norodul care astăzi te nalţă! Şi sfânt mi-e acel sânge cu care te-au udat Şi astfel către ceruri de verde ai crescut!

1836

[modifică] Note

[1] La 22 mai 1835 s-a înălţat pavilionul grecesc în curtea consulatului Greciei în capitala Bucureştilor. Această zi a fost o zi de mare sărbătoare la toţi grecii ce s-au aflat în capitală, precum şi la toţi pământenii au pricinuit o mare mulţumire şi cinstire către această naţie, ce, după atâtea veacuri de robie, a ştiut cu atâta vrednicie să-şi dobândească a sa neatârnare. Ceremonia a trebuit sa fie măreaţă din firea ei, dar râvna şi căldura dlui baronului K. Sakelarie, consulul general grecesc în aceste principate, a adăugat foarte mult a ei mare-cuviinţă, încât a făcut o mare isprava în inimile tuturor.

[2] Cu acest prilej, poetul, lăsând al său sujet, se urcă în anii cei dintâi ai creştinătăţii, pe când credinţa lui Hristos, încă curată de tot felul de superstiţii şi neajunsă încă organ al vicleniei, ieşise însuşi din mâinile apostolilor, care, după proorocia Mântuitorului, făgăduia lumii dărăpănarea împărăţiei lui Satan, adică a răului, şi apopierea împărăţiei cerului, adică adevărata şi cereasca fericire vrednică de preursirea omului.