Neoiobăgia:Problema ilegalismului şi rezultatele morale, culturale, juridice şi politice ale neoiobăgiei

De la Wikisource

Am analizat până acum principalele efecte economice ale regimului nostru agrar aşa cum se manifestă din relaţiile lui de producere. Să-i analizăm acuma efectele morale, culturale, juridice, politice.

Starea morală — în sensul larg al cuvântului — a unei ţări atârnă în primul loc de organizaţia ei economică, în special de felul şi relaţiile economice de producţie. Acesta e un adevăr care a intrat adânc în conştiinţa cercetătorilor de azi şi care e admis tacit chiar de cei care nu sunt marxişti, care combat chiar pe Marx. Frumoasa carte a d-lui Radu Rosetti e până la un punct pătrunsă de acest adevăr; adeseori cel puţin d-sa caută ca din organizaţia economică, din relaţiile de producţie să deducă şi stările morale, intelectuale şi juridice ale poporului, şi asta fără a cunoaşte pe Marx; cel puţin nu-l pomeneşte nicăieri.

Da, Marx e acuma în aer —, n-ai ce să-i faci!

Din cercetarea stării economice din vremea iobăgiei, d-l Rosetti deduce stările morale, sufleteşti ale ţărănimii de atunci. în privinţa aceasta ar fi de citat pagini întregi. Cititorii le vor găsi în opul pomenit; .noi vom da numai rezumări de .acolo. D-l Rosetti citează din memoriul prinţului Mihai Sturdza adresat lui Nesselrode următorul pasaj, care în câteva cuvinte caracterizează minunat starea ţărănimii din timpul iobăgiei:

„Da, starea ţăranului moldovean şi muntean este ticăloasă; privit ca o fiinţă care nu trebuie să existe decât pentru capriciile altuia; aproape redus la starea abjectă de bestie (brută); părăsit în prada lăcomiei tuturor slujbaşilor, începând de la cler, de la cel mai înalt dregător până la cel mai mic dăbilar; împilat deopotrivă şi de proprietar, şi de arendaş, şi după toate acestea se mai învinovăţeşte acest biet ţăran că este nepăsător şi leneş! Mă pun numai cu groază în locul lui. Simt ca un om care este sigur să nu aibă niciodată nimic în propriu, un om dezamăgit prin o tristă experienţă şi, ştiind că în zadar ar urma să verse fără cruţare sudoarea frunţii lui spre a putea strânge ceva bani pe care jaful ar veni fără greş să-i răpească, zic că acest om nu poate resimţi decât scârbă către orice ban ce ar pune deoparte şi că el poate privi ca folos numai banii ce-i sustrage lăcomiei pentru a merge să-i bea la crâşma proprietarului” (p. 33, 34).

Şi din această stare ticăloasă a ţăranului, product al iobăgiei, reiese o stare morală şi sufletească pe care d-l Rosetti o caracterizează astfel:

„Dacă nu se poate tăgădui că ţăranul român din regat este un element economic slab, mai adesea nesilitor, neiubitor de muncă, neştiind a strânge şi a aduna, nu este mai puţin adevărat că împrejurările politice în care s-a dezvoltat ţărănimea noastră au fost cu deosebire prielnice dezvoltării acelor cusururi” (p. 35).

Şi în altă parte:

„Ţăranul român de înainte de 1830 se poate caracteriza în chipul următor: deştept şi vioi la minte, bun la inimă, blând, paşnic şi supus până la exces, dar cu desăvârşire lipsit de cultură, fără încredere în sine, neiubitor de muncă, nedoritor să-şi schimbe soarta, bănuitor, fără conştiinţă de neam, prefăcut superstiţios. Astfel îl făcuse împrejurările istorice, astfel îl făcuse duşmanii din afară, astfel îl făcuse lăcomia domnilor şi aceea a clasei stăpânitoare” (p. 40).

Şi d-l Rosetti vorbeşte de pasivitate, de lipsă de energie, de supunere oarbă către oameni şi împrejurări, de ură adâncă şi neîmpăcată împotriva clasei stăpânitoare ş.a.m.d.

Citind caracterizarea stării ţărănimii din timpul iobăgiei făcută de Mihai Sturdza şi descrierea stării ei morale făcută de d-l Rosetti, orice om care cunoaşte cât de puţin starea de azi este izbit de marea asemănare dintre ce a fost atunci şi ce este acum. Şi e natural să fie aşa, pentru că. după cum am văzut, starea economică şi relaţiile de producţie rămânând în mare parte aceleaşi, şi starea morală a ţărănimii trebuia să rămână aceeaşi. Nu-i vorbă, e cam riscant a vorbi de lenea ţăranului când, în definitiv, el produce aproape întreaga noastră bogăţie naţională; dar că e indolent, nepăsător, nechibzuit, superstiţios la culme, lipsit de energie şi de dorinţa de a-şi schimba soarta, toate acestea sunt în mare parte adevărate, acum ca şi mai înainte, şi se explică perfect prin starea lui economică şi de atunci şi de acuma.

