Neoiobăgia:Revoltele ţărăneşti
De la Wikisource
Dintre urmările regimului nostru economico-social, una din cele mai triste sunt, desigur, revoltele ţărăneşti. În 1907 ele au înscris o pagină din cele mai tragice şi mai sângeroase în istoria ţării, şi istoria le va judeca. Istoria va judeca evenimentele de la 1907, va judeca vina fiecăruia şi va da fiecăruia după meritele lui. Asta e sigur. Lucrarea aceasta însă nu e istorică, ci sociologică. Ea caută să se dumirească asupra cauzelor adânci ale fenomenelor sociale din viaţa noastră agrară şi deci neapărat şi asupra cauzelor adânci ale acestui fenomen tragic care se cheamă revoltele ţărăneşti. Problema ce avem de rezolvat e tot atât de importantă ca judecata istoriei — în unele privinţe mai importantă încă.
Ceea ce izbeşte şi trebuie să izbească de la prima vedere pe oricine care e cât de puţin familiarizat cu analiza fenomenelor sociale e periodicitatea răscoalelor ţărăneşti. Răscoalele la noi au ceva comun cu crizele economice din societatea capitalistă, explicate de Karl Marx: ele au aproape aceeaşi periodicitate, izbucnesc cam la distanţa de zece ani şi devin tot mai violente, cu tendinţa însă de a scurta această distanţă, pentru a deveni cu vremea mai liniştite, dar cronice.
Şi nu trebuie să ne mire această asemănare, dealtfel superficială şi aparentă. Aici, ca şi acolo, e vorba de crize sociale care se plămădesc în adâncul vieţii din antagonismele şi contradicţiile sociale şi care la un moment dat trebuie să izbucnească.
Însăşi periodicitatea fenomenului ar fi trebuit să dea de gândit claselor noastre dominante şi guvernanţilor şi sociologilor noştri că n-avem de-a face cu un fenomen accidental. Dar clasele noastre dominante şi guvernanţii noştri nu sunt sociologi, iară sociologii noştri nici atâta, şi de aceea la fiecare izbucnire a revoltelor indignarea, uimirea, zăpăceala şi dezorientarea sunt la culme. Indignarea şi uimirea au fost nemărginite mai cu seamă la primele revolte, când lipseau încă precedentele.
Cum? revolte ţărăneşti la noi, unde nimeni nu moare de foame, unde ţăranii sunt proprietari cu toţii, unde n-avem proletariat? A, înţelegem în Apus, unde e atâta mizerie, unde e un proletariat puternic — şi doar de asta e proletariat, ca să facă răscoale! —, dar la noi? Aşa vorbeau conducătorii noştri. Şi, drept vorbind, aveau oarecare cuvânt să fie uimiţi şi indignaţi.
În străinătate, ţăranul, ţăranul mic proprietar — chiar când e stăpân pe un petic de pământ — e nu numai un element de ordine, dar un element conservator, reacţionar. Mica proprietate dezvoltă într-însul pasiunea proprietăţii, şi anume a celei individuale; iară orizontul strâmt în care îşi trece viaţa, izolarea de lumea largă şi zgomotoasă, monotonia unui trai socialmente strâmt, dar fiziceşte sănătos, îi dezvoltă aversiunea pentru orice inovaţie. Câte revoluţii n-au căzut în Occident, izbindu-se de rezistenţa încăpăţânată a ţăranului! Ţăranul mic proprietar a ajuns disperarea inovatorilor. Până şi social-democraţia germană, atât de puternică şi penetrantă, a disperat de acel Bauernschädel al ţăranului german, refractar la orice inovaţie şi la orice idee îndrăzneaţă. Şi la noi, dimpotrivă, acest balast al ordinii sociale se preface în element de răsturnare şi, când vine la îndemână, ia ciomagul şi se năpusteşte să dărâme conacul boieresc.
De unde această anomalie nemaipomenită, cu atât mai stranie cu atât mai uluitoare, cu cât suntem unica ţară în Europa, afară de Rusia, care avem privilegiul trist al revoltelor ţărăneşti? Căci nu le au nici ţările occidentale superioare nouă în cultură, nici cele din Orient, ca Serbia şi Bulgaria, care ne sunt inferioare.
Răspunsul dat din capul locului la această întrebare a fost: trebuie să fie o mână străină la mijloc. Şi această mână străină a fost găsită în iconarii şi jugănarii ruşi. Răspunsul acesta, aşa ridicol cum era, a servit de minune claselor dominante agrare, pentru că masca adevărata cauză şi pentru că prezenta oarecare verosimilitate, având în vedere acţiunea Rusiei în orientul Europei. Aşadar, jugănarul! Se pare că jugănarul muscal, stârpind zburdălnicia vitelor, o comunica ţărănimii române. Se înţelege, n-o făcea din proprie iniţiativă, el era trimis de ţar ca să-i dea prilejul să se amestece în afacerile noastre interne.
Cum s-ar zice, ţarul şi jugănarul!
Ţarul şi jugănarul au făcut mulţi ani acest serviciu benevol de a sluji de cauză şi explicare a răscoalelor. Ce n-ar fi dat guvernanţii noştri la 1907 ca să se găsească în ţară un singur jugănar! Dar ia-l de unde nu-i! Nu-i vorbă, s-ar fi putut interveni pe cale diplomatică să obţinem vreo doi-trei, dar ar fi venit prea târziu, post festum. Şi atunci, în disperarea de cauză, au fost înlocuiţi prin socialişti, sindicalişti, potemkinişti — şi anarhistul de la Toulouse.
N-avem de gând să povestim istoria revoltelor de la 1907; ar fi totuşi păcat să lăsăm să dispară în neantul vremii un fapt aşa de caracteristic cum e acela cu anarhistul de la Toulouse. La şoferul francez al uneia din căpeteniile politice ale ţării s-a găsit o scrisoare de la Toulouse în care se zicea că în primăvara anului 1907 au să se întâmple lucruri mari în ţara românească. De aici primul acord care s-a făcut între partide, că revoltele au fost provocate de nişte anarhişti din Toulouse... probabil prin telepatie. Fireşte, acordul acesta, ca toate acordurile dealtfel, a ţinut numai câteva zile. Pe urmă au venit instigatori fantastici, îmbrăcaţi în călugări, călăreţi mascaţi cari străbăteau satele agitând steaguri bizare şi, în sfârşit, d-nii Vasile Kogălniceanu şi Vălescu. Trebuie să fim drepţi cu opinia noastră publică şi să recunoaştem că asemenea gogoşi copilăreşti n-a putut înghiţi nici ea.
Şi, fiindcă în cele din urmă trebuia să se ivească măcar o parte de adevăr, aceasta a fost descoperită, în sfârşit, de cercetătorii noştri, şi în special de poporanişti şi admisă repede de opinia publică: pricina revoltelor este marea mizerie a ţăranului, nemiloasa lui exploatare. Faptul în sine este exact, desigur, e în afară de orice îndoială; dar, ca o cauză explicatoare a revoltelor, el reprezintă un adevăr dublat de o greşeală sau o greşeală dublată de un adevăr, şi greşelile de acest fel sunt cele mai grave, pentru că într-însele elementul greşelii se strecoară sub învelişul adevărului. Mizeria e cauza revoltelor. Se înţelege, întrucât revoltele se petrec pe fondul mizeriei, pentru că o populaţie bine înţolită şi prosperă nu e nebună doar ca să distrugă acea stare de lucruri care-i produce prosperitatea. E deci evident că revoltele nu pot izbucni decât pe fondul mizeriei; dar mizeria în sine şi prin sine nu e o cauză activă de producere a revoltelor, ci, dimpotrivă, mizeria ajunsă la un anumit grad — şi doar mizeria ţăranului nostru întrece orice grad — tâmpeşte mintea, adoarme sufletul, distruge energia şi spiritul de revoltă, duce la resemnare şi supunere oarbă, stare psihică diametral opusă aceleia care duce la revolte.
La această obiecţie sociologii noştri n-au găsit nici un răspuns valabil şi astfel răscoalele, ca fenomen sociologic, riscau să rămână neexplicate, când apăru remarcabila operă a d-lui Radu Rosetti: Pentru ce s-au răsculat ţăranii?
