Neoiobăgia:Soluţia problemei agrare

De la Wikisource

Când după 1907 chestia ţărănească a fost pusă din nou pe tapet — în mod atât de tragic şi sinistru —, mai tot ce gândeşte în clasele noastre culte s-a pus în căutarea unei soluţii a chestiei.

De aici au urmat foarte multe soluţii, dar afară de unele excepţii, care nici ele nu reprezintă o vedere destul de clară, soluţia tot negăsită a rămas. Bineînţeles, n-am în vedere pe acei oameni de stat eminamente practici care, după sistemul cunoscut, caută să împace capra cu varza, să dea ceva ţăranului fără să ia de undeva şi deci să lase lucrurile tot cum au fost, având aerul totuşi că au făcut ceva. Vorbesc de oamenii de bună-voinţă şi de bună-credinţă, care au priceput că, aşa cum mergem, mergem spre dezastru şi deci era abilităţilor eclectico-oportuniste trebuie să ia sfârşit.

Una din cauzele nereuşitei nici a acestora din urmă e însuşi felul cum pricepeau ei soluţia. Pentru ei soluţia e un fel de iarbă a fiarelor, o formulă magică; aceasta, odată găsită şi enunţată, va face, vorba ceea, ca „fiecare să prospere şi România să trăiască”.

0 revistă satirică din capitală a avut pe vremea aceea o caricatură foarte reuşită: un automat de soluţii alături de care se perindau toţi oamenii noştri politici, Punând câte un ban în automat şi fugind fiecare cu soluţia în buzunar de teamă să nu i-o afle rivalul.

Cauza acestei concepţii a soluţiei e şi nefamiliarizarea cu ştiinţele economico-sociale. La noi nu s-a priceput un lucru atât de elementar că, apriori chiar vorbind, o soluţie a problemei noastre agrare nu putea fi decât o indicaţie a direcţiei şi orientării pe care trebuie s-o ia dezvoltarea noastră economico-socială agrară şi că deci rezultatele, pentru care trebuie muncă şi sacrificii, vor fi la sfârşitul acestei dezvoltări sau în timpul ei. Soluţioniştii noştri însă ar dori o astfel de soluţie ca să avem rezultatele îndată. Doar însuşi regimul neoiobag ne-a învăţat cu rezultate fără muncă. Dealtfel, când e vorba nu de interesele tale egoiste, ci de interesele altora, această dorinţă de rezultate peşin e destul de lăudabilă. Din nenorocire, e nerealizabilă: există un imperiu de necesităţi fatale căruia trebuie să [i] se supună dorinţele noastre cele mai curate.

Altă pricină, şi mai serioasă, a nereuşitei e tot de natură metodologică. Unii căutau soluţii fără să-şi dea seama ce înseamnă în cazul de faţă o soluţie. Alţii căutau dezlegarea problemei noastre agrare fără să-şi dea seama ce anume problemă agrară au de dezlegat. Unii făceau confuzie între problema noastră agrară şi cea din Occidentul european. Pe calea aceasta ajungeau la dezlegarea chestiei fermierilor din Irlanda, nu a neoiobagilor români. Alţii vedeau bine că, ţară eminamente agricolă, ne deosebim mult de ţările capitaliste, dar exagerau chiar această deosebire şi, sub influenţa poporanismului rusesc, construiau pentru noi o evoluţie proprie, care n-a existat nicăieri şi care face din viaţa ţărănească un ideal social şi un mijloc de trecere directă în societatea socialistă, fără a mai trece prin capitalism. Aceştia, orbiţi de concepţia lor, considerau ,ţara noastră din punctul de vedere al oricărei ţări rămase în urmă în dezvoltarea economico-socială şi de aceea, la rândul lor, au scăpat din vedere problema agrară specifică ţării noastre.

Şi astfel, cu toţii silindu-se să prescrie leacul, cei mai mulţi fără a căuta, iară restul fără a reuşi să afle mai întâi ce boală este de lecuit, problema noastră agrară a rămas neformulată şi cu atâta mai puţin studiată[1].

În lucrarea de faţă am studiat problema şi acum o cunoaştem sub toate aspectele şi în toate manifestările ei.

Această problemă e neoiobăgia.

Ce este neoiobăgia o ştim acum: e o întocmire economico- şi politico-socială agrară particulară ţării noastre şi care consistă din patru termeni:

Raporturi de producţie în bună parte iobăgiste, feudale;

O stare de drept liberalo-burgheză, prefăcută în iluzie şi minciună, lăsând pe ţăran la discreţia stăpânului;

O legislaţie tutelară care decretează inalienabilitatea pământurilor ţărăneşti şi reglementează raporturile dintre stăpâni şi muncitori, raporturi izvorâte din cei doi termeni de mai sus;

În sfârşit, insuficienţa pământului aşa-zisului mic proprietar ţăran pentru munca şi întreţinerea familiei sale, fapt care-l sileşte să devină vasal al marii proprietăţi.

Această întocmire am numit-o neoiobăgie, deoarece conservă fondul esenţial al vechei iobăgii, dar cu un amestec necesar şi fatal de elemente capitaliste, produs al vieţii şi dezvoltării noastre semicapitaliste şi sub forme înşelătoare liberalo-burgheze; e deci o iobăgie nouă, o neoiobăgie, şi nu cred să se găsească un termen care s-o caracterizeze mai bine.

Această întocmire hibridă şi absurdă, această neoiobăgie, constituie problema agrară specifică ţării noastre.

Am studiat în această lucrare ce puteri şi necesităţi economico şi politico-sociale şi ce lupte şi lupte de clasă au dat naştere neoiobăgiei, de unde şi pentru ce s-a născut mediul istoric special din care a izvorât. Am analizat-o apoi pe ea însăşi, elementele şi structura ei şi contradicţiile şi absurdităţile în care e atât de bogată. Am cercetat influenţa ei asupra vieţii şi a raporturilor sociale agrare, asupra vieţii economice, politice, culturale, morale şi am văzut ce nefastă e această influenţă, care, din când în când, prin anormalităţile, contradicţiile, antagonismele şi toate relele acumulate, produce acele spasme teribile oare se cheamă revolte ţărăneşti, jacheriile noastre naţionale. Am studiat relaţiile dintre diferitele noastre clase şi problema agrară, curentele de opinie publică ce s-au format în jurul ei, remediile enunţate pentru vindecarea relelor produse de ea. Aceste remedii — inclusiv legile cvasisocialiste de la 1907 — le-am studiat tocmai în vederea soluţiei ce trebuia găsită. Şi din toată cercetarea asta putem acum să tragem concluzia definitivă, soluţia cea adevărată pe care o comportă problema noastră agrară.

Soluţia aceasta, care reiese din toată lucrarea noastră aproape din fiecare pagină, este: desfiinţarea totală, completă, neîntârziată a acestui regim nefast, regimul neoiobag. Şi tot aşa de clar reiese din întreagă lucrarea aceasta — ceea ce constituie un avantaj pentru noi, întrucât ne scuteşte de acum de multe dezvoltări şi explicări —, tot aşa de clar reiese ce anume înseamnă această desfiinţare. Ea înseamnă:

— desfiinţarea totală şi definitivă a tuturor raporturilor de producţie şi a servituţilor medievale: dijme, ruşfeturi, învoieli de cu iarnă etc., desfiinţarea totală a contractului agricol şi înlocuirea lui prin raporturile de producţie ce există în Occidentul capitalist;

— desfiinţarea totală şi definitivă a tuturor legilor de excepţie aşa-numite tutelare, desfiinţarea inalienabilităţii pământului şi a întregului nămol de legi de tocmeli agricole şi a tuturor reglementărilor pe care le implică ele;

— prefacerea micii proprietăţi aparente de azi — caracteristica regimului neoiobag — într-o adevărată mică proprietate ţărănească de-sine-stătătoare, având o întindere suficientă pentru munca şi hrana unei familii;

— prefacerea stării de drept din minciună în realitate, realizarea ei în raporturile politico- şi juridico-sociale de la ţară.

Din punctul de vedere economic, soluţia aceasta înseamnă prefacerea raporturilor de producţie agrare, în bună parte medievale, în raporturi de producţie burgheze; din punctul de vedere politico- şi juridico-social, prefacerea raporturilor de drept din iluzie şi minciună în realitate — şi... dreptul comun.

„Dreptul comun!”, vor exclama, desigur, cu mirare şi îndoială mulţi, foarte mulţi dintre cititorii mei; „dreptul comun”. despre care d-l Carp a zis că înseamnă „jaful comun”, frază rămasă tipică şi cu care e de acord un om cu vederi atât de clare ca d-l R. Rosetti, cu care sunt de acord oameni atât de binevoitori ţărănimii, ca d-l Bibicescu şi alţii, frază consacrată, asupra căreia s-a stabilit un acord deplin între prietenii şi adversarii ţărănimii!

Însuşi acest acord al prietenilor şi adversarilor asupra frazei consacrate cam dă de gândit. Dealtfel, n-ar fi de mirare să fiu în dezacord cu toţi cei care au tratat chestia ţărănească până acum, întrucât şi punctul meu de vedere, şi metoda mea de cercetare sunt altele. De astă dată însă nu sunt deloc în dezacord, întrucât ce a înţeles d-l Carp prin dreptul comun şi ce înţeleg eu sunt lucruri fundamental deosebite.

D-l Carp a înţeles prin dreptul comun desfiinţarea numai a unuia din cei patru termeni ai neoiobăgiei, şi anume a legislaţiei excepţionale tutelare, şi păstrarea celorlalţi, adică rămânerea în vigoare a relaţiilor de producţie neoiobăgiste, care prefac pe ţăran în neoiobag, faţă de dreptul comun iluzoriu, care, la rândul lui, îl lasă la discreţia stăpânului. Se înţelege că rezultatul unui asemenea drept comun n-ar putea fi decât jaful comun, după cum, dealtfel, rezultatul dreptului excepţional — al legilor „tutelare” — a fost jaful necomun.

Eu însă înţeleg ca o condiţie prealabilă a dreptului comun desfiinţarea raporturilor de producţie neoiobăgiste, adică tocmai a acelor raporturi care, prefăcând pe ţăran în neoiobag, au prefăcut şi starea de drept existentă în minciună şi au provocat o legislaţie agrară excepţională; înţeleg desfiinţarea legislaţiei excepţionale, dar şi a acestor raporturi de producţie. între dreptul comun cum îl înţelege d-l Carp şi cum îl înţeleg eu e deci o prăpastie.

„Desfiinţarea neoiobăgiei, prefacerea raporturilor de producţie medievale în capitalisto-burgheze, desfiinţarea întregii legislaţii excepţionale, dreptul comun”, vor repeta cu deziluzie mulţi dintre cititorii mei — o ştiu, chiar foarte mulţi — care se aşteptau la o soluţie-formulă magică şi care nu-şi dau seama că prefacerea relaţiilor de producţie economică înseamnă nu numai prefacerea vieţii materiale a unei societăţi, dar şi o prefacere profundă a vieţii ei politice, culturale, morale, naţionale.

„Dar prefacerea capitalisto-burgheză a vieţii noastre agrare nu va aduce oare după sine toate acele mizerii şi neajunsuri inerente regimului capitalist?”, vor zice alţi deziluzionaţi de soluţia dată.

Se înţelege că da. Desfiinţarea neoiobăgiei va lecui mizeriile regimului neoiobăgist, nu pe ale celui capitalist; pentru acesta din urmă va veni odată alt regim,. care va lecui toate rănile produse de el: acesta e regimul socialist, care va veni şi el, va veni sigur, de asta nu poate fi nici o îndoială.

„Dar cu înlăturarea regimului neoiobăgist şi a legilor tutelare şi mai ales a inalienabilităţii pământului nu se va proletariza oare o parte din ţărănime?”, vor obiecta alţii. în special dintre poporanişti.

Se înţelege că da şi se înţelege iarăşi că-mi dau. seama de toată importanţa acestui fapt.

Dar să lăsăm discuţia cu cititorii deziluzionaţi şi să vedem care sunt clasele economice ce se vor forma după desfiinţarea regimului neoiobăgist. Aceasta ne va lămuri, între altele, asupra sensului şi însemnătăţii desfiinţării neoiobăgiei.

