Noaptea învierii

De la Wikisource

Noaptea învierii de Ion Luca Caragiale

[modifică] Notiţă explicativă

Dacă literatura este, în adevăr, o artă, atunci se întâmplă cu dânsa, în deosebire de toate celelalte arte, un lucru foarte ciudat. Să vedem.

Toate artele cer de la om o strădanie mai mult sau mai puţin îndelungată. Muzica, pictura, sculptura, arhitectura, teatrul, până şi călăria, trebuiesc învăţate încet-încet, ani întregi. Cu cât le învaţă omul şi le pătrunde, cu atât descoperă că-i mai rămâne încă mult de ştiut; aşa s-a zis cu drept cuvânt că viaţa este prea scurtă şi arta prea lungă.

Toate - afară de literatură.

Literatura este o artă care nu trebuie învăţată; cine ştie cum din litere se fac silabe şi din acestea cuvinte, este destul de preparat pentru a face literatură.

Deosebirea acestei nobile arte de celelalte se poate compara cu privilegiul de odinioară al claselor aristocratice; când intra copilul nobil în armată, intra dintr-o dată cu un grad înalt; nu-i trebuia, pentru ca să ajungă polcovnic, nici vechime, nici practică, numele lui era de ajuns pentru înaintare.

Aşa e şi-n literatura; ai învăţat alfabetul, poţi fi literat. Aminteri, nici nu s-ar explica progresul şi bogăţia de producere a acestei nobile arte la noi.

Întrebaţi pe un muzicant, pe un pictor, pe orice alt artist, om matur: în câtă vreme ai învăţat d-ta arta dumitale? Are să-ţi răspunză, dacă e adevărat artist, aproape invariabil: "în foarte mult timp, vreo douăzeci de ani, şi tot nu o ştiu bine". Dar ia întreabă şi pe un june literat, în cât şi-a învăţat arta; are să-ţi spună: "Domnule, literatura nu se învaţă; talentul este suficient; am talent, prin urmare am tot ce-mi trebuie ca să fiu literat desăvârşit".

Şi astfel vedem că lumea părăseşte artele ingrate, care reclamă atâta bătaie de cap până să le înveţi, şi că tinerimea dă năvală în ogorul literelor, pe atât de comod pe cât de nobil.

Dar nu numai pe calea producerii literatura-i exigentă, ci şi pe calea judecării producerilor.

Un exemplu. Ca să judeci o operă de artă, un tablou, o statuie, o simfonie, mai ştiu cu ce, îţi trebuie, pe lângă gustul înnăscut, şi o deprindere îndelungată, o anume pregătire, care nu se pot căpăta decât cu vremea.

Un muzicant bătrân, om care şi-a petrecut o viaţă cu cercetarea secretelor artei sale, nu îndrăzneşte a se pronunţa aşa dintr-o dată asupra valorii unei produceri de şcoală nouă.

Un pictor, vechi meşter, nu poate judeca lucrarea altuia, trecând numai pe dinaintea ei, dintr-o singură aruncătură de ochi.

Aşa cu toate artele - afară de literatură. Şi e de drept să fie aşa; dacă, pentru ca să o faci cu succes, nu-ţi trebuie altă pregătire decât scrisul, de ce ţi-ar trebui mai mult decât cititul ca să o judeci cu competenţă?

Ştii să scrii? eşti literat.

Ştii să citeşti? eşti critic.

Prin urmare, eu, care nu am învăţat arta ce profesez, nu am deloc dreptul să mă supăr, nici cuvânt sa mă mir că d-ta, fără nici o preparare, îmi critici producerile; cum mie nu mi-a trebuit învăţătură ca să le scriu, nici d-tale nu-ţi trebuie ca să pricepi producerea mea decât să o citeşti.

Şi iată, numaidecât am să dau aici o novelă. Eu n-am făcut până acum literatură serioasă, şi mă jur că n-am vreo prealabilă pregătire pentru aşa ceva; de astă dată însă, m-am hotărât. Trebuie, pe lângă teoria de mai sus, şi un exemplu, şi mi-am ales novela, un gen la modă.

Iată opera mea :

[modifică] Novelă

Este în ajunul Învierii.

