Noapte

Noapte
de Constantin Negruzzi

Noapte tăcută, cu ce farmăc vii să mă prinzi la poalele aceștii stânci îmbrăcate cu mușchi! Am văzut încă pe Febus, în menunt ce să perdé în dosul treptilor munților acestora. El au aruncat o de pe urmă zâmbiri printre pâcla ce ușoară, cari, asămine unii gaze de aur, era întinsă piste vii, piste livezi, și piste câmpii. Toată fire, înflăcărată de dulce oglindire a purpurului ce strălucé pe brâile nourilor, sărba purcedire sa. Păsările îl făcé să asculte cântare lor ce de pe urmă și căuta cu tovarășii lor siguranțâia cuiburilor sale. Păstoriul, întovărășit de umbra sa ce se prelunge, cânta, întorcându-să la coliba sa, cânticul său cel de sară, în buciumul său, când eu, tras de-o parte, am adormit cu dulceață. Tu ești, filomeli, cari prin duioasile tali axenturi m-ai dișteptat? Oare ești un fon ce pândești? Sau îi o nimfă fricoasă, cari mergi prin rădiurile acești tufoasă?

O! Cum toate celi ce mă împregiură sunt frumoasă! Cum acești lăcuinți dormitează în liniște! Ce dulce îmbătare să împrăștii în inima me ce săltătoare! C-un aer sfânt ochii mei privesc lunca ce posomorâtă și să odihnesc pe poienile celi luminate. Cum răzbătând bolta ce îndesită a frunzilor tremurătoare, luna alcătuiești aici, pe acest trunchi acoperit cu mușchi, acolo pe această verdeață mișcătoare, dincolo pe crenguți clătitoare întinsă în întunericime. Adesăori, loviți de formile celi dișănțate a crengilor celor încujbate, sau a crengilor ce să înfioară în întunericime, sau a umbrilor celor negri a nopții, căutăturile mele clipesc de înfiorare; adesăori iarăș, eli să primblă pe valurile ce saltă ca niște lumini pe râul cel negru, a căruia undile să aruncă în lature me, căci Erebia, șăzând în carul său, tras uneori de ciute ușoari, alteori de balauri cu trupul aspru și vrâstat, să primblă pe vârful cel răsfățat a copacilor. Ce miros îmbătător răsuflați voi, flori drăgălași! și tu, duioasă viorică, cari nu te deschizi decât în vreme tăcerii nopții, ca să răsfirezi mirosul tău cel valsamicesc! Ah! ce miroznă dulce răsuflați în întunericime aceasta! Nevăzute și făr podoaba ce înaltă a strălucitoarelor văpseli, sunteți vădite de disfătarea ce simțesc. Voi legănați în sânul vostru cel dulce zefirii adormiți ce obosâsă giucându-să toată ziua primpregiurul vostru, și care, dișteptându-să, află păstrată în vasile frunzelor voastre o mulțime de roauă. Dar ce sunet ascuțit, ce cântec nepotrivit să audi din sânul aceștii câmpii băltoasă, aceste sunt broateci mici de pe ruguri, cari șăd pe frunză.