Opera aceasta e, la rândul ei, un unicum şi o surpriză, după cum în general suntem o ţară a surprizelor. În toiul unei literaturi sociale foarte abundente dealtfel, mai ales după 1907, dar din care o parte caută să mascheze adevărul, iară alta plânge sincer, dar neputincios, suferinţele ţăranului, apare o carte scrisă de un boier de neam — şi de neam vechi — care pune chestia pe adevăratul teren, îi caută explicaţia în relaţiile economico-sociale, în lupta de clasă, silindu-se s-o lămurească istoriceşte şi economiceşte. Este adevărat că chestia agrară la noi a fost tratată în acelaşi fel de socialişti, de mişcarea socialistă veche încă de acum un sfert de veac. Şi multe lucruri pe care le spune d-l Rosetti au fost spuse de atunci, uneori cu mai multă pătrundere; dar acelea au fost uitate chiar de foştii socialişti şi, afară de asta, celor spuse le lipsea acea bogată şi largă documentare istorică prin care se deosebeşte remarcabila lucrare a d-lui Rosetti. Spiritul care pătrunde opera d-lui Rosetti e prea puţin al nostru. D-l Rosetti şi în această operă rămâne boier de neam, însă un boier bun, drept, cuminte şi luminat, care deplânge lăcomia şi jaful boierimii vechi. Le deplânge însă ca om drept, dar şi ca boier luminat, căci de ar fi procedat boierimea la timp, cu dreptate şi cuminţenie, am fi avut acum şi o ţărănime bine situată şi o boierime puternica, aşa cum sunt iuncherii prusaci. Idealul acesta al iunkerismului prusac nu ne încântă defel în cartea d-lui Rosetti, dar ne încântă faptul că d-sa caută să spună adevărul, şi cel istoric, şi cel actual.
Pentru explicaţia fenomenului de oare vorbim acuma, opera d-lui Rosetti are defecte însemnate. Primul e în legătură cu însăşi calitatea d-sale de istoric, care-l face să dea prea mare importanţă faptelor istorice, trecutului istoric în producerea revoltelor. Faptele istorice, din nenorocire şi uneori şi din fericire, se uită uşor şi deci nu pot avea atâta putere încât să fie producătoare de revolte. Revolta pune în mişcare întreaga viaţă pasională şi afectivă a omului, răscoleşte toate urile şi cruzimile, ceea ce nu poate fi un produs al memoriei, ci-i trebuie cauze imediate, actuale. Şi în Occident ţărănimea a fost cândva deposedată de pământul ei şi de drepturile ei medievale asupra lui, şi acolo nu vedem răscoale. E adevărat că la noi faptele sunt mai recente, datează numai de o jumătate de veac şi deci au mal multă influenţă asupra vieţii actuale; dar acea influenţă covârşitoare pe care le-o dă d-l Rosetti n-o au. Fireşte d-sa se ocupă şi de fapte şi cauze actuale. Şi, dacă şi în această parte a lucrării rămâne tot istoricul luminat, corect, imparţial, mărginindu-se la fapte şi cauze adevărate, nu închipuite, şi nu vorbeşte nici de ţar şi jugănar, nici de potemkinişti, nici de oameni mascaţi, greşeşte însă prin aceea că nu dă cauzelor actuale nici rândul, nici spaţiul cuvenit. Şi mai prezintă un defect, şi încă unul capital: nu procedează ştiinţificeşte ca sociolog: din masa de cauze prime şi imediate nu caută, printr-o anume metodă ştiinţifică, să scoată cauzele generale ale fenomenului, legea însăşi a procedurii lui. De aceea faptele şi cauzele sunt înşirate fără sistem, fără indicarea valorii lor relative; şi de aceea, iarăşi, cu toate calităţile acestei opere, ea nu ne dă răspunsul la întrebarea pe care d-l Rosetti a pus-o ca titlu chiar al cărţii: Pentru ce s-au răsculat ţăranii? Avem multe răspunsuri, răspunsul nu-l avem.
Acest răspuns vom căuta să-l dăm noi măcar în câteva cuvinte. Zicem „în câteva cuvinte”, cu toată importanţa subiectului, pentru că studiul acesta, scurt prin sine însuşi, caută totuşi să cuprindă, măcar fragmentar şi necomplet, cât mai mult din problema agrară şi nu numai una din manifestările ei, oricât de importante ar fi dealtfel. Pentru a da răspunsul cuvenit vom întrebuinţa metoda comparativă, comparând ţărănimea noastră, muncitorimea noastră agricolă cu cea din Occident. Metoda aceasta a fost întrebuinţată atât de des pentru întunecarea chestiei; de ce n-ar fi întrebuinţată uneori şi pentru luminarea ei?
Ne punem deci întrebarea: de ce ţărănimea noastră se răscoală împotriva marii proprietăţi, iară cea occidentală nu? Răspunsul, după dezvoltările de mai sus, e clar: pentru că ţăranii din Occident sunt mici proprietari de pământ, care trăiesc din pământul lor şi au foarte puţin de împărţit cu marea proprietate[1]. Ţăranul mic proprietar nici nu lucrează la proprietarul mare, nici nu este exploatat de dânsul; fiecare în parte e stăpân pe pământul său şi îşi vede de treburile sale. Aceia care, în adevăr, vin în contact cu marea proprietate şi sunt exploataţi de ea, aceia ale căror interese sunt antagonice, în adevăr, cu ale marii proprietăţi, aceia sunt lucrătorii agricoli, proletariatul agrar. Deci întrebarea pusă în prima ei formă, cum se pune de obicei la noi, e absurdă; ea trebuie pusă altfel, şi anume: cum se întâmplă că muncitorimea agrară din Occident, că proletariatul agrar de acolo — deşi proletarul e un revoluţionar prin natura lui, un revoluţionar înnăscut, ca să zicem aşa —, cum se întâmplă că el nu face răscoale, pe când ţărănimea noastră da? Şi, pusă astfel, întrebarea e în adevăr plină de învăţăminte. Să vedem.
Proletarul, ca o categorie economică, nu e un accident: e un rezultat şi un produs firesc şi necesar ca şi capitalistul. După cum capitalismul s-a dezvoltat în mod necesar şi organic, tot aşa şi clasele din societatea capitalistă, şi tot aşa şi relaţiile dintre aceste clase şi moravurile şi legile — starea de drept care le consfinţeşte. E un tot care se ţine în mod organic. În mod necesar şi organic, munca în societatea capitalistă devine o marfă, care — ca orice marfă — se vinde după valoarea ei: cheltuielile de producere. Şi dacă muncitorul agricol capătă un preţ natural, egal cu valoarea mărfii lui — munca —, iară administraţia moşiei se ţine de condiţii şi-i dă hrana cuvenită etc., atunci salariatului agricol nici nu-i dă prin gând să aibă altă pretenţie. Izbucnirea unei jacherii a salariaţilor agricoli — de obicei veniţi din aiurea, din altă provincie chiar — cu scopul de a ruina instalaţiile şi a pune mâna pe pământ e cu desăvârşire exclusă, ca o absurditate.
Dar iată că salariatul, proletarul agricol, ca şi alţi proletari, bagă de seamă sau i se explică precum că preţul muncii lui conţine un truc, că peste valoarea muncii lui, peste preţul mărfii lui el produce o valoare în plus, o plusvaloare, pe care şi-o aproprie capitalul, că exploatarea urmează să existe, sub altă formă, în societatea capitalistă şi că între capital şi muncă e un antagonism neîmpăcat. Şi odată cu priceperea răului în toată întinderea lui, odată cu priceperea problemei sociale în societatea capitalistă proletarul începe să priceapă şi dezlegarea acestei probleme, soluţia ei: trecerea în stăpânirea naţiunii, a capitalului productiv, a tuturor instrumentelor de producere: pământ, mine, fabrici, uzine etc., naţionalizarea sau socializarea lor. Şi, când proletarul agricol pricepe toate acestea, el devine socialist, social-democrat şi, ca atare, revoluţionar în adevăratul şi profundul înţeles al cuvântului; revoluţionar nu prin mijloace violente — acestea se pot întrebuinţa mai ales pentru scopuri profund reacţionare, după cum în scopurile cele mai revoluţionare se pot întrebuinţa mijloace extrem de paşnice şi legale —, ci revoluţionar prin scopul care-i devine ţinta vieţii: transformarea societăţii pe alte baze economico-sociale, menite să însemne o eră nouă în dezvoltarea omenirii.
Ei bine, proletarul acesta revoluţionar va deveni el oare un revoltat şi va porni el oare jacheria împotriva marii proprietăţi teriene? Şi mai puţin decât proletarul ignorant şi inconştient, căci mai întâi ce l-ar îndemna la aceasta? Ura şi resentimentele împotriva capitalistului proprietar al moşiei? Dar proletarul conştient, social-democrat — şi întru atâta revoluţionar — n-are de împărţit în definitiv cu capitalistul, ci cu capitalul. Antagonismul e între capital şi muncă. Acela care exploatează este capitalul, aproape impersonal, şi el trebuie transformat din individual în social. Persoana capitalistului e cu totul indiferentă: nu va fi unul, va fi altul.