Aşa, după cum am văzut, legea de la 1864 a vrut, chip[urile], să prefacă pe ţăranul român într-un mic proprietar ca în Occident. Or, la un asemenea mic proprietar se dezvoltă o anumită psihologie, cu anumite defecte şi calităţi proprii acestei stări economice: de o parte, acea iubire pasionată, exclusivă, aproape brutală, pentru proprietatea lui, un egoism împins până la brutalitate; orizontul intelectual şi moral foarte redus; de altă parte, chibzuinţa, cumpătarea, zgârcenia chiar, tenacitatea şi energia la muncă, prevederea.

Dacă ţăranul nostru ar fi fost prefăcut realmente în inic proprietar, aceste însuşiri s-ar fi dezvoltat şi într-însul. Dar sub mantia liberalismului el a fost prefăcut iarăşi într-un iobag. El este o materie învoibilă, asupra lui apasă un contract agricol, pe care în bună parte nici nu-l înţelege; el trebuie să se prezinte la muncă la prima chemare, altfel e adus de primar sau jandarmul rural; pământul lui şi-l lucrează când îi permite contractul agricol; munceşte în mod semigratuit, întotdeauna e îndatorat. Cu un cuvânt, e înconjurat de forţe sociale care dispun de dânsul, cărora trebuie să se supună orbeşte, după ce prin însuşi felul ocupaţiei sale agricole e supus altor forţe oarbe, forţelor naturii. Rod al împrejurărilor sociale — atât de complexe şi implacabile — şi rob al forţelor naturii, mai ales într-o agricultură atât de primitivă. cum puteau să se dezvolte în el alte însuşiri decât cele ale robului, cum puteau să se dezvolte în el voinţa, mândria, energia, prevederea, chibzuinţa? Ştiind că, orice ar face, tot în mizerie va trăi, îi dispare orice imbold de luptă pentru îmbunătăţirea sorţii, se dezvoltă într-însul indolenţa. Dubla robie în care zace îl preface în fatalist, superstiţios, prefăcut şi supus ca robul, şi întreaga lui psihologie se rezumă în aceste cuvinte stereotipe şi caracteristice: „aşa vrea Dumnezeu”.

În aceste trei cuvinte e cuprinsă o întreagă concepţie morală şi filozofică a robiei.

Am zis mai sus că starea morală a ţărănimii a rămas în bună parte aceeaşi ca şi în timpul iobăgiei, pentru că relaţiile economice de producţie au rămas în bună parte aceleaşi. Dar în bună parte nu vrea să zică în totul. Sunt şi elemente noi din viaţa capitalisto-burgheză care s-au introdus în viaţa ţărănimii. Ţăranul e neoiobag, dar, cu toate astea, el nu produce numai valori de întrebuinţare — pentru hrana familiei —, ci produce şi pentru vânzare; condiţiile economice în care trăieşte nu mai sunt numai naturale, ci sunt şi băneşti. Apoi ţăranul intră în legături dese cu lumea din afară; ba, prin mărfurile ce cumpără şi vinde, e în legătură indirectă şi cu străinătatea. în sfârşit, vin drumurile de fier, telegraful, şcoala, presa ş.a.m.d. de înrâuresc psihologia şi întreaga viaţă morală şi materială a ţăranului. Despre caracterul acestei înrâuriri vom vorbi mai jos. Aci vrem să stăruim asupra unui fapt de primordială importanţă, care a avut o influenţă decisivă asupra vieţii satelor noastre: e profundul dezacord, e abisul dintre ceea ce am numit altădată starea formală de drept şi starea reală de fapt, abisul dintre instituţiile noastre occidentale politico-juridice, de o parte, şi realitatea vieţii sociale, de altă parte. Cu acest prilej îmi voi permite să citez un pasaj din articolul meu Cuvinte uitate:

„La noi, acum mai bine de patruzeci de ani, era cam următoarea stare reală de fapt: o treaptă economică de dezvoltare foarte înapoiată, relaţii economice semifeudale, moravuri semiorientale, o stare culturală primitivă; pe acest fond social, pe această stare reală de fapt, s-a altoit o stare formală de drept luată din Occident, o stare de drept care corespundea şi era produsă de o stare de fapt, de o stare economică; morală şi culturală incomparabil superioară nouă. Dar, odată cu introducerea acestei întocmiri politico şi juridico-sociale superioare, nu s-au schimbat în mod corespunzător şi organizaţia şi relaţiile economice; dimpotrivă, acestea au rămas în bună parte semifeudale; şi tot aşa şi relaţiile care izvorăsc dintr-însele au rămas şi ele aceleaşi.

De aici a urmat un dezacord profund între starea noastră formală de drept, superioară, şi