Neoiobăgia:Probleme vitale

De la Wikisource

Am sfârşit analiza economico-sociologică, se înţelege destul de incompletă, a problemei noastre agrare.

Tratarea unei probleme atât de vaste trebuie să dea loc la o mulţime de neînţelegeri, obiecţii şi contraziceri între autor şi cititorii lui; şi în ce priveşte lucrarea de faţă ele vor fi mai numeroase, din însăşi cauza necesităţilor metodei analitice întrebuinţate aci. Pentru a analiza problema noastră agrară a trebuit s-o izolez de celelalte probleme, care toate, împreună cu ea, constituie chestiunea socială a ţării. Şi această izolare poate pricinui cu atât mai multe neînţelegeri mai ales în ce priveşte soluţia problemei, cu cât ultrapoporaniştii, hipertrofiind problema agrară, au reuşit oarecum să introducă în conştiinţa publică ideea că această problemă se confundă la noi cu chestiunea socială, că o constituie chiar, aşa că soluţia problemei agrare e totodată soluţia chestiunii sociale a ţării. 0 exagerare care duce la confuzii şi la deducţii foarte greşite.

Problema agrară, importantă, extrem de importantă cum e, face totuşi parte din chestia socială a ţării ca o parte dintr-un tot. Soluţia problemei agrare nu numai că nu rezolvă prin ea însăşi chestiunea socială a ţării, dar nu rezolvă în totul măcar problema mizeriei ţărăneşti.

Pentru a pricepe deci problema agrară nu numai în ea însăşi, dar în înlănţuirea ei cu celelalte probleme vitale ale ţării, ca făcând parte din chestiunea ei socială, ar trebui studiată tocmai această chestiune socială în toată lărgimea şi complexitatea ei, cu toate problemele economice, politice, morale, culturale, naţionale pe care le implică. Lucrare formidabilă, de care nici vorbă nu poate fi aici.

În acest capitol adiţional doresc numai să arunc o mică fâşie de lumină, să deschid o mică perspectivă asupra chestiunii sociale a ţării, ceea ce va contribui, între altele, la înţelegerea problemei agrare expuse aici şi a soluţiei ei.

Înălţimea de producţie la care a ajuns un popor arată gradul dezvoltării sale economice şi chiar culturalo-morale.

E evident că numai pe baza unui anume grad de producţie, pe baza unei anumite sume de bunuri materiale produse se poate dezvolta nu numai o viaţă materială relativ bună, dar şi una culturală şi morală, naţională. E evident că o familie cu un venit, să zicem, de 15 000 de lei anual va avea siguranţa unui trai material foarte bun pentru toţi membrii ei; copiii vor putea să urmeze la şcoli şi să ajungă oameni învăţaţi; vor putea cu toţii să meargă la teatre, concerte, galerii de pictură; să voiajeze ca să se instruiască prin ţări străine şi astfel să-şi dezvolte toate aptitudinile cu care vor fi fost înzestraţi. Dar iată o altă familie care pentru toate necesităţile vieţii are un venit de 180 de lei pe an, 15 lei pe lună, 50 de bani pe zi pentru toţi membrii familiei şi pentru toate necesităţile lor materiale, morale, culturale (cunoaştem noi, cititorule, nu una, ci mii şi zeci de mii de familii de acestea). Care va fi rezultatul? Este iarăşi evident; un bordei umed şi murdar; nici măcar bucata de mămăligă asigurată; membrii familiei flămânzi şi goi; boalele cronice secerând copiii; moravurile înăsprite şi abrutizante; de învăţătură nici vorbă; superstiţii, ignoranţă crasă; degenerarea fizică, intelectuală, sufletească.

Ei bine, ceea ce este adevărat pentru acest mic organism social, familia, este tot aşa de adevărat pentru organismul social cel mare, societatea. 0 societate bogată va avea putinţa să se dezvolte în toate direcţiile; o societate săracă, neproducând nici strictul necesar vieţii, va degenera şi va merge spre pieire.

E drept că, fiind vorba de organismul social — societatea —, intervine o complicaţie foarte gravă: se poate ca o societate să fie mai mult ori mai puţin bogată, dar o parte însemnată din productul naţional să fie consumat de o infimă minoritate risipitoare, iară majoritatea să fie redusă la mizerie şi degenerare. Aceasta poate de asemenea să aibă drept rezultat decadenţa unei societăţi; din vechime până acum cunoaştem doar destule societăţi de acestea. Şi tocmai de aceea e aşa de important de ştiut într-o societate şi felul cum se produc bunurile, şi felul cum se distribuie. Nu-i mai puţin adevărat şi clar că pentru o distribuire mai echitabilă a bunurilor, care ar garanta o prosperare oarecare a membrilor unei societăţi, trebuie ca bunurile... să fie produse, că altfel n-ai ce distribui[1].

E deci vădit că înălţimea gradului de producţie şi suma relativă de bunuri produse de societate arată gradul de prosperitate a traiului ei material, şi chiar şi a celui cultural şi moral, şi în orice caz arată putinţa de a-şi crea un anume grad de prosperitate materială, culturală şi morală.

Să vedem deci care e suma producţiei noastre naţionale.

Pentru aceasta vom căuta să aflăm care e suma valorilor noi produse de ţară.

Categoria valorilor noi este o categorie economică ce nu corespunde cu categoria venit naţional. Venitul naţional e o categorie economică mai puţin sigură. În marea complexitate a raporturilor economice, chiar statisticianul de meserie va înregistra de mai multe ori acelaşi venit, pentru că se manifestă sub diferite forme, şi astfel va umfla suma venitului naţional. Sunt şi alte cauze care fac, de obicei, ca această categorie economică a venitului naţional să fie umflată faţă de suma valorii productului anual produs de o naţiune.

Evaluarea sumei anuale a valorilor noi pe care le produce ţara noastră pentru îndestularea materială şi cultură a locuitorilor ei nu va putea fi decât aproximativă; cifre mai exacte în această privinţă au numai Statele Unite din America. Dar noi, pentru cele ce urmează, nici n-avem nevoie decât de evaluări aproximative: încheierile ce vom scoate n-ar fi deloc atinse de greşeli de 10, 15 şi chiar 20% în plus sau minus.

După statistica agricolă a d-lui Colescu, valoarea brută a întregului nostru product agricol — inclusiv viile şi livezile de prune — pe anul 1905 e, în cifră rotundă, de 966 000 000 de lei, iar cu venitul păşunilor e de 1 024 000 000.

Trebuie să ţinem seama însă că anul 1905 n-a fost un an obişnuit, ci un an abundent: am produs atunci 36 000 000 de hectolitri de grâu, principalul nostru product agricol, care reprezenta peste 40% din valoarea totală a productului agricol. Dar noi am avut şi un an (1904) cu 18 000 000 de hectolitri de grâu; iară în ce priveşte porumbul sunt ani când se face atât de puţin încât statul e silit să cumpere porumb ca să hrănească ţărănimea cu el. Pe urmă d-l Colescu vorbeşte de valoarea brută a produselor agricole, aşa încât ar trebui să scădem valoarea seminţei (pentru grâu, spre pildă, destul de importantă), pe urmă amortizarea inventarului, capitalului.

Trebuie, prin urmare, să facem mijlocia dintre anii abundenţi şi anii răi, iară în locul produsului brut să căutăm suma valorilor noi produse, şi atunci întreg produsul agricol cu greu va ajunge la 800 000 000.

D-l Colescu ne-a furnizat cu o extremă amabilitate o cifră mijlocie, socotind anii buni şi răi: 1900, 1903, 1905, 1908. Acea cifră este de 924000000, din care, după ce scade valoarea seminţei, amortizarea capitalului (maşini agricole, clădiri, vite etc.), d-sa ajunge la cifra totală a productului agricol, în valori noi: 770 000 000.

Să vedem acuma cât produce industria noastră mare.

În privinţa aceasta, cifrele oficiale, ca şi ale d-lui Paianu din broşura d-sale Industria mare, sunt teribil de umflate, trec de 250 000 000.

D-l Stere, în articolele sale Social-democratism sau poporanism, arată foarte bine cât de imens de umflată e această cifră.

În adevăr, cifrele oficiale şi ale d-lui Paianu nu scad din valoarea productului industrial valoarea materiei prime. Astfel, din valoarea făinii produse nu se scade însemnata valoare a grâului ce intră în produsul făină. E obişnuita greşeală care se face în evaluarea veniturilor naţionale. Mai întâi evaluezi valoarea grâului, pe urmă găseşti o parte din acest grâu la moară, prefăcut în făină, şi îl pui încă o dată la socoteală; în cele din urmă îl găseşti la brutărie, prefăcut în pâine, şi iară îl socoteşti. Şi astfel, prin trucuri de socoteli, naţia se îmbogăţeşte fără muncă şi sacrificii.

Corijând datele oficiale .şi scăzând materiile prime, combustibilul, amortizarea capitalului şi scăzând cifra de 68 000 000 „diferenţa .de preţ datorită numai monopolului, protecţiunii şi încurajărilor”. D-l .Stere reduce productul marii industrii la cifra ridicolă de 6 000 000 de lei (în cifre rotunde). Dealtfel. pentru d-l Stere. din punctul d-sale de vedere, care caută să stabilească nu cât se produce, ci dacă industria e utilă sau ba ţării, cifra aceasta e întrucâtva logică. De aceea şi scade suma de 68 000 000 „diferenţa de preţ datorită monopolului şi încurajărilor”. Insă. ca sumă adevărată a producerii de valori noi, această cifră constituie, bineînţeles, o exagerare imposibilă.

Noi avem în marea industrie (adică aceea ce numim noi marea industrie) 35 000—40 000 de lucrători. Şi, productul industrial fiind de 6000000, ar urma că fiecare lucrător produce vreo 35—50 de centime pe zi, iară patronul, din bunătate de inimă, îi plăteşte 2, 3, 4 lei şi mai mult pe zi.

Valoarea productului întreg produs de un lucrător este egală cu valoarea necesară şi plusvaloarea. Dacă s-ar evalua exact una şi alta, am şti exact suma productului nou industrial. Prima ne e dată cu o aproximaţie oarecare prin suma salariilor ce au primit lucrătorii, a doua, tot cu aproximaţie, prin profitul ce a încasat capitalul[2]. Dacă luăm suma salariilor după d-l Paianu şi suma profitului capitalului tot după d-sa şi după d-l Staicovici. ajungem la o cifră aproximativă de 80 000 000.

Industriaşii mari contestă cifra oficială a numărului lucrătorilor şi o ridică la 60 000. Decât nu se ştie dacă în această din urmă cifră d-lor nu amestecă şi pe lucrătorii din industriile şi atelierele ce au mai puţin de 50 de lucrători. După numărul lucrătorilor dat de industriaşi, producţia industriei mari, în valori noi, ar întrece suma de 100 000 000.

Aceasta ar fi suma valorilor noi produse de industria mare; adăogind aproximativ 40 000 000 ale industriei extractive, avem o sumă de producţie industrială (valori noi) de 140 000 000, plus 770 000 000 produsul agricol, fac 910 000 000. Pentru industria mică, vite, lemne de foc, brânzeturi, lăpturi, pescarii, păsări, ouă, fructe (afară de livezi de pruni şi vii, care au fost trecute) şi câteva neînsemnate articole neprevăzute, punem o cifră exagerata de 290 000 000.

Astfel căpătăm 1 200 000 000 ca sumă totală a valorilor noi produse anual. Dealtfel şi d-l Colescu, în datele ce a binevoit să ne pună la dispoziţie, socotind producţia anuală a industriei mari şi mici la cifra exagerată de 250 000 000 valori noi, iară producţia industriei extractive la 55 000 000, în loc de 40 000 000, ajunge totuşi la o sumă totală a producţiei naţionale aproape egală cu a noastră, şi anume 1 260 000 000. Se înţelege, o cifră aproximativă, şi din toate socotelile făcute n-am putut să ajung la o cifră mai ridicată.

D-l deputat G. C. Dragu, în documentatul său discurs de la Cameră din martie anul acesta, făcând o socoteală amănunţită asupra întregului venit naţional, ajunge la cifra de 1 400 000 000.

Dacă scădem venitul căilor ferate şi al serviciului maritim, pe care d-sa îl socoteşte 100 000 000, dacă scădem venitul caselor, şi dacă luăm în seamă că evaluarea venitului naţional e forţamente umflată, atunci suma venitului naţional dată de d-l Dragu, redusă la producţia totală de valori noi, e mai pesimistă chiar decât cea dată de mine.

Pentru că teza mea e următoarea; avem căi ferate, şosele, porturi, docuri, serviciu maritim, case de locuit şi producem încă pentru toate trebuinţele noastre, pentru întreaga noastră viaţă un product naţional în valori noi de 1 200 000 000. După d-l Dragu, acest product naţional în valori noi ar fi simţitor mai mic. Dealtfel, când citeşti şi vezi câtă trudă conştiincioasă a pus d-l Dragu în strânsul cifrelor d-sale şi cât de şubrede sunt totuşi, atunci vezi cum nu trebuie sa se facă evaluările la noi ca să te dumireşti asupra venitului naţional şi cu cât mai superioară şi mai exactă e categoria economică a producţiei totale naţionale evaluată în valori noi.

D-l Take Ionescu, într-un discurs pronunţat în şedinţa Camerei de la 30 noiembrie 1899, zicea că, dorind să se dumirească asupra venitului naţional al României, a făcut d-sa şi d-l Panu socoteala, fiecare cu mijloace deosebite, şi au ajuns la acelaşi rezultat, şi anume 1 200 000 000. De atunci (1886) venitul naţional s-a mărit cu 200 000 000— 300 000 000 şi deci acuma ar trebui să fie de vreun miliard şi 400 000 000—500 000 000. Dacă ţinem însă seamă că d-nii Take Ionescu şi Panu au făcut socoteala categoriei venitului naţional ca şi d-l Dragu, atunci, redusă la categoria productului naţional în valori noi, vom avea o cifră aproximativă ca a noastră.

Dealtfel, cum am văzut, d-l Colescu, socotind productul naţional în valori noi, ajunge aproape la aceeaşi cifră aproximativă, zic aproximativă pentru că astfel de calcule nu pot fi decât numai aproximative.

Deci ţara românească — socotită ca o singură gospodărie —, având un capital naţional fix în drumuri de fier, şosele, porturi, docuri, servicii maritime etc. şi având şi case de locuit, produce încă un product naţional nou de 1 200 000 000. Dealtfel, cum am zis, cititorii vor vedea că, dacă cineva ar ajunge la o mărire chiar de 10, 15, 20% a acestei cifre, încă încheierile extrem de importante ce vom scoate din analiza sumei productului naţional nu vor suferi vreo schimbare cât de puţin însemnată.

Din productul naţional de valori noi de 1 200 000 000 trebuie să trăiască un popor de 7 000 000 de suflete[3]. Aceasta e baza şi pentru traiul material, şi pentru dezvoltarea culturală, morală, naţională a ţării.

Un miliard şi două sute de milioane! Atât!

Dar înainte de a analiza cifra productului nostru naţional să vedem cât retrage statul pentru treburile sale din acest product.