Atunci poate proletarul agricol socialist va porni în jacherie pentru a pune mâna pe pământ şi a-l împărţi între proletarii agricoli, obiectivul mai ales al jacheriei? Dar lasă că, în calitate de lucrător mai inteligent, el pricepe toată imposibilitatea materială de a-şi ajunge scopul, având în vedere puterile imense ce s-ar opune, între care, pe lângă uriaşa forţă organizată a statului, ar fi şi toţi proprietarii de pământ, deci şi ţărănimea proprietară; dar, afară de asta, în ţările civilizate o asemenea împărţire e şi o absurditate, şi o imposibilitate tehnică: cum o să împarţi o moşie modernă? Să ia fiecare câte o bucăţică de instalaţie de maşină perfecţionată, de construcţie, de irigaţie? Dar, presupunând imposibilul şi absurdul, presupunând că proletariatul agricol ar reuşi să pună mâna pe moşii şi să le împartă, care ar fi rezultatul? S-ar înmulţi considerabil proprietarii individuali şi individualişti, micşorându-se proletariatul; s-ar mări simţul şi puterea de rezistenţă a proprietăţii individuale, micşorându-se tot pe atâta simţul şi puterea proletariatului socialist şi puterea clasei proletare. În caz deci de reuşită a jacheriei, rezultatul ar fi profund burghez, reacţionar şi antisocial-democrat, nu revoluţionar.
Aşa că, oricum ai privi lucrurile, răscoala este o imposibilitate în Occident, şi de aceea pentru ţările capitaliste era jacheriilor a dispărut pentru totdeauna, e o tristă reminiscenţă.
Dar la noi?
Antagonismul dintre capital şi muncă există şi la noi, există întrucâtva şi la sate, întrucât în anume timpuri ţăranul lucrează ca salariat, îşi vinde munca pe bani. însă. ca în toate ţările mai puţin dezvoltate capitaliticeşte, antagonismul acesta e mult mai personal, e un antagonism direct între stăpân şi slugă. Va să zică, noi, cu toată înapoierea noastră, nu numai că avem antagonisme capitaliste, dar le avem încă şi mai înrăutăţite.
Însă noi mai avem şi alte antagonisme, acele care decurg din semiiobăgia noastră. Ţăranul nu e salariat decât în mod excepţional, căci în fond el e semiiobag. Lupta de interese, antagonismele profunde şi nenumărate ce decurg din această semiiobăgie, cititorul poate să şi le înfăţişeze comparând contractul salariatului occidental, care intră să muncească cu salariul de atâta, cu contractul agricol semiiobag al nostru, acest talmud al exploatării neoiobage, cu obligaţiile lui întortocheate, cu ruşfeturile lui, cu articolele lui nenumărate, care conţin fiecare în parte câte o cursă şi constituie un izvor de răstălmăciri şi neînţelegeri fără sfârşit. Făcând această comparaţie, cititorul va vedea clar ca lumina zilei cu cât sunt mai multe, mai variate, mai adânci antagonismele şi vrăjmăşiile semiiobăgiei noastre faţă de ale salariatului agrar occidental. Dar nu e numai atât. Semiiobagul nostru este, chipurile, şi mic proprietar. Şi de aici altă serie de antagonisme şi vrăjmăşii pe care proletariatul occidental nici nu le visează. Să se gândească numai cititorul la acest ţăran, care în timpul cel mai prielnic munceşte pământul proprietarului, pe când al său stă nelucrat, să se gândească la ce se petrece în sufletul acestui ţăran. Şi să se mai gândească cititorul la toate acele conflicte de vecinătate, la închiderea şi chiar împuşcarea vitelor ţăranului intrate pe pământul boieresc, la confiscarea apei de adăpat, la conflictele pentru păşune etc. şi-şi va da seama ce sentimente de ură şi răzbunare plămădesc toate aceste conflicte, necunoscute în Apus, şi se va pătrunde de adânca pricepere a oamenilor noştri de stat care ziceau: „înţelegem răscoale în Occident, unde există proletariat agricol, dar nu la noi, unde ţăranii sunt proprietari şi unde nimeni nu moare de foame”.
Avem deci conflicte care provin din regimul capitalist şi conflicte care provin din regimul semiiobăgist. Dar mai avem şi o a treia serie de conflicte: cele cu caracter de-a dreptul iobăgist. Am vorbit pe larg de dispoziţia legii din 1872 care prevede ca ţăranul care va dosi de la muncă să fie adus legat la stăpân şi care mai prevede şi pedepse pentru aceia care i-ar da de muncă, adică exact tratamentul de pe timpul sclavajului negrilor din America. Şi am arătat cum această dispoziţie, atenuată apoi — în formă — prin legea din 1882, în practică a rămas în vigoare sub toate legiuirile ce au urmat. Este, iarăşi, uşor de priceput ce sentimente pot însufleţi pe ţăranul adus legat de jandarm şi pus să muncească sub gârbaciul logofeţilor.
Iată deci simultan trei soiuri de antagonisme, atât de absurde şi atât de adânci.
Ei bine, s-ar părea că nu e de ajuns, căci mai avem şi un al patrulea soi de antagonisme — în unele privinţe cele mai importante —, cari provin din regimul nostru special, regimul neoiobăgist, amestecul capitalist-iobăgist, pe care l-am văzut în ce constă.
S-a zis de multe ori — şi cu mult drept cuvânt — că una din cauzele revoltelor noastre e că ţăranului i-a intrat în cap că tot pământul e al lui, că el are drept asupra pământului boierului. Cauza acestui fenomen, spun agrarienii noştri, e sistemul nenorocit inaugurat la noi de a împărţi mereu ţăranilor pământurile statului: în felul acesta li s-a băgat în cap că ei au un drept asupra pământului în general. E, desigur, un grăunte de adevăr în aserţiunea asta, însă numai un grăunte. D-l Radu Rosetti vede mai adânc, d-sa explică această credinţă a ţăranului istoriceşte: „ţăranul a fost deposedat de pământul asupra căruia de sute de ani avea drept şi de aceea, fireşte, îşi pretinde dreptul său cel vechi”. Dar nici explicaţia d-lui Rosetti nu cuprinde decât o parte de adevăr, căci, după cum am zis, reminiscenţele istorice sunt prea slabe ca să producă ele singure o revoltă sufletească atât de adâncă, aprinsă şi activă, încât să se manifeste prin răscoale.
Nu, cauza acestei credinţe înrădăcinate şi puternice nu e atât în trecutul istoric, cât în relaţiile de producţie prezente, în relaţiile zilnice care hotărăsc întreaga viaţă sufletească a ţăranului, şi voinţa, şi sentimentul şi intelectul lui. Dacă ţăranul ar fi om cult şi ar cunoaşte istoria economică a omenirii, el ar ţine regimului nostru economic neoiobăgist cam următorul logos: „De fapt, d-ta mă lipeşti pământului ca şi pe vremea iobăgiei, îmi impui relaţii de dijmă ca şi atunci, un contract agricol cu condiţii şi relaţii asemănătoare cu cele de atunci şi deci am şi eu un drept asupra pământului ca şi atunci. Odată ce sunt de fapt lipit pământului, trebuie să am anumite drepturi asupra pământului de care sunt lipit. Aşa a fost oricând şi oriunde au existat raporturi de producţie similare. Ce fel de treabă e asta? Când e vorba de exploatarea mea, îmi aplici regimul iobăgist, iară când e vorba de drepturile mele asupra pământului care decurg de aici, îmi invoci regimul quiritar şi regimul capitalisto-burghez. Apoi ce fel de dreptate e asta? 0 fi dreptate boierească poate, că ţărănească nu e”. Şi, desigur, vorbind astfel, ţăranul ar avea sfânta dreptate. Proprietarul însă răspunde scurt şi desluşit: „Am cumpărat moşia de veci, cu anume drepturi asupra ei. deci fac cu ea ce vreau. Lucrez singur moşia dacă vreau, o închiriez dacă vreau şi cui vreau. Ce ai d-ta cu proprietatea mea?” Şi are şi el dreptate din punctul său de vedere. El a cumpărat, doară, şi stăpâneşte moşia pe baza dreptului de proprietate capitalisto-burgheză, care e baza însăşi a întocmirii noastre de stat modern; şi acest stat îi garantează stăpânirea pe această bază de proprietate, nu pe baza feudală, că altfel nu dădea pe moşie preţul pe care l-a dat.