Acum mai bine de un sfert de veac, pe când vorbeam şi eu cu atâta grijă de proletarizarea ţărănimii, asta mai avea un înţeles. Astăzi însă, a te îngrozi de posibilitatea proletarizării, când după d-l Creangă avem 500 000 de ţărani proletarizaţi sau aproape proletarizaţi, astăzi o asemenea îngrozire ar fi cel puţin deplasată. Ţăranii noştri sub regimul neoiobăgist încep să se proletarizeze într-o proporţie înspăimântătoare. Mai mult de jumătate din ţărănimea muncitoare s-a şi proletarizat sau semiproletarizat.

Aceasta e aproape o monstruozitate!

Şi proletarul ţăran pe care îl produce acest regim e de speţa cea mal nenorocită: are toate dezavantajele proletarului occidental, fără să aibă avantajele lui; e proletar şi iobag în aceeaşi vreme, e legat de sat, învoit de cu iarnă şi lucrează în condiţii iobăgiste, munca lui e robită, iară pe deasupra regimul îi pune în spinare şi grija conservării şi întreţinerii inventarului. de care el nu mai are nevoie, neavând pământ. Situaţia lui deci în comparaţie cu a proletarului ţăran occidental — om liber. dezlipit de gleba iobăgistă şi care-şi vinde munca unde şi când găseşte condiţiile cele mai bune — e din toate punctele de vedere inferioară. Dealtfel, ca să vedem deosebirea politico-socială, culturală şi morală dintre un proletar în sensul occidental şi ţăranul nostru proletarizat, n-avem decât să-l comparăm pe acesta cu proletarul nostru orăşenesc, şi mai ales cu cel sindical: e un adevărat abis între ei. Nu-i vorbă, condiţiile proletarului agricol sunt peste tot locul mai defavorabile decât ale altor categorii de proletari, dar, chiar ţinând seama de asta, încă poziţia materială, politico-socială, morală şi culturală a proletarului liber e superioară poziţiei robului neoiobag.

Ceea ce-i pune pe gânduri pe poporaniştii noştri, ca şi pe cei din alte ţări agricole, este starea economico-materială a proletarilor agricoli. în privinţa aceasta e foarte important şi instructiv ceea ce se petrece chiar în rândul ţărănimii noastre după revoltele de la 1907. D-l Radu Mandrea, în interesantul raport citat mai sus, vorbeşte de următorul proces general care se petrece în rândurile ţărănimii noastre.

„În luna aceasta, mai, am avut de tranşat o serie de certuri între săteni şi proprietari a căror pricină era absolut asemănătoare, ţi anume: sătenii cer pământ de muncă şi de păşunat, conform hotărârilor noii legi; nu vor însă în aceleaşi condiţii să se angajeze la muncă prin contract” (subliniat de noi).

Şi mai departe d-l Mandrea zice că ţăranii îşi dau perfect seama de avantajele ce prezintă pentru ei legea, întrucât ea opreşte introducerea lucrătorilor străini, şi deci caută să-şi ridice preţul muncii, folosindu-se de aceste condiţii favorabile.

Or, ce înseamnă această constatare, în adevăr extrem de importantă? Înseamnă că ţăranul el însuşi caută din toate puterile să scape din neoiobăgie: el vrea să capete pământ de muncă, dar nu sub forma învoielilor şi contractului agricol; vrea să-şi vândă munca, dar sub forma ei de muncă proletară, folosindu-se de avantajele şi conjunctura pieţei, nu sub forma de învoieli neoiobăgiste de cu iarnă. ,Astfel, ţăranul a înţeles mult mai bine propriile sale interese decât toţi proteguitorii lui luaţi la un loc.

în anii din urmă, dar mai ales după 1907, ţăranii au devenit mai exigenţi, în adevăr, şi caută să-şi vândă munca pe cât se poate de scump, iară pe de altă parte în unele locuri proprietarii şi arendaşii au început să se vaiete de preţul prea ridicat al muncii ţărăneşti. Acest fapt îmbucurător se atribuie legilor agrare de la 1907, şi se atribuie şi de către prieteni, şi de către adversari, cei dintâi lăudându-se cu acest rezultat, cei din urmă reprobându-l. Greşesc însă profund şi unii, şi alţii. Acest rezultat îl produce însuşi procesul proletarizării ţărănimii şi al pătrunderii relaţiilor capitaliste, proces care rupe zăgazurile neoiobăgiei; şi aceasta nu din cauza legii de la 1907, ci mai curând împotriva ei[2].

Foarte interesantă în această privinţă e şi petiţia locuitorilor din Bălteni pomenită mai sus. Acolo ţăranii,. ei înşişi sau reprezentanţii lor, făcând socoteala migăloasă şi exactă a tuturor muncilor cu preţul mijlociu din timpul muncilor agricole pe pogonul de porumb, ajung la valoarea de 64 de lei. Dat fiind că pământul din Bălteni, după cum zic înşişi ţăranii, e de calitate slabă, aceşti 64 de lei ar reprezenta aproape tot produsul pământului, încât, plătit astfel, ţăranul ar încasa întreg produsul muncii sale.

Să ne înţelegem bine. Fireşte, nici prin gând nu-mi trece că aşa ceva se va întâmpla în adevăr; şi, bineînţeles, nu aştept pentru ţăranul proletarizat râuri de lapte şi miere. Starea proletarului în genere, iară a celui agricol îndeosebi, e mizerabilă chiar în ţările capitaliste, dar încă în cele neajunse la capitalism dezvoltat. În această privinţă, şi ca social-democrat, şi ca unul ce am scris un sfert de veac asupra neajunsurilor capitalismului, nu pot doar să-mi fac vreo iluzie. Afară de asta, în ce priveşte ţara noastră, în înapoierea stării noastre de producţie, nici nu putem avea o ţărănime cu adevărat înţolită şi prosperă (lucru de care vom vorbi mai jos). Aşadar, numai iluzionist nu sunt şi nu pot fi. Dar ceea ce afirm e că relativ starea materială a ţăranului, devenit sub noile raporturi de producţie adevărat proletar agricol liber, va fi mai bună decât starea-i actuală de semiproletar neoiobag robit; de asemenea şi starea lui morală şi socială.

În sfârşit, ceea ce e foarte important, sub noile raporturi de producţie se creează o posibilitate pentru ulterioara îmbunătăţire materială, morală, culturală, politico-socială a proletarului agricol. Pe de o parte, această posibilitate se creează prin o mai mare creştere a producţiei; pe de altă parte prin însăşi lupta proletariatului agricol.

Va fi una din datoriile şi însărcinările cele mai importante ale social-democraţiei române de a organiza în sindicate pe proletarii agrari în scopul de a le îmbunătăţi starea din toate punctele de vedere şi a-i face să-şi priceapă rolul istoric de clasă proletară.

Tot pentru îmbunătăţirea stării materiale şi morale a proletariatului agricol va fi nevoie de intervenţia statului şi va depinde de hărnicia şi vigoarea păturilor democratice ca această intervenţie să fie mai eficace şi în sens mai larg democratic.

„Va să zică sunteţi pentru intervenţia statului? Tot intervenţia statului?”

Negreşit! Intervenţia statului în folosul claselor muncitoare e, după cum am văzut mai sus, un fel de corolar necesar al organizaţiei economice şi al relaţiilor de producţie capitaliste. Şi, dacă pe baza relaţiilor de producţie neoiobăgiste intervenţia statului, chiar când e făcută cu sincera dorinţă de a protegui muncitorimea, duce la rezultate contrare şi se întoarce de obicei împotriva acelora pentru care e făcută, pe baza relaţiilor de producţie capitaliste ea dă, în adevăr, rezultatele dorite.

De ce? Pentru că aşa e logic, pentru că aici se potriveşte intervenţia statului în sens democratic şi acolo ba.

La dezvoltările teoretice făcute mai sus nu ne mai întoarcem, dar vom da aici încă un exemplu, pe cât de clarifiant, pe atât de sugestiv. Am văzut ce imense sacrificii ne costă intervenţia statului prin legile de la 1907 şi ce rezultate lamentabile au dat. Asta e intervenţia pe baze de producţie neoiobăgiste. Acum pe baze noi de producţie voi propune şi eu o lege sau, mai bine zis, o măsură de stat care va avea rezultate nemăsurat de bune şi reale pentru proteguirea muncii proletariatului agricol, care va costa foarte puţin pe stat, poate mai nimic, care va fi din prima zi aplicată fără putinţă să fie ocolită sau călcată.

Cititorii mei, care cunosc ţara şi rostul legilor noastre protectoare, vor zice, desigur, că ceea ce spun e un paradox sau o mistificare. Nu, deloc. Şi doar nu fac din legea mea nici un mister. Guvernul să intervină la direcţia C.F.R. ca să înfiinţeze trenuri de lucrători, să zicem cl. IV (în detalii nu intrăm), cu care de la Dorohoi până la Turnu Severin ţăranul ar putea să voiajeze pe un preţ minim, minim chiar pentru ţărani. în acest caz, proletarul agricol, având la dispoziţie întreaga piaţă de munci agricole, pe care ar putea s-o colinde cu o cheltuială neînsemnată, şi folosindu-se de nevoia de muncitori în timpul sezonului, ar putea să obţină condiţiile cele mai prielnice fie ca argat, fie ca muncitor care-şi vinde braţele pe termene mai scurte. Prin aceasta şi prin organizarea în sindicate puternice, proletariatul ar putea obţine maximul de remunerare posibilă; bineînţeles posibilă, nu imposibilă; echivalentul produsului întreg al muncii sale muncitorul nu-l poate obţine în societatea modernă, exploatarea şi crearea de plusvaloare fiind o necesară şi inevitabilă condiţie de viaţă a acestei societăţi.

Şi este evident că această măsură atât de importantă pentru clasa proletariatului agricol se va realiza din prima zi fără putinţă de ocolire, iară întrucât priveşte cheltuielile statului (ale direcţiei C.F.R., care ar pierde ia acest trafic) ele vor fi neînsemnate, pentru că nu e vorba de un exod al populaţiei muncitoare: va fi de ajuns o deplasare de câteva zeci de mii de lucrători pe an, va fi de ajuns ca stăpânii să ştie că lucrătorii se pot deplasa în căutarea de lucru, folosindu-se în toată plenitudinea de legea concurenţei şi legea ofertei şi cererii, va ti de ajuns atâta pentru ca stăpânii să acorde preţurile cele mai bune posibile. Se înţelege că în acelaşi sens ar lucra şi o bursă a muncii bine organizată. Fireşte că aici e la locul ei şi ar da toate rezultatele dorite protecţia muncii proletare. Da, aici ar da cu totul alte rezultate o lege a minimului de salariu, aici ar da în adevăr rezultate minunate. Şi tocmai de aceea nu vor fi acordate astfel de legi decât atunci când social-democraţia şi proletariatul organizat vor avea destulă putere ca să le impună.

Să trecem acum la altă categorie, foarte importantă, de muncitori agricoli de sub noua întocmire agrară, de sub noile întocmiri de producţie: să trecem la mica proprietate ţărănească.

De astă dată ţăranul devine în adevăr mic proprietar agrar, dispunând liber — ca şi proprietarul cel mare — de proprietatea sa, dând întreaga sa grijă şi întreaga sa muncă micii sale proprietăţi, sursa vieţii lui materiale. Intre acest proprietar, care poate să dispună liber de proprietatea sa, care scoate tot ce poate din pământul lui — chit că, dacă-i mai rămâne vreme de prisos, să lucreze şi aiurea ca salariat după regula „bani gata, pe muncă gata” —, între acest proprietar ţăran şi ţăranul jumătate proprietar, jumătate proletar şi pe de-a-ntregul neoiobag e o deosebire tot atât de mare ca între un producător liber şi unul robit. De-abia acum, sub noile raporturi de producţie, ţărănimea devine în adevăr liberă, abia acum se vor realiza acea liberare a ţărănimii şi acea formare a unei mici proprietăţi ţărăneşti libere pe care o visaseră unii dintre ideologii de la '48. Mica proprietate ţărănească devine un instrument de muncă şi producere pentru ţăran şi ţară, iară nu un pretext de a lipi pe ţăran pământului şi a-l robi marii proprietăţi prin mijlocul contractului agricol.

Dar care e mijlocul de a preface pe ţăranul român din neoiobag în mic proprietar în înţelesul de mai sus, adică în adevăratul înţeles al cuvântului? Descătuşarea lui din raporturile neoiobăgiste şi îngrijirea pe cât e cu putinţă ca mica lui proprietate să aibă întinderea necesară, ca să-l poată ocupa toată vremea şi să-l facă muncitor de-sine-stătător.