După expunerea de motive la bugetul pe exerciţiul 1910—1911 găsim că cheltuielile statului propriu-zise (afară de casele speciale) sunt de 305 000 000. D-l G. C. Dragu găseşte, probabil, cu mult drept cuvânt că cheltuielile propriu-zise numai ale statului pe exerciţiul 1910—1911 sunt de 312 000 000.

După datele pe care biroul statistic al Ministerului de Comerţ şi Industrie a avut extrema amabilitate să ni le furnizeze, cheltuielile bugetare, ordinare şi extraordinare, ale comunelor şi judeţelor se ridică la suma de 90 000 000 (89 989 620). Aceasta însă fără cheltuielile pe care comunele, imitând statul, le fac din împrumuturi şi care se vădesc abia mai târziu. Împreună cu acestea, cheltuielile pot să ajungă la 100 000 000. D-l G. C. Dragu socoteşte că cheltuielile comunelor şi judeţelor se ridică la suma de 120 000 000, o cifră ce ne pare exagerată.

Dacă adunăm la un loc cheltuielile statului cu ale comunelor ,şi judeţelor, avem, după datele noastre, o sumă de 395 000 000—405 000 000, iar după socotelile d-lui Dragu chiar de 432 000 000.

Pentru a evita orice exagerare să spunem că suma acestor cheltuieli e, în cifră rotundă, numai de 400 000 000.

Scăzând 400 000 000 consumate ide stat (şi de comune şi judeţe) din întreaga producţie a ţării de 1 200 000 000, rămâne încă pentru întreaga consumaţie a ţării întregi suma de 800 000 000.

Dacă presupunem că din 7 000 000 de suflete 500 000 trăiesc de pe urma statului, atunci pentru traiul restului de 6 500 000 rămâne o valoare totală de 800 000 000 de lei, sau, împărţind această sumă la numărul locuitorilor, îi revin fiecăruia 123 de lei pe an.

0 sută douăzeci şi trei de lei pe an, în mijlociu, pentru fiecare locuitor al ţării, pentru fiecare suflet de român, iată cât produce ţara noastră .

Zece lei pe lună, 33 de parale pe zi, iată în termen de mijloc cât produce ţara noastră pentru toţi fiii şi fiicele ei, pentru mâncare, băutură, îmbrăcăminte, luminat, încălzit, pentru toate necesităţile materiale, culturale şi morale (afară de acelea pe care le satisface statul).

„Treizeci şi trei de parale pe zi de om, zece lei pe lună (în cifră rotundă); cincizeci de lei pe lună pentru o familie de cinci persoane, atâta produce ţara, în medie, pentru fiii săi. Dar aceasta e înfiorător!”, va exclama cu drept cuvânt cititorul meu[4]. „Treizeci şi trei de parale de cap de om pe zi e nu numai o înfiorătoare mizerie pentru milionari şi bogătaşi, dar e o sărăcie lucie pentru un om sărac de la oraş”.

Se înţelege că da; doar numai masele ţărăneşti ar sta mult mai bine dacă ar putea să consume ceea ce le-ar reveni din media producţiei ţării pentru fiecare din fiii săi: 50 de lei pe lună pentru o familie ţărănească săracă de 5 persoane, după ce toate angaralele statului sunt plătite, ar fi o bunăstare, relativ bineînţeles, în comparaţie cu viaţa mizerabilă pe care o duce acum. Dar. dacă am lua ca termen de comparaţie viaţa ţărănimii din Occident, aceşti 50 de lei pe lună pentru o familie de 5 persoane încă ar fi o sărăcie lucie.

Dealtfel. fiindcă studiul acesta se ocupă în special de ţărănime, să analizăm puţin cifrele de mai sus cu privire la ea.

Am văzut că productul agricol propriu-zis produs de ţărănime, ca valori noi, e în medie de 770 000 000. Celelalte produse ale agriculturii: lemne, vite, lăpturi, păsări. pescării etc.. se ridică la 150 000 000; avem deci un total de 920 000 000. Fiind ţară eminamente agricolă, cea mai mare parte din cheltuielile statului trebuie să cadă, fireşte. asupra productului agricol; să zicem numai 300 000 000 din 400 000 000. Scăzând din 920 000 000 300 000 000 pe care le prelevă statul (împreună cu judeţele şi comunele), rămâne un produs de 620 000 000. Acesta e întregul produs anual agrar. Împărţind acest produs la 5 500 000 de suflete ţărăneşti, vom avea ca rezultat 112—113 lei.

Adică 112—113 lei pe an reprezintă media ce s-ar cuveni fiecărui suflet ţărănesc dacă întreg produsul agricol ar fi împărţit între ţărani. 0 sută doisprezece lei pe an, 9,50 (aproximativ) pe lună, 47,40 de lei pe lună pentru o familie ţărănească de 5 persoane, 32 de bani pe zi de suflet de om, atâta s-ar cuveni ţăranului dacă el ar lua întregul produs al muncii sale (afară de ceea ce preleva statul), dacă nu ar fi exploatat deloc, nici de proprietar, nici de arendaş, nici de mijlocitor, nici de cămătar; dacă ţăranul ar primi întregul produs al muncii sale, atunci s-ar cuveni fiecărui suflet ţărănesc 32 de bani pe zi.

Treizeci şi doi de bani pe zi! Aici am ajuns după o jumătate de veac de gospodărie neoiobăgistă.

Dacă n-aş fi indiscret, aş vrea să ştiu şi eu ce zic acum apologiştii regimului neoiobag?

Acum devine clară ca lumina zilei fatalitatea, în condiţiile date, a groaznicei sărăcii a ţărănimii române.

Şi doar socotelile de mai sus sunt întemeiate pe presupunerea că ţăranul primeşte întreg produsul muncii sale. Or, din produsul de 620 000 000 trebuie scăzut, dintr-un singur condei, 140 000 000 renta pământului marii proprietăţi. Pe urmă zeci de milioane profitul clasei arendăşeşti, pe urmă milioanele ce câştigă intermediarii, negustorii, pe urmă milioanele ce încasează cămătarii şi burghezimea sătească. Dacă la toate acestea adăugăm spre scădere ceea ce ridică cele câteva zeci de mii de suflete ţărăneşti privilegiate (fruntaşii şi mijlocaşii satelor), atunci pentru întreaga ţărănime, care trece de 5 000 000 de suflete, rămâne de împărţit un adevărat mezelic.

E deci evident că pentru imensa majoritate a ţărănimii cei 32 de bani pe zi se reduc la cei 10—15 bani de care vorbeam mai sus, ba chiar la mai puţin[5].

„Treizeci şi trei de parale de suflet pe zi din întreaga producţie a ţării, 32 de parale pe zi la ţară în cazul ideal, 10—15 parale pe zi în cazul real!”, va repeta uimit şi uluit cititorul meu, care mai ştie din literatura socialistă şi poporanistă despre mizeria ţărănimii, dar care, desigur, va fi în culmea uimirii când va afla că ţara noastră nici nu produce mai mult decât 33 de parale, în medie, pe zi pentru toţi locuitorii ei (după ce statul îşi prelevă partea sa), ceea ce e o sărăcie în adevăr groaznică.

Ai de ce să cazi pe gânduri, şi pe gânduri negre!

Aceste 33 de parale constituie un fenomen adânc, foarte adânc şi imens de însemnat, al întregii noastre vieţi sociale, un fenomen generator de alte fenomene sociale şi care învederează mizeria noastră economico-materială şi explică cele mai multe din mizerule noastre culturale, morale, naţionale.

Dar atunci, va întreba cititorul, de unde iluzia în care ne legănăm de zeci de ani că suntem o ţară bogată ori, cel puţin, pe cale de a deveni şi că în orice caz am agonisit averi mari? De unde dar îşi iau materialul politicienii şi oamenii politici serioşi care în fiece discurs caută să ne ameţească cu progresele averii naţionale pe care am agonisit-o în ultima jumătate de veac?

De unde provine această iluzie atât de stranie vom vedea îndată. Acum să vedem ce este şi cu progresul bogăţiei, averii naţionale agonisite în jumătate de veac.

Apologiştii regimului nostru economic şi ai progresului înavuţirii noastre, când fac socoteala bogăţiei naţionale crescute în ultima jumătate de secol, în primul loc pun la socoteală valoarea ce reprezintă acuma pământul ţării. Dar acest pământ, dacă nu mă înşel, nu l-am făcut noi, el ne-a rămas din moşi-strămoşi, şi noi nu numai n-am adăugat nimic la valoarea lui, ci i-am stors încă în mod considerabil rodnicia, am împuţinat, am redus valoarea lui de întrebuinţare.

Se va obiecta, desigur: .,Bine, aşa e, dar valoarea lui locativă, valoarea lui de schimb, a crescut mult, foarte mult”.

Se înţelege că da. Renta pământului a crescut enorm în ultimii patruzeci de ani, iară valoarea de schimb a pământului, fiind rentă capitalizată, evident că şi ea a crescut în aceeaşi proporţie.

Dar noi ştim acum care sunt cauzele adevărate ale creşterii rentei pământului şi deci a valorii lui. Acestea sunt mai ales trei: conjunctura pieţei mondiale de cereale, creşterea preţului cerealelor pe piaţa universală; pe urmă înmulţirea populaţiei ţării şi, ca rezultat al ei, punerea sub cultură a întregului pământ cultivabil; şi, în sfârşit, gradul urcat de exploatare a muncii. Aceste trei cauze au mărit aşa de mult renta pământului şi deci valoarea lui.

Din aceste cauze, pentru cele două dintâi noi n-avem nici o vină şi nici un merit. La faptul că valoarea pământului s-ia ridicat prin conjunctura favorabilă a pieţei universale, la acest fapt noi n-am contribuit doar cu nimic, absolut cu nimic. De asemenea nu ne putem face un merit nici din faptul că ţărănimea română s-a înmulţit cu toată sărăcia ei.

În cât priveşte cauza din urmă — gradul urcat de exploatare a ţărănimii —, la aceasta am contribuit, într-adevăr, mai mult: suntem adevăraţii şi exclusivii ei autori. Dar prin această urcare de exploatare a muncii ţărăneşti am dezorganizat gospodăriile ţărănimii, am făcut să degenereze şi ţărănimea, factorul principal al producţiei noastre economice, şi vitele ei. Această degenerare a ţărănimii e o colosală nenorocire naţională, care nu poate fi evaluată cu nici o sumă, oricât de imensă ar fi.

Dar, chiar considerând acest fapt numai şi numai din punct de vedere pur economic, încă prin dezorganizarea gospodăriei ţărăneşti şi prin slăbirea şi degenerarea ţăranului, principalul factor de producţie a ţării, am redus forţele ei potenţiale de înavuţire, am săpat la baza însăşi a vieţii ei economice.

Aşadar, e adevărat că valoarea pământului ţării în ultima jumătate de veac s-a mărit foarte mult, ceea ce constituie o creştere a avuţiei naţionale. Dar la această sporire a avuţiei naţionale noi, prin noi înşine, sau că n-am contribuit deloc, nici cât negru sub unghie, sau, întru cât am contribuit cu adevărat la acest rezultat, am contribuit reducând dezvoltarea potenţială economică a ţării, săpând la baza însăşi a acestei dezvoltări.

Şi ne mai vine gustul să ne lăudăm cu aceasta!

Dar avem şi alte progrese economice săvârşite în deceniile din urmă, o altă înavuţire la care am contribuit, pe care am creat-o fără a săpa la temeliile economice ale ţării. Astfel avem drumuri de fier, şosele, serviciu maritim, docuri, porturi, avem armament, avem staţii climaterice şi balneare, avem edificii luxoase, pe unele moşii un utilaj oarecare mai occidental, unele oraşe, ca Bucureştii, arată un progres însemnat (în schimb laşii au decăzut, iară satele sunt în aceeaşi stare, dacă nu mai rea ca mai înainte). Avem capital lichid mult mai mare decât am avut înainte, avem un început de industrie mare.

Da, desigur, avem toate acestea. Nu-i vorbă; avem un început de industrie mare, dar participarea capitalului românesc la toată această industrie şi la întreprinderile financiare e absolut infimă, restul e capital străin. Avem capital lichid, dar cât de însemnat e se vede la subscripţiile pentru împrumuturile noastre de stat, la care capitalul indigen participă cu un mezelic de 2 000 000 sau 3 000 000. Dar, în sfârşit, toate cele enumerate mai sus, şi în special drumurile de fier, constituie o avere relativ considerabilă.

Dar, vorba e, cu ce parale le-am făcut?

Din această avere agonisită în ultimele decenii trebuie să scădem datoriile contractate de noi în străinătate în aceeaşi vreme.

Datoria noastră publică trece de un miliard şi jumătate. Dacă adăugăm datoriile comunelor făcute la bănci, al căror capital e străin, dacă luăm în seamă sutele de milioane cu care proprietatea noastră rurală şi urbană e îndatorată la creditul funciar şi urban, al căror capital e de asemenea în parte străin, dacă adăugăm întreaga noastră datorie privată făcută la bănci cu capital străin, atunci suma datoriei noastre către străinătate — a datoriei publice şi private — trece de două miliarde.

Şi, dacă scădem aceste două miliarde şi mai bine din averea agonisită enumerată mai sus, ea începe să se topească întocmai ca zăpada în luna lui Cuptor.

Şi n-am sfârşit încă socoteala, asta e asta!

În această jumătate de veac am cheltuit enorm din avere şi disponibilităţile lăsate nouă din moşi-strămoşi. Am tăiat pădurile, am dezbrăcat sânul ţării de cea mai mândră a ei podoabă, codrul. Uciderea aceasta a codrului e o greşeală nemăsurată, m unele privinţe ireparabilă chiar, pentru clima şi rodnicia ţării. Dar aici avem în vedere numai valoarea imediată economică a codrului distrus, şi aceasta reprezintă sute şi sute de milioane. Şi mai e ceva şi mai important în cazul de faţă.

De o jumătate de veac noi uzăm mereu pământul, mereu scoatem din elementele lui roditoare, şi nici un apologist al progresului nostru economic nu va susţine că-i dăm pământului ceva în schimb. Mereu scoatem din rodnicia pământului lăsată nouă din moşi-strămoşi şi o trimitem în străinătate. Dar această risipă a disponibilităţilor şi averii rămase din părinţi n-o mai putem socoti cu sutele de milioane, ci trebuie să începem s-o socotim cu miliardele.

Şi dacă punem la socoteală această imensă sumă cheltuită în jumătatea de veac din averea ţării rămasă din părinţi, atunci suntem în deficit, atunci socoteala devine dezastruoasă m toată puterea cuvântului, atunci se învederează că noi nu numai că am risipit în această jumătate de veac tot ce am produs, nu numai că am risipit acea imensă sumă de 14—15 miliarde ce am primit din străinătate în jumătate de veac pentru cerealele noastre exportate, dar am risipit şi din averea şi din disponibilităţile lăsate nouă din părinţi; şi atunci se învederează şi pentru cel care închide ochii şi nu vrea să vadă că prin gospodăria noastră nefastă, privată şi publică, am dus şi ducem ţara nu spre progres, ci spre ruină şi dezastre.

Dar dacă progresul atât de slăvit al bogăţiei noastre acumulate e o iluzie şi bogăţia ţării întregi, a producţiei ei, şi mai mare iluzie, prin ce se explică faptul că zeci de ani suntem ţinuţi în iluzii şi că ele sunt atât de înrădăcinate şi stăpânesc opinia publică?