Aceste conflicte de interese se văd şi mai bine în chestia păşunilor. în Occident nici vorbă nu poate fi de vreo pretenţie a ţăranului asupra pământului de păşunat: proletarul agricol n-are ce face cu el, iară micul proprietar nici nu se gândeşte că s-ar putea atinge de lucrul proprietarului mare, după cum acesta nu se gândeşte să se atingă de al proprietarului mic, dreptul de proprietate al fiecăruia fiind strict şi hotărât limitat. Am văzut însă că în regimul nostru neoiobăgist există şi monstruozitatea asta că ţăranul, chiar când nu mai are deloc pământ, chiar când e proletar, tot el şi numai el trebuie să aibă vitele necesare spre a lucra pământul marii proprietăţi; dar de aici în mod logic urmează pretenţia justificată a ţăranului de a avea dreptul de servitute asupra pământului de păşunat al marii proprietăţi. Ţăranul cult din exemplul nostru ar putea cu ocazia asta să ţină şi următorul logos regimului nostru neoiobag: „Îmi pui în spinare imensa greutate şi grijă a creşterii, întreţinerii şi pazei vitelor, de care eu nu am nici o nevoie, neavând pământ, şi, chiar dacă am un petic, tot pământul marii proprietăţi trebuie să lucrez în primul loc cu ele. Vitele nu-mi sunt deci necesare mie, care am numai greutăţile lor, ci marii proprietăţi; se cuvine deci ca să am dreptul de servitute asupra păşunilor acestei proprietăţi, că doar n-am să hrănesc vitele cu aer. Asta e şi drept şi logic, şi istoriceşte aşa a şi fost totdeauna când au existat relaţii similare”. Proprietarul însă răspunde: „Am cumpărat moşia ca proprietar şi statul îmi garantează această proprietate. Dar ce fel de proprietar as fi dacă ţăranii ar avea dreptul unii la pământ de arătură, alţii la pământ de păşune ş.a.m.d.? Aş fi un proprietar de carnaval”. Şi astfel şi unul, şi altul are dreptate din punctul său de vedere, pentru că fiecare se bazează, în judecata şi în apărarea intereselor sale, pe un alt regim economic[2]. Ei nu invocă deci fantezii avocăţeşti, ci realităţi economice, pentru că aceste două regimuri coexistă în adevăr în organismul nostru social. Dar antagonismele de clasă şi sentimentele de ură şi vrăjmăşie ce rezultă din ele niciodată nu sunt atât de puternice ca atunci când cei în luptă cred, fiecare în parte, că au perfectă dreptate, bazând-o pe realităţi economico-sociale.
Şi cât de puternice sunt aceste antagonisme şi sentimente de vrăjmăşie se vede bine tocmai în timpul răscoalelor. Atunci ţăranul, exasperat de atâta nedreptate, nu mai cere nici pământ în dijmă, nici dreptul de servitute asupra păşunilor, ci caută să pună mâna pe pământ pur şi simplu, îndemnat la aceasta şi de exasperarea sentimentului de dreptate veşnic rănit, şi de împărţirea periodică a pământului de către stat, şi de reminiscenţele istorice. Iară statul şi proprietarii răspund cu gloanţe.
lată deci acele cauze adânci care fac posibile revoltele ţărăneşti: sunt contradicţiile economice, anomaliile sociale, antagonismele grămădite în regimul nostru agrar.
Dar, dacă acestea sunt cauzele oare creează atmosfera prielnică revoltelor. sunt altele care o fac şi mai încărcată şi care prefac revoltele din posibile în foarte probabile. Aceste cauze rezidă în lipsa de sancţiune a celor de mai sus.
Am vorbit de marea putere şi stabilitate ce dă unor organizaţii sociale, unor întocmiri de fapt, unor relaţii de producţie economică sancţiunea lor prin lege, morală publică, religie, de care întotdeauna clasele dominante s-au servit în acest sens. Această sancţiune poate avea un caracter progresiv sau retrograd, după cum va fi şi întocmirea pe care o consfinţeşte. Dar nu vorbim de caracterul social al acestei sancţiuni, ci de enorma ei putere. Ea e atât de mare încât poate preface oamenii în eroi ce dispreţuiesc moartea, dar poate şi să-i degradeze, să-i pervertească, să-i degenereze până ce să-şi piardă şi simţul animal de conservare. Se ştie, de pildă, cum la popoarele barbare robii ajung să se fălească cu robia lor, să-şi iubească lanţurile, iară după moartea regelui sunt arşi de vii ca să-şi servească stăpânul şi pe lumea cealaltă — şi s-ar crede dezonoraţi dacă n-ar fi arşi.
Or, această mare putere socială — sancţiunea legală, morală, religioasă — n-o are regimul nostru agrar neoiobag. Cum am văzut, el n-are şi nu poate să aibă sancţiunea legală. Ţăranului nu i s-a inoculat simţul legii şi legalităţii, ci, dimpotrivă, i se inoculează zi de zi, pas cu pas, simţul ilegalităţii şi al fărădelegii. El e lipsit de protecţia legii, trăieşte în afară de ea, ca în vremurile primitive, e redus la propriile lui forţe, trebuie să se apere cum poate. Şi de aceea, când îi vine la îndemână, apucă şi el ciomagul. Noi am văzut mai sus că această domnie a ilegalităţii atârnă de adânci cauze sociale. Din aceleaşi cauze îi lipseşte regimului nostru economic şi sancţiunea moravurilor şi moralei publice. Asta nu înseamnă că la ţară nu există anume moravuri şi o anume morală publică; se înţelege că există, dar nu sunt favorabile, ci defavorabile regimului nostru economic. Astfel, d-l R. Rosetti, un excelent cunoscător al satului, zice că acolo orice rău făcut boierului sau arendaşului e absolvit de mai înainte, e socotit ca o faptă morală. Se înţelege că proprietarul şi arendaşul plătesc ţăranului cu vârf şi îndesat şi orice rău făcut ţăranului îl socotesc ca un bine. E o morală şi relaţii de morală à rebours. Şi tot aşa şi din aceleaşi cauze îi lipseşte regimului nostru agrar sancţiunea religioasă.
încât ţăranul român îndură regimul agrar neoiobag, cu toate urmările lui, nu pentru că-l socoteşte drept, după lege; nu pentru că-l socoteşte moral, după omenie; nu pentru că socoteşte că însuşi dumnezeu îl vrea aşa; nu, el rabdă regimul neoiobag aşa cum un popor cucerit rabdă dominaţia cuceritorului străin cât timp n-are încotro. Şi când are încotro, sau crede că are, atunci apucă ciomagul.
Această lipsă de sancţiune legală, morală, religioasă a regimului nostru agrar e de cea mai mare importanţă în producerea revoltelor. Şi, totuşi, e probabil că revoltele nu s-ar produce dacă, în afară de cauzele numeroase, puternice şi adânci înşirate mai sus, n-ar mai exista încă şi... instigatori şi instigaţi.
Da, desigur: instigatori şi instigaţi!
Am arătat mai sus cât de puţin favorabilă e viaţa sătească pentru orice inovaţii, schimbări, revoluţii, revolte, pe care neagra mizerie a ţăranului le face şi mai puţin probabile fără instigatori şi instigaţii. Guvernanţii noştri aveau deci perfectă dreptate când la orice izbucnire de revolte căutau instigatori; numai atâta că n-au ştiut unde să-i caute. Există, în adevăr, instigatori sau un instigator mare şi puternic, cu o organizare întinsă în toată ţara, cu ramificaţii în fiecare sat, cu agenţi aproape în fiecare colibă ţărănească; un instigator altfel [mai] puternic decât aceia pe care îi căutau guvernanţii: este însuşi statul cu întreaga lui organizaţie de stat modern burghezo-democrat, este statul care, prin organele lui, prin organizaţiile lui democratice, face aceste instigaţii.
Şi ca dovadă luăm unul din cele mai importante organe şi organizaţii de stat: armata noastră. Să nu creadă cititorii că vrem să facem glume şi paradoxe. Acestea ar fi de rău gust, ca să nu zicem o vorbă mai aspră, când ne aflăm la capitolul revoltelor ţărăneşti, şi mai ales după 1907. Lucrarea aceasta caută în mod obiectiv şi cinstit să descopere şi să spună tot adevărul. Glumele le las oamenilor mai glumeţi decât mine şi pretextelor mai puţin triste.