Ţăranul de la 1864 încoace s-a luptat din toate puterile ca să poată deveni un mic proprietar în adevăratul înţeles, dar n-a fost lăsat. Împotriva lui s-au ridicat forţele formidabile ale statului, s-a mobilizat armata, s-a creat o întreagă legislaţie excepţională „tutelară”, s-a falsificat toată viaţa noastră socială, s-a detronat un domn numai ca ţăranul să nu poată deveni mic proprietar. Cum dar se poate gândi cineva că el nu va deveni adevărat mic proprietar şi se va duce de bunăvoie în neoiobăgie când va fi lăsat în pace, sub dreptul comun, să-şi lucreze propriul său pământ, proteguit chiar în această direcţie? Dealtfel, de la început, statul nu numai că nu va recunoaşte nici un fel de învoieli vechi, dar le va prohibi.

Şi atunci: desfiinţarea inalienabilităţii pământurilor; desfiinţarea legilor de excepţie; aplicarea dreptului comun; nerecunoaşterea şi chiar prohibirea relaţiilor de producţie vechi; crearea adevăratei mici proprietăţi ţărăneşti de-sine-stătătoare[3], moşiile marilor proprietari lucrate cu argaţi, cu proletariat agricol. şi în mod ocazional cu micii proprietari, cu aceştia din urmă numai în prisosul de vreme ce le rămâne din munca proprietăţilor lor şi pe baza: bani gata, pe muncă gata. Cu acestea noile raporturi de producţie sunt introduse şi mica proprietate în adevăratul înţeles creată.

Se înţelege, noi vorbim aci în general şi în principiu; în detalii de modalităţi şi aplicări practice nu putem intra, aceasta ar ieşi din cadrul lucrării noastre.

Este însă o chestie de o deosebită importanţă când e vorba de mica proprietate ţărănească, o chestie care priveşte însăşi existenţa ei şi de care nu putem să nu vorbim măcar pe scurt: e chestia împărţirii proprietăţii rurale având în vedere lipsa de pământ.

Ca să avem mică proprietate, trebuie să avem pământ, şi pământul devine tot mai rar şi mai scump, şi, după părerea generală, lipsa lui începe să se simtă de-a binelea. Cei care susţin această părere au dreptate întru cât văd numai pe deasupra. Să privim însă lucrurile mai de aproape şi mai adânc.

Chiar de la prima vedere trebuie să fie clar pentru toată lumea că nu numai n-avem lipsă de pământ, absolut vorbind, dar avem încă prea mult în comparaţie cu populaţia agricolă a ţării. Prima dovadă evidentă este că avem absolută nevoie de muncitori străini, şi aceasta nu pentru că sunt mai ieftini — dimpotrivă, sunt mai scumpi decât învoiţii noştri —, dar pentru că muncitorii noştri nu ne ajung. A doua dovadă e că pământurile ţărănimii în sistemul neoiobag sunt lucrate mizerabil din lipsă de timp, pentru că, cea mai mare parte a timpului, ţăranul, cu nevastă şi copii, lucrează pământul boieresc. Dacă pământurile ţărăneşti ar fi lucrate măcar ca ale marii proprietăţi, ne-ar trebui încă o sumă de muncitori. şi asta chiar pentru o cultură extensivă, cum e aceea a marii noastre proprietăţi. De o cultură mai intensivă nici nu mai vorbim. E deci evident că avem încă prea puţină populaţie agricolă pentru pământul nostru, avem încă mai mult pământ decât ne trebuie. Pe de altă parte, este pozitiv că din cauza înmulţirii populaţiei pământul pentru ţărănime a devenit mai scump şi mai rar, îi lipseşte.

Cum se explică deci misterul acesta, contrazicerea aceasta flagrantă şi absurdă, care sfidează orice logică şi orice bun-simţ: că avem prea puţin pământ pentru că avem prea mult? Se explică foarte bine tot prin regimul nostru economic.

Am arătat cum acest regim caută să reducă la non-valoare, la un lucru auxiliar pământurile ţărăneşti, care ajută la formarea de neoiobagi. În schimb caută să ridice în factor dominant, pe cât se poate exclusiv .dominant, pământurile marii proprietăţi, pe oare în timpul muncilor lucrează toată lumea, lucrează, după vorba dreaptă şi sugestivă a d-lui Gh. Maior, de la vlădică până la opincă, de la preot şi primar până la cel din urmă vătăşel. Aceste pământuri proprietăreşti sunt factorul şi instrumentul dominant oare mai ales hotărăşte de belşugul sau lipsa pământului. Nu proporţia între populaţia agricolă şi întreg pământul ţării, ci mai ales proporţia între populaţia agricolă şi pământul marii proprietăţi hotărăşte de belşugul sau lipsa pământului. Pământul marii proprietăţi rămânând însă acelaşi şi chiar împuţinându-se, iară populaţia mărindu-se, e natural să se producă o lipsă relativă de pământ chiar atunci când în mod absolut această lipsă nu există deloc.

Această creare a lipsei relative de pământ e încă unul din cele mai absurde şi groteşti rezultate ale regimului neoiobag.

Noile raporturi de producţie liberează şi descătuşează nu numai pe ţărani, dar şi pământurile lor: întreg pământul ţării devine un fond liber ca şi cel al marii proprietăţi de azi. Mica proprietate a ţăranului, care îşi munceşte propriul său pământ şi n-are nimic de împărţit cu proprietarul mare, căci acesta îşi lucrează pământul său cu proletari agricoli, nu cu ţărani-proprietari, mica proprietate, ca şi cea mare, constituie acum fondul întreg al pământului ţării faţă de întreaga ei populaţie agricolă. Şi, raportul fiind între tot pământul şi toată populaţia agricolă, se va arăta îndată că pentru o vreme încă avem pământ îndestulător.

Căzând regimul neoiobag, dispare cauza producătoare a lipsei relative de pământ.

Afară de asta, o parte din populaţia agricolă a ţării fiind proletarizată, cererea de pământ scade în raport cu numărul proletarilor, proletarii având cu totul alte revendicări de făcut pentru a-şi îmbunătăţi soarta, încât e absolut evident că vom avea destul pământ pentru formarea unei mici proprietăţi destul de puternice şi numeroase.

În calea acestei formări se ridică însă o piedică însemnată, care este încă o problemă mare şi grea: este repartizarea atât de monstruoasă a pământului nostru, faptul că marii proprietăţi îi aparţine mai mult de o jumătate din pământul ţării (mai ales ţinând seama şi de păduri), fapt anormal în cel mai mare grad. Dar am văzut că şi acesta e un rezultat al regimului nostru economic; am văzut cum regimul neoiobăgist favorizează straşnic concentrarea pământurilor în latifundii şi numai inalienabilitatea pământurilor ţărăneşti mai pune frâu acestei tendinţe de concentrare. Contrar unor prevederi teoretice care, ca teorie, rămân şi acuma juste, întocmirea şi raporturile agrare capitaliste nu favorizează întru atâta, practiceşte vorbind, o creştere a concentrării pământurilor micii proprietăţi, şi, în Occident, mica proprietate, cel puţin vremelnic, îşi conservă mai mult sau mai puţin poziţiile. La noi, prin dispariţia neoiobăgiei şi introducerea noilor raporturi de producţie, mica proprietate va fi mult favorizată faţă de cea mare.

În adevăr, ce realizează noile raporturi de producţie pentru micul proprietar ţăran? Realizează visul lui de aur de la 1864 încoace, ca şi de veacuri înainte de acea dată, să i se dea putinţa să fie de-sine-stătător, să fie lăsat în pace ca să-şi lucreze pământul propriu. Pe de altă parte, de greutăţi de tehnică agrară nu poate fi vorba: doar tot el lucrează şi .acuma şi proprietatea mare ceva mai bine şi propria sa proprietate ceva mai prost, dar tot el şi în bună parte cu propriul său inventar. Atunci va începe din prima zi să-şi lucreze pământul său aşa cum îl lucrează azi pe al marii proprietăţi, iară cu timpul. îmboldit de propriul său interes şi de încurajarea din afară — pe aceasta o vom lămuri îndată —, va începe sa lucreze mai bine şi din .ce în ce mai bine. Aşadar, noile raporturi favorizează foarte mult mica proprietate — şi materialmente, şi moralmente — şi nu-i pun nici o piedică tehnică.

Cu totul altceva e însă cu marea proprietate. Aceasta, sub noile raporturi de producţie, mai ales la început, se va pomeni în condiţii foarte grele. Edenul exploatării uşoare a muncii aservite dispare. Nici tu dijmă. nici tu învoială de cu iarnă, nici tu ruşfeturi făţişe sau ascunse. nici tu contract agricol, care le rezumă •pe toate şi procură o muncă aservită şi semigratuită. Acum moşiile trebuie lucrate pe cont propriu, cu muncitori tocmiţi cu anul (argaţi) şi cu munca-marfă cumpărată .din piaţă, cum ar face un atelier sau o fabrică. E o muncă mai scumpă decât cea neoiobagă. Iară dacă social-democraţia îşi va face datoria, organizând pe muncitorii agrari în sindicate, şi întreaga democraţie îşi va face datoria, obligând statul să dea protecţia cuvenită muncii, această muncă va fi şi mai scumpă. Apoi dispare neoiobagul, depozitarul, îngrijitorul şi conservatorul inventarului primitiv. De acum trebuie inventar propriu, acarete costisitoare, vite bune, maşini perfecţionate, personal numeros pe tot timpul anului, deci un capital însemnat băgat în producţie; şi pentru a conduce o moşie în asemenea condiţii mai trebuie şi multă osteneală, multă muncă pricepută şi încordată, cunoştinţe tehnice şi practice.

Astfel că pentru marea proprietate această prefacere a ei din neoiobăgistă în capitalistă va fi o criză însemnată, cum a fost şi cea de la 1864.

Şi aceasta cu atât mai mult cu. cât pentru arendaşi noile condiţii devin şi mai grele decât pentru proprietari. Mulţi proprietari, neputând trece criza, vor fi siliţi să-şi vândă proprietăţile. Nu mai vorbesc de aceia care nici nu ştiu bine pe unde le sunt moşiile, oare le consideră drept — ceea ce şi sunt dealtfel — nişte fiefuri feudale unde lucrează robii, a căror muncă proprietarii o toacă la Monte Carlo şi pe bulevardele Parisului. Aceştia nici cuvânt că vor fi siliţi să-şi vândă cu orice chip moşiile. Ce ar putea face cu ele în noile condiţii? Să lucreze singuri, fireşte .că nici vorbă nu poate fi; arendaşi se vor găsi greu, iară cei găsiţi, având capital, pricepere şi socotind greutăţile, scumpirea muncii şi a exploatării moşiei, vor da o arendă redusă. Nu numai proprietarii mai sus pomeniţi — şi doar sunt mulţi, foarte mulţi —, dar şi o bună parte dintre proprietarii care azi îşi văd singuri de moşii vor fi siliţi să le vândă. Să nu uităm că, după criza prin care marea proprietate a trecut la 1864, cei mai mulţi boieri de baştină şi-au vândut proprietăţile.

Rezultatul vădit al crizei pe care o vor provoca felul nou şi noile raporturi de producţie va fi deci o simţitoare scădere a rentei, iară din cauza ofertei abundente de moşii o şi mai simţitoare scădere de preţuri. Va fi mult pământ de vânzare şi ieftin. Ca urmare a desfiinţării neoiobăgiei, va fi cu putinţă ca o parte din pământurile marii proprietăţi să treacă la ţărani. Îndeosebi ţăranii mai înţoliţi, mai chiaburi, în asociaţie, vor cumpăra multe din moşii. În acest fel, pe contul proprietăţii mari se va crea şi consolida o proprietate mijlocie, care de astă dată, sub noile raporturi de producţie, va fi adevărată proprietate mijlocie şi nu proprietate parazitaro-neoiobagă, aşa cum e cea a burgheziei săteşti de azi.

Pe de altă parte, statul va avea putinţa să cumpere întinderi mari de pământ pentru propriile sale necesităţi viitoare şi pentru a-l trece micii proprietăţi fie pentru a rotunji şi a face viabile şi rentabile prea micile proprietăţi existente, fie pentru a crea asemenea mici proprietăţi de-sine-stătătoare.