Pricinile acestor iluzii şi legende sunt mai multe. Iată unele din cele mai principale.

Cum am văzut, noi producem o sumă relativ foarte mică de valori noi: un miliard şi două sute de milioane. Dar această sumă de producere nu se distribuie egal, ceea ce ar arăta o mizerie şi sărăcie lucie. Dimpotrivă, în ţara noastră — neoiobagă la sate şi birocrato-parazitară în oraşe — această distribuire e, relativ, poate mai neegală decât oriunde şi în orice caz rata plusvalorii în viaţa noastră agrară e absolut enormă. Astfel, după ce statul retrage din întreaga producţie suma imensă de 400 000 000 (împreună cu bugetele comunale şi judeţene), rămân încă 800 000 000, din care o parte însemnată, ca plusvaloare, intră în mâna claselor mai avute, între care una foarte subţire de mari bogătaşi. Aceste câteva sute de milioane, într-o ţară unde se produce numai spre consumare şi nu şi pentru producere, se consumă şi se risipesc uşor şi repede, iar în clasa foarte subţire a marilor bogătaşi se risipesc într-un lux nebun pentru o ţară atât de săracă.

Aceasta însă ne dă o aparenţă de bogăţie în ochii străinilor şi chiar şi în ochii noştri proprii.

Noi risipim întreaga plusvaloare, a cărei rată e foarte mare, ba risipim şi disponibilităţile, pe când în ţările capitaliste, deşi rata plusvalorii e mai mică, totuşi se consumă numai o parte dintr-însa, iară restul se fixează în producţie.

Ceea ce consumă şi risipesc clasele noastre avute ar reprezenta deci în ţările capitaliste plusvaloarea unei producţii de câteva miliarde, nu de un miliard două sute milioane cât este producţia noastră; de aici iluzia, şi pentru noi, şi pentru străini, că avem acea producţie de miliarde.

La noi, statul, care retrage din producţie imensa cifră de 400 000 000, creează o clasă birocrato-parazitară, care risipeşte, ca şi celelalte clase avute, plus că statul, prin împrumuturi formidabile, se pune în posibilitatea de a face el însuşi o risipă colosală, după tonul general al ţării, în construcţii de un lux nebun ş.a.m.d.

Şi asta, iarăşi, ne dă aerul de ţară bogată şi pentru noi, şi pentru străini. Străinul venit în ţară şi care invariabil e .dus să vadă edificiile din Bucureşti, apoi Sinaia, Curtea de Argeş, Constanţa şi salinele din Slănic pleacă şi el cu impresia că ţara face progrese formidabile şi scrie aceasta şi în străinătate, ceea ce ne măguleşte vanitatea şi ne întăreşte convingerea că suntem în plină prosperitate economică.

Şi mai e şi o explicaţie psihologică. Intr-o ţară de producere numai pentru consumare neproductivă şi risipă, clasele superioare îşi câştigă aşa de uşor viaţa, iară în vârful piramidei câştigă aşa de uşor sutele de mii şi trăiesc aşa de bine şi uşor economiceşte încât e foarte natural ca în sufletul lor să se nască iluzia că în general în ţara asta se trăieşte uşor şi că ţara e foarte prosperă pentru că lor le merge atât de bine. 0 iluzie psihologică perfect explicabilă. Dealtfel — şi asta e foarte important — întotdeauna clasele superioare, spre a consuma în tihnă plusvaloarea căpătată şi pentru justificarea lor morală, caută să provoace în alţii şi în ele însele iluzia că. dacă prosperitatea nu e încă generală, prin progresele ce facem mergem într-acolo. Şi doară clasele superioare sunt acelea care dau tonul.

Mai sunt şi alte cauze ale acestei iluzii, dar nu le enumerăm pe toate; cele arătate sunt de ajuns.

Astfel s-a creat şi se creează iluzia pernicioasă, extrem de pernicioasă, că, deşi ţărănimea e mizeră, suntem totuşi o ţară bogată şi îndeplinim din zi în zi progrese de invidiat. Zic iluzia extrem de pernicioasă, pentru că, pătrunşi de ea şi legănaţi în ea, vom merge înainte pe această cale de gospodărire care ne duce spre dezastru şi ruină.

Ştiau şi anticii marele adevăr că începutul înţelepciunii e să te cunoşti pe tine însuţi. Asta e tot atât de adevărat pentru o naţie ca şi pentru un individ. Şi noi trebuie neapărat să cunoaştem următoarele trei adevăruri care ne privesc:

Întâi, că suntem extrem de săraci, că producem valori noi 33 de parale pe zi de cap de om (după ce statul prelevă partea sa). Al doilea, că prin producerea numai pentru consumare neproductivă şi risipă nu numai consumăm tot ce se produce, dar şi risipim şi disponibilităţile moştenite şi înghiţim şi tainul urmaşilor. Prin această gospodărire, şi publică şi particulară, a căreia una din manifestările cele mai caracteristice este gospodărirea neoiobăgistă, nu ducem ţara spre progres, ci spre ruină şi dezastru. Şi al treilea adevăr este că în cele două de mai sus rezidă cauza principală a celor mai multe din mizeriile noastre, nu numai materiale, dar şi culturale, morale, naţionale. Când aceste adevăruri vor intra adânc în conştiinţa publică, atunci se va face posibilă o îndrumare nouă, o reînnoire a felului nostru de a gospodări, de unde va urma o reînnoire a întregii noastre vieţi sociale.

Bineînţeles că aici nu putem să dezvoltăm toate acestea şi să tragem toate concluziile. Acest capitol e doar numai aruncarea unei fâşii de lumină asupra unor probleme formidabile şi cel mult enunţarea unora din ele, nu analiza lor. Numai în treacăt putem releva aci caracterul nefast al risipei statului şi claselor noastre avute. Se înţelege, risipa e risipă şi e condamnabilă moralmente de oriunde ar veni şi oriunde s-ar întâmpla, pentru că se risipeşte un product muncit de alţii şi se introduce un factor demoralizator şi dizolvant pentru ţara unde risipa se săvârşeşte. Decât, în ţările capitaliste bogate, ea se face — când se face — dintr-un product naţional bogat; dar când se face dintr-unul atât de sărac ca al nostru, din cele 50 de parale de cap de om!

Cu toată scurtimea acestui capitol, trebuie să spunem măcar câteva cuvinte despre stat şi gospodăria sa: a-l lăsa la o parte tocmai pe el ar fi, cum s-ar zice, să fii la Roma şi să nu-l bagi de seamă pe papa.

După cum am văzut, statul, judeţele şi comunele retrag şi înghit din productul naţional formidabila cifră de 400 000 000[6], adică a treia parte din productul naţional; numai bugetul statului reprezintă 305 000 000, adică a patra parte, 25%, din tot productul naţional.

În Franţa, relativ atât de bogată şi care e una din ţările cele mai greu impuse, bugetul statului reprezintă a opta parte din productul naţional.

Ceea ce se petrece la noi e deci pur şi simplu monstruos.

Dar această monstruozitate se vădeşte şi mai sugestiv când comparăm calificativamente, dacă putem zice aşa, bugetul nostru cu al Franţei. Franţa, socotită ca o gospodărie naţională, ar putea să achite cea mai mare parte a bugetului său din venitul imenselor capitaluri acumulate şi plasate în cea mai mare parte în străinătate (aproape 14 miliarde numai în Rusia).

Să vedem cam ce înseamnă bugetul statului nostru în starea economică în care ne găsim. După d-l Colescu, venitul net al întregii noastre proprietăţi rurale cultivabile — al celei mari şi al celei mici — e de 276 000 000 de lei în cifre rotunde[7].

Venitul net al marii noastre industrii, inclusiv cea extractivă, e cam de 30 000 000 de lei; împreună cu venitul net al pământului, face aproximativ, în cifre rotunde, 306 000 000 de lei.

Astfel, într-o ţară eminamente agricolă, bugetul statului e egal cu o sumă care ar reprezenta venitul net al întregului pământ, plus venitul net al industriei.

E să nu-ţi crezi ochilor.

Şi vorbind numai de bugetul statului. Bugetele comunelor şi judeţelor înghit o sumă egală cu întregul produs, în valoare nouă, al marii noastre industrii (fără cea extractivă). Iară întreg bugetul statului, comunelor şi judeţelor înghite o sumă egală cu venitul net al întregului pământ, plus tot ce produc ca valoare nouă marea noastră industrie şi industria extractivă[8].

E aproape un coşmar.

Aici găsim şi explicaţia puterii formidabile pe care începe s-o aibă tot mai mult statul, explicaţia acelei atracţii invincibile pe oare o are el pentru tot românul. Statul e la noi, cum am zis, distribuitorul binelui şi răului, soarele dătător de viaţă, toate mâinile se întind către el, toate interesele se grupează împrejurul lui. Şi nu e de mirare!

Statul dispune de a treia parte din întreaga producţie a ţării, statul înghite, într-o ţară eminamente agricolă, o sumă de valori egale cu venitul net al întregului pământ, plus tot ce produce industria mare.

E aproape fantastic!

Relele care decurg din creşterea aceasta anormală şi hipertrofică a organului statului pentru organismul social sunt nenumărate.

În primul loc, bineînţeles, e creşterea mizeriei populaţiei, mizerie care se măreşte în proporţie directă cu creşterea anormală a bugetului statului.

Al doilea rău, foarte însemnat, e următorul. Statul în societatea modernă e un organ social supus, o expresie mai ales a intereselor claselor producătoare; nu a intereselor producătorilor direcţi, a muncitorimii — exprimarea directă a acestora va fi statul socialist —, statul însă democrat-burghez exprimă în primul rând interesele claselor economiceşte dominante, ale acelora care conduc producţia. Dar câteodată statul, în anumite condiţii anormale, prin creşterea sa hipertrofică, prin faptul că ajunge să absoarbă o parte colosală din întreaga producţie a ţării, începe să se simtă tot mai mult şi mai mult ca un organ de-sine-stătător, ba, mai mult, ca un organ dominant, care tinde să stăpânească toate clasele sociale şi să dispună de însăşi producţia economică a ţării.

Neavând însă funcţiunile unei clase producătoare, statul devine fatal, prin hipertrofierea sa, un organ parazitar, care suge întreaga sevă a organismului social, îi falsifică şi îi compromite creşterea şi dezvoltarea.

Această hipertrofiere a organului statului, prefacerea lui într-un organ dominant, birocrato-parazitar, e una din cele mai pernicioase boli de care poate fi cuprins organismul social al unei societăţi moderne.

Tocmai de boala aceasta gravă suferă Rusia. E cancerul birocraţiei parazitare ţariste, care roade, otrăveşte şi distruge organismul social rusesc. Şi Rusia, printr-o luptă eroică, unică în felul ei, prin jertfele nenumărate, prin sângele celor mai buni din fiii săi, n-a putut să scape până acum de boala aceasta.

Prin hipertrofierea statului şi prin neoiobăgia noastră (aceste două fenomene sociale sunt strâns legate) începem şi noi să imităm Rusia şi, sub acoperişul şi scutul unor instituţii constituţionalo-occidentale, începem să ne organizăm de-a binelea un stat birocrato-parazitar.

Dar trebuie neapărat să ne oprim din drumul acesta, e vremea supremă să ne oprim din drumul acesta, pentru că ceea ce poate suporta marea şi puternica Rusie n-o putem noi: suntem prea debili pentru aceasta.

Şi tot aici şi în aceeaşi ordine de idei trebuie să căutăm explicaţia pentru alt fenomen social: locul aşa de nemăsurat de mare pe care-l ocupă politica în viaţa ţării.

Politica acaparează toate interesele, atrage toate inteligenţele şi talentele, înlănţuieşte toate conştiinţele. Nu numai schimbarea unui guvern, dar până şi schimbarea unui ministru de resort ţine în suspensie respiraţia ţării întregi, parcă ar fi un eveniment important ce-i hotărăşte soarta şi faţă de care dispar toate interesele şi preocupările economice, intelectuale, culturale, naţionale.

Din cele spuse mai sus e clar pentru ce politica ocupă un loc atât de precumpănitor în viaţa ţării.

Statul dispune de a treia parte din producţia ţării, de o sumă de valori egală cu întregul venit net al pământului şi cu tot ce produce industria şi tot el diriguieşte afacerile ţării şi, hipertrofiindu-se, devine o putere covârşitoare în societate. Pe de altă parte, politica în ţările cu regim constituţional e mijlocul prin care se poate pune mâna pe stat, e mijlocul prin care poţi să iei parte la afacerile statului. Ce mirare deci că politica devine ocupaţia de predilecţie, centrul hipnotic de preocupare pentru toţi care vor să însemne ceva în ţară, care vor să parvină. Şi nu numai pentru aceştia, dar şi pentru aceia care vor chiar numai să trăiască, întrucât într-o ţară cu producţie mizerabilă, lipsită de mare industrie, sunt clase întregi sociale, cum sunt oamenii cu ceva carte (proletariatul intelectual), care nu-şi găsesc şi nu-şi pot găsi decât numai la statul birocrat mijloacele de trai.

Când însă statul normal prin hipertrofiere devine un stat birocrat-parazitar, atunci într-un regim constituţional şi politica devine politicianism, iară partidele politice se prefac în oligarhii politice, cu clientelele lor şi cu toate rezultatele nefaste pe care le implica politicianismul şi oligarhia politicianistă.

Şi astfel în profunzimile vieţii economice găsim explicaţia adevărată a fenomenelor politico-sociale.

Am spus mai sus că nu pot vorbi aici mai pe larg de toate rezultatele acestui fel de gospodărie, felului nostru de a gospodări.

Ne vom opri, totuşi, aci mai mult asupra fenomenului atât de interesant care se cheamă scumpirea traiului, având în vedere importanţa, partea simptomatică şi actualitatea lui mare. Cititorii noştri nu ne vor lua aceasta în nume de rău, întru cât fenomenul în chestie îi priveşte acuma aşa de aproape şi ating atât de adânc interesele lor cele mai vitale.

În ultimele trei decenii, obiectele de prima necesitate — carne, peşte, lemne etc. — s-au scumpit într-un mod înfiorător, cu sute la sută; în acelaşi interval, chiriile s-au dublat, s-au triplat ş.a.m.d.

De unde provine această imensă creştere a preţurilor care în oraş începe să facă imposibilă viaţa omului mai sărac?

„Cauza e — au răspuns oamenii noştri politici, de stat — că suntem acuma mai bogaţi ca înainte, că avem bani mult mai mulţi, şi de aceea, ca în toate ţările mai bogate, banii se ieftinesc şi fatal cresc preţurile; dar această scumpire de trai, întru cât ea e rezultatul ieftinirii banului, e numai aparentă, nu e reală”.

Nimic mai neexact.

Lasă că bogăţia noastră e o legendă. cum am văzut mai sus, dar, chiar dacă am avea mulţi bani, mulţi de tot, aceasta ar putea influenţa preţurile numai întru cât s-ar mări cererea bunurilor şi numai până când şi oferta s-ar mări, s-ar acomoda cererii, deci în mod vremelnic.