Armata noastră, după principiul ei, e o instituţie eminamente democratică, nu social-democratică — ceea ce ar presupune miliţiile şi înarmarea poporului —, ci burghezo-democratică. Mai întâi e democratic principiul obligativităţii serviciului pentru toţi deopotrivă. Nu e vorba nici de o armată de mercenari, nici de o armată de privilegiaţi, ca în evul mediu. E adevărat că în armata noastră există încă un privilegiu, micşorarea termenului de serviciu, dar acesta e un privilegiu al culturii, un privilegiu burghezo-democratic şi el. Bacalaureatul fiu de ţăran face serviciul redus, pe când bogătaşul nebacalaureat face trei ani.
Şi iată-l pe flăcăul din sat luat din mediul său strâmt şi tâmpitor şi adus în cazarmă. Aici, înaintea ochiului lui sufletesc se desfăşoară o întreagă viaţă nouă. Mai întâi, deosebirea enormă care există în genere între viaţa de sat şi cea de oraş, deosebirea accentuată încă la noi prin relaţiile sociale, prin faptul că în oraş s-au realizat, în parte cel puţin, instituţiile occidentale capitalisto-burgheze, pe când la ţară au rămas cele iobage. În cazarmă, flăcăul nostru începe să înveţe carte; el capătă cizme şi manta, pe când acasă umbla desculţ şi gol; în fiecare dimineaţă i se dă ceai, în fiecare zi o fiertură de carne, ceea ce n-au la ţară nici fruntaşii satului. La viaţa nouă ce se desfăşoară înaintea soldatului ia şi el parte. El e concentrat ca să păzească ordinea, ba împotriva manifestaţiilor boierilor din opoziţie, ba împotriva studenţilor naţionalişti, ba împotriva lucrătorilor sindicalişti. Atâtea lucruri noi, pline de un nou înţeles, care revoluţionează capul şi sufletul ţăranului! Dacă e deştept, flăcăul ajunge sergent şi sergent-major. Atunci începe să trăiască o viaţă de adevărat boier. E superior acuma şi, la rândul lui, are robi la dispoziţie, cu care, în treacăt fie zis, se poartă mult mai rău şi mai crud decât superiorii cei mari, ofiţerii — iarăşi povestea propriilor umiliri de răzbunat. Ca superior are sub ordinele sale şi pe boieri, pe bacalaureaţi, care, pentru a se sustrage obligaţiilor grele ale serviciului, îi intră în voie prin daruri şi-l poftesc la petreceri de tot felul. Ca şi boierii bacalaureaţi, el are amante în Dealul Spirii, citeşte gazete, se ocupă de politică, trăieşte viaţa oraşului cu tot binele şi răul ei: cu partea ei luminătoare, cultivatoare, deschizătoare de orizonturi noi şi largi, dar şi cu toate stricăciunile ei.
Şi după trei ani de asemenea învăţătură iată-l întors în sat. Ce va deveni el acolo? Uneori, dacă anume împrejurări îi sunt favorabile, intră în rândurile burghezimii săteşti, şi în acest caz rolul lui în revoltele ţărăneşti îl vom vedea mai jos. Aceasta însă e o excepţie. De obicei el se face plugar ca orice alt ţăran, adică devine iară neoiobag. Dar acum nu mai este naivul şi neştiutorul deprins cu toate mizeriile satului. Nu, el e alt om. A fost relativ bine îmbrăcat, bine hrănit, a avut galoane strălucitoare şi a avut robi sub stăpânirea lui; a muştruluit până şi pe boierii bacalaureaţi şi a făcut berbantlâcuri împreună cu ciocoii. Cum va putea el acum să muncească o viaţă întreagă, gol şi flămând, sub arapnicul feciorului boieresc şi jandarmului rural? Şi, nota bene, el e un om mai cult, a citit gazete şi le citeşte şi acum la primărie, pricepe ceva din legi şi din marea ilegalitate de la ţară; simte mai clar toate anomaliile profunde din viaţa satelor şi contrazicerea dintre instituţiile occidentale şi regimul neoiobag, şi mai ştie şi să mânuiască armele şi să comande în luptă.
E deci ca lumina zilei că acest fost sergent va deveni un revoltat, un revoltat sistematic, un conducător şi tălmăcitor al nemulţumirilor surde şi inconştiente ale ţărănimii. Şi, cu toate astea, cum s-au mirat guvernanţii — şi cu ce mirare sinceră! — când la 1907 în capul revoltaţilor s-au găsit şefi de garnizoană şi în special foşti sergenţi din armată. Mare mirare!
Se înţelege că ceea ce e adevărat pentru sergenţi e adevărat, deşi într-o măsură mai mică, şi pentru caporali şi pentru simpli soldaţi. Pentru toţi, cei trei ani de şcoală de la cazarmă devin apoi în viaţa satului neoiobag o şcoală de revoltă.
Se va zice, poate, că exagerăm această influenţă răzvrătitoare a cazărmii, deoarece într-însa soldatul tot viaţa de rob neoiobag o duce. E adevărat că viaţa neoiobagă de la sat se răsfrânge şi în viata de cazarmă, unde se petrec ilegalităţi, nedreptăţi, bătăi şi torturi, unde se cheltuiesc fondurile alocate pentru hrana soldatului cu argintăria pentru masa ofiţerilor etc. etc. O ştiu. Şi tocmai aceasta micşorează influenta cultivatoare şi revoltistă a oazărmii; n-o distruge însă, ci o micşorează numai. Dacă n-ar fi această răsfrângere a neoiobăgiei în viaţa militară, dacă în cazarmă ar domni legea, atunci între viaţa din cazarmă şi cea din sat ar fi o prăpastie atât de mare încât de mult s-ar fi prăbuşit într-însa neoiobăgia noastră. Dar, şi aşa cum este, viata militară e un factor răzvrătitor de cea mai mare putere.
Fondatorii statului nostru modem au simţit foarte bine prăpastia ce s-a creat în ţară la noi între instituţiile occidentale, mai mult ori mai puţin realizate în oraşe, şi viaţa de la sat, rămasă în bună parte iobagă; au simţit foarte bine că în mod real aceste două feluri de viaţă nu pot să coexiste fără coliziuni grave şi de aceea le-au izolat una de alta, au ridicat între ele un zid chinezesc. Şi iată că statul el însuşi e nevoit prin instituţia democrato-occidentală a armatei să aducă în oraşe întreaga populaţie bărbătească a satelor, pregătind astfel el însuşi acele coliziuni grave! O contrazicere necesară şi fatală, care decurge din alte profunde contraziceri ale vieţii şi organizaţiei noastre sociale.
Sa luăm acuma ca pildă o altă instituţie democratică, şi anume presa, presa liberă, aşa-numita a patra putere în stat. Influenta presei asupra pregătirii şi producerii revoltelor e îndeobşte cunoscută şi afirmată, dar de obicei se ţinteşte presa ultrademocrată sau socialistă; chiar şi un om cu vederi relativ atât de clare cum e d-l R. Rosetti insistă în mod cu totul deosebit asupra influenţei ideilor şi presei socialiste sau ultrademocrate în producerea revoltelor. Se înţelege că această influenţă există. Decât ea nu e ceva specific presei socialiste, ci presei în general ca atare; ba chiar presa socialistă are mai puţină influenţă în această direcţie decât cea liberală sau conservatoare.
Să ne explicăm. Las la o parte că presa social-democrată şi social-democraţia română în genere întotdeauna au căutat să explice poporului muncitor că în ţară la noi calea revoltelor nu poate să ducă la îmbunătăţirea stării lui nenorocite, ci, dimpotrivă, l-ar duce la o robie şi mai grea. Dar evident că nu fiecare broşură şi nu fiecare număr al gazetei socialiste va repeta aceste sfaturi şi deci presa socialistă şi cea ultrademocrată trebuie să aibă cu totul altă influenţă. Fie.
Dar întreb: presa cea mai ultraextremă ce lucru revoluţionar poate să-i spună ţăranului şi pe care acesta să nu-l ştie? îi va spune că originea proprietăţii mari la noi e foarte puţin ortodoxă şi că la baza ei sunt răpirea şi înşelăciunea? Dar şi d-l R. Rosetti, care afirmă aceasta şi o dovedeşte cu date istorice, şi împreună cu d-sa toţi aceia oare cunosc ţărănimea, din orice partid ar fi ei, ştiu că ideea aceasta e înrădăcinată în conştiinţa ţăranilor. Va spune presa socialistă şi chiar cea revoluţionară că pământul trebuie să fie al aceluia care îl munceşte, că proprietarul şi arendaşul sunt nişte paraziţi care trăiesc din munca ţăranului, că legile sunt făcute pentru a robi poporul muncitor? Dar, iarăşi, şi d-l Rosetti şi toţi aceia, dar absolut toţi, care cunosc ţărănimea ştiu că ea crede toate acestea fără să i se mai spună, că au fost anume condiţii istorice care i-au băgat în cap ideile acestea, că în mintea şi în sufletul ţăranului trăiesc idei şi sentimente care întrec cu mult tot ce-ar putea să-i spună cel mai extrem social-democrat sau ultrademocrat.