Natura, ca o mireasă răpită, care a dormit vrăjită în lanţurile de gheaţă ale unui crud uriaş răpitor, se deşteaptă fericită, graţioasă, mândră, la mângâierile dulci, duioase, molcome ale tânărului şi fierbintelui său mire care o căuta de mult, care a regăsit-o în sfârşit, şi care vine să dezlege vraja de gheaţă cu farmecul unei sărutări de foc. Este tânărul şi zburdalnicul copil favorit a lui Paşte-Împărat, este minunatul făt-frumos April cu părul auriu, care o ia în braţe pe adormita fecioară, o alintă, o leagănă, o mângâie şi, cu mii şi mii de sărutări, una mai înflăcărată decât alta, o recheamă la o nouă şi strălucitoare viaţă!

Pretutindeni este o mişuială, o forfoteală, o fierbere, o pornire de trai proaspăt: muguri verzi, flori de toate firile de tort ale curcubeului, musculiţe şăgalnice, gândaci nebunateci... Ce viaţă şi ce veselie în totul şi în toate... Totul trăieşte, toate se bucură.

O! primăvară, juneţea anului! O! juneţe, primăvara vieţii! O! nouă şi sublimă antiteză!

Şi pentru ca această sărbătoare a lumii întregi, când prăznuim regăsirea şi reînvierea copilei de împărat de câtre mirele său, făt-frumosul April, feciorul favorit al lui Paşte-Împărat, să fie vrednică de aşa părinţi şi aşa copii, Cerul, părintele fecioarei, plângând de bucurie, aruncă mană bogată din ochii săi pe ţarinile şi ogoarele muncite cu sudoarea frunţii harnicului şi neobositului plugar, prietenul totdeauna credincios al Zorilor, al Nămiezii şi al Amurgului, iar tunetele largului văzduh vestesc, în chip de biruinţă împărătească, tutulor popoarelor şi seminţiilor isprava mirelui April, redeşteptarea miresei lui fecioare!

Christos a înviat! vom zice mâine. Adevărat a-nviat! vom răspunde tot noi. Da! A renviat Natura, a renviat viaţa şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!

O zi frumoasă, măreaţă, sublimă va fi ziua de mâine pentru toţi, pentru toţi, - afară de Leiba Zibal, hangiul de la Podeni.

Cine este acest Leiba?

Este un jidan, un om, prototipul rasei lui în veci persecutate pentru defectele ei sociale, laş, fricos, slab, temându-se şi de o umbră şi urând pentru aceasta pe români, pe cari-i numeşte, în jargonul său barbar, trifene goi, adică infideli spurcaţi, tocmai pentru că sunt energici, îndrăzneţi, nepăsători şi voinici. El vede în îndrăzneala şi voinicia lor o ameninţare veşnică pentru laşitatea sufletului lui pururea clătinat de frică, de spaimă, de groază. El este în mijlocul românilor, ca o hienă, fricoasă deşi crudă, în societatea leilor bravi şi incapabili de laşitate.

Dar să lăsăm aceste consideraţiuni şi să facem cititorului portretul laşului nostru erou. Iată singurul caz, în care un laş poate fi erou.

Mic, slab, pipernicit, nervos, bolnav de friguri, el e cuprins de o nedescrisă groază la apropierea nopţii învierii, fiindcă ştie bine că, în noaptea aceasta, un tâlhar are să-l calce ca să-şi răzbune asupra lui. Acela care va veni peste noapte, care trebuie să vie, se cheamă Gheorghe; el a fost odată slugă pripăşită de pe drumuri la hanul jidanului. El era un om fioros, şi hangiul ştie că, odată căzut în mâinile lui Gheorghe, nu mai poate fi scăpare pentru el. Acela, om rău şi crud, îl ura pe hangiu de două ori, şi ca de un vrăjmaş şi ca de un creştin. Îi promisese că are să vie, şi acum jidanul îl aştepta.

Până acolo mergea groaza laşului jidan, că visa ziua-n amiaza mare că cineva îl atacă, în faţa lumii întregi, că un nebun furios vine în faţa unei mari mulţimi de oameni să strivească, sub ochii lui, capetele copilului şi balabustei lui unul de altul şi să le confunde ca pe nişte ouă moi. Teribil! Oribil! Înfiorător! Atunci să deşteptă.

Dar iată că sosia şi dilijenţa cu doi studenţi, care mergeau să facă Paştile în provincie, în familie.