Ca să vedem foarte clar cât de greşită e explicaţia oamenilor noştri de stat şi a economiştilor noştri care explică scumpirea traiului prin mai marea abundenţă şi ieftinirea banului, să facem următoarea presupunere, o ipoteză absolut exagerată, care nu se poate îndeplini în realitate, dar care învederează cele zise mai sus.

Să presupunem că renta pământului ar fi crescut aşa de mult, iară bugetul statului aşa de formidabil, încât acestea singure la un loc ar înghiţi nu 45% din întreaga producţie a ţării, cum e cazul acuma, ci o sumă aproape dublă, adică 80%. Ce s-ar întâmpla atunci?

E vădit pentru oricine că în acest caz, rămânând pentru consumul şi viaţa tuturor claselor sociale, afară de rentieri şi stat, numai 20% din. întreaga producţie a ţării, toţi locuitorii ar dispărea de foame şi mizerie, şi împreună cu ei ar dispărea şi statul cu clasele bugetivore şi rentivore.

Dar, înainte de a ajunge la acest ultim dezastru, un altul ar veni să distrugă teoriile economice ale oamenilor noştri de stat.

în adevăr, în supoziţia noastră, rentierii şi statul absorbind 80% din întreaga producţie şi, după obiceiul pământului, cheltuind cea mai mare parte în străinătate sau pe mărfuri străine, iară întreaga ţară neavând pentru consumul său decât numai 20% din producţia naţională, mizeria ar deveni înfricoşătoare, banii ar deveni extrem de rari.

Pe de altă parte, prin creşterea nemăsurată a rentei pământului s-ar scumpi în aceeaşi măsură toate bunurile ce provin din pământ, deci tocmai cele strict necesare vieţii, iară prin scumpirea acestora s-ar scumpi şi munca lucrătorilor, prin urmare şi toate bunurile produse de ea. Tot astfel, scumpindu-se mult produsele pământului prin mărirea nemăsurată a rentei, s-ar ridica enorm preţul tuturor fabricatelor marii şi micii industrii, în care intră produsele pământului ca materii prime. Statul de asemenea, mărind enorm impozitele, în special pe cele indirecte, ar mări întru atâta şi preţul bunurilor

Şi atunci, în supoziţia noastră, am avea următoarea stare de lucruri: de o parte, o grozavă lipsă şi raritate a banilor; de altă parte, o îngrozitoare urcare a preţului bunurilor economice, o îngrozitoare scumpire a vieţii.

Bineînţeles că atunci oamenii noştri de stat ar găsi că scumpirea vieţii provine din cauza rarităţii banului, după cum acuma găsesc că provine din cauza abundenţei lui.

340

E atât de evident, atât de simplu şi atât de uşor: când vezi două fenomene coexistente, decretezi pe unul drept cauză a celuilalt şi basta! Banul în ţara noastră e azi mult mai abundent ca acum un sfert de veac, viaţa e mult mai scumpă, deci cauza scumpirii traiului e abundenţa banului. Nu-i vorbă, se poate zice şi altfel: cauza abundenţei banilor e scumpirea bunurilor economice, întru cât pentru a plăti şi a comercializa o sumă de bunuri mai scumpe trebuie şi bani mai mulţi. Ei, şi atunci?

Atunci ne-am încurcat şi atâta tot!

O, dacă explicările acestea atât de uşoare şi simple ar fi tot atât de adevărate ştiinţificeşte! Din nefericire, explicările conforme aparenţelor şi priceperii obişnuite, practice sunt uşoare, dar nu sunt adevărate, iară cele ştiinţifice sunt adevărate, dar nu sunt uşoare deloc.

Noi însă avem nevoie de explicările cele adevărate şi de aceea trebuie să facem o excursiune cât de mică în domeniul ştiinţei.

Pentru a afla de ce se scumpesc valoarea şi preţul bunurilor economice, ale mărfurilor, trebuie să cunoaştem, în două cuvinte măcar, ce e valoarea unei mărfi şi ce e preţul ei.

Valoarea unei mărfi, după Marx, e egală cu timpul mijlociu necesar pentru producerea ei, iară după economiştii clasici burghezi valoarea unui bun economic, a unei mărfi e egală cu cheltuielile mijlocii necesare pentru producerea ei[9].

Preţul unei mărfi e valoarea ei exprimată în bani. Sunt două legi economice fundamentale în societăţile producătoare de mărfuri care fac ca în preţul unei mărfi să se manifesteze valoarea ei, ca preţul unei mărfi să caute să devină egal cu valoarea ei; aceste două legi fundamentale sunt: legea liberei concurenţe şi legea ofertei şi cererii. Dacă în piaţă ar fi un singur vânzător de mărfuri, el s-ar folosi atunci de situaţia lui privilegiată şi ar ridica preţul mărfurilor cu mult deasupra valorii lor, iară dacă în piaţă ar fi un singur cumpărător faţă de mulţi vânzători, atunci şi acesta s-ar folosi de situaţia lui privilegiată şi ar coborî preţul mărfurilor mult sub valoarea lor. Dar vânzători sunt mulţi şi toţi vor să vândă şi, prin concurenţa dintre ei, caută să reducă preţul mărfurilor; de asemenea, şi cumpărători sunt mulţi şi prin concurenţa dintre ei caută, la rândul lor, să ridice preţul mărfurilor.

Pe de altă parte, în societatea modernă, unde se produce nu pentru consumarea directă, ci pentru vânzare, nu se ştie niciodată exact cât anume se cere în piaţă din mărfurile necesare. De aceea se produce şi se furnizează în piaţă uneori mai mult, alteori mai puţin decât se cere. Dacă oferta mărfurilor întrece cererea, atunci preţul acestora cade sub valoarea lor, ele se ieftinesc, dar atunci şi producţia mărfurilor şi furnizarea lor în piaţă, devenind păgubitoare, cată să se restrângă, să se împuţineze, oferta deci scade şi cată să se acomodeze cererii, ceea ce face ca şi preţul mărfurilor să revină la valoarea lor. Dacă se întâmplă, dimpotrivă, ca cererea să întreacă oferta, atunci preţul mărfurilor se ridică deasupra valorii lor, ele se scumpesc, dar atunci şi producătorii şi furnizorii, mânaţi de dorinţa unui câştig mai mare, caută să producă şi să furnizeze mai mult, oferta deci creşte şi caută să se acomodeze cererii, ceea ce face ca preţul mărfurilor să scadă până la valoarea lor.

Astfel, prin aceste două legi fundamentale — libera concurenţă şi legea ofertei şi cererii — şi prin oscilaţiile provocate de ele, preţul mărfurilor e ba mai sus, ba mai jos decât valoarea lor şi cată să ajungă, în mijlociu, la valoarea lor, care constă în cheltuielile lor de producere şi de furnizare.

Acuma, când ştim în câteva cuvinte ce s valoarea şi ce e preţul mărfurilor. să vedem ce e banul.

Aurul (noi avem etalon de aur, iară hârtia monedă, schimbabilă în aur, e un reprezentant adecvat al acestuia), aurul, zic, e un bun economic întocmai ca oricare altul, a cărui valoare e deci egală cu vremea necesară, cu cheltuielile necesare pentru producerea lui. Dar aurul e un bun economic sui-generis, are anumite calităţi care îl prefac în bani propriu zişi, în instrument de schimb şi în instrument de măsurare a valorii tuturor celorlalte mărfuri. Faptul că aurul-monedă e totodată un bun economic ca toate celelalte, dar şi un instrument de schimb şi capital, faptul că se prezintă sub trei ipostaze deosebite, că are trei funcţii economice diferite îl preface într-o categorie economică foarte complexă, foarte greu de pătruns şi care încurcă straşnic nu numai publicul neştiutor sau diletant, dar şi pe economistul de meserie.

Aşadar, aurul-monedă e un bun economic, o marfă ca oricare alta, are valoarea lui, oare se măsoară prin timpul mijlociu necesar pentru producerea lui, prin cheltuielile lui de producere, şi tocmai de aceea, având pe lângă asta şi anumite calităţi speciale, devine monedă, un instrument de schimb şi de măsurare a valorii celorlalte mărfuri. 0 bucăţică de aur — napoleonul — pentru producerea căruia se cere, să zicem, două zile de muncă. a cărui cheltuială de producere e de 20 de lei se va schimba şi va face să se schimbe între ele o pereche de ghete, un sac de făină sau o haină, care cer de asemenea în medie pentru producerea lor câte două zile de muncă şi ale căror cheltuieli de producere sunt de 20 de lei. Dacă cheltuielile de producere a unei mese vor fi de 40 de lei, a unui pat de 60 de lei, atunci masa se va schimba pe o bucată de aur cât 2 napoleoni, patul pe o bucată de aur cât 3 napoleoni sau pe hârtie-monedă echivalentă. care, într-o ţară cu o circulaţie monetară normală şi cu etalon de aur, e un reprezentant adecvat al aurului.

într-un cuvânt, mărfurile se schimbă între ele prin intermediul aurului după cheltuielile lor de producere. şi în privinţa asta e indiferent dacă banii-aur vor fi abundenţi în ţară sau ba. De-or fi în ţară 5, 10 ori 20 000 000 de napoleoni de aur. tot o pereche de ghete se va schimba pe un napoleon. întrucât cheltuielile de producere şi ale uneia şi ale celuilalt sunt de 20 de lei.

Dar dacă ghetele, haina, sacul de făină se vor scumpi, dacă cheltuielile lor de producere se vor dubla? Atunci e vădit că aceste mărfuri, ale căror cheltuieli de producere vor fi de câte 40 de lei, nu se vor mai putea schimba pe o bucată de aur cât un napoleon, ci pe o cantitate de aur dublă, ale cărei cheltuieli de producere sunt de asemenea de 40 de lei. În acest caz însă, bunurile economice — ghetele, haina, sacul de făină — s-au scumpit pentru că s-au ridicat cheltuielile lor de producere şi nu pentru că s-ar fi ieftinit aurul.

Dar dacă aurul s-ar ieftini, dacă cheltuielile lui de producere s-ar reduce la jumătate (prin procedee noi de extracţiune ori prin descoperirea unor mine extraordinar de bogate)? Atunci da, atunci într-adevăr, din cauza şi în proporţia ieftinirii aurului-monedă s-ar scumpi şi toate mărfurile, toate bunurile economice. Ghetele, haina, sacul de făină, ale căror cheltuieli de producere au rămas aceleaşi, a căror valoare a rămas aceeaşi: 2 zile în mijlociu de muncă, nu se vor mai putea schimba pe o bucată de aur de un napoleon, a cărui valoare s-a redus la jumătate, ci pe doi napoleoni, preţul lor deci se va dubla, se va scumpi, ca şi preţul tuturor celorlalte mărfuri. Scumpirea aceasta însă ar fi numai aparentă, întrucât cheltuielile de producere a tuturor bunurilor şi deci şi valoarea lor au rămas aceleaşi şi numai măsura cu care sunt măsurate — banul-aur — şi-a schimbat valoarea.

Nu-i vorbă, chiar scumpirea aceasta aparentă ar face încă destule buclucuri şi ar tulbura profund toate relaţiile sociale. Astfel, statul, prin bugetul lui întocmit după vechea valoare a aurului, ar retrage din producţia ţării numai jumătate din valorile vechi, ar fi deci în pierdere cu 50%, care ar fi câştigate de contribuabili. Astfel, şi un creditor care ar avea de încasat o mie de lei ar primi numai jumătate din valoarea reală veche — o valoare reală veche de 500 de lei —, iară pe celelalte 500 le-ar câştiga debitorul. Tot aşa şi lucrătorii salariaţi, întru cât ar primi vechiul lor salariu nominal, ar căpăta în realitate numai o jumătate a vechii valori reale, iară capitaliştii şi patronii ar încasa-o pe cealaltă. Şi întregul bucluc s-ar putea înlătura numai taxând aurul după noua lui valoare, prefăcând o cantitate de aur de două ori mai mare într-o monedă nouă de 20 de lei. Atunci toate relaţiile economice ar deveni iarăşi normale.

Dar toate aceste dezvoltări sunt gratuite, întrucât valoarea şi preţul aurului de zeci de ani, cu oarecare oscilaţii, nu s-au schimbat în mod simţitor şi, prin urmare, nici scumpirea bunurilor nu poate proveni din cauza aceasta. Şi nici economiştii şi oamenii noştri de stat nu susţin aceasta; ei nu zic că aurul-monedă s-ar fi ieftinit în ţară din cauza reducerii valorii lui, a cheltuielilor lui de producere, ci din cauza abundenţei sale.

Or, aceasta e o mare greşeală, care provine din faptul că d-lor confundă banii în calitatea şi funcţia lor de capital cu banii în calitatea şi funcţia lor de instrument de schimb.

Când banii — capitalul bănesc — sunt abundenţi, când oferta lor în piaţa financiară întrece cererea, atunci se ieftinesc şi, depuşi la bancă, în loc să producă 6%, produc, să zicem, 5, 4 sau chiar 3%: productivitatea capitalului bănesc scade la jumătate, banii sunt de două ori mai ieftini. Dar această ieftinire a banilor, în calitatea şi funcţia lor de capital, n-are a ]ace cu banii în calitatea şi funcţia lor de instrument de schimb. Un napoleon depus la bancă, de-o produce el, în calitate de capital, 50 de bani ori un leu, el tot pe o pereche de ghete se va schimba întru cât cheltuielile de producere a acesteia sunt egale cu cheltuielile de producere a napoleonului. Prin urmare!...

Există un caz în care abundenţa banilor ca instrument de schimb poate să devină într-adevăr o cauză de scumpire a bunurilor de trai, şi nu de scumpire aparentă, ci reală şi adevărată. Aceasta se întâmplă când banii năvălesc într-o ţară deodată şi pe neaşteptate, aşa cum a fost cazul, de pildă, la noi în timpul războiului ruso-turc. Atunci, banii înmulţindu-se deodată, cererea bunurilor creşte mult şi covârşeşte oferta, care nu i se poate acomoda imediat; preţurile se ridică mult deasupra cheltuielilor de producere şi furnizare, viaţa se scumpeşte mult. Dar, mânaţi de dorinţa unui câştig atât de ridicat, producătorii din interiorul ţării şi furnizorii mărfurilor din afară — negustorii — măresc producţia şi furnizarea, măresc oferta, oare ajunge de obicei ,să întreacă şi cererea, şi astfel, după o perioadă de scumpire a bunurilor, vine o perioadă de ieftinire chiar sub valoarea lor. Şi în acest caz excepţional, care n-are nimic a face cu ceea ce se petrece în tară la noi, abundenţa banilor poate să fie numai cauza unei scumpiri trecătoare, căreia îi urmează o perioadă de ieftinire a vieţii.

Prin urmare, explicarea scumpirii traiului nostru, scumpirea continuă, reală şi crescândă, prin abundenţa banilor, chiar dacă aceasta din urmă ar exista cu adevărat, e o erezie economică şi o fantezie practică.

Dar atunci care sunt cauzele adevărate ce scumpesc în realitate bunurile economice şi deci şi viaţa?

După cele spuse mai sus, răspunsul e destul de clar: toate acele cauze care măresc cheltuielile de producere a unei mărfi, mărindu-i valoarea, îi ridică şi preţul şi ipso facto scumpesc viaţa.