Ceea ce reţine de la revoltă pe ţărănimea noastră nu sunt ideile, tradiţiile, nu e respectul proprietăţii, respectul legii etc., toate acestea, după cum dovedesc analiza istorică a d-lui R. Rosetti şi analiza economico-sociologică din studiul acesta, ţărănimea n-are de unde să le aibă, ci este frica şi forţa organizată a statului; relaţii deci de forţă brutală, nu de idei şi convingeri. Or, în presa socialistă ţăranul va citi, afară de idei şi cuvinte care ar putea să aibă influenţă răzvrătitoare şi pe oare le ştie el singur destul de bine, va citi că muncitorimea de la oraşe e obijduită ca şi cea de la ţară, că socialiştii sunt persecutaţi, că întrunirile lor sunt oprite, că propagandiştii lor sunt arestaţi, maltrataţi, trimişi la urma lor şi atâtea altele pe care le ştim cu toţii. Bineînţeles că pentru ţăran toate astea nu vor fi un imbold la revoltă, dimpotrivă.
în schimb, să vedem care va fi influenţa presei partidelor noastre politice, ba chiar a presei oficioase, care nu numai că nu e oprită la sate, dar, după obiceiul ţării, e impusă de prefecţii respectivi.
În aceste gazete ce se primesc şi la primărie, abonată în mod oficial, ţăranul va putea citi tot ce se petrece în lumea asta largă. Aceasta însă este cea mai eficace propagandă antiiobagă. Intre altele, ţăranul va citi despre mişcarea şi revendicările feniilor din Irlanda împotriva landlorzilor, despre mişcările revoluţionare ale ţăranilor din Sicilia, despre revoluţia rusească şi mişcările ţărăneşti de acolo; va citi discursurile din Dumă ale partidului muncii (trudoviki) prin care se cere şi se dovedeşte necesitatea trecerii pământului întreg în mâinile ţăranilor sau discursurile socialiştilor-revoluţionari cu cererea de confiscare a întregii mari proprietăţi teriene şi naţionalizarea ei ş.a.m.d. Şi toate acestea le va citi într-o gazetă impusă de stăpânire. Se va obiecta că ziarul guvernamental nu le aprobă, ci le dă numai ca simple informaţii ca orice ziar modern. Dar se poate crede serios că ţăranul va face aceste distincţii subtile? Admiţând însă că le-ar face, să vedem ce zice gazeta din parte-şi şi din partea partidului de la putere pe care-l reprezintă.
În articolul de fond, dacă gazeta e liberală, ţăranul va citi că boierii, ciocoii, în trecut au căutat să vândă ţara străinilor, şi dacă mai avem acum o ţară românească o datorim ţărănimii, care ne-a păstrat şi limba şi ţara; va citi că boierii s-au opus din răsputeri liberării ţăranilor de clacă şi i-au înşelat la împroprietărire, dându-le nisipuri şi râpe; că şi acuma tot ei, proprietarii şi arendaşii conservatori, dau ţărănimea pe mâna străinilor, care o despoaie, şi astfel pregătesc pacostea răscoalelor; că de câte ori vin ciocoii la putere dau jaf în vistierie, apasă poporul muncitor cu biruri grele etc. (vezi articolele de fond din gazetele liberale).
Dacă gazeta e conservatoare, conservatorii fiind la putere, atunci ţăranul va citi că liberalii, de câte ori vin la putere, împănează administraţia cu creaturile lor, care jefuiesc şi pradă fără milă, risipesc nebuneşte banii ţării, apoi fac împrumuturi, pun biruri grele şi duc ţara la pieire; mai află ţăranii că liberalii, din politiciani de mâna a treia, s-au trezit peste noapte milionari şi că liberalii sunt foşti cârciumari, avocăţei sau slugi boiereşti, care, jefuind şi pe boieri şi pe ţărani, şi-au făcut moşii, domenii mari (aici urmează o serie de nume proprii doveditoare) şi azi exploatează neomenos pe ţărani; încât faptelor, ca şi demagogiei lor, datorim grozăvia asta a răscoalelor ş.a.m.d. (vezi articolele de fond din gazetele conservatoare).
Trecem peste partea de adevăr sau de exagerare cuprinsă în aceste recriminări reciproce. Întrebăm însă pe orice om capabil de o judecată dreaptă: se poate compara măcar de departe influenţa răzvrătitoare a acestei prese cu a celei socialiste? E doar vorba de lucruri spuse, nu de vro gazetă oprită, persecutată, ci de gazeta impusă de prefect; e vorba de lucruri spuse în fiecare zi de însăşi stăpânirea, adică de singura putere organizată a statului care ar putea să oprească revoltele. Şi atunci nu sunt toate acestea, în condiţiile speciale ale ţării noastre, cel mai puternic imbold la revolte?
Este însă o altă gazetă şi mai importantă decât oficioasele stăpânirii: o lege chiar nu poate să devină lege dacă nu e tipărită în acea gazetă. E Monitorul oficial, gazeta lui vodă însuşi, nu a acelui vodă constituţional pe care-l ştim noi, ci a acelui vodă absolut pe care şi-l închipuie ţăranii şi care poate, numai dacă vrea, să ia pământul de la boieri şi să-l dea ţăranilor. În acea gazetă, obligatorie pentru orice primărie, ţăranul citeşte dezbaterile parlamentare. Ce sunt dezbaterile noastre parlamentare ştim cu toţii. Dezbaterile din toate parlamentele conţin o mare doză de demagogie; cele din parlamentul nostru conţin o doză şi mai mare, pentru că parlamentul nostru, neavând funcţiuni reale de îndeplinit — şi am văzut de ce — ca să-şi susţină prestigiul de parlament modern, împrumută măcar frazeologia parlamentelor străine; o împrumută şi o exagerează. În parlamentul nostru, un proprietar sau arendaş, înainte de a pleca la moşie, unde în calitate de stăpân de robi aplică neoiobagului învoielile cunoscute, ţine să pronunţe un discurs patriotic, democrat şi poporanist, în care veştejeşte exploatarea neomenoasă a ţărănimii — bineînţeles de către străini, venetici —, a acelei ţărănimi care ne-a păstrat moşia cea mare şi limba şi obiceiurile etc. etc. Şi politicianul democrat, care-şi face carieră politică, tună şi fulgeră împotriva exploatării ţărănimii, care acum lâncezeşte ca un leu adormit, ,dar când se va trezi, atunci, o! atunci va fi vai şi amar de... străinii venetici. Bineînţeles că polemica dintre partide se urmează şi în parlament tot aşa de acerbă ca în presă.
Ştiu că toate acestea nu sunt serioase; că cei care tună şi fulgeră, ca şi cei împotriva cărora se tună şi se fulgeră, după şedinţa parlamentară ies bras dessus, bras dessous; ca totul e pentru publicul de afară, căci entre amis de ce să nu se facă tirade oricât de violente când ça ne tire pas à consequence şi când după aceea, ca ai până atunci, realitatea neoiobagă va rămâne neştirbită. Ba aceasta foloseşte chiar ca diversiune. Decât [că] socoteala e greşită; acuma ça tire à consequence şi încă al naibii, pentru că acum ţăranul, prin mijlocirea chiar a gazetei lui vodă, ascultă la uşa parlamentului, ascultă şi trage propriile sale concluzii.
Şi ceea ce este adevărat despre armată, presă, parlament e adevărat despre toate celelalte manifestaţii şi funcţii ale statului modern ca atare. Astfel e legea, justiţia, întrucât în oraşe cel puţin e aplicată; astfel mai ales e şcoala, care lărgeşte orizontul intelectual şi moral al neoiobagului; astfel e activitatea extraşcolară ş.a.m.d.
Statul modern, reprezentând o organizaţie capitalisto-burgheză occidentală, el, prin toate manifestaţiile sale ca atare, dizolvă în mod fatal relaţiile feudale rămase; deci în mod fatal caută să dizolve şi neoiobăgia noastră; şi, ca atare, el lucrează ,şi instigă în contra ei, care e la baza relaţiilor noastre agrare.