Statul, printr-un împrumut de 700 000 000-800 000 000, ar putea deplasa o parte însemnată de pământ de la marea la mica proprietate. Această deplasare, împreună cu pământul cumpărat de ţăranii înţoliţi, va face să ne apropiem de o repartizare mai normală a pământului ţării.

Şi poate că nici nu va fi nevoie de o răscumpărare silită. Se înţelege, nu sunt împotriva principiului răscumpărării silite; dimpotrivă, sunt partizanul ei când e nevoie de dânsa — ce dumnezeu! doar şi guvernul liberal de azi a admis principiul acesta prin legea răscumpărării silite a pământurilor pentru izlazuri —, dar poate că nu va fi nevoie, va fi destul pământ de răscumpărat şi aşa. Dacă însă această transformare nu s-ar face destul de radical şi de repede, atunci prevederea mea nu se va realiza, atunci va fi absolută nevoie de răscumpărare silită (expropriere pentru utilitate publică) a unei însemnate părţi a proprietăţii mari, şi aceasta va trebui făcută neapărat, pentru a asigura o mică proprietate ţărănească pe cât de serioasă pe atât de temeinică. După toate probabilităţile însă, răscumpărările silite şi de bunăvoie vor merge mână în mână.

Odată stăpân pe mari întinderi de pământ, cum ar trebui să procedeze statul? Să-l vândă ţăranilor în loturi, întregind mica proprietate existentă şi creând noua mică proprietate de-sine-stătătoare, sau să formeze mici ferme, îndestulătoare pentru a constitui gospodării agricole suficiente pentru munca şi hrana unei familii şi să le arendeze la ţărani? E o chestie practică, desigur foarte importantă, de care însă nu ne putem ocupa aici. În treacăt doar putem spune că, dacă statul nostru ar deveni un stat cu adevărat democratic, expresia sinceră a votului obştesc, atunci se înţelege că ar putea fi preferabilă soluţia din urmă. În felul acesta, micile ferme arendate pe termene extrem de lungi (50—60 de ani ,şi mai bine) şi transmisibile la urmaşi ar avea cea mai mare parte din avantajele micii proprietăţi, fără să aibă dezavantajul înrădăcinării sentimentelor individualiste ale micii proprietăţi exclusive, şi statul democratic ar avea şi cuvântul său de zis în felul de a lucra .pământurile arendate. Dar ca statul cenzitar, politicianist-oligarhic, cum e al nostru, să rămână stăpân pe întinderi imense de pământ, să aibă la .discreţia lui zeci de mii de fermieri ţărani pe care să-i prefacă într-o cetăţuie a birocraţiei oligarhice, aceasta ar fi dezastruos şi periculos în cel mai mare grad pentru viaţa şi dezvoltarea politico-socială a ţării. în acest caz, mica proprietate ţărănească e din toate punctele de vedere preferabilă.

Deplasarea unei părţi din proprietatea mare pe baza noilor raporturi de producţie arată clar imensa deosebire dintre aceste raporturi şi cele neoiobăgiste de azi. în adevăr, noi ştim ce s-ar întâmpla dacă s-ar deplasa acuma, prin răscumpărare, o parte din proprietatea mare, trecând-o la cea mică: pământul ar reveni prea scump ţărănimii şi deci ar fi nerentabil; prin acest pământ s-ar preface în neoiobagi atâţia ţărani deveniţi proletari, aşa că s-ar consolida neoiobăgia; în sfârşit, domeniul marii proprietăţi fiind micşorat prin această deplasare, s-ar agrava acea lipsă relativă de pământ şi s-ar înrăutăţi deci învoielile ţăranului neoiobag. Va să zică, tot rezultate negative. Pe când deplasarea pământului sub noile raporturi ar servi numai la crearea de mici proprietari de-sine-stătători cu excluderea acestor neajunsuri.

D-l R. Rosetti se sperie de ideea unui împrumut de câteva sute de milioane pentru o consolidare a micii proprietăţi ţărăneşti. De ce? Se înţelege că faţă de sărăcia noastră lucie suntem, poate, ţara cea mai îndatorată din lume[4]. Dar este datorie şi datorie şi e o imensă deosebire între creditul productiv şi cel neproductiv. Datoriile făcute chiar în scopuri necesare, dar economiceşte neproductive pot să ameninţe cu ruina o ţară ca şi pe un individ, dar datoriile făcute în scopuri productive pot fi o sursă de prosperitate. Dacă un om se împrumută cu un milion pentru consumarea proprie, atunci cele cincizeci de mii de lei procente pot să-l ruineze; dar dacă ia milionul spre a-l plasa într-o producţie care-i dă un profit de o sută de mii de lei, evident că împrumutul devine o sursă de înavuţire. Şi se poate oare o plasare de capital mai productivă decât prefacerea ţărănimii neoiobage în producătoare independentă şi prefacerea pământului ei, adică a unei mari părţi a ţării, din pământ zgâriat în pământ lucrat mai bine şi tot mai bine? în afară de toate avantajele sociale şi morale, dar vorbind strict economiceşte, se poate o mai productivă plasare de capital? Şi nu încape îndoială că ţăranul mic proprietar, liberat de neoiobăgie şi de contractul agricol şi ajutat de stat pentru procurarea unui inventar mai bun, a seminţei superioare etc., va lucra din ce în ce mai bine şi mai intensiv.

Fundarea micii proprietăţi pe baza noilor raporturi de producţie va da o mică proprietate, care, dacă nu va fi la înălţimea celei din Apus cât timp din cauza lipsei de industrie nu vom avea .piaţă internă de desfacere, va deveni totuşi din ce în ce mai productivă.

Cauza principală care va face pe ţăranul nostru să lucreze tot mai bine pământul, să-şi îmbunătăţească inventarul ş.a.m.d. e o cauză banală şi veche, dar nu mai puţin sigură: e interesul propriu, şi acest interes nu împiedicat în toate chipurile ca acuma, ci, dimpotrivă, stimulat de condiţiile obiective economico- şi politico-sociale ale vieţii.

Îl va împinge pe ţăran concurenţa capitalistă, lupta pentru conservarea proprietăţii; şi-l vor împinge şi condiţiile negative, greutăţile numeroase care apasă mica proprietate în societatea capitalistă. Şi în aceasta ţăranul va fi ajutat şi de acele caractere bune şi rele pe care le dezvoltă într-însul adevărata mică proprietate: sobrietatea, avariţia chiar, hărnicia, oare merge, din nenorocire, până la istovirea puterilor lui şi alor săi spre a putea înfrunta forţele sociale adverse, dezvoltate, la rândul lor, de raporturile de producţie capitaliste.

Statul va trebui sa intervină şi el în diferite moduri pentru ocrotirea şi încurajarea micii proprietăţi, în primul rând uşurându-i dările pe cât posibil şi dându-i un credit ieftin în vederea procurării unui inventar mai bun şi a altor îmbunătăţiri. Va trebui, căci va fi în propriul lui interes. În noua întocmire, mica proprietate devine o categorie economică tot atât de importantă, ba mai importantă chiar decât proprietatea mare. Pe de altă parte, dispar acele antagonisme neoiobăgiste speciale dintre marea şi mica proprietate care fac ca un ajutor cu adevărat eficace dat proprietăţii mici să lovească în interesele celei mari. Acum antagonismele vor fi mai mult între proprietatea mare şi proletariatul agricol. De aceea, statul nu va fi împiedicat şi va trebui să intervină cu toată energia pentru propăşirea proprietăţii mici, pe spinarea căreia va trăi în parte.

Poporaniştii cei sinceri vor avea aici un câmp larg pentru activitatea lor poporanistă. Asociaţiile pentru cumpărarea de sămânţă şi maşini, cooperativele de consum şi de vânzare a productelor, băncile populare, care, fără să aibă importanţa creditului de stat, au totuşi importanţa lor, întreaga activitate extraşcolară până la călătoriile de studii inclusiv, toate vor fi în adevăr folositoare.

Greşeala poporaniştilor sinceri este că preconizează acuma aceste măsuri de ocrotire a proprietăţii mici şi nu bagă de seamă că această proprietate noi n-o avem încă. De aceea, rezultatele activităţii lor sunt infime, câteodată nule şi uneori chiar de-a dreptul vătămătoare, prefăcându-se în mijloace de diversiune pentru regimul neoiobag.

Am vorbit de proletariatul agricol şi de mica proprietate. Să spunem ceva şi de proprietatea mare.

Economiştii şi sociologii noştri, care n-au băgat de seamă că n-avem mică proprietate propriu-zisă (afară de cea răzăşească), n-au băgat de seamă nici faptul că n-avem nici proprietate mare propriu-zisă în sensul occidental-capitalist. Proprietatea noastră mare şi latifundiară, după sensul şi caracterul ei juridic, e, desigur, quiritară şi capitalistă; după funcţionarea ei economică însă, după relaţiile ei cu munca, e încă în bună parte feudală. Numai după introducerea raporturilor noi de producţie, ea va deveni o categorie economică asemănătoare cu cea occidentală, o categorie economică în adevăr capitalistă, având toate caracterele bune şi rele ale acesteia[5].

Sunt două caractere mai ales prin care marea proprietate capitalistă se deosebeşte profund şi în folosul ei de marea proprietate latifundiară neoiobăgistă. Mai întâi, ea nu împiedică defel consolidarea şi prosperarea micii proprietăţi rurale[6]. Al doilea, ea nu împiedică dezvoltarea agriculturii, ci o stimulează. După ce va trece prin marea criză arătată mai sus, proprietatea mare va fi nevoită să-şi lucreze pământul cât mai sistematic, şi asta indiferent dacă moşiile vor fi lucrate de înşişi proprietarii sau de arendaşi, care le vor lua în arendă pe termene foarte lungi.

Această cultură superioară, după cum am arătat, va fi impusă de aceleaşi raporturi agrare noi. Acei proprietari care n-o vor face vor fi înlocuiţi prin alţii mai destoinici. Şi când un capital fix tot mai însemnat va fi băgat în proprietatea mare şi tot aşa şi în proprietatea mică şi când un capital fix tot mai însemnat va fi băgat şi în industrie, căci va trebui şi ea să înceapă să se dezvolte şi la noi — fără ea nici dezvoltarea ţării nu este posibilă şi nici măcar scăparea din mizerie a ţăranului însuşi, care în industrie va găsi o piaţă internă de desfacere pentru productele sale —, atunci vom începe şi noi să trăim o viaţă economică mai modernă, mai normală, producând nu numai pentru consumare, dar şi pentru producere.

Producere pentru consumare şi pentru producere, şi producere numai pentru consumare! — sau consumare productivă şi consumare neproductivă.

Ce termeni inocenţi la prima vedere şi de ce imensă importanţă economico-socială! Conţinutul lor caracterizează doar stări sociale deosebite, civilizaţii deosebite. Mai mult decât atâta, el explică în primul rând de ce toate civilizaţiile trecute au pierit, pe când de acuma avem siguranţa că civilizaţia capitalistă va trăi, luând alte forme, superioare — cele socialiste —, dar de pierit nu va pieri niciodată.

În civilizaţiile trecute se producea pentru consumare neproductivă. Tot ce se producea se consuma, şi uneori se consuma chiar mai mult, ruinându-se astfel resursele ţării. De aceea n-au avut nici o consistenţă şi nici o bază trainică. Era de ajuns câte o puternică furtună socială sau invazie externă ca să le măture de pe faţa pământului, şi omenirea, jalnică şi încovoiată, îşi începea iarăşi mersul trudnic ca să creeze alte civilizaţii. În civilizaţia capitalistă însă se produce pentru consumare — şi chiar şi pentru risipa claselor dominante —, dar se produce tot mai mult şi mai mult şi pentru producere, şi pentru consumare productivă. Capitaluri tot mai mari se bagă în agricultură. în industrie, în construcţii, în invenţii de tot felul, capitalul constant şi fix creşte imens şi vertiginos, dând posibilitate măririi populaţiei.

Şi în felul acesta se creează o bază largă, imensă, indestructibilă pentru civilizaţia şi cultura lumii şi se creează condiţiile materiale obiective necesare pentru dezvoltarea civilizaţiei pe alte baze, mai largi, mai umane, mai progresive: cele socialiste.