Astfel de cauze sunt multe; să le vedem pe cele principale.

Prima cauză, şi o cauză fundamentală, a scumpirii bunurilor de trai ar putea să fie scăderea productivităţii muncii. Dacă pentru producerea unei perechi de ghete. a unei haine, a unui sac de făină ar fi necesare patru zile, în loc de două, atunci şi cheltuielile lor de producere s-ar dubla, atunci evident că şi valoarea şi preţul lor s-ar dubla.

Poate fi vorba la noi de scumpirea bunurilor de trai din această pricină? Evident că nu. Nici la noi, nici aiurea. Dimpotrivă, productivitatea muncii nu numai că nu scade, dar prin tehnica modernă, prin aplicaţiile ştiinţei creşte mult în agricultură, vertiginos în industrie, tinzând să ieftinească uimitor bunurile de consumaţie. Factorul acesta economic ieftineşte deci foarte mult traiul, nu-l scumpeşte.

Al doilea factor care ar putea să ridice preţul bunurilor de trai e scumpirea muncii. Mărindu-se preţul muncii muncitorului, în aceeaşi proporţie cresc şi cheltuielile de producere a mărfurilor şi deci şi preţul lor[10].

E oare acesta cazul ţării noastre? Nu. De ţărănime nu mai vorbim; ea moare mai abitir acuma de foame decât oricând. Întru cât priveşte pe lucrătorii din oraşe şi lucrătorii industriali, apoi salariul acestora a crescut cu adevărat în cele din urmă trei, patru decenii, uneori s-a dublat, alteori şi mai mult. Dar în aceeaşi măsură s-a scumpit şi viaţa, traiul muncitorului, aşa că în realitate el nu numai că nu consumă mai mult din productul naţional, ci chiar cu un salariu dublu trăieşte, poate, mai greu decât mai înainte. Lucrătorul nu se alege deci cu nimica din scumpirea muncii, a mărfii lui, munca; produsul şi rezultatul acestei scumpiri intră numai vremelnic în punga lui, nu e consumat de el, ci de un X oarecare. Acest X, scumpind munca, ipso facto scumpeşte bunurile produse de ea, iară rezultatul acestei scumpiri a muncii nu-i revine ei, ci aceluiaşi X. Vom vedea îndată cine este acest X.

Atunci poate că negustorii, intermediarii, vânzătorii or fi scumpind din lăcomie aşa de mult viaţa, urcând imens preţul bunurilor deasupra valorii lor şi a cheltuielilor lor de producere?

Din toate explicaţiile date scumpirii vieţii, aceasta e cea mai absurdă, cea mai copilărească.

După cum am văzut, preţul unui bun economic se reduce prin libera concurenţă la valoarea acestui bun (adică la cheltuielile lui de producere şi furnizare. în care intră şi profitul obişnuit al negustorului). Or, negoţul în ţara noastră e bazat pe libera concurenţă. Dacă negustorii, intermediarii ar realiza profiturile de sute la sută cu cât au crescut preţurile bunurilor de trai, atunci nu numai capitalul intern, dar întreg capitalul mobiliar din câteşipatru colţurile lumii s-ar îndrepta spre negoţul ţării, care dă profituri aşa de fabuloase. În realitate e tocmai dimpotrivă: mai tot capitalul indigen, neavând industrie unde să se poată plasa, caută să se bage în negoţ, iară rezultatul e o concurenţă înverşunată între negustori.

Atunci poate că trusturile şi cartelurile scumpesc traiul, ridicând preţul mărfurilor deasupra valorii lor?

Intr-o minimă măsură, da. Cartelurile, întru cât eludează legea liberei concurenţe, scumpesc nenormal bunurile, mărfurile pentru vânzarea cărora sunt cartelate. Sunt însă foarte puţine cartelurile cu un număr absolut neînsemnat de mărfuri, şi, afară de asta, cea mai superficială analiză a preţului unei mărfi vândute de cartel va arăta cum acesta din urmă scumpeşte maria cu mai puţin decât X-ul despre care am vorbit mai sus.

Atunci poate că industria indigenă şi încurajarea ei ridică preţul mărfurilor şi scumpesc astfel traiul?

Intr-o mică măsură, da. Intru cât cheltuielile de producere ale industriei noastre mari sunt mai ridicate decât acelea ale industriei articolelor similare din străinătate, întru atâta, prin faptul tarifelor protectoare, plătim mai scump mărfurile acestea. Dar iarăşi şi în scumpirea aceasta intervine, mărind-o, X-ul nostru.

Afară de asta, bunurile produse de industria noastră proteguită sunt foarte puţine şi, afară doar de zahăr, joacă un rol relativ neînsemnat în bugetul contribuabilului român, şi de aceea şi scumpirea vieţii provenită din această pricină e neînsemnată în comparaţie cu enorma scumpire a traiului în ţara noastră.

Atunci care e adevărata şi adânca pricină a acestei scumpiri enorme a traiului? lat-o, sau iată-le.

Mai întâi unele articole de primă necesitate, pe care ţăranul nostru le producea şi le furniza pieţei, se scumpesc pentru că ţăranul e silit de regimul neoiobag să devină tot mai exclusiv producător de cereale pentru export şi produce din ce în ce mai puţin produsele auxiliare ale agriculturii — zarzavaturi, păsări, lapte, ouă etc... —, pe care înainte le producea şi le vindea foarte ieftin, neţinând seama cât îl costa cu adevărat producerea lor.

Dar cauza principală, adâncă, permanentă, constantă a scumpirii traiului şi a creşterii mizeriei sunt sporirea nemăsurată a bugetului, a impozitelor statului şi sporirea tot atât de nemăsurată a rentei pământului. Acestea, întru cât ridică cheltuielile de producere şi furnizare a mărfurilor, întru atâta le măresc preţurile şi deci scumpesc traiul.

Asta e cauza adevărată, adâncă, permanentă şi constantă a scumpirii traiului.

Am văzut că statul ia din întreaga producţie a ţării 400 000 000; renta pământului marii proprietăţi e de 120 000 000—140 000 000. Statul şi renta iau deci dintr-un miliard şi două sute de milioane până la 540 000 000, adică aproximativ 45%. Va să zică statul şi rentierii pământului retrag din întreaga producţie — care prin sine însăşi e mizerabilă şi insuficientă pentru o viaţă omenească a ţării — 45»/o; încât pentru restul întregii ţări, cu toate clasele ei (afară de cei care trăiesc din buget şi din renta pământului), rămâne 55%.

Ce mirare deci că, pe măsură ce statul şi rentierii pământului retrag tot mai mult din productul ţării, mizeria merge crescând?

Cu cât statul şi renta vor retrage mai mult, cu atât mizeria va creşte. Şi, într-o ţară capitalistă sau semicapitalistă producătoare de mărfuri, această mizerie se manifestă, pe de o parte, prin faptul că locuitorii au tot mai puţine mijloace cu care să cumpere, iară pe de altă parte prin scumpirea tot mai mare a mărfurilor, a bunurilor de consumare.

Renta, crescând într-o proporţie nemăsurată, scumpeşte toate bunurile provenite din pământ, în primul rând deci bunurile cele mai importante şi mai strict necesare vieţii. Renta crescândă a pământului scumpeşte în aceeaşi măsură toate productele pământului, care intră ca materii prime în fabricarea altor bunuri materiale, industriale. Scumpind viaţa muncitorului, renta pământului scumpeşte bunurile produse de această muncă. Iară statul, prin impozitele directe şi indirecte, produce acelaşi rezultat ca şi renta, într-o măsură şi mai mare[11].

Şi atunci când renta şi statul absorb din întreaga producţie a ţării grozava şi imensa sumă de 45%, atunci când renta pământului şi statul înghit cât pe ce jumătate din întreaga noastră producţie, rămânând pentru întreaga ţară numai o jumătate şi ceva din ceea ce produce, a te mai mira de enorma scumpire a vieţii şi a-i căuta cauzele eficiente aiurea e tot aşa de logic şi cuminte ca şi cum, după săptămâni întregi de ploi torenţiale. te-ai mira de inundaţii şi le-ai căuta cauza în apa cu care se stropesc străzile oraşelor.

Dar opinia noastră publică a fost atât de mult înşelată şi îndreptată pe căi greşite de cei neştiutori şi interesaţi încât cred că nu e de prisos să dau aici câteva exemple concrete pentru dovedirea celor de mai sus.

Să luăm ca pildă scumpirea chiriilor, care joacă un rol covârşitor în bugetul omului sărac.

Pentru construirea unei case trebuie mai întâi teren, iară renta pământului urban a crescut în proporţii fabuloase; în ultimele trei-patru decenii, preţul metrului pătrat în Bucureşti s-a dublat, s-a triplat, s-a împătrit. ba şi mai mult. Apoi pentru construirea pe acest teren, al cărui preţ s-a ridicat cu 200, 300% etc..., trebuie material de construcţie: var, nisip, cărămidă. lemn lucrat etc. Producerea acestui material reclamă muncitori manuali şi intelectuali, iară munca s-a scumpit şi ea, de o parte din cauza scumpirii — prin creşterea rentei — a tuturor bunurilor strict necesare vieţii, de altă parte din cauza .creşterii impozitelor directe şi indirecte. Astfel, muncitorii care produc materialele de construcţie primesc o remunerare mai mare ca mai înainte. Din nenorocire, mărirea aceasta a remunerării nu le foloseşte lor la nimic; ei sunt numai intermediarii prin mijlocirea cărora surplusul acesta de salarii intră în buzunarul rentei şi al statului; nu-i mai puţin adevărat însă că prin această mărire a plătii muncii se scumpesc bunurile produse de ea, se scumpesc deci foarte mult materialele de construcţie. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu munca direct întrebuinţată în construcţie; şi munca aceasta — a arhitecţilor, zidarilor, lemnarilor etc... — e scumpită şi din aceleaşi cauze. Pe urmă şi toate materialele necesare aduse din străinătate sunt scumpite prin enormele taxe vamale ce se prelevă asupra lor. în urmă vin angaralele statului ce cad asupra casei şi fel de fel de impozite comunale crescute.

Astfel, din toate aceste cauze, valoarea unei case e acuma de două sau de trei ori mai mare ca altădată; şi se înţelege că şi chiria trebuie să se urce în aceeaşi proporţie[12].

Sau să luăm un alt exemplu: carnea, un obiect de asemenea de primă necesitate.

Acum treizeci de ani păşunile erau extraordinar de ieftine, era mult pământ disponibil. nu putea tot să fie pus sub cultură. şi renta pământului era foarte redusă. Acuma însă renta a crescut enorm, mai tot pământul e pus sub cultură. aşa că nici nu le mai vine deloc la socoteală proprietarilor şi arendaşilor să dea pământ pentru păşune, pământ care sub cultura cerealelor produce 50 de lei pogonul.

Oamenii noştri de stat abia după ce au obţinut un briliant succes diplomatico-economic: permisiunea de a exporta vite în Austria, de-abia atunci au băgat de seamă că vremurile s-au schimbat, că păşunile s-au scumpit până într-atât încât nu mai convine să creştem vite de export, că permisiunea exportului au obţinut-o, foarte adevărat, decât numai atâta că... n-avem ce exporta.

Aşadar, preţul păşunilor a crescut enorm, s-a întreit, ba şi mai mult decât întreit. Or, vita nu se hrăneşte din aer, ci trei ani de zile, până ce devine bună de tăiat, trăieşte din păşuni, din productele pământului.

Prin urmare, creşterea unei vite de tăiat costă astăzi cel puţin de trei ori mai mult decât acuma trei decenii; iară după ce e adusă de măcelar la tăiat mai vin încă multe alte cheltuieli şi angarale: abatorul, veterinarul şi fel de fel de impozite comunale. Apoi preţul prăvăliei măcelarului s-a mărit, munca pe care o întrebuinţează e acum mai scumpă ca altădată, în sfârşit cheltuielile lui proprii şi ale familiei lui, care se ridicau acum trei decenii la 4 000 de lei anual, trec astăzi peste 8 000, şi noi ştim de ce şi de unde vin toate aceste scumpiri.

Fireşte că aceste cheltuieli cad toate asupra cărnii de vânzare, îi măresc cheltuielile de producere şi de furnizare, ca să vorbim în termeni economici.

Ce mirare deci că preţul cărnii s-a întreit şi s-a împătrit în ultimii treizeci de am!

Se înţelege, dacă s-au întreit cheltuielile de producere şi de furnizare a cărnii — în primul şi esenţialul rând din cauza creşterii rentei pământului şi a impozitelor statului —, şi preţul cărnii trebuie să crească în aceeaşi proporţie. Dar publicul neştiutor, încurajat de cei interesaţi, acuză... pe măcelari (de ce adică n-ar vinde mai ieftin decât îi costă) şi cere împotriva lor intervenţia statului.

Şi ceea ce e mai comic decât toate: statul chiar intervine foarte grav şi energic... pentru a feri publicul consumator de spolierea negustorilor măcelari!

E de la sine înţeles că aceleaşi cauze care scumpesc carnea scumpesc şi laptele, ouăle, păsările, zarzavaturile.

Pentru limpezirea şi mai mare a celor spuse mai sus să luăm încă o pildă foarte caracteristică: berea, care joacă şi ea un rol oarecare în bugetul orăşanului.

Berea se vinde de fabrici cu 50—52 de lei hectolitrul. 50—52 de bani litrul. Din aceşti 50 de lei, statul şi comuna încasează direct 20 de lei, adică nici mai mult nici mai puţin decât 40% din preţul de vânzare al berei. Dar cel puţin din cele 60% rămase, din cei 30 de bani ce mai rămân de fiecare litru fabricantului, nu mai prelevează nimic statul şi renta crescândă a pământului?

Aş, vorbă să fie!

Mai întâi, orzul şi hameiul — materiile prime din care se fabrică berea — se scumpesc din cauza creşterii rentei pământului (or, din cauza scumpirii lor creşte renta pământului, ceea ce revine la acelaşi lucru). Această scumpire a materiilor prime măreşte, bineînţeles, şi cheltuielile de producere a berei. Apoi alt element care măreşte aceste cheltuieli e şi capitalul băgat în fabrică şi instalaţii. Or, terenul pe care e construită fabrica acum costă incomparabil mai mult decât înainte din cauza creşterii imense a rentei pământului urban, de asemenea incomparabil mai mult costă şi construirea fabricii din cauza scumpirii muncii prin creşterea rentei pământului şi a impozitelor statului. Munca însemnată, manuală şi calificată, intelectuală, întrebuinţată la fabricarea berei e şi ea scumpită din aceleaşi cauze.

Nu ştiu cu cât pot toate acestea să mărească cheltuielile de producere a berei, probabil cu 10 lei hectolitrul ori poate şi mai mult.

Dar mai departe. Fabricantul vinde berea cu 50— 52 de lei hectolitrul berarului, care urmează să o revândă consumatorului. Pentru aceasta îi trebuie un local la poziţie, în centru, adică tocmai acolo unde renta pământului urban a crescut enorm. Din această cauză şi din cauza scumpirii construcţiei casei, berarul plăteşte astăzi pentru local o chirie de 10 000 de lei şi mai bine. Apoi vin patenta, licenţa, fel de fel de impozite comunale. Lumina, gheaţa, munca întrebuinţată de berar, toate s-au scumpit mult din cauzele ştiute; în sfârşit, berarul însuşi şi familia lui, care acum un sfert de veac puteau să trăiască bine cu 4 000 de lei anual, nu pot acum nici cu o sumă dublă.

