No. 5

Ramzes suflă-n lumînare
Şi se culcă liniştit,
Bucuros, zicînd în sineşi:
„Încă unul a murit !”

Dar ce visuri peste noapte:
Se făcea-ntr-un loc urît;
Era gol, mînjit de sînge,
Şi strîngea copii de gît;

Şi-nviau din nou copiii,
Tot mai mulţi parcă veneau
Şi, ca nişte draci în juru-i,
Chicoteau şi ţupăiau...

Asudat, se scoală-n ziuă
Ca de-o luptă ostenit,
Şi-şi aduce-ndat-aminte
Cu ce gînd a adormit...

Ia jurnalul, reciteşte,
Ş-admirînd din nou ce-a scris,
Zice, încîntat de sineşi:
„Bre, dar straşnic l-am ucis !”

Cred c-aţi înţeles că Ramzes
E un critic asasin...
O întreagă hecatombă
Sub condeiul lui hain !

Ia priviţi ce mîndru trece,
Cum se uită de-ncruntat !
E convins că toată lumea
L-a citit, l-a admirat...

Dar ce vede? Viu şi teafăr,
Îl salută surîzînd
Chiar poetul cu pricina,
Îngropatul de curînd.

Ramzes îşi întoarce capul:
„Ce strigoi neruşinat,
Mai cutează să salute
După ce l-am criticat !”

Luni întregi e-n vînătoare
Cu jurnalu-n buzunar;
Cunoscuţii fug de dînsul
Ca de-un groaznic cămătar.

Mai tîrziu aude iarăşi
De-un talent c-a răsărit,
Şi că lumea îl admiră:
Asta nu-i de suferit !

Furios se-nchide-n casă
Şi-i ia cartea la refec,
Răsfoind dicţionare,
Scrie, năduşeli îl trec...

Mai întîi, un lung pomelnic
De franţuji, de nemţi, de ruşi,
Morţi sau vii, sunt traşi de guler
Şi ca marturi sunt aduşi.

Cum că X, pe care lumea
Îl admiră, e un prost,
Şi prieten cu Apolo
Neam de neamul lui n-a fost.

Şi citaţii, nume proprii
De romani, de greci antici,
Spun curat că numai Ramzes
E savant – n-ai ce să-i zici.

Apoi aspru dojeneşte
Pe-acest public indulgent,
Care laudă-n neştire
Tineri fără de talent...

"O, te plîng, sărmană ţară !...
Cum nu ştii să recunoşti
Cît de mare e un critic
Ce te apără de proşti !..."

Iar la urmă, dacă vede
Că de X n-a prea vorbit,
Pune-o maximă nemţească,
Şi-i convins că la turtit !...

E tîrziu... se culcă Ramzes,
Vajnicul toreador,
Şi cu pumnii strînşi adoarme,
Fericit, biruitor !