Noi, ţară eminamente agricolă, producem, mulţumită în primul rând regimului neoiobag, numai pentru consumare şi risipă. Nu numai că nu creăm o bază solidă pentru dezvoltarea noastră, dar cheltuim din patrimoniul părintesc, risipim şi surpăm bazele existente. De aceea, şi întreaga noastră dezvoltare materială, culturală, morală, naţională e aşa de şubredă, e construită pe nisip. După desfiinţarea neoiobăgiei şi stabilirea noilor raporturi de producţie vom putea începe să trăim ca o ţară modernă, între altele şi în agricultură, producând şi pentru producere, şi pentru consumare productivă, nu numai pentru consumare neproductivă. Şi în acest proces economic rolul unei proprietăţi mari, agricultată sistematic şi în chip modern, bineînţeles cu mun.ca bine retribuită[7] — e destul de însemnată.

Şi aici pe vede încă o dată şi atât de sugestiv marea şi indiscutabila superioritate a raporturilor noi de producţie asupra celor vechi: pe când sub regimul neoiobag rolul marii proprietăţi latifundiare e atât de nenorocit şi de nefast încât ameninţă ţara cu cele mai ireparabile dezastre, sub întocmirea. nouă proprietatea mare, bineînţeles mai modestă, devine — în orice caz poate să devină — un -factor util pentru producţia ţării şi dezvoltarea ei ulterioară.

Cred că o mai bună dovadă nici nu e cu putinţă.

Repet încă o dată că în acest capitol asupra soluţiei problemei agrare vreau să arăt numai în linii generale drumul de urmat; nu pot să intru însă aici în detalii. Dar e vădit că o stare de lucruri mai ales în viaţa economică nu poate fi schimbată dintr-o zi într-alta, că între starea de neoiobăgie şi starea economică occidentalo-burgheză va urma necesarmente o stare de tranziţie, foarte supărătoare, ca toate stările de tranziţie, şi tocmai de aceea trebuie urmărit cu toată energia ca ea să fie de cea mai scurtă durată. De asemenea e vădit că în afară de cele trei mari clase sociale agrare: mari proprietari (şi mijlocii), mici proprietari agrari şi proletariatul agricol — se mai poate forma, după împrejurările speciale ţării noastre, încă o clasă de muncitori agrari, şi anume micii fermieri agricoli. Sub felul şi noile raporturi de producţie, însă, aceştia vor fi mici fermieri ca în Occident, nu învoiţi şi dijmuiţi neoiobagi. După ce în condiţiile noi marea proprietate va fi fost redusă la o întindere mai normală, poate că unora dintre marii proprietari le va fi mai convenabil să împartă moşia în mici ferme, pe care să le arendeze pe termen lung ţăranilor care n-au pământ, dar au încă inventar agricol.

E datoria statului să intervină în favoarea acestor mici fermieri, ca termenele contractelor să fie cât se poate de lungi: 30, 40 şi chiar 50 de ani, ca aceste contracte să fie transmisibile asupra moştenitorilor. De asemenea, statul trebuie să reducă pe cât e cu putinţă renta acestor ferme (atunci această reducere va fi posibilă şi raţională, servind atât muncitorilor fermieri, cât şi producţiei agricole); apoi statul va trebui să mijlocească pentru fermieri, ca şi pentru micii proprietari, un credit ieftin, asociaţii şi cooperative pentru vânzarea de producte, cumpărarea ieftină de instrumente, îngrăşăminte etc., etc... Aceşti fermieri constituie, ca şi micii proprietari de pământ, o categorie economică occidentalo-burgheză, având în mare parte avantajele şi neajunsurile adevăratei mici proprietăţi rurale; între aceştia şi neoiobagii orientalo-feudali de azi, care sub regimul contractului agricol existent iau pământ în arendă cu dijma la tarla sau de-a valma, e o adevărată prăpastie.

Împreună cu liberarea economică a neoiobagului, mână în mână cu ea, trebuie să meargă şi liberarea lui politică şi juridico-socială.

Ştim acuma că asta înseamnă: desfiinţarea legii excepţionale şi prefacerea în realitate a tuturor instituţiilor liberalo-burgheze de la ţară izvorâte din Constituţia noastră, aplicarea cinstită, corectă. imparţială a legilor comune tuturor cetăţenilor acestei ţări, domnia legilor. Ştim, de asemenea, ce a împiedicat realizarea acestei domnii. Cu introducerea noilor raporturi nu mai există acea contrazicere fundamentală între viaţa şi raporturile economice de o parte şi starea de drept de alta; deci aceasta din urmă •va putea şi va trebui să fie realizată.

Numai după această liberare economică şi juridico-socială se va realiza cu adevărat acea liberare desăvârşită din iobăgie a ţărănimii române, visată de ideologii cinstiţi ai burghezimii de la 1864, dar nerealizată de ei. Se înţelege că odată •cu dispariţia neoiobăgiei vor dispărea toate rezultatele ei nefaste analizate în această lucrare, rezultate atât de nefaste pentru populaţia satelor, ca şi pentru dezvoltarea vieţii agrare şi pentru întreaga noastră viaţă socială.

Astfel, ca să luăm un exemplu tipic. vor dispărea revoltele ţărăneşti. Căci este evident că, dispărând acele profunde contradicţii şi anomalii care sădesc în sufletul ţăranului sămânţa revoltei şi prefac până şi burghezimea sătească în instigatoare la revolte; dispărând acele contradicţii politico şi juridico-sociale care distrug simţul legalităţii şi prefac până şi statul în instigator, iară pe de altă parte existând o clasă puternică de adevăraţi mici proprietari agrari. atunci nu va mai putea fi vorba de revolte. Atunci social-democraţia şi democraţia înaintată vor avea de luptat ca să facă ţărănimea — inertă şi recalcitrantă — mai accesibilă ideilor şi mişcărilor progresiste. Revoltele vor rămâne o amintire a tristului trecut.

Şi ce se va întâmpla cu revoltele se va întâmpla şi cu celelalte rezultate nefaste ale regimului economic de azi.

Bineînţeles, nici atunci nu se va coborî raiul pe pământul ţării româneşti. Proletarul agricol, exploatat de marele proprietar, va trăi într-o mizerie mai mare decât proletarul de oraş şi din cauza exploatării, şi din cauza înapoierii producţiei. De asemenea, micul proprietar se va zbate şi se va istovi, cu toată familia, spre a-şi apăra proprietatea, pe când capitalul va căuta să-l robească copleşindu-l prin ipoteci, prin credite, prin cumpărarea ieftină a productelor ş.a.m.d. Vor fi dispărut anomaliile şi mizeriile izvorâte din raporturile neoiobăgiste, dar în locul lor vor rămâne şi se vor dezvolta anomalii şi mizerii rezultate din raporturile capitaliste. Unele din acestea se vor putea lecui sau îndulci chiar în societatea de azi. Pentru celelalte n-a crescut şi nu va creşte leacul în societatea modernă; leacul îl vor da dezvoltarea socială şi societatea socialistă — până atunci sunt inevitabile.

Decât totul e relativ. Şi în satul francez sau belgian sunt destule mizerii, ştiute de oricine cunoaşte măcar din auzite literatura agrară occidentală. Totuşi, pentru noi gradul de prosperare al satului francez sau belgian e un vis, un vis frumos şi, din nenorocire, pentru multă vreme nerealizabil, pentru că Franţa şi Belgia sunt ţări cu industrie bogată, fără de care propăşirea temeinică a satelor nu e cu putinţă. La început ne-am mulţumit şi cu satul transilvănean — românesc şi el doară —, cu starea lui materială, morală, culturală; după o jumătate de veac a gospodăriei noastre neoiobăgiste, satul transilvănean, de sub stăpânirea ungurilor, ne serveşte de model şi ideal! Un sat asemănător cu cel transilvănean. ce pas însemnat ar fi acesta pentru însănătoşirea vieţii noastre săteşti şi, indirect, a vieţii întregii ţări!

Totul e relativ.

Dealtfel, soluţia problemei agrare de care ne ocupăm nu reprezintă vreun plan ticluit de imaginaţia noastră. Cu puţina imaginaţie câtă mi-a dat dumnezeu aş putea ticlui soluţii şi planuri neasemănat mai frumoase. Dar la ce folos când ele s-ar îneca în marele imperiu al necesităţii istorice, ca visuri? Nu. Soluţia aceasta se găseşte în linia şi direcţia dezvoltării noastre, e un rezultat necesar al acelor complexe puteri şi raporturi sociale care ne hotărăsc evoluţia. Aceste forţe complexe sapă regimul neoiobăgist şi ni-l impun pe cel capitalist.

Astfel este evoluţia economică a oraşelor, care în dezvoltarea ei e stingherită de neoiobăgismul agrar. Astfel e dezvoltarea cât de înceată a agriculturii sistematice,. care nu se împacă defel cu munca neoiobăgistă. Astfel e dezvoltarea elementelor şi raporturilor capitaliste chiar la sate, în viaţa agrară, şi în primul loc proletarizarea în masă a ţărănimii. Aceste mase proletarizate vor rupe zăgazurile neoiobăgiei, oricâte condicuţe şi oricâţi jandarmi le-ai pune în cale. Apoi sunt legăturile noastre economice cu ţările capitaliste, care în totalitatea lor lucrează la desfiinţarea neoiobăgiei; sunt clasele noi ce se dezvoltă în societatea noastră — proletariatul industrial, proletariatul intelectual, mica burghezime orăşenească — şi care toate nu pot fi decât vrăjmaşe neoiobăgiei şi tuturor rămăşiţelor medievale. Mai este apoi întreaga viaţă şi dezvoltare a statului nostru, care în ipostazul lui capitalisto-burghez lucrează la dărâmarea neoiobăgiei, şi, în sfârşit, e dezvoltarea stării de drept burghezo-civilizate şi a sentimentelor de dreptate juridică izvorâte din ea, care duc la acelaşi rezultat.

Acestea sunt principalele puteri sociale care sapă neoiobăgia şi, cu toată apărarea ei legislativă, o dizolvă încetul cu încetul, încât cel puţin în unele privinţe ea nu mai este astăzi ce a fost acum 30 de ani şi chiar acum 10 ani. Şi e netăgăduit că chiar unele lucruri spuse în volumul acesta cu privire la neoiobăgie nu se mai potrivesc acuma în aceeaşi măsură în care se potriveau acum câţiva ani.

Dar atunci trebuie lăsată în seama evoluţiei fireşti ca ea singură să suprime neoiobăgia?

Nicidecum. Se înţelege, evoluţiile sunt fireşti, ele se fac în virtutea unor puteri obiective şi subiective şi cad sub imperiul necesităţii istorice. Dar una din aceste puteri, şi încă o putere mare şi singura conştientă, e doar omul însuşi, pentru care şi prin care se face această evoluţie.

Dacă omul ar lucra împotriva acestei evoluţii fireşti, împotriva a înseşi direcţiei în care se dezvoltă societatea, rezultatele acţiunii lui ar fi sau nule, sau negative şi ar putea compromite însăşi dezvoltarea societăţii. Dacă însă această acţiune e îndreptată în sensul evoluţiei fireşti, în direcţia dezvoltării sociale, ea îi dă acesteia un tempo mai puternic şi o face calitativ superioară.

La noi e tocmai cazul întâi: neoiobăgia şi statul care o susţine merg împotriva evoluţiei fireşti, expunând ţara la cele mai ameninţătoare pericole şi dezastre. Neoiobăgia trebuie deci să dispară cât mai curând, [cu] cât mai curând, cu atât mai bine.

Dar cine e chemat să înfăptuiască această prefacere? Formal se înţelege că statul. Statul trebuie să lucreze acum pentru înlăturarea neoiobăgiei. el care timp de 50 de ani a făcut atâtea pentru consolidarea şi susţinerea ei. Apoi sunt toate grupările realmente democratice, începând cu social-democraţia, care trebuie să vegheze ca interesele păturilor muncitoare să fie salvgardate. Trebuie salvgardate interesele proletariatului agricol ca atare, extinzându-se asupra lui întreaga protecţie a muncii proletare de la oraşe, întru cât i se potriveşte, completată prin toate acele măsuri pe care le comportă viaţa lui specială.