Şi toate cheltuielile acestea mărite cad, într-o ţară săracă după cum e a noastră, asupra unui cerc restrâns de consumatori.

Şi iată cum un litru de bere, ale cărui cheltuieli de producere (inclusiv profitul fabricantului) ar trebui să se ridice la 20 de bani, ajunge de a se vinde cu un leu, iară berarii, presupuşii autori ai acestei scumpiri enorme, cu foarte rare excepţii, trăiesc de azi pe mâine, cu frica falimentului în spinare.

Intru cât priveşte renta pământului şi statul, apoi aceştia tac, înghit, îşi fac digestia, şi din când în când, la intervale din ce în ce mai scurte, statul intervine energic... pentru a feri publicul consumator de spolierea berarilor.

Aş putea să înmulţesc cât de mult exemplele acestea; sper însă că şi cele citate sunt îndestulătoare.

Dealtfel şi cititorii singuri, fără ajutorul meu, pot să se convingă de veracitatea celor avansate aici. N-au decât să ia preţul crescut al unui bun economic oarecare, să-l analizeze, descompunându-l în toate elementele lui, şi să cerceteze pentru fiecare element cu cât participă la scumpirea acestuia statul şi renta pământului; atunci se vor convinge de la sine ,şi vor pricepe clar legătura cauzală care există, de pildă, între scumpirea crenvurştilor şi creşterea rentei pământului, între mărirea impozitului asupra sării şi pipărarea chiriilor la Bucureşti sau Craiova.

N-aş dori dealtfel să fiu rău înţeles. Eu nu zic, fireşte, că nu sunt negustori care caută să scoată preţuri exagerate — cum să nu fie! — şi nici nu zic că n-ar trebui luate măsuri împotriva cartelurilor şi trusturilor întru cât ele spoliază publicul, ridică preţurile, eludând o lege fundamentală a societăţilor moderne: concurenţa liberă. Ceea ce afirm eu e că toate acestea participă relativ cu puţin la scumpirea traiului şi sunt trecătoare, pe când cauza ei adâncă, eficientă, fundamentală, permanentă e creşterea nemăsurată a rentei pământului şi creşterea şi mai nemăsurată a impozitelor statului (inclusiv ale comunelor şi judeţelor).

„Dar — va zice cu mirare cititorul — cum se poate ca de atâta vreme întreaga opinie publică să fie dusă pe căi atât de greşite?”

Da, se poate! E şi neştiinţă, nepricepere la mijloc, dar mai ales sunt şi puternice interese care o cer ca o diversiune. Dealtfel, în cazul de faţă se şi simte nevoia mare de diversiune. Închipuiţi-vă, într-adevăr, pe contribuabilul român aflând desluşit adevăratele cauze ale înfiorătoarei scumpiri a traiului. Contribuabilul nostru ar putea face atunci următoarele deducţii adevărate şi logice.

Dacă pricina enormei scumpiri a traiului e creşterea neîncetată şi nemăsurată a bugetului statului, atunci să facă d-sa bunătatea să nu mai crească, ci, dimpotrivă, să descrească; iară dacă marea creştere a rentei pământului, care scumpeşte şi ea întru atâta traiul, e o fatalitate m societăţile moderne, care se face fără vina sau meritul rentierului, atunci să fie impusă mai ales renta pământului, degrevând întru atâta consumaţia omului sărac.

Sunt foarte logice şi adevărate toate acestea, dar, vedeţi, cât de dezagreabile...

Pe când aşa...

Când oligarhia politică măreşte cu zeci de milioane bugetul statului, ceea ce constituie o adevărată şi autentică grozăvenie pentru o ţară cu o producţie atât de săracă, ceea ce duce ţara cu paşi siguri spre ruină şi dezastru şi, între multele alte rele, produce şi o înfiorătoare scumpire a traiului; când oligarhia, zic, măreşte cu zeci de milioane bugetul statului, ea are grija să emită nişte teorii economice din care urmează că flămânzirea contribuabilului român nu e un fenomen real, ci aparent, iară cauza lui rezidă în faptul că în buzunarul contribuabilului s-au înmulţit prea mult banii în numerar!

Nu-s acestea nici logice, nici adevărate. dar, în schimb. cât de agreabile!

În cele spuse şi dezvoltate mai sus se găseşte şi explicaţia acelui pesimism, acelui malaise, acelei deprimări sufleteşti, acelei crize morale care stăpâneşte societatea noastră în toate clasele, chiar în clasele ei conducătoare.

„Mergem rău”, auzi peste tot, ca un refren, trist şi apăsător, începând de la meseriaş şi micul negustor şi sfârşind cu oamenii mai avuţi sau cu oamenii politici care simt răul ţării. „Mergem rău de tot; ce să faci dacă n-avem oameni? Nu e omul care să îndrepte lucrurile; nu-l văd, d-le!”.

Răul organismului social, ca şi al organismului individual, mai întâi se simte; explicaţia lui vine mai pe urmă.

Şi doară din cele spuse se vede clar unde rezidă răul ţării.

O organizaţie socială şi de stat antagonică şi contradictorie, care preface instituţiile ei în aparenţe şi minciună.

O viaţă politică şi economică plină de resturi feudale. care nu vor să moară, şi bazată pe capitalismul modern, care nu poate încă să trăiască.

O producţie naţională mizerabilă: 50 de parale de cap de om. Din această producţie, care nu ajunge bine pentru cea mai simplă îndestulare materială a populaţiei, statul retrage a treia parte, făcând risipă şi creând o clasă birocrato-parazitară. Din restul de două treimi, o mare parte este iarăşi acaparată de o mică minoritate, care o risipeşte în consumare neproductivă, într-un lux nesocotit. Şi astfel se creează tot mai mult şi mai mult necesităţi şi gusturi rafinate, dorinţe fără frâu, a căror îndestulare devine tot mai puţin şi mai puţin posibilă. De aici nasc egoismul, arivismul, descurajarea morală şi toate acele semne ale decadenţei de parcă am fi un popor îmbătrânit.

Iară în vremea asta jos, în profunzimile vieţii sociale, domnesc încă relaţii semifeudale neoiobăgiste, cu întreg cortegiul lor de contradicţii şi anomalii, care fac posibile şi inevitabile jacheriile.

Da, desigur, organismul nostru social e bolnav, foarte bolnav, şi boala se manifestă, între altele, prin acea destrăbălare morală, prin criza morală şi prin acea anarhie în cugetare şi în fapt de care suferă ţara noastră.

Dar care sunt remediile pentru boala aceasta adâncă a organismului nostru social?

Se înţelege că remedii sunt. Şi în marginile statu-quo-ului nostru social se poate face mult.

Am arătat mai sus, numai ca o pildă, cum statul, deplasând câteva zeci de milioane din risipa nebună pe care o practică, ar putea face într-un chip sau altul să dispară foametea la sate sub cea mai hidoasă formă a ei: lipsa mămăligii goale.

Prin impunerea mai mare a rentei pământului şi prin degrevarea consumaţiei omului sărac s-ar putea întrucâtva micşora scumpirea traiului. Dar se pot face multe altele, în special pentru îmbunătăţirea soartei claselor muncitoare, pentru scăderea exploatării nemiloase, pentru civilizarea raporturilor sociale ş.a.m.d.

Totuşi din impasul greu în care ne găsim nu vom putea scăpa.

Şi pentru a o învedera cu toată claritatea n-avem decât să facem următoarea supoziţie. Să presupunem că statul n-ar mai lua nici o centimă contribuabilului, toate serviciile statului cu adevărat necesare le-am avea gratuit, de asemenea toate serviciile comunale şi judeţene. Să presupunem de asemenea că marii proprietari ar renunţa în folosul naţiunii la renta pământului; chiar şi în acest caz am avea atunci un venit de 50 de bani pe zi de cap de locuitor pentru toate necesităţile lui.

Mizeria [n-]ar dispărea, mizeria ar rămâne.

Aşadar, nu vom putea scăpa definitiv din impasul în care ne găsim atâta timp cât baza producţiei naţionale va fi cea veche, atâta timp cât suma productului nostru naţional va fi atât de mizeră.

În marginile acestei producţii mizere ne sufocăm.

Trebuie deci, pe baze noi de producţie, pe baze transformate, să mărim, şi trebuie să mărim considerabil, productul nostru naţional.

Aceasta e problema problemelor ţării noastre.

Deci, pe baze noi şi moderne, trebuie să mărim, să mărim cât de mult, productul naţional, creând astfel o bază mai largă, tot mai largă, pentru existenţa noastră materială şi deci şi culturală, morală, naţională. Dar pentru aceasta trebuie o renovare a organismului nostru social, o renovare economică şi politică (votul universal), aceşti doi termeni ai vieţii sociale fiind strâns şi indisolubil legaţi între ei. Trebuie deplasată, prin votul universal, puterea politică de la oligarhia noastră politicianistă de azi, pentru că aşa, politiceşte vorbind, se poate face posibilă o renovare radicală a organismului nostru social întreg.

Trebuie o prefacere radicală a întregii noastre gospodării naţionale.

Primul pas foarte important vor fi desfiinţarea neoiobăgiei şi crearea raporturilor de producţie occidentalo-civilizate la ţară, după cum am arătat mai sus.

Aceasta însă nu ajunge, nu ajunge deloc. Pentru poporaniştii puri şi consecvenţi, dezlegarea problemei ţărăneşti e dezlegarea problemei ţării, ţara românească fiind osândită să rămână o ţară eminamente agricolă, o ţară ţărănistă, viitorul ţării fiind la sate, cum zic poporaniştii.

Nimic mai greşit.

Dacă acesta ar fi viitorul ţării, ţara ar fi fără viitor. O ţară eminamente agricolă e o tară şi eminamente săracă, înapoiată şi economiceşte, şi culturaliceşte. Danemarca nu dovedeşte ceea ce vor să dovedească poporaniştii noştri, ea având, cum am văzut, condiţii şi istorice, şi sociale, şi fizice cu totul excepţionale, precum şi o situaţie geografică — între Germania şi Englitera — iarăşi excepţională. Noi, pe lângă toate celelalte împrejurări prin care ne deosebim de Danemarca, o mai avem şi pe aceea că suntem înconjuraţi de ţări agricole, care ne vor împiedica exportul agricol, dar în schimb ne pot uşura dezvoltarea industrială. Şi apoi Danemarca devine din zi în zi mai industrială, ea îşi industrializează şi agricultura şi se dezvoltă şi se va dezvolta pe baze capitaliste.

Un exemplu sugestiv ar fi China. Iată un stat care s-a dezvoltat pe baze agrare, care a adus intensivitatea şi productivitatea muncii agrare la ultimele posibilităţi şi a întrecut în această privinţă tot ce ar fi putut visa un popor civilizat. Şi doar vedem unde a ajuns şi ce reprezintă China. Marele şi arhigenialul poporanist Lev Tolstoi e cel puţin consecvent când recomandă China ca ideal popoarelor civilizate.

Ca să vedem cât se poate de clar cam ce ar însemna dezvoltarea ţării noastre pe bazele poporaniste pe care i le aştern poporaniştii noştri de doctrină, să ne închipuim, măcar în linii generale, ce ar fi, economiceşte vorbind, cu ţara noastră peste 30 sau 40 de ani dacă ar rămânea o ţară eminamente agricolă cum îi recomandă poporaniştii noştri.

D-l Colescu socoteşte întreg productul agricol al ţării noastre în mijlociu şi în valori noi (scăzând deci sămânţa şi amortizarea capitalului) la 770 000 000 de lei. Solul ţării noastre, prin cultura prădalnică ce se face, a şi început să se istovească, aşa că după 40 de ani de aşa cultură avem toate şansele ca productul nostru agricol să scadă în mod însemnat, nu să crească.

Să presupunem însă că în vremea asta vom fi scăpat de regimul nostru neoiobag, că agricultura noastră va fi devenit mult mai raţională, mai sistematică, şi asta nu numai că ar compensa pierderile pământului, dar încă le-ar îmbunătăţi, astfel că printr-o cultură mai sistematică vom fi ajuns să dublăm aproape productul nostru agrar, să producem deci valoarea foarte însemnată de un miliard şi jumătate de lei.

Cam ce înseamnă acest product agricol se .poate vedea din următorul calcul. Noi producem acuma, în termen de mijloc, cam 13—14 hectolitri de grâu — principalul nostru product de export — pe hectar. Dublând producţia, am produce 28 de hectolitri. Or, Franţa în ultimii 6—7 ani, prin mari sforţări, a reuşit să ridice producţia mijlocie de la 18 la 20 de hectolitri pe hectar. Am întrece deci Franţa cu 30% Dar ce Franţa, am întrece Danemarca însăşi — marele ideal al poporaniştilor noştri —, care produce 26 de hectolitri pe hectar. Şi asta numai în 30—40 de ani! Sper că ,şi d-l Stere va fi de acord că sunt mai curând optimist decât pesimist în presupunerile mele.

De altă parte, să presupunem, de asemenea, că valoarea produselor micii industrii şi ale industriei ţărăneşti casnice, care în intenţia d-lui Stere trebuie să se dezvolte în locul marii industrii, să presupunem că aceasta, împreună cu produsele auxiliare ale agriculturii, care se ridică acum la 400 000 000, se vor dubla, deci vor ajunge la 800 000 000, ba mai mult, să zicem la un miliard, ceea ce e, desigur, exagerat pentru o ţară eminamente agricolă.

Astfel, rămânând o ţară eminamente agricolă, vom avea un product de 2 miliarde şi jumătate, în loc de un miliard şi două sute de milioane cât avem acuma. Pe de altă parte însă, în 30—40 de ani, împreună cu marea înmulţire a populaţiei şi a nevoilor statului, împreună cu dezvoltarea culturală şi materială trebuie să crească în proporţie şi bugetul statului, şi al comunelor.

Bugetul statului în cei 40 de ani din urmă a crescut de şase ori: de la 51 000 000 la 305 000 000. Chiar de la 1880 până acum aproape s-a triplat, ajungând de la 116 000 000 la 305 000 000.

Să presupunem însă că şi gospodăria statului va fi condusă mai raţional şi bugetul, în 40 de ani, se va dubla numai, ajungând, împreună cu bugetele comunelor şi judeţelor, la suma de 800 000 000. E neîndoielnic că în 40 de ani suma bugetelor noastre ale statului şi ale comunelor şi judeţelor va întrece suma aceasta.

Scăzând 800 000 000 din suma totală a producţiei ţării, rămâne întregii populaţii pentru consumare un miliard şapte sute de milioane. În 40 de ani, populaţia noastră, care se înmulţeşte cam cu 100 000 de suflete pe an, va avea 10 500 000 de locuitori. Această sumă de un miliard şapte sute de milioane, împărţită la 10 000 000 de locuitori (1/2 milion trăind de pe urma bugetului statului), va da 170 de lei de cap de om.