De ce sosise astăzi dilijenţa aşa târziu?

La tactul poştii, de unde trebuise să ia cai odihniţi; se făcuse un omor, mai bine adică cinci omoruri, şi se furaseră patru cai. Era teribilă, înfiorătoare, oribilă înfăţişarea teatrului crimei. Aceasta o putea afla Leiba Zibal de la cei doi pasageri, studenţi, care ospătând subt umbrar, discutau despre crimă în genere, foarte emoţionaţi de cele ce văzuseră.

Ei erau doi din acei tineri care înţeleg năzuinţele unei lumi viitoare, care, la lumina ştiinţei, văd păsurile şi nevoile societăţii, şi suferind de suferinţele altora, dorind dorinţele tuturor, cred şi speră într-o lume mai bună, mai frumoasă, mai adevărată, mai justă, mai echitabilă. Ei erau amândoi de unanimă părere că în o mai bună organizaţie economică, o organizaţie socială care să nu lase nimica de dorit, crima nu va mai avea loc şi prin urmare va trebui să dispară de tot, sau mai bine zis să nu mai apară deloc.

Deşi jidanul nu înţelegea bine teoriile înalte economico-sociale ale celor doi tineri altruişti, el în egoismul său înţelegea instinctiv că, în organizaţia actuală, care e încă foarte departe de idealul lor sublim, Gheorghe poate să-i facă peste noapte ceea ce tâlharii ceilalţi făcuseră dimineaţa trecută la tactul poştii...

De aci, îndată după plecarea dilijenţii rămânând singur, pe înserate, fricosul jidan intră într-o grijă omorâtoare. Se puse să încuie hanul şi să se închidă înăuntru ca într-o cetate, de unde să reziste în ruptul capului la atacul lui Gheorghe.

Aşa, închis în cetăţuia lui, ca un senior din evul mediu, care ştie că are să fie atacat de un măreţ suveran însoţit de o puternică oaste, el aşteaptă prins de frigurile groazei... Noaptea a sosit într-un târziu, iată soseşte şi momentul oribil. Tâlharii, cu Gheorghe în frunte, încep atacul cetăţuiei. Ei au un plan lesne de înţeles: să facă patru găuri cu un burghiu mare în scândura groasă de stejar a porţii; pe urmă, cu un ferăstrău, să unească toate găurile, şi, când acestea vor fi toate unite, pătratul dintre ele să-l tragă afară, apoi, prin locul rămas gol, unul să introducă mâna înăuntru, să apuce bârna care închide poarta, s-o dea-ntr-o parte, să deschiză poarta de perete, şi să intre la jidan, să-l apuce în culcuş.

La această închipuire jidanul, care urmărea dinăuntru, dârdâind de groază, ce se petrecea afară, fu coprins de toţi fiorii: era pierdut! era faţă-n faţă cu moartea neîmpăcată, moartea pe care nu forţe inconştiente i-o preparau cu toată rafinata cruzime de care numai omul este capabil.

Care va să zică, e prins în laţ, în laţ!...

"În laţ! Iehova!" zise jidanul în sine... "În laţ!"... Şi atunci, se bătu în piept şi se rugă, ca şi cum ar fi cerut lui Iehova o inspiraţie de mântuire.

"În laţ!" mai zise el o dată. Apoi după o zguduitură teribilă, începu să zâmbească sardonic:

"În laţ! în laţ! las' să ziche el!" şi, galben, desfigurat, abătut, zdrobit, torturat de groaza apropiatei morţi, dispăru pe furiş iute în întuneric...

Puţin apoi, apăru iarăşi.

Jidanul era acum gata. El combinase astfel planul său: o frânghie lungă legată cu un căpătâi de un butuc al gârliciului pimniţei; la o potrivită lungime, pe unde era să dispară pătratul scobit, un ochi pe care îl ţinea deschis cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă ţinea strâns celălalt căpătâi. La momentul dat, jidanul dă drumul ochiului şi apucând repede cu amândouă mâinile căpătâiul liber, cu o smucitură supremă trage înăuntru braţul întreg.

Se înţelege că tovarăşii banditului prins astfel îl părăsiră în fuga mare: se ştie că bandiţii în genere sunt laşi!

Uf! Jidanul scăpase: era triumfător!