Şi trebuie salvgardate şi interesele micului proprietar agricol. Trebuie vegheat ca deplasarea pământului în folosul acestuia să se facă în condiţiile cele mai favorabile, ca proprietăţile mici ţărăneşti .de-sine-stătătoare să aibă întindere suficientă pentru munca şi hrana unei familii; apoi el trebuie ajutat în apărarea poziţiei sale de mic proprietar prin realizarea principiului de asociaţie sub toate formele ei şi ajutorul statului sub toate formele lui de credit ieftin. degrevare de impozite, întinderea instrucţiei, favorizarea culturii agrare, favorizarea şi încurajarea de cooperative sub toate formele lor ş.a.m.d.

Dar statul şi păturile democratice de unde să ia puterea de a săvârşi această operă?

Evident că n-au de unde decât de la însuşi poporul muncitor.

Aşadar, desfiinţarea neoiobăgiei implică şi chemarea maselor muncitoare ţărăneşti şi orăşeneşti la viaţa politico-socială.

Atunci ele nu numai că vor putea impune prefacerea-economică şi politico-socială, dar vor avea garanţia că ea se va face în adevăr în folosul şi al lor, şi al ţării. Am arătat că realizarea instituţiilor democratice şi domnia legilor vor deveni posibile numai prin dispariţia neoiobăgiei, înlocuită prin raporturile economice burghezo-capitaliste. Asta e indiscutabil.

Dar a face posibil un lucru nu înseamnă că el va fi şi realizat. Împotriva realizării instituţiilor constituţionale la sate vor sta încă multă vreme moravurile învechite, .cum va sta şi inegalitatea economică, tot mai mare şi sub noile raporturi.

Numai chemarea şi participarea conştientă la viaţa publică a maselor muncitoare profunde de la sate şi oraşe vor preface starea de drept democratică, de astă dată posibilă, în realitate. Şi acelaşi lucru trebuie spus despre toate celelalte rezultate ale desfiinţării neoiobăgiei.

Aşadar, chemarea şi participarea la viaţa publică a maselor populare de la oraşe şi sate vor asigura rezultatele progresive ale prefacerii sociale de care am vorbit, după cum tot ele vor face ca dezvoltarea înainte a vieţii agrare să realizeze o tot mai mare sumă de bine posibil pentru această viaţă şi pentru ţară. Şi tot ele vor fi o unealtă puternică în dezvoltarea ţării către un ideal şi o societate din care să dispară mizeriile societăţilor moderne. Sufragiul universal, întrebuinţat de un popor chemat la viaţa publică, va fi încă o unealtă puternică şi eficace pentru realizarea celor de mai sus: în unele privinţe, el ar putea fi chiar factorul iniţial, care să pună în mişcare masele profunde muncitoreşti din oraşe şi din sate şi în tot cazul ar fi un imbold puternic pentru înlăturarea neoiobăgiei.

Înainte de a sfârşi acest capitol, ţinem să deschidem o paranteză pentru a răspunde măcar în câteva cuvinte unei obiecţii serioase, foarte serioase, care poate să ne fie făcută de potrivnicii noştri, ca şi de unii din prietenii noştri de idei.

„Preconizarea evoluţiei capitalisto-burgheze a societăţilor agrare înapoiate, şi mai ales preconizarea micii proprietăţi individuale, a marii proprietăţi teriene, a proletariatului agricol..., toate acestea sunt autentice concepţii şi soluţii burgheze”, va zice cu multă maliţiozitate un adversar, căutând să pună pe autorul acestei lucrări în contradicţie cu ideile sale socialiste.

„Consolidarea micii proprietăţi, prefacerea unei părţi din marea proprietate în mică şi a unei categorii de proletari în mici proprietari e o soluţie menită să întărească starea capitalistă, nu să grăbească evoluţia socială către o stare socialistă”, vor zice cu nedumerire chiar unii din prietenii de idei ai autorului. Şi aceşti prieteni -ar putea să invoce chiar propriile mele cuvinte de mai sus în care prefacerea marii proprietăţi din Occident în mică şi a proletarilor agricoli de acolo în mici proprietari e considerată ca o faptă reacţionară, menită „să mărească simţul şi puterea de rezistenţă a proprietăţii individuale, micşorând tot pe atâta şi.mţul şi puterea de rezistenţă ale proletariatului socialist şi puterea clasei proletare”.

În câteva cuvinte, dar numai în câteva cuvinte, iată răspunsul meu:

Social-democratul marxist, în virtutea concepţiei sale sociale înseşi şi a metodei sale de cercetare, nu e un inventator de forme de convieţuire şi evoluţie socială. Evoluţia societăţilor se face în virtutea unor legi care rezultă din întreg complexul vieţii sociale — din istoria omenirii — şi dintr-un întreg complex de condiţii naturale în care se dezvoltă omul şi societatea. Social-democratul marxist cercetează aceste legi şi din această cercetare se dumireşte asupra evoluţiei societăţilor moderne. Inventarea unor forme de societate şi a unor evoluţii închipuite, derivate din anume motive şi formule morale şi umanitaro-sentimentale şi din anume fantezii poetice, aceasta marxismul socialist o lasă pe seama sentimentalismului umanitar burghez şi a umanitarismului sentimental poporanist. Social-democratul marxist ştie bine că inventarea unor astfel de evoluţii închipuite efemere ori din ce .motive curate ar purcede ar avea de efect întârzierea evoluţiei sociale sau îndreptarea ei vremelnică pe căi greşite, ar fi deci un fapt regresiv şi reacţionar, nu revoluţionar.

Unul din caracterele esenţiale ale evoluţiei formelor de convieţuire socială consistă şi în faptul că aceste forme se dezvoltă pas cu pas una din alta, astfel că o formă socială şi o epocă istorică pregătesc condiţiile de existenţă necesare epocii următoare, şi după cum, spre pildă, epoca feudală a pregătit toate condiţiile obiective şi subiective de existenţă epocii burgheze, astfel şi aceasta din urmă le pregăteşte epocii socialiste. De aici urmează în chip evident că o societate nu numai că nu poate fără să-şi primejduiască existenţa să-şi creeze o proprie evoluţie în afară de aceea care rezultă din dezvoltarea ei istorică şi firească, dar nici măcar nu poate să sară peste o anumită epocă de dezvoltare a societăţilor, cum ar fi, spre pildă, cea capitalistă, şi nu poate dintr-o cauză foarte simplă: pentru că tocmai această epocă e aceea care pregăteşte condiţiile necesare de trai celei viitoare. Făcând un astfel de salto mortale, societatea şi-ar frânge gâtul, pentru că i-ar lipsi condiţiile esenţiale de existenţă şi cele subiective, şi cele obiective.

Aşa încât societăţile capitaliste trebuie să-şi urmeze ciclul lor de dezvoltare până ce se vor realiza în ele condiţiile necesare de trai, obiective şi subiective, pentru o societate socialistă. Cu atât mai mult, bineînţeles, prin această dezvoltare capitalistă trebuie să treacă societăţile rămase în urmă atât din cauză că ele sunt târâte şi duse într-acolo de societăţile capitaliste înaintate, cât şi prin faptul că ele n-au doar nici măcar condiţii necesare de viaţă pentru o societate capitalistă dezvoltată, dar încă pentru una socialistă.

Toate acestea se admit de obicei de toţi socialiştii, şi deosebiri de vederi nu intervin decât numai când e vorba de evoluţia producţiei agrare şi deci de evoluţia societăţilor a căror viaţă materială e mai mult sau mai puţin bazată pe agricultură. Se obiectează că evoluţia agriculturii şi a producţiei agricole e alta decât cea industrială; astfel, spre pildă, se obiectează că, pe când producţia şi proprietatea industrială merg concentrându-se în tot mai puţine mâini, cea agricolă sau se divizează, sau rămâne statu-quo.

Dar această deosebire între evoluţia industriei şi a agriculturii, întru cât ea există în adevăr, ar putea decide doar asupra chestiunii mai marii sau mai micii viabilităţi a proprietăţii mici teriene în societăţile moderne capitaliste, nici într-un caz însă din această deosebire n-ar putea să urmeze că societăţile agrare înapoiate pot să se prefacă de-a dreptul în societăţi socialiste sau semisocialiste, după cum cred, spre pildă, poporaniştii sau socialiştii revoluţionari ruşi.

Producţia economică agrară, chiar în ţările industriale, e o parte aşa de importantă din întreaga viaţă socială încât e cu neputinţă ca această producţie să se prefacă în socialistă fără să se prefacă în atare şi întreaga societate. Dar încă în ţările înapoiate eminamente agricole, unde producţia agricolă serveşte de bază materială şi indirect culturalo-morală întregii vieţi sociale. Acolo e doar de ultima evidenţă că prefacerea vieţii agrare în socialistă ar însemna ipso facto prefacerea societăţii întregi în socialistă. Dar o astfel de prefacere într-o ţară înapoiata. agrară e absolut imposibilă, întrucât ea n-are nici măcar atâtea condiţii necesare de viaţă pentru o societate socialistă cât le au societăţile capitaliste, şi doar nici acestea nu le au încă pe deplin.

Astfel, dacă vom lua ca exemplu ţara noastră, vom. găsi în ea, pentru o societate socialistă, următoarele condiţii obiective materiale de trai: o producţie naţională mizerabilă — 50 de bani de cap de locuitor, cum vom vedea mai jos —, pe aceste baze materiale o populaţie analfabetă, abrutizată şi demoralizată de mizerie şi nedreptate. cu moravuri semibarbare; iară sus clase parazitare, burgheze şi birocrate, care împrăştie în toate vânturile producţia atât de mizerabilă a ţării; vom găsi destrăbălare morală, politicianism şi oligarhie politicianistă etc...

Evident că în astfel de condiţii obiective şi subiective, materiale, culturalo-morale şi politico-sociale pot înflori raporturi omeneşti neoiobăgiste, dar socialiste nu.

Da, oricare ar fi evoluţia agrară a societăţilor moderne capitaliste, evoluţia societăţilor agrare înapoiate trebuie să treacă prin felul de producere şi raporturi de producere burgheze.

,,Dar în acest caz — va zice cu maliţiozitate amabilul meu adversar —, dacă admiteţi necesitatea evoluţiei burghezo-capitaliste a societăţilor agrare înapoiate, cum bunăoară e ţara noastră, trebuie ipso facto să admiteţi ca socialiştii ei înşişi să devină oameni politici şi luptători burghezi luminaţi, colaboratori ai burghezimii, pentru transformarea mai repede şi mai temeinică a ţării într-un stat burghezo-capitalist înaintat”.

Am răspuns în Cuvinte uitate la această întâmpinare şi am răspuns, cred, destul de temeinic, deoarece nimeni n-a încercat măcar să combată arătările mele.

Ceea ce hotărăşte de socialismul sau nesocialismul unui om în societăţile înapoiate nu e faptul constatării că aceste societăţi trebuie să treacă prin forma de dezvoltare burghezo-capitalistă. Această constatare e obligatorie pentru orice cercetător înarmat cu o metodă adevărată de cercetare.

Ceea ce face pe un om socialist e felul cum pricepe această evoluare, sensul ce-i dă, sentimentele lui faţă de ea, convingerile lui socialiste, poziţia anume pe care el o ia în calitate de socialist în lupta de clase ce durează în societate, interesele sociale anume pe care el le apără, aspiraţiile lui pentru viitorul şi dezvoltarea societăţii, într-un cuvânt ceea ce hotărăşte de socialismul unui socialist în societăţile înapoiate nu e constatarea realităţii sociale existente şi a necesităţii evoluţiei ei burgheze, ci atitudinea lui specială socialistă faţă cu această realitate şi cu această evoluţie.

E un adevăr atât de evident şi cu toate acestea atât de puţin priceput. Intre alţii, nu l-au priceput deloc foştii socialişti, tinerimea generoasă.

Constatând că ţara noastră încă n-are condiţii pentru existenţa socialismului asemănătoare cu cele din Occidentul capitalist şi că ea trebuie să treacă prin faza capitalistă, democrato-burgheză — ceea ce, dealtfel, e perfect adevărat —, ei au dedus de aici că şi atitudinea lor faţă de această realitate socială şi de această evoluare trebuie să fie de asemenea democrato-burgheză şi nu socialistă, ceea ce nu e adevărat deloc. Şi, făcând această deducţie foarte greşită dintr-o premisă foarte adevărată, ei s-au şi grăbit să intre în partidul liberal (care par dessus le marché nu e nici burghezo-democrat, ci, în parte cel puţin, neoiobăgist-medieval şi reacţionar sadea) şi au devenit membri disciplinaţi şi devotaţi ai acestui partid. Foştii socialişti n-au priceput că numai rămânând socialişti, numai păstrând o atitudine propriu-socialistă faţă de realitatea socială a ţării şi de evoluarea ei şi numai lucrând în consecinţă ei, între altele, ar fi ajutat şi la dezvoltarea burghezo-democratică a ţării. Pe când aşa, ca socialişti prefăcuţi de hatârul evoluţiei noastre sociale în liberali, rezultatele activităţii lor pot fi mai curând potrivnice acestei dezvoltări.