Aşadar, după 40 de ani de dezvoltare poporanistă vom ajunge ca locuitorii acestei ţări, toţi fiii şi fiicele ţării româneşti, să aibă câte 46 de bani pe zi pentru toate nevoile şi trebuinţele lor, în loc de 33 de parale cât au acum[13].

S-ar putea, desigur, obiecta: dar de ce să producem numai cereale de export şi să nu trecem la culturi agricole mai bogate, mai productive: grădinării; flori, fructe, vinuri, unt. Se înţelege că aceste culturi sunt mai productive, şi dintr-un hectar de pământ .pus sub cultura florilor scumpe se poate scoate un product de o foarte mare valoare. Dar cui să vândă agricultorii noştri toate aceste articole? Lor înşile? Pentru vânzarea acestor produse ale agriculturii intensive trebuie sau o puternică piaţă externă de desfacere, sau o bogată piaţă internă.

O puternică piaţă externă pentru desfacerea acestor produse nu putem avea. Ţările cele mai industriale şi mai dens populate, care, ca atare, au o imperioasă necesitate de cerealele noastre, au ele însele din belşug propriul lor pământ pentru grădinării, ferme, fructe. Doar nu ne vom apuca să concurăm pe piaţa mondială Italia cu fructele noastre, Franţa cu vinul nostru, Franţa care nu ştie ce să facă acum cu vinurile sale, al căror preţ s-a coborât la 40 de bani decalitrul, pe când noi, ca să ne apărăm de concurenţa vinului străin, îl impunem cu 10 lei decalitrul (!). Sau, poate, vom concura în Englitera cu untul nostru pe Danemarca atunci când, pentru a-l proteja în propria noastră ţară împotriva celui unguresc şi bucovinean, suntem nevoiţi a-l impune cu 1 leu kg.

Atunci rămâne condiţia cealaltă, necesară pentru producerea articolelor agriculturii cu adevărat intensivă: o bogată piaţă internă pentru desfacerea acestor produse.

E vădit însă că pentru aceasta trebuie să se creeze alte valori în ţară cu oare să se poată cumpăra şi plăti valorile produse de agricultură, cu alte cuvinte pentru aceasta tocmai ne trebuie o industrie însemnată, care devine astfel o condiţie vitală pentru existenţa acestei agriculturi intensive.

Dar produsele unei atare culturi agricole pot fi întrebuinţate de clasele agricole ele însele şi de clasele suprapuse şi de cele parazitare?

Se înţelege că da, ba faptul acesta ar avea chiar foarte mare importanţă întru cât îi priveşte pe ţăranii noştri, care, ca mici proprietari ori fermieri scăpaţi de neoiobăgie, ar putea să aibă din propria lor gospodărie, ca valori de întrebuinţare, lapte, unt, legume etc.

Dar, chiar având toate aceste articole agrare pentru consumarea internă a ţării, rămâne totuşi faptul constatat mai sus că locuitorii României vor avea pentru toate celelalte necesităţi ale unui cetăţean modern câte 46 de bani pe zi. Şi dacă mai ţinem seama şi de necesităţile crescânde ale unui om din ziua de azi, apoi în faţa lor, peste 30—40 de ani, aceşti 46 de bani vor reprezenta tot o mizerie.

Şi rezultatul mizeriei economice e mizeria sub toate formele ei.

Şi, nota bene, aici vorbim numai de mizeria producţiei. Dar în societăţile actuale dezvoltarea culturalo-socială şi cea intelectualo-socială nu sunt nici ele posibile decât pe baza largă a unor societăţi dezvoltate economiceşte, cu utilajul lor mecanic formidabil aşa de complex, cu oraşele lor mari, deschizătoare de orizonturi atât de imens de largi, centre ale unei culturi întinse; şi deci numai pe baza unui asemenea fel de producţie se pot lărgi orizonturile, se poate dezvolta şi o cultură întinsă, care, oricât de multe defecte proprii ar avea, ea e însă cultura epocii moderne.

Societăţile înapoiate, eminamente agricole, cu producţia lor săracă, oraşele lor, nedezvoltate, orizonturile strâmte ale satelor izolate sunt condamnate, în afară de mizerie materială, şi la mizerie şi înapoiere culturală, intelectuală!

Şi iată de ce, pe când poporaniştii, pentru demonstrarea ideilor lor fantastice, invocă drept exemplu ţările agricole scandinave şi, în special, Danemarca, pe când poporaniştii se îngraşă parcă văzând cu ochii, uitându-se la formidabilele movile de unt exportate din Danemarca, aceasta din urmă caută din toate puterile să devină o ţară industrială, în rând cu ţările industriale din Occident, iară Suedia, micuţa Suedie, ajunge la un aşa nivel industrial încât face posibilă cea mai mare grevă generală cunoscută până acuma, o grevă de aproape o jumătate de milion de lucrători industriali.

Păcat că nu se conduc şi ţările scandinave de concepţiile şi ideile economiei politice poporaniste, că ar ajunge odată şi ele, cu înmulţirea continuă a populaţiei şi creşterea necesităţilor statului, la... 46 de bani de cap de om...!

Dacă trebuie deci ridicată neapărat productivitatea muncii agricole, tot aşa de neapărat trebuie să dezvoltăm şi toate celelalte resurse de producţie ale ţării şi trebuie să devenim o ţară industrială. Cum am zis şi în Cuvinte uitate: pentru ţara noastră aceasta e o întrebare vitală, de a fi ori a nu fi.

Şi asta e de o importanţă vitală nu numai pentru ţară în general, dar şi pentru însăşi ţărănimea. 0 înmulţire a populaţiei şi o dezvoltare ulterioară a ţării pe baza producţiei agricole a 8 000 000 de hectare de pământ cât avem ar fi o avansare iarăşi... către înapoiere şi mizerie. În industrie va găsi ţăranul loc pentru plasarea fiilor săi şi tot în industrie va găsi el o piaţă de .desfacere pentru productele sale. Pentru că, încă o dată, o agricultură mică, realmente intensivă, e un nonsens fără o piaţă internă de desfacere a productelor agricole, fără o piaţă industrială.

Încât, dacă e foarte adevărat că viitorul ţării româneşti e la sat, este însă tot aşa de adevărat că viitorul satului însuşi e la oraş şi în dezvoltarea industrială a ţării. Viitorul ţării întregi e în îndrumarea ei, ca stat şi organism social, către o organizaţie şi o stare asemănătoare cu a statelor occidentale şi, împreună cu acestea, către o organizaţie socială mai înaltă în viitor — societatea socialistă.

Aci aş putea să mă opresc.

În acest capitol adiţional am voit numai să enunţ unele probleme vitale ale ţării, fără să le discut, analizez ori dovedesc, aruncând asupra lor o mică fâşie de lumină, am voit numai să lărgesc orizonturile atât de restrânse în vremea din urmă şi să arăt, între altele, că rezolvarea problemei agrare nu rezolvă chestia socială a ţării; mai mult decât atâta: prin ea însăşi, soluţia problemei agrare nu rezolvă nici chestia ţărănească în totalitatea ei, pentru că aceasta face parte din chestia socială a ţării întregi.

Dar problema dezvoltării noastre industriale e aşa de imens de importantă încât ţin să mai adaug măcar câteva cuvinte.

„Ne trebuie neapărat, va zice cititorul, o dezvoltare industrială şi capitalistă asemănătoare cu a ţărilor occidentale; foarte bine, dar n-a dovedit oare d-l Stere, în seria d-sale de articole Social-democratism sau poporanism, că o industrie şi o dezvoltare industrială la noi sunt o iluzie şi o pură imposibilitate?”

Nu. D-l Stere n-a dovedit aceasta.

D-l Stere a arătat o serie întreagă de argumente poporaniste, foarte serioase dealtfel, care ar trebui să dovedească asta; dar atâta tot.

Astfel, unele din argumentele d-lui Stere sunt şi acestea: că suntem o ţară mică şi n-avem putere să impunem articolele noastre industriale de export, că nu putem avea un debuşeu extern de desfacere de mărfuri, că n-avem colonii unde să le desfacem.

Asupra teoriei pieţelor de desfacere şi asupra greşelilor pe oare le face în această privinţă economia politică poporanistă, vom vorbi altă dată. Aci vom observa numai următoarele: iată sora noastră din Occident, Belgia Occidentului, ea n-are colonii, mai n-are armată, n-are flotă de război şi nici flotă comercială; mai tot exportul îl face pe vase de transport străine, şi Belgia e ţara cea mai industrială din lume.

Se înţelege, noi nu putem să ne comparăm cu Belgia, suntem departe de a fi în situaţia ei; dar, oricum, când aduci ea un exemplu de imposibilitate a dezvoltării unei industrii nişte împrejurări sociale care există tocmai în cea mai industrială ţară din lume ne va concede oricine că argumentul pierde din valoarea lui.

Alte argumente, foarte serioase dealtfel, menite să arate imposibilitatea dezvoltării unei industrii mari în ţară la noi e că n-avem nici debuşeul intern —ţăranul nostru fiind sărac — şi nici n-avem lucrătorii necesari, ţăranul nostru fiind un lucrător impropriu pentru industria mare.

Argumentele sunt adevărate, dar ceea ce n-a băgat de seamă d-l Stere, şi tocmai asta e hotărâtor, e că toate acestea sunt rezultatele neoiobăgiei noastre. Neoiobăgia, după cum am văzut, lipeşte pe ţăran pământului şi astfel, ca în Occident în evul mediu, împiedică formarea unei clase de muncitori industriali. Neoiobăgia toropeşte pe ţăran şi îl face impropriu nu numai pentru o industrie înaintată, dar chiar pentru ocupaţia de servitor de oraş: până şi pe servitori ţara noastră îi importă din Transilvania, ţara micii proprietăţi ţărăneşti, nu a neoiobăgiei. Pe urmă, neoiobăgia, prefăcând munca ţăranului în semigratuită, reducându-l la sărăcie lucie, distruge principalul debuşeu de desfacere pentru o industrie naţională. În sfârşit, neoiobăgia, prin felul ei de a fi, creând o producere numai pentru consumarea neproductivă şi pentru risipă, împiedică prin aceasta capitalizarea. Pe de altă parte, statul, ocupat cu crearea unei clase birocrato-parazitare, dedat şi el risipei şi încurajând producerea numai pentru consumarea neproductivă, şi întreaga noastră gospodărie naţională având acelaşi caracter, se opreşte capitalizarea, se împiedică formarea capitalului, care în societăţile moderne e însuşi nervul vital al unei dezvoltări industriale. D-l Stere mai are încă un argument pentru a arăta imposibilitatea dezvoltării unei industrii mari în ţară la noi, şi anume. Statul nostru a încurajat straşnic industria mare, a făcut jertfe enorme, publicul consumator a fost spoliat, iară rezultatul e o industrie neînsemnată, care produce nimica toată şi care trăieşte din sacrificiile statului şi pe spinarea consumatorilor.

Argumentul e în bună parte adevărat. Decât aci d-l Stere n-a băgat de seamă că aşa-numita încurajare a statului nu e combinată în mod savant şi eficace în vederea ridicării forţelor şi resurselor productive ale ţării, ci mai ales în vederea sporirii veniturilor statului birocrat şi în vederea profitului oligarhiei politicianiste şi a procopselilor personale. D-sa n-a băgat de seamă că industria mare, politiceşte vorbind, trebuie să se dezvolte la noi în următoarele condiţii extraordinare. De o parte sunt neoiobăgia noastră şi clasa agrarienilor noştri, care, la noi ca şi aiurea, oriunde în societăţile moderne, sunt potrivnicii naturali ai dezvoltării industriale a ţării. De altă parte sunt partizanii acestei dezvoltări, prietenii ei, între care mai ales oligarhia politicianistă şi birocraţia noastră, care consideră industria ca un fel de fief al lor, se uită cu jind la profiturile ei, parcă ar fi luate din buzunarul lor, şi caută să-i reglementeze viaţa, să-i îndrepte paşii şovăitori... s-o proteguiască, într-un cuvânt.

Şi astfel, între aceşti potrivnici naturali şi prieteni nenaturali, trebuie să se dezvolte o industrie mare!

D-l Stere n-a băgat de seamă următorul fapt foarte important: dacă industria mare la noi ar avea toate, absolut toate condiţiile favorabile pentru dezvoltarea ei, ar fi fost destulă această proteguire politicianisto-birocratică, această legiferare industrială în fiecare an schimbăcioasă, după vederile şi fanteziile miniştrilor respectivi, această legiferare semimedievală care ia industriei orice siguranţă a zilei de mâine, orice garanţie şi putinţa unei dezvoltări normale; ar fi fost destulă numai această încurajare ca o industrie mare, cu adevărat serioasă şi nu parazitară, să nu se poată dezvolta, oricâte condiţii favorabile pentru dezvoltarea ei ar avea dealtfel. În condiţiile acestea poate să se dezvolte numai o industrie parazitară.

Aşadar, d-l Stere are foarte multă dreptate în criticile d-sale pe care le aduce actualei noastre industrii mari, greşeşte însă foarte mult când consideră actuala dezvoltare industrială ca unica posibilă.

Şi astfel, dacă d-l Stere ar fi băgat de seamă toate de care vorbim mai sus, .ar fi ajuns şi d-sa la următoarea concluzie importantă, foarte importantă, extrem de importantă pentru întreg viitorul ţării noastre.

Suntem o ţară economiceşte înapoiată şi, ca să ajungem ţările capitaliste civilizate ce ne-au devansat aşa de mult în dezvoltarea economică şi culturală, trebuie să ieşim în aceeaşi cale şi să mergem pe acelaşi drum larg de dezvoltare economică şi culturală pe care au mers ele. Iară în drumul acesta larg nu ni se opun piedici fatale şi invincibile, izvorâte din însăşi înapoierea noastră: izvorâte din faptul că am venit prea târziu la ospăţul capitalismului mondial şi nu mai putem participa la el — toate locurile fiind ocupate —, după cum gândesc poporaniştii ruşi pentru Rusia şi după cum gândeşte d-l Stere pentru noi. Nu. Ceea ce se opune în adevăr mersului nostru neîmpiedicat pe drumul acesta larg de dezvoltare economică şi culturală e întreaga noastră gospodărie naţională detestabilă cu neoiobăgia ei, cu gospodăria ei de stat birocrat. cu producerea ei numai pentru consumarea neproductivă ş.a.m.d. Şi deci depinde de noi şi e în mâinile noastre ca, modificând şi reformând acest întreg fel al nostru de gospodărire naţională, să mergem cu paşi siguri pe aceeaşi cale pe care au păşit şi .păşesc popoarele civilizate înaintate.

Dacă d-l Stere ar fi ajuns la această concluzie dreaptă şi mântuitoare, atunci, bineînţeles, nu ne-ar mai fi propovăduit o evoluţie himerică, proprie nouă, pe care nu va merge de acum înainte nici un popor, nici o societate pe lumea asta. Nu ne-ar propovădui să ne prefacem de acum înainte într-o ţară ţărănistă, cu mică industrie casnică, ţărănească, şi asta în secolul al XX-lea, în secolul uzinelor uriaşe. Iară bruma de industrie mare cât o admite d-l Stere n-ar monopoliza-o în mâna statului nostru birocrat.

0 astfel de creaţie economică ar fi perpetuarea mizeriei economice şi a mizeriei culturale, naţionale.

Şomajul forţat al ţăranului în vremea de iarnă şi industria casnică ţărănească ce trebuie să rezulte de aci sunt unele din pietrele unghiulare ale edificiului economic poporanist doctrinar.

Ţăranul munceşte cel mult o jumătate de an. iară cealaltă jumătate e osândit la un şomaj forţat, de aci. după poporanişti. sărăcia lui ş[ a tării. Ce e de făcut dar? În marea industrie nu poate fi ocupat ţăranul, întrucât ea cere lucrători permanenţi pentru tot anul. În situaţia aceasta grea, poporanistul, ca remediu, îi hărăzeşte ţăranului o mică industrie casnică. industrie oare să-l ocupe toată vremea şomajului forţat. De aci urmează o societate rustică, bazată pe mica producţie ţărănească. agricolă, şi pe mica industrie casnică ţărănească, iară din această organizare economică urmează tot restul. Astfel, o industrie mare n-are ce căuta într-o asemenea societate ţărănistă. întrucât industria mare e antagonică celei mici casnice şi caută s-o subordoneze şi s-o distrugă. De aceea şi d-l Stere o reduce la proporţiile cele mai modeste. la strictul necesar, şi o dă spre regulare statului ţărănist, monopolizând-o în mâinile lui.

Din această concepţie economică a poporanismului urmează în mod logic concepţia lui culturală, morală, socială, concepţia lui sociologică.

Ce s-ar întâmpla cu această societate, cu această creaţie economico-poporanistă în caz dacă s-ar putea realiza e clar pentru oricine are competenţă în materie. O industrie prosperă casnică ţărănească în epoca uzinelor uriaşe e un nonsens. Această industrie ar fi nimicită sau de concurenţa marii industrii indigene, sau a celei străine, după cum s-a şi întâmplat cu industria casnică ţărănească de altădată. Şi pe atunci doar industria mare nu era încă o putere atât de formidabilă.

Productivitatea şi rentabilitatea acestei mici industrii casnice pentru ţăran ar fi minime, doar atâta că poporanismul ar avea satisfacţia că ţăranul se află în treabă.

Pe de altă parte, cu industria mare s-ar întâmpla următoarele: sau statul ţărănist, în mâinile căruia s-ar afla industria, ar fi un adevărat şi sincer reprezentant al intereselor ţărănimii mici-industriaşe şi atunci ar căuta să gâtuie marea industrie, care fatal ar tinde să distrugă industria casnică; sau, ceea ce e mai probabil, statul ţărănist, semiabsolutist — ca în ţările ţărăniste —, având în mâna sa o putere aşa de formidabilă cum e marea industrie, ar întrebuinţa-o în propriile sale interese, devenind un stat hipertrofiat, absolutisto-parazitar şi ruinând astfel industria casnică ţărănească nu în folosul dezvoltării industriale a ţării, d în propriul său folos.

Ce mai chef ar fi pe statul acela al unui Milan Obrenovici românesc oarecare!

Greşeala poporaniştilor şi a d-lui Stere e că d-sa nici aci n-a băgat de seamă că problema şomajului ţărănimii şi toate relele ce decurg din el sunt un rezultat tot al neoiobăgiei noastre, al regimului nostru economic agrar:

Ţăranul, adevărat mic proprietar — nu neoiobag—, muncind numai pământul său, având pământ îndestulător pentru munca sa ,şi a familiei sale, având o gospodărie ţărănească bine şi sistematic organizată în vederea tuturor culturilor pe care le face pe pământul său şi în vederea produselor auxiliare ale agriculturii, acest ţăran e ocupat intens 7—8 luni pe an şi are ocupaţii şi restul de vreme. Şi, chiar dacă ar avea 3—4 luni de odihnă, această odihnă ar fi binevenită, binemeritată şi chiar necesară faţă cu cele 18 ceasuri pe zi pe care le munceşte ţăranul vara, în timpul muncilor agricole, cu întreaga familie, până şi cu copiii nevârstnici. În Occident nu se plâng că ţăranul proprietar e prea puţin ocupat, ci, dimpotrivă, că munceşte prea mult, prea istovitor cu toată familia, ceea ce e în detrimentul şi dezvoltării sale culturale, şi fizice, şi morale.

Aşadar, împreună cu neoiobăgia dispare şi problema şomajului ţărănesc, iară împreună cu ea dispar unele din pietrele unghiulare ale edificiului economic poporanist şi împreună cu ele... şi restul.

O, ştiu! În intenţia sinceră şi în dorinţa curată a poporanistului de doctrină, în imaginaţia lui romantică, această societate trebuie să fie cu totul altceva.

E o societate modestă, sărăcăcioasă, dar liniştită, armonică, bazată pe munca harnică, sănătoasă, neprihănită, o societate patriarhală, pastoralo-rustică, din care lipsesc toată neliniştea, invidia, frământarea, lupta şi zbuciumul uriaş al societăţilor moderne. 0 societate sănătoasă la trup şi suflet, o societate rustică-idilică... Vine Rodica de la fântână cu cofiţele pline de apă, vin flăcăi şi fete cântând de la muncă, se aude buciumul sunând de departe, vin fugind şi mugind vacile de la păscut, scârţâie cumpăna de la fântână, latră câinii, oile behăiesc, sar mieii, cântă cocoşii..., o adevărată societate chantecler.

Dar asta în intenţia şi imaginaţia poporanistului de doctrină.

Dar realitatea, cruda realitate, ar semăna foarte puţin cu acest tablou rustic.

În realitate, o societate ţărănistă ar fi o societate înapoiată şi economiceşte, şi politiceşte, şi culturaliceşte. Ar lipsi din ea, ce-i drept, zbuciumul şi frământarea societăţilor moderne, dar în schimb ar lipsi şi cultura mintală şi sufletească, speranţele mari, lumina ce răsare din această luptă şi din acest zbucium; iară în locul lor ar domni moravuri crude, raporturi omeneşti semibarbare, orizonturi strâmte. 0 societate bazată pe cultura mică agrară şi pe industria casnică ţărănească ar fi ţara mizeriei economice şi deci şi culturale, şi morale, naţionale.

O, nu! Nu o societate poporanisto-ţărănistă poate să fie idealul nostru. Şi nu numai societatea cea reală, dar nici cea romantico-ideală.

0, nu! Nu în staulul unde se rumegă atât de liniştit, unde se vegetează atât de domolit şi potolit, şi nu în curtea din dos unde găinile, raţele, gâştele scormonesc pământul, cocoşii vestesc zorile şi unde Rostand a găsit material şi inspiraţie pentru poema sa păsărească.

Şi nici într-o societate rustico-idilică poate fi idealul nostru şi al ţării.

Acolo unde fierb viaţa şi lupta, acolo unde strigătul strident al sirenei cheamă mulţimea muncitoare la muncă, acolo unde masele muncitoare în mine răscolesc măruntaiele pământului, unde ciocane uriaşe spulberă blocuri de oţel, unde pădurea de coşuri înălţate spre cer anunţă izbânda şi victoria muncii omeneşti asupra naturii, unde vapoare uriaşe spintecă oceanele, acolo unde în oraşele gigantice se zbat şi se izbesc pasiunile, se lovesc şi se ciocnesc ideile, se plămădesc cultura formidabilă de azi şi cea imensă de mâine, acolo unde fierbe şi spumegă lupta uriaşă dintre muncă şi capital, din care trebuie să nască o lume nouă..., acolo şi numai acolo poate fi idealul nostru şi al ţării.

Toată frământarea şi lupta şi zbuciumul uriaş şi neîncetat de acolo nu sunt durerile care vestesc apropierea morţii, ci sunt frământările uriaşe şi durerile naşterii...

Acolo naşte viitorul!

---

[1] Dealtfel şi contrariul e adevărat: o mai raţională distribuire a produselor ajută producţia.

[2] Categoriile economice profit şi plusvaloare nu coincid, dar aceasta este o chestiune teoretică foarte grea, de care nu poate fi vorba aci.

[3] După ultimul recensământ, ţara a avut 6 500 000 de locuitori. Populaţia ţării înmulţindu-se cu vreo 80 000—100 000 de suflete pe an, trebuie să avem acuma, de bună seamă, vreo 7 000 000 de locuitori.

[4] Aceia care vor crede că socotelile noastre asupra producţiei ţării sunt prea pesimiste şi vor găsi că ea produce cu 10% şi chiar 15—20% mai mult vor avea pentru fiecare cap de român, în loc de 33 de parale pe zi, până la 42 de parale pe zi. 42 de parale nu e glumă. Tocmai atât ar reveni fiecărui locuitor român dacă am admite suma venitului naţional dată de d-l G. C. Dragu. Dar în acest caz locuitorul nostru ar avea de suportat din aceste 42 de parale pe zi şi cheltuiala chiriei.

[5] În gospodăria ţărănească de altădată a jucat un rol mare industria casnică pentru propriile trebuinţe şi producerea hranei pentru casă (laptele, porcul de ignat etc.). Acestea, ca valori de întrebuinţare, nu intră la socoteala noastră a productului naţional. Fireşte, ele ar mai atenua tabloul mizerabil de mai sus. Acuma însă industria casnică a dispărut. La sate nu se mai găsesc vaci decât la fruntaşii şi mijlocaşii satelor. Articolul acesta, care mai micşora starea mizerabilă a ţărănimii, pentru marea ei majoritate e astăzi absolut neînsemnat.

Mai sus nu vorbim de acei ţărani care găsesc ocupaţie în marea noastră industrie, dealtfel atât de redusă. Aceştia sunt adevăraţi privilegiaţi ai soartei. Şi, dacă vrea cineva să se pătrundă de însemnătatea unei industrii pentru ţărănime, să vadă satele de pe Valea Prahovei, cum e mai ales Breaza, din apropierea Câmpinei, care pare a fi un adevărat rai în comparaţie cu satele din restul ţării.

[6] E o deosebire destul de mare între bugetul statului propriu-zis şi acela al comunelor şi judeţelor. Dar la noi, unde toate se găsesc, de fapt, în mâna aceluiaşi stat şi aceleiaşi oligarhii politice şi în toate trei e aceeaşi risipă şi lipsă de socoteală, se poate vorbi de toate împreună ca de un singur buget de stat.

[7] Iată, cuvânt cu cuvânt, ce zice d-l Colescu: „După recensământul fiscal, venitul total impozabil al proprietăţii cultivabile se urca în anul 1905 la cifra de 251 465 716 lei; în această sumă nu intrau domeniile statului şi coroanei, nici viile, dar se cu-prindea venitul păşunilor. Notăm încă, că recensământul fiscal are în vedere venitul net al proprietăţii, dedus din valoarea ei locativă, după ce se scade o zecime drept cheltuieli de pază şi întreţinere”.

[8] De aici se poate vedea cât de greşit e d-l P. P. Carp când afirmă că românul e mult mai puţin impus decât cetăţeanul unei alte ţări moderne. Se înţelege, formal vorbind, dacă facem comparaţie după numărul locuitorilor unei ţări, afirmaţia d-sale e adevărată. Astfel, bugetul nostru de 305 000 000, ce apasă asupra unei populaţii de 7 000 000, reprezintă 43 de lei de locuitor, pe când bugetul Franţei de patru miliarde, cu o populaţie în cifre rotunde de 39 000 000, reprezintă o sută şi mai bine de franci de locuitor. Deci francezul plăteşte de două ori şi jumătate mai mult decât românul. Dar comparaţia între sarcinile bugetare ale unei ţări şi ale alteia trebuie făcută nu cu privire la numărul respectiv de locuitori, ci după sumele lor respective de producere naţională sau venit naţional. Dacă facem această comparaţie cu adevărat raţională, logică şi socialmente adevărată, atunci vedem că bugetul Franţei reprezintă 12% din totalul veniturilor ei naţionale, iar al nostru 25% (!!) din totalul producţiei noastre, din totalul venitului nostru naţional, deci românul plăteşte de două ori mai mult decât francezul.

Sacrificiul bugetar al României e de două ori mai mare decât al Franţei.

[9] Teoria lui Marx asupra valorii e incomparabil superioară, ca teorie ştiinţifică, celei a economiştilor clasici burghezi. Teoria lui Marx e mai generală, mai abstractă şi cuprinde şi lămureşte, ştiinţificeşte vorbind, mult mai bine fenomenul valorii. Dar tocmai pentru că e mai abstractă, e mai greu de înţeles, şi de aceea noi. dorind să fim cât se poate de clari, în aceste câteva cuvinte teoretice întrebuinţăm amândouă definiţiile, şi asta cu atât mai mult cu cât definiţia valorii economiştilor clasici burghezi în practică poate fi redusă la cea a lui Marx.

Asemenea, pentru a nu complica chestia tratată, vorbind de preţ facem abstracţie de alte manifestări ale fenomenului preţului, cum e acela al monopolului, preţul rarităţii etc... Pe noi aici ne interesează numai preţul mărfurilor ce pot fi produse în cantităţi voite şi care preţ, urcându-se, scumpeşte viaţa, dar nu ne interesează preţul tablourilor artistice.

[10] În societăţile moderne, capitaliste, productul naţional, grosso modo, se împarte în valoarea necesară, pe care o iau lucrătorii, şi plusvaloarea, ce şi-o aproprie capitalul. Dacă partea lucrătorilor creşte. scade întru atâta partea capitalului, şi atâta tot. De aci n-are de unde să urmeze creşterea preţurilor.

În realitatea vieţii economice însă nu creşte întreagă şi nu creşte deopotrivă partea luată de toţi lucrătorii. De obicei, în anume branşe de producţie se ridică salariile din cauze diferite. în altele nu; şi, profiturile capitalului tinzând să se egalizeze, în branşa de producţie unde s-au ridicat salariile cresc şi preţurile. Intru cât priveşte pe lucrătorii independenţi, micii meseriaşi etc..., o categorie economică atât de importantă în ţările semicapitaliste, apoi nici vorbă nu e că, remunerarea muncii lor crescând, cresc şi preţurile bunurilor produse de această muncă.

Decât, şi aceasta trebuie de ţinut bine seamă, la noi în adevăr s-a ridicat preţul muncii, dar nu şi strictul necesar pentru producerea şi reproducerea ei, munca nu consumă mai mult decât altădată, ci s-a ridicat preţul ei din cauza scumpirii bunurilor consumate de ea; munca s-a scumpit din pricina scumpirii traiului, încât remunerarea crescândă în bani a muncii nu e cauza primă şi eficientă a scumpirii traiului, ci este efectul ei.

[11] Nu toate impozitele statului, dealtfel, scumpesc preţurile. Astfel, impozitul asupra rentei pământului micşorează această rentă, dar nu ridică preţurile.

[12] E evident că scumpirea chiriilor poate să provină şi din cauza lipsei de case de închiriat, din cauză că cererea de case întrece oferta. în acest caz însă, casele începând să producă venituri ce trec mult de venitul obişnuit şi normal, se construiesc case multe, şi de obicei oferta lor mărită covârşeşte cererea şi chiriile cad sub normal. Scumpirea deci a chiriilor din această cauză nu poate fi decât vremelnică.

[13] Bineînţeles, „să aibă” sau „au acum” sunt un mod de exprimare pentru cazul când întreaga producţie a ţării ar fi împărţită egal între toţi locuitorii ei.