Jidanul se repezi în dughiană: luă o lampă şi o apropiă de mâna captivă. Atunci mâna simţi, şi această simţire dete jidanului o inspiraţie diabolică.

El intră iarăşi în dughiană, cuprins de o nouă dârdâială de friguri; luă o făclie mare, o aprinse, şi o fixă să arză subt mâna banditului, care nu l-ar fi cruţat pe el.

Era acum, nu numai salvat, era chiar răzbunat!...

Da! dar... Dar era... nebun...

Spaima pe de o parte, mulţumirea şi emoţia triumfului pe de alta îi rătăciseră minţile...

Nebun! căci atunci când propria lui balabustă şi toţi ţăranii, care, natural, de la Înviere veneau la cârciumă, l-au întrebat: "ce s-a petrecut, jidane? ce este?" el, cu privirile pierdute, vagi, rătăcite, le răspunse că el nu e jidan, că el merge la leşi să spună rabinului că el e creştin, fiindcă el a aprins o făclie lui Christos în noaptea Învierii!...

Şi a şi pornit să plece spre laşi.

Se făcea ziuă, ziua Paştilor.

Natura, ca o mireasa răpită, care a dormit vrăjită în lanţurile de gheaţă ale unui crud uriaş răpitor, se deştepta fericită, graţioasă, mândră, la mângâierile dulci, duioase, molcome ale tânărului şi fierbintelui său mire, care o căutase de mult, care o regăsise în fine, şi care venea să dezlege vraja de gheaţă cu farmecul unei sărutări de foc. Era tânărul şi zburdalnicul copil favorit a lui Paşte-Împărat, este minunatul făt-frumos April cu părul auriu, care o lua în braţe pe adormita fecioară, o alinta, o legăna, o mângâia şi, cu mii şi mii de sărutări, una mai înflăcărată decât alta o rechema la o nouă şi strălucitoare viaţă.

Pretutindeni, o pornire, o fierbere, o forfoteală, o mişuială de trai proaspăt: muguri verzi, flori de toate firele de tort ale curcubeului, musculiţe nebunatice şi gândâcei şăgalnici!

...Ce viaţă şi ce veselie în toate şi în totul!... Totul trăia, toate se bucurau!

O! juneţe, primăvara anului! O! primăvară, juneţea vieţii! O! sublimă şi mai ales nouă antiteză!

Şi pentru ca această sărbătoare a lumii întregi, când se prăznuia regăsirea şi reînvierea copilei de împărat de către mirele său, făt-frumos April, feciorul favorit al lui Paşte-Împărat, să fie vrednică de aşa părinţi şi aşa copii, Cerul, părintele fecioarii, plângând de bucurie, arunca mana bogată din ochii săi peste ţarinele şi ogoarele muncite cu sudoarea frunţii harnicului şi neobositului plugar, prietenul totdeauna credincios al Zorilor, al Nămiezii şi al Amurgului, iar tunetele largului văzduh vesteau, în chip de biruinţă împărătească, tutulor popoarelor şi seminţiilor isprava mirelui April, redeşteptarea miresei lui fecioare!

"Christos a înviat! jidane!" ziceau veseli românii.

"Adevărat a-nviat!" răspundea nebun jidanul.

Da! reînviase natura, reînviase viaţa, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.

O zi frumoasă, măreaţă, sublimă era aceea pentru toţi, chiar pentru Leiba Zibal, hangiul de la Podeni!

[modifică] Notă

În momentul când cronica mea este deja culeasă la tipografie, un amic îmi spune că i se cam pare a fi citit odată o novelă ceva cam aşa.

Acum e prea târziu ca să mai schimbi subiectul.

Nu voiu putea fi acuzat de plagiat, căci mai la urmă subiectul nu e atât de important în arta cât este de importantă tratarea.

Vedeţi, de exemplu, în pictură sau în sculptură de câte ori nu s-a tratat acelaşi subiect, fie profan, fie sacru, de diferiţi artişti, şi n-a mai făcut nimeni gură.

Am încercat dar şi eu să tratez în modul meu original un subiect pe care poate l-a tratat şi un altul, de unde ştii? poate am avut norocul să fac mai bine.

În fine, orişice puteţi zice de novela mea! un lucru rămâne netăgăduit: ce stil! ce limbă! ce limbă românească! Ei? Apoi, dacă e limba frumoasă, ce mai poftiţi?...