În adevăr, ce ar fi putut face şi cum ar fi putut lucra socialiştii intraţi la liberali pentru democratizarea ţării?

Să fi intrat în partidul liberal cu reservatio mentalis socialistă, să-şi fi zis liberali burghezi şi totuşi să-şi fi conservat atitudinea lor proprie socialistă faţă de realitatea socială şi de evoluarea ei? Dar în acest caz ar fi fost măturaţi din partidul liberal în 24 de ore şi fără să aibă cel mai mic drept să protesteze sau să murmure măcar. Atunci poate ar fi trebuit ca, odată intraţi în partidul liberal, foştii socialişti să se prefacă în burghezi veritabili, să-şi înlocuiască mentalitatea şi concepţiile lor socialiste prin cele burgheze şi în consecinţă, lucrând ca burghezi luminaţi, să ajute la democratizarea ţării? Dar cum poate un om care de ani şi ani are o anume mentalitate şi o anume concepţie despre oameni şi lucruri, despre viaţa socială să-şi schimbe întreagă această concepţie de hatârul unei evoluţii, oricare ar fi ea, să zică negru la ceea ce a crezut şi crede că-i alb numai pentru că aşa îi convine evoluţiei? E imposibil şi ridicol în acelaşi timp. Şi atunci, în disperare de cauză, foştii socialişti, sub pretext ca să democratizeze burghezimea şi sub cuvânt greşit că intervenţia statului e prin natura ei însăşi mai mult ori mai puţin socialistă, au colaborat la neoiobăgizarea tării, la birocratizarea ei.

Să trecem acuma la obiecţia pe care ar putea să mi-o facă şi un prieten de idei, şi anume că preconizarea prefacerii unei părţi din marea proprietate în mică ar fi o soluţie reacţionară şi antisocialistă şi că prin această preconizare eu însumi aş cădea în contrazicere cu cele spuse în chiar lucrarea de faţă.

Obiecţia asta se datoreşte confuziei care se face la noi, confuzie între categoriile economico-sociale din Occident şi ale noastre, şi care provine şi din faptul că şi unele, şi altele poartă acelaşi nume. Se înţelege că şi noi avem proprietate mare, mică, proletariat agricol, dar am văzut în cuprinsul acestei lucrări cât de deosebite sunt aceste categorii sociale de cele din Occident nu prin nume, ci prin conţinutul lor social. În Occident, preconizarea de mai sus ar fi cu adevărat reacţionară şi antisocialistă.

În adevăr, să presupunem că o parte însemnată din marea proprietate rurală din Occident ar fi fost răscumpărată şi trecută în loturi, sub formă de mici proprietăţi, la familii de proletari agricoli. Care ar fi fost rezultatul? în Occident, marea proprietate, cu cultura ei sistematică, cu capitaluri imense băgate în exploatarea agricolă, e o categorie economică foarte productivă. E adevărat că în unele culturi mica proprietate teriană concurează cu succes marea proprietate, dar aceste culturi — grădinării, ferme, fructe etc. — sunt acaparate de mica şi marea proprietate agricolă. Micile proprietăţi din nou formate n-ar înlocui aceste culturi atât de producătoare, ci cultura de cereale. Acestea însă sunt neîndoielnic mai rentabile sub forma de mare decât de mică proprietate. La asta se mai adaugă că pentru o vreme destul de îndelungată aceşti proletari, învăţaţi să lucreze ca salariaţi, nu să conducă ei înşişi o gospodărie întreagă, ar fi slabi gospodari şi, cu toate acestea, ei ar trebui să înlocuiască nişte gospodării sistematice, dezvoltate de generaţii de proprietari. Aşadar, aceste mici proprietăţi, mai ales la început, ar fi mai puţin producătoare şi rentabile decât cele pe care le-ar înlocui. Deci, din punctul de vedere al producţiei economice, transformarea aceasta ar însemna un regres.

Să vedem acuma care ar fi fost rezultatul împroprietăririi de proletari agricoli pentru ei înşişi, adică pentru cei în interesul cărora ar fi fost făcută.

Noii împroprietăriţi vor trebui să plătească vechilor mari proprietari, fie direct, fie prin intermediul statului, ratele de răscumpărare, care cuprind preţul pământului şi procentele. Marele proprietar deci n-ar fi deloc în pagubă, întrucât aceeaşi plusvaloare pe care el o lua de la vechiul proletar prin capitalul lui funciar rural acuma o ia de la noul mic proprietar, sub forme de procente la capitalul lui devenit mobiliar. Noul mic proprietar ar fi deci tot aşa de tributar vechiului mare proprietar ca şi mai înainte, numai sub o altă formă. Pe de altă parte, având a înjgheba o gospodărie nouă, având a plăti ratele răscumpărării şi toate acestea dintr-o gospodărie rurală care în Occident, sub forma ei de mică proprietate, devine tot mai greu de condus, noul mic proprietar va cădea cu siguranţă pe mâna mijlocitorilor capitalişti, care se ocupă cu cumpărarea şi vânzarea productelor, şi în mâna cămătarilor, creditorilor ipotecari.

Că aşa ceva se va întâmpla nu mai încape îndoială. Dacă micii proprietari de generaţii întregi, fiind stăpâni pe proprietăţile lor, neavând a plăti ratele răscumpărării, sunt totuşi înglodaţi în datorii ipotecare, ce să mai spunem de acest mic proprietar nou format, care pe deasupra mai are de plătit şi ratele răscumpărării? Că el se va îngloda în datorii ipotecare şi va deveni robul cumpărătorului de producte şi creditorului ipotecar, de asta, încă o dată, nu mai încape umbră de îndoială.

Aşa încât vechiul proletar, în calitatea lui de nou mic proprietar, va plăti vechiul tribut fostului său stăpân (sau altuia), marelui proprietar, va mai plăti şi un tribut nou capitalului mobiliar şi cămătăresc şi astfel se va istovi, el şi cu ai săi, muncind mai mult, având mult mai multe griji decât înainte şi trăind tot în vechea mizerie.

Aşadar, pentru vechiul proletar prefăcut în mic proprietar, această transformare e de un îndoielnic folos şi de o neîndoielnică pagubă.

Dar sensul şi valoarea socială a acestei transformări? Proletariatul industrial, ca şi cel agricol sunt doar mai ales acele clase cărora istoriceşte le revine sarcina de a transforma societatea capitalista în cea socialistă atunci când condiţiile obiective şi subiective sociale o vor permite. Organizarea proletariatului într-o forţă şi armată conştientă de luptă, pătrunderea proletariatului de priceperea rolului său istoric, dezvoltarea în el a tuturor calităţilor intelectuale şi morale necesare acestei transformări socialiste sunt doar în primul loc acele condiţii sociale subiective necesare transformării socialiste de care am vorbit mai sus.

Prefacerea dar a unei părţi a proletariatului revoluţionar în mic proprietar individual şi individualist ar însemna prefacerea unei părţi din puterile sociale care împing spre transformarea societăţii într-o putere opritoare, adversară acestei transformări sau, în cel mai bun caz, într-o putere indiferentă. Deci, din punctul de vedere al mişcării şi dezvoltării sociale, o astfel de împroprietărire ar fi eminamente reacţionară şi antirevoluţionară. Deci tot rezultate negative.

Dar la noi?

Am văzut că marea noastră proprietate neoiobăgistă nu numai că nu e o categorie economică progresivă, ci prin însăşi firea ei socială e eminamente regresivă; ea nu numai că nu înlesneşte progresul producţiei economice, ci îl opreşte şi îl împiedică. Prefacerea deci a acestei mari proprietăţi în mică proprietate — nu mică proprietate neoiobăgistă, ci cu adevărat mică proprietate asemănătoare celei din Occident, care acolo ştie să concureze marea proprietate intensivă —, această prefacere va fi fără doar şi poate un progres pentru producţia economică. Pe de altă parte, noi am văzut cum marea proprietate neoiobăgistă preface pe ţăran în neoiobag, în serv, şi caută să medievalizeze ţara nu numai economiceşte, dar şi politiceşte, şi culturaliceşte, şi moraliceşte, caută s-o oprească în drumul dezvoltării ei sociale capitaliste. Prefacerea deci a unei însemnate părţi din marea proprietate neoiobagă în mică proprietate quiritară, burgheză, ar însemna transformarea unei însemnate puteri sociale care opreşte ţara în mişcarea şi dezvoltarea ei socială într-o putere care înlesneşte şi în orice caz nu se opune acestei dezvoltări.

Aşadar, la noi transformarea unei însemnate părţi a marii proprietăţi în mică proprietate ar fi un fapt progresiv, revoluţionar, nu regresiv şi reacţionar. Şi proletarul neoiobag român. pe care această împroprietărire l-ar preface în mic proprietar, nu seamănă deloc cu proletarul salariat occidental. Proletarul occidental reprezintă o clasă puternică, eminamente revoluţionară, care poartă în sânul ei viitoarea societate socialistă; prefacerea ei într-o clasă de mici proprietari ar fi, cum am spus, un fapt eminamente reacţionar. Pe când semiproletarul neoiobag român, legat de glie prin peticul său de pământ iluzoriu sau numai printr-un inventar agricol sărăcăcios, acest proletar neoiobag e un rezultat al înapoierii noastre economice, e un rezultat al unor relaţii de producere medievale. Proletarul neoiobăgist nu e o clasă progresivă, ci, dimpotrivă, regresivă, menită să dispară prin dezvoltarea succesivă a ţării noastre. Prin prefacerea semiproletariatului nostru neoiobag în mic proprietar nu se preface o clasă socialmente înaintată într-una mai înapoiată, ci, dimpotrivă, o rămăşiţă a trecutului se transformă într-o categorie economică civilizată, un semiserv se schimbă într-un om liber. Transformarea aceasta e deci nu numai economiceşte, dar şi politiceşte şi moraliceşte un fapt progresiv şi binefăcător.

Dar mica proprietate, micii proprietari nu vor deveni ei oare cu vremea, când vom ajunge şi noi la o dezvoltare capitalistă mai înaintată, un factor reacţionar ca şi în Occident?

Se înţelege că da. Dar aceasta n-ar putea fi un argument împotriva ei acum, când mica proprietate ar fi un factor progresiv. Aici am avea numai confirmarea unei legi de dezvoltare socială: că toate categoriile sociale care la timpul lor sunt progresive, cu vremea, cu dezvoltarea succesivă a societăţilor, devin regresive; că toate categoriile şi formele sociale, care se nasc şi trăiesc, trebuie să îmbătrânească şi să moară. Şi legea asta socială, la rândul ei, face parte dintr-una mai generală, din legile înseşi ale evoluţiei universale.

Aşadar, prefacerea unei însemnate părţi din marea proprietate în mică şi din proletari agricoli în mici proprietari în ţările capitaliste înaintate ar fi un fapt social economiceşte păgubitor pentru ţară, ar însemna un îndoielnic folos şi o neîndoielnică pagubă pentru proletarii împroprietăriţi ei înşişi, iară întru cât priveşte interesele dezvoltării sociale acest fapt ar fi regresiv, păgubitor şi reacţionar. Pe când la noi transformarea unei însemnate părţi din marea în mică proprietate ar fi un fapt social economiceşte progresiv şi util ţării şi dezvoltării ei economice, ar însemna un folos însemnat şi economic, şi politic, şi moral pentru semiproletarii neoiobagi prefăcuţi în adevăraţi mici proprietari, iară pentru dezvoltarea ţării ar fi un fapt progresiv, revoluţionar.

„Cum se poate — va exclama un cititor atent — ca acelaşi fapt social să producă la noi şi în societăţile înaintate capitaliste rezultate nu numai neasemănătoare, ci chiar diametral opuse?”