Şi lucru în adevăr abominabil: tot acest stat, care e un puternic instigator la răscoale, când izbucnesc, tot el lucrează cu ultima rigoare împotriva lor, măcelăreşte fără milă pe răsculaţi, iară imediat după cruda şi sângeroasa represiune îşi reîncepe rolul de instigator. Fireşte, această activitate a statului e fatală şi inconştientă; nimeni n-ar fi atât de nebun şi de criminal s-o facă în chip conştient şi cu tot dinadinsul.
Dar, dacă activitatea statului, ca factor producător al răscoalelor, e inconştientă, involuntară şi fatală, este un alt factor a cărui acţiune în acest sens e tot atât de puternică şi eficace, având de asemenea ramificaţii şi agenţi în toate cătunele, dar a cărui activitate e mai mult sau mai puţin conştientă şi voluntară: e burghezimea şi proprietatea mijlocie sătească.
După răscoalele din 1907 s-au orânduit anchete pentru a căuta pe autorii răscoalelor, adică pe iconari şi jugănari, pe potemkinişti etc. Şi când în locul acestor autori prezumtivi s-a dat de fruntaşii satelor, adică de cârciumari, cămătari, şefi de garnizoană şi pe alocurea de dascăli şi preoţi, guvernanţii noştri au rămas pietrificaţi de mirare. Ca un ţăran ajuns în ultimul grad ide mizerie să se răscoale, asta mai poate s-o înţeleagă oligarhia noastră. Şi oligarhii, la rândul lor, când printr-o lungă şedere în opoziţie rămân fără para chioară în buzunar, iau ciomagul, ies în stradă şi fac revoluţie pentru a răsturna guvernul. Dar ca fruntaşii satelor — cârciumarii, notarii, şefii .de garnizoană, foştii sergenţi, popii, dascălii — să se pună în fruntea mişcării, să facă revoluţie, asta a întrecut cu mult priceperea politicianismului nostru şi a oamenilor noştri politici. Unii mai abili au găsit mijlocul potrivit ca să scape de încurcătură: negarea faptelor şi evidenţei. Participarea burghezimii săteşti la revoltele de la 1907 pentru dumnealor e o calomnie şi o intrigă a negrei reacţiuni.
Dealtfel, faptul era şi greu, ba chiar imposibil de explicat prin metoda obişnuită a sociologilor noştri, care consistă în a măsura şi explica fenomenele vieţii noastre sociale prin măsura şi analogia celor din Occident. în adevăr, văzut prin prisma Occidentului, faptul pare absolut monstruos şi inexplicabil.
În Occident, răscoala proprietarilor mijlocii împotriva celor mari e o absolută imposibilitate. Acolo proprietatea mijlocie este cea mai puternică apărătoare nu numai, după cum am văzut, a proprietăţii individuale în general, dar şi a proprietăţii mari îndeosebi. De ce? Din cauza identităţii de interese. Proprietarul mijlociu face aceeaşi politică pe care o face şi cel mare, aparţin amândoi aceluiaşi partid agrarian, care se luptă pe toate căile şi cu toată energia ca prin tarifele vamale să oprească intrarea productelor agrare străine ca să şi le poată vinde mai scump pe ale lor. Ei au deopotrivă interesul să afameze pe consumatorii orăşeni. Şi au de dus aceeaşi luptă împotriva burghezimii industriale şi pentru că ea caută să deschidă graniţele productelor agrare străine, şi pentru că ea provoacă acel exod al populaţiei săteşti către oraşe, lăsând agricultura fără muncitori. Şi, iarăşi, aceeaşi luptă o vor duce împotriva capitalului mobiliar, cămătăresc, care prin ipoteci grele îi apasă şi ruinează pe amândoi. Amândoi, în sfârşit, au de dus lupta împotriva poporului muncitor propriu-zis — proletariatul agrar — pentru a-i zădărnici sindicatele, a-i tăia din drepturi, a-i muia cerbicia şi a-l preface într-o materie de exploatat mai ieftină, mai maleabilă, mai supusă. Atâtea interese deci atât de asemănătoare fac neprobabilă chiar şi o luptă paşnică între aceste două clase. O revoltă sângeroasă însă e absolut imposibilă.
Dar la noi?
Mai întâi la noi o clasă ţărănească mijlocie, ca atare, aproape nu există. Ea ar fi putut să se formeze din vechii răzeşi mai înţoliţi, dar şi aceştia dispar mereu în condiţiile atât de grele şi absurde ale regimului nostru agrar. Inalienabilitatea pământurilor, de o parte, şi relaţiile de producţie neoiobăgiste, de alta, împiedică stabilirea proprietăţii mici ţărăneşti propriu-zise şi a proprietăţii mijlocii. Proprietatea mijlocie e reprezentată la ţară prin negustori, cârciumari, foşti notari, cămătari, uneori prin dascăli şi preoţi, care acaparează pământurile ţăranilor săraci prin fel de fel de .mijloace, în special prin arendări cu termene atât de lungi şi în condiţii atât de meşteşugite încât ele reprezintă o vânzare deghizată şi frauduloasă. Astfel, această burghezie sătească are acaparate în fiecare sat mii de pogoane; sunt fruntaşi care dispun fiecare de sute de pogoane. Şi am văzut mai sus ce mare întindere e arendată sau înstrăinată în felul acesta.
Dar nu această acaparare creează conflicte profunde între burghezimea sătească acaparatoare şi marea proprietate. Ceea ce creează aceste conflicte sunt relaţiile de producţie neoiobage de la noi.
Dacă relaţiile de producţie ar fi capitaliste, dacă pământurile burghezimii săteşti, ca şi ale marii proprietăţi, ar fi lucrate de proletari salariaţi, n-ar avea pentru ce să fie între aceste două clase exploatatoare vreo rivalitate sau duşmănie; mai curând dimpotrivă, afară doar de invidia meşteşugului şi concurenţa în acapararea pământurilor ţărăneşti. Dar la noi relaţiile de producţie sunt neoiobage şi în felul acesta neoiobag se lucrează nu numai pământurile marii proprietăţi, dar şi ale burghezimii săteşti. Proprietarul lucrează cu ţăranii din satul lui, satul moşiei, prin învoieli, dijme — semn al iobăgiei şi al robiei. Dacă proprietarul îşi arendează moşia, atunci el vinde arendaşului nu numai dreptul asupra pământului, ci-i vinde şi braţele de muncă şi anumite învoieli existente, hotărâte, fixe. Cu alte cuvinte, pentru o anume plată proprietarul trece arendaşului împreună cu moşia şi drepturile sale iobăgiste asupra locuitorilor moşiei. Se înţelege, odată preţul plătit, braţele cumpărate, arendaşul cată să învoiască aceste braţe cumpărate şi plătite după regulile existente de învoieli neoiobage. Aici întâlneşti însă o concurenţă, care trebuie să-i pară neleală şi frauduloasă, a fruntaşilor satului, care au de asemenea pământ acaparat şi arendat de la ţărani şi care de asemenea trebuie să şi-l lucreze în acelaşi mod şi cu aceleaşi braţe care aparţin proprietarului şi sunt de mai înainte vândute arendaşului. Dacă arendaşul invocă în apărarea drepturilor sale ceea ce a rămas feudal în neoiobăgia noastră agrară, burghezul sătesc invocă ceea ce este de un caracter juridico-burghezo-capitalist în aceeaşi neoiobăgie. Cum adică? N-are dreptul şi el sa învoiască pe ţărani? Fireşte că-l are. Şi, odată ce-l are, fireşte că va uza de el după regulile existente, adică va arvuni şi el la cârciumă. de cu iarnă, munca de vară, se va folosi ,şi el de mecanismul contractelor agrare existente.
lată deci o cauză adâncă de conflicte şi antagonisme economice şi un prilej puternic pentru acuta vrăjmăşie de clasă. Neapărat, proprietarii şi arendaşii fiind cei mai puternici, de obicei ei pun mâna cei dintâi şi la timpul cel mai bun pe braţele moşiei. Dar atunci se scutură grâul burghezimii săteşti, care se socoate nedreptăţită şi frustrată de marea proprietate, căreia îi plăteşte din belşug în ură şi duşmănie.
Aceste antagonisme merg mai departe. Proprietarul şi arendaşul, în virtutea relaţiilor agrare neoiobage, se socotesc stăpâni pe toată plusvaloarea produsă de ţăran. Am văzut mai sus că prin mecanismul miraculos al contractului agricol se poate reduce plata muncii la mai nimic. Arendaşul, în plata arendei, scontează de la început şi categoria economică a braţelor şi învoielilor. Dar în drumul încasării acestei plusvalori, care uneori are elasticitatea de a se ridica până la aproape întregul product al muncii ţăranului, stau cămătarul, cârciumarul, notarul, adesea învăţătorul, popa etc., care storc şi ei o parte, uneori destul de măricică. Şi cu cât stoarce mai mult burghezimea sătească, cu atât îi rămâne mai puţin de încasat proprietăţii şi arendăşiei mari; şi cu cât încasează mai mult proprietatea şi arendăşia mare, cu atât rămâne mai puţin de încasat burghezimii săteşti. De aici lamentaţiile proprietarilor şi arendaşilor, prefăcuţi ad-hoc în poporanişti, împotriva lipitorilor satului, care sărăcesc biata ţărănime, şi lamentaţiile burghezimii săteşti, poporanistă şi ea, împotriva boierilor şi arendaşilor, care omoară ţărănimea.
Şi mai sunt şi alte motive de vrăjmăşie între proprietatea mare şi burghezia satelor. în Occident nu poate exista nici un antagonism între cârciumarul sau berarul satului şi marele proprietar. Dacă un proletar agricol salariat începe să se îmbete, marele proprietar îi dă drumul, îl înlocuieşte cu altul şi atâta tot. La noi cârciumarul cumulează şi funcţia de cămătar şi pe aceea de acaparator al pământurilor ţărăneşti şi, afară de asta, el deboşează şi alcoolizează ţărănimea. Tocmai în toiul muncii se îmbată uneori ţăranul, care nu e un salariat proletar ca să-l poţi înlocui cu altul din marele rezervor naţional al muncii proletare salariate, ci e un neoiobag, face parte din braţele ce aparţin moşiei. Sentimentele proprietarului şi arendaşului român faţă de cârciumari trebuie să fie asemănătoare cu sentimentele unui plantator din America de altădată faţă de un cârciumar care i-ar fi deboşat şi alcoolizat robii lui. Natural că la aceste sentimente cârciumarul răspunde prin sentimente la fel.
În afară de asemenea cauze economice adânci, mai sunt şi cauze de ordin politic şi moral care înteţesc această vrăjmăşie. Marea proprietate, care spre a-şi putea exercita neoiobăgia economică e silită să reducă pe ţăran — şi politiceşte, şi juridiceşte — la robia de fapt, vrea să realizeze acelaşi lucru şi faţă de burghezimea sătească. Aceasta însă, compusă din foşti notari care ştiu legile, din foşti sergenţi care ştiu mânuirea armelor, iară în parte şi din dascăli şi preoţi care adesea întrec în inteligenţă şi cultură pe proprietari şi arendaşi, opune o rezistenţă disperată. Şi toate acestea ,se petrec într-un mediu semisălbatic de relaţii anarhice, lipsit de cele mai elementare norme de viaţă legală.
Ce mirare deci că în timpul răscoalelor ţăranii, sub conducerea burghezimii săteşti, pornesc să spintece vitele boierului, iară boierii şi arendaşii, intrând cu armata în sate care nici nu participaseră la revolte, caută să se debaraseze de concurent şi vrăjmaş — burghezia sătească — măcelărindu-l? Exemple de acestea în 1907, din nenorocire, am avut destule.
Dacă mai luăm în seamă că burghezia sătească trăieşte cu ţăranii, în mijlocul lor şi din viaţa lor, dacă luăm în seamă ce enormă înrâurire trebuie să aibă ea asupra ţăranilor prin averea, inteligenţa şi relativa ei cultură, atunci ne vom putea lămuri ce factor puternic e această burghezie sătească în producerea revoltelor. Marea masă ţărănească merge condusă .şi împinsă de această burghezime, merge să scoată castanele din foc pentru alţii, căci pentru ea însăşi, în orice caz şi în orice fel numai pacoste şi nenorocire poate să iasă din aceste revolte.
Am. putea urma cu analiza altor factori care contribuie la producerea revoltelor, dar cei enumeraţi şi analizaţi sunt de ajuns, cu atât mai mult cu cât sunt factori principali care îi rezumă şi însumează pe toţi ceilalţi.
Neoiobăgia noastră, cu dublul ei caracter de capitalism burghez şi feudalism iobăgist; multiplele contradicţii, antagonisme şi vrăjmăşii ce rezultă dintr-însa; relaţiile sociale anarhice de la ţară; lipsa normelor legale de viaţă; administraţia instituită în stăpânire de fapt fără justificare legală; ilegalismul ce se inoculează sistematic ţărănimii — toate acestea creează la sate o atmosferă latentă de revolte. Şi în această atmosferă apar instigatori puternici, împrăştiaţi în toate satele şi cătunele. Aceştia sunt: statul, prin toate funcţiunile sale de stat modern occidental, şi clasele superioare ce se diferenţiază în satul însuşi: burghezimea sătească. Toate aceste forţe sociale largi, adânci, puternice, an cu an, zi cu zi, ceas cu ceas, strâng şi prepară materialul explozibil, căruia, odată acumulat în cantităţi suficiente, îi ajunge o scânteie, din cele multe produse de luptele şi ciocnirile vieţii sociale, ca să facă explozie.
Care a fost scânteia la 1907 o ştim cu toţii. A fost propaganda şi agitaţia antisemită. Administratorii din provincie, de la sate, n-au priceput că agitaţia antisemită şi poporanistă de la centru, din guvern şi parlament, era în fond o diversiune, un mijloc de a masca adevăratele vini şi adevăratele cauze ale răului. Toată această agitaţie ei au luat-io în. serios, şi unii dintre dânşii au şi pornit pe ţăran împotriva jidanului. Unii, chiar dintre administratorii noştri din provincie, au crezut în deşteptăciunea lor că, aprinzând casa evreului, va arde numai această casă. Dar focul e foc, e o putere elementară a naturii; şi, dând foc casei jidanului, au dat foc ţării.
Dar este evident că nu această agitaţie antisemită a fost cauza profundă a revoltelor; am spus că a fost numai scânteia; dacă nu ar fi fost ea, ar fi venit alta; doar sunt atâtea în societatea noastră de azi. Ceea ce e hotărâtor în revoltele ţărăneşti, ca în orice explozie, nu e scânteia, ci masa de explozibil ce se strânge şi se îngrămădeşte.
Şi când explozia se produce, atunci guvernanţii noştri, speriaţi, uluiţi, aleargă în toate părţile ca să găsească pe vinovaţi, în mintea lor îngrozită se ivesc: ţarul şi jugănarul, potemkinistul şi anarhistul (de la Toulouse sau de aiurea), d-nii Kogălniceanu şi Vălescu şi alţi oameni mascaţi, îmbrăcaţi în verde, care, cu flamura roşie într-o mână şi un corn de os în cealaltă, călări pe cai năzdrăvani, cutreieră satele, sunând revolta.
Astfel, fetişistul căruia şuvoiul i-a luat coliba, trăsnetul i-a omorât femeia, molima i-a nimicit o parte din trib, astfel fetişistul, trist şi obidit şi revoltat, se năpusteşte asupra fetişului de lemn, creaţie a propriei lui fantezii sărace de om primitiv. Se năpusteşte şi-l bate, şi-l biciuieşte şi caută să răzbune asupra lui toată obida sa: că i-a luat coliba, i-a omorât femeia şi i-a nimicit atâţia voinici din trib!
Sărmanii fetişişti!
[1] Acolo unde s-a conservat meteiajul şi relaţiile de producţie mai mult ori mai puţin asemănătoare cu ale noastre, acolo nu se produc revolte, din cauză că această categorie de ţărani e foarte mică în comparaţie cu restul ţării, că acolo există o stare legală care ne lipseşte, că revoltele acolo ar avea împotriva lor nu numai statul şi clasele dominante, dar pe însăşi clasa puternică ţărănească de mici proprietari de pământ etc... Vezi dezvoltările de mai jos. Dealtfel şi acolo, când există relaţii de producţie asemănătoare cu ale noastre, dacă şi nu sunt revolte, neorânduieli şi conflicte turbulente, uneori sângeroase, sunt destule.
[2] Se înţelege că ţăranii nu vorbesc atât de desluşit şi logic ca în exemplul nostru. Dar toate acestea ei le simt adânc, fie şi instinctiv, şi le pricep, fie şi nedesluşit. Şi de aici izvorăsc nenumărate antagonisme între proprietar şi ţăran.