Nu numai că e natural să fie aşa, dar ar fi nenatural să fie altfel. Şi cauza acestui fenomen social, care pare cu drept cuvânt atât de straniu, e că în multe privinţe noi şi ţările capitaliste înaintate ne găsim într-un stadiu de dezvoltare istorică deosebită.

Pe când noi n-am ieşit încă din stadiul de dezvoltare medievală şi trebuie să intrăm cu pânzele întinse în plină epocă burghezo-capitalistă, pe când noi ne găsim înaintea unei revoluţii sociale capitaliste — paşnică, dar totuşi revoluţie —, ţările capitaliste înaintate încep să iasă din stadiul de dezvoltare capitalist şi să se îndrepte cu pânzele întinse spre cel socialist; ele stau înaintea unei revoluţii sociale socialiste.

E deci de la sine înţeles că acelaşi fapt social care faţă cu punctul pe care noi îl ocupăm în drumul dezvoltării sociale ar însemna pentru noi un pas înainte, un progres, pentru Occidentul capitalist poate să însemne un regres, o retrogradare.

Priceperea şi pătrunderea relativei poziţii sociale a ţărilor înapoiate şi înaintate în drumul lor trudnic spre progres şi lumină, priceperea şi pătrunderea acestui adevăr în toată întinderea lui şi cu toate consecinţele ce decurg de aici ar fi o călăuză sigură pentru socialismul ţărilor înapoiate, ar feri pe socialiştii acestor ţări de multe iluzii şi deziluzii, iară pe unii, cum sunt cei ruşi, de dezastre.

Dar aici încep să ies cu totul din cadrul acestei lucrări. Despre toate aceste cred, sper chiar, mai mult şi mai pe larg altădată.

---

[1] O excepţie serioasă şi onorabilă, cum am văzut, face d-l C. Garoflid în interesanta d-sale lucrare Problema agrară şi dezlegarea ei. Pe baza producţiei noastre agrare şi a tehnicii ei, d-l Garoflid ajunge la concluzii şi soluţii în bună parte asemănătoare cu ale noastre, ceea ce e foarte natural, dat fiind că alte soluţii nici nu pot să existe.

[2] În aceeaşi ordine de idei, d-l Theodor Rosetti, cu autoritatea pe care i-o dă calitatea de fost preşedinte al Consiliului superior de agricultură, a venit cu fapte şi cifre stupefiante. în discuţia mesajului din ultima sesiune, d-sa a arătat că patru cincimi din totalul populaţiei muncitoare ţărăneşti au refuzat să contracteze în conformitate cu noua lege.

lată, textual, cuvintele d-lui Th. Rosetti:

„Am aici datele oficiale. Numărul locuitorilor în ţara aceasta care se poate considera mai mult sau mai puţin ca lucrători agricoli, adică numărul micilor proprietari de pământ, adică .având o proprietate mai mică de zece hectare, e aproximativ de 920 000. Prin urmare, dacă admitem că mai toţi aceşti locuitori sunt în relaţii de daraveri cu proprietarii sau arendaşii moşiilor, ar trebui să-i avem pe toţi aceşti 920 000 de locuitori, sau cel puţin o mare parte din ei, figurând în contractele pe care guvernul le-a impus ca obligatorii între proprietari şi ţărani. Or, ce vedem? Vedem că din aceşti 920 000 numai 187 000 figurează în contractele actuale care sunt astăzi în arhivele Consiliului superior al agriculturii.

Aşa că, domnilor, după legea tocmelilor agricole, fiecare con-tract de felul acesta, după ce se intabulează la comună, trebuie să fie comunicat în copie Consiliului superior al agriculturii. Şi Consiliul superior a pus mare insistenţă şi multă energie ca această dispoziţie a legii să fie exact îndeplinită. Prin urmare, putem spune, cu siguranţa de a nu fi prea îndepărtaţi de adevăr, că dintre cei 920 000 de locuitori muncitori — sub o formă sau alta — a cincea parte, adică 20%, s-au conformat legii, iară toţi ceilalţi au lucrat — dovadă că au lucrat este că câmpiile noastre sunt acoperite de o îmbelşugată recoltă — fără să fi observat acea formă, fără ca contractul să fie făcut între proprietar, arendaş şi locuitor” (Dezbaterile Senatului, Monitorul de la 13 decembrie 1909).

Faptele citate de d-l Rosetti sunt foarte elocvente şi simptomatice. În măsura în care ţăranii au fost aceia care au refuzat binefacerile legii, lucrul dovedeşte că ei au început să-şi priceapă mult mai bine interesele decât le pricepe legiuitorul nostru, căci ei îşi dau seama cât de nefavorabile le sunt aşa-numitele legi de protecţie — care, chiar dacă cuprind şi oarecare părţi favorabile, nu se aplică — şi deci fug de toate aceste legi, cu condicuţele lor cu tot.

[3] Această proprietate se va forma, pe de o parte, graţie alienabilităţii pământului, pe socoteala pământurilor copărtaşilor şi a micilor proprietăţi neviabile devenite nonvalori, iară pe de altă parte prin răscumpărarea silită, pe socoteala unei însemnate părţi din proprietatea mare. Despre aceasta vom vorbi mai jos.

[4] În cei trei ani din urmă după răscoalele ţărăneşti, bugetul ţării a crescut cu 60 000 000 pentru crearea unei jandarmerii rurale, unei armate de funcţionari ş.a.m.d. Aceste 60 000 000 reprezintă o anuitate la un împrumut de un miliard şi un sfert. Şi de aceasta d-l Rosetti nu se sperie. Şi doar e mai preferabil să prefaci pe ţăran în mic proprietar decât în jandarm rural!

[5] Am văzut mai sus că din desfiinţarea neoiobăgiei câştigă păturile muncitoare, iară cheltuielile, gloaba acestei transformări, le va plăti marea proprietate. Lucrul se înţelege, dealtfel şi apriori. Acele adânci prefaceri economice care să fie în folosul tuturor claselor sociale în acelaşi timp sunt un basm interesat al oamenilor politici. care vor să împace toate interesele, servindu-le în fond pe ale celor tari sau păgubindu-le pe toate. E doar foarte clar că, dacă ar fi existat vreun mijloc de a rezolva problema noastră agrară în folosul tuturor claselor interesate — şi al celor dominante, şi al celor dominate —, problema ar fi fost rezolvată în câteva zile, şi asta de zeci de ani. Ceea ce a împiedicat rezolvarea ei şi ceea ce a încâlcit şi întunecat priceperea ei sunt acele interese profunde ale claselor dominante, direct interesate, şi interesele statului şi ale altor clase, indirect interesate în existenţa ei. Dealtfel, după ce marea proprietate va trece prin criza de care am vorbit şi care va avea de urmare împuţinarea ei şi scăderea rentei şi valorii ei, când ea se va adapta la noile condiţii şi va crea o cultură agrară superioară, renta şi valoarea ei se vor ridica iarăşi, desigur mai sus chiar decât acuma.

Noile raporturi deci de producţie sunt favorabile unei proprietăţi mari capitaliste, sunt însă defavorabile proprietăţii mari neoiobăgiste.

Cât de solide sunt la noi cunoştinţele în privinţa fenomenelor economice arată următorul fapt destul de elocvent.

În penultima sesiune parlamentară, un tânăr deputat, d-l Banu, a pronunţat un larg discurs, foarte aplaudat de Cameră, în apărarea legilor agrare ale guvernului liberal. în acest discurs, d-l Banu spunea, între altele, că prevederile pesimiste ale adversarilor legii nu s-au realizat deloc: şi renta pământului, şi preţurile arenzilor au crescut, în loc să scadă, deci marii proprietari au câştigat din lege, iară de acum înainte va folosi din ea şi ţăranul. Mai miraculoasă împăcare printr-o simplă lege a intereselor tuturor claselor se poate?

Dar dacă renta şi arendările au crescut, aceasta se poate atribui la două cauze. Una externă: ridicarea preţului cereale-lor pe piaţa mondială, aceasta însă nu are nimic a face cu legile noastre agrare; doar nu va susţine d-l Banu că acestea au ridicat preţurile cerealelor din Odesa, Marsilia, Anvers etc. Şi o cauză internă: punerea în cultură a unor întinderi noi de pământ; dar la noi întreaga suprafaţă arabilă e pusă în cultură, iară ridicarea productivităţii muncii nu se poate face într-un an de zile. Ridicarea rentei şi arendei, întru cât ar fi un rezultat al noilor legi, trebuie atribuită deci relaţiilor noi dintre ţărani şi proprietari şi arendaşi, create de aceste legi noi; aceasta tocmai vrea s-o spună şi d-l Banu. Or, această creştere nu se poate explica decât prin mai marea exploatare a ţărănimii. Arendaşii, oameni practici, văzând că prin legile noi se poate căpăta un profit mai mare ca înainte, au ridicat arenzile.

Aceasta e însă cea mai vădită şi hotărâtă condamnare a noilor legi făcute pentru protejarea ţărănimii. Dar se vede că, după economia politică în vigoare, ridicarea ratei şi gradului d<? exploatare a ţăranului e o sursă de înavuţire pentru el.

[6] În însăşi social-democraţia există două şcoli ce se deosebesc fundamental în concepţia lor asupra evoluţiei proprietăţii agrare în societatea modernă. Una, reprezentată mai ales prin E. David. crede că această evoluţie merge cu totul altfel decât a industriei. Pe când industria merge tot concentrându-se. întrucât întreprinderile mari sunt mai productive şi mai rentabile, agricultura, dimpotrivă, va merge desconcentrându-se, întrucât cultura mică e mai productivă şi mai rentabilă decât cea mai mare. Altă şcoală, reprezentată mai ales prin Kautsky, deşi admite că în unele ramuri ale agriculturii cultura mică e superioară celei mari, dar, în general vorbind, nu admite o deosebire fundamentală între evoluţia industriei şi agriculturii, susţinând că tot cultura mare e superioară celei mici ca productivitate, iară concentrarea capitalisto-agrară şi exproprierea micii proprietăţi agrare, chiar când nu se face în mod direct, se face în mod indirect, prin înglodarea în datorii a micii proprietăţi, prin ipoteci etc. Nu putem intra în discuţia acestor teorii.

E însă clar că şi la noi, sub noile raporturi de producţie, dacă are dreptate şcoala lui David, proprietatea mare, de la sine, prin însuşi jocul forţelor economice, se va preface în proprietate mică. Să presupunem o moşie care, ca proprietate mare, dă un venit net de 30 000 de lei. Dacă ea, împărţită în mici proprietăţi ţărăneşti, va da 50 000 de lei, atunci evident că se va împărţi în asemenea mici proprietăţi, aceasta fiind şi în interesul marelui proprietar. care va primi un capital ce-i va da un venit egal cu al moşiei fără să-şi mai bată capul cu ea, va fi şi în interesul micilor proprietari-cumpărători, care vor împărţi între ei plusul de 20 000 de lei, şi va fi şi în interesul ţării, care-şi va vedea mărit productul naţional.

Dacă însă are dreptate şcoala lui Kautsky, cu care suntem dealtfel, de acord, atunci, dimpotrivă, mica proprietate îşi va vedea situaţia ameninţată. în străinătate, proprietatea mică îşi apără poziţiile, pe de o parte. prin aplicarea principiului asociaţiei, pe de altă parte şi mai ales printr-o muncă excesivă şi istovitoare a ţăranului şi a familiei sale.

Tocmai acest fapt nu este îndeajuns ţinut în seamă de campionii micii proprietăţi când afirmă în general superioritatea economică a culturii mici asupra celei mari. Aici e principala lor eroare. Se înţelege că în acest caz şi la noi ţărănimea va avea să-şi apere poziţiile prin asociaţie şi supramuncă. Insă cred că la noi lupta ţărănimii va fi mai uşoară după criza prin care va avea să treacă proprietatea mare. Dar în acest caz, adică admiţând teoria lui Kautsky, marea proprietate cu condiţia muncii bine retribuite devine un factor util în dezvoltarea ţării, întrucât reprezintă o unitate economică progresivă în producţia ei.

Se înţelege, o categorie economică utilă pe cât poate ea să fie utilă într-o societate bazată pe apropriarea individuală a instrumentelor de muncă şi ţinând seama de toate relele care decurg de aici; acuma însă altă societate e încă imposibilă.

[7] Munca mizerabil plătită, al cărei rezultat e degenerarea populaţiei, nu poate fi prin nimic nici justificată, nici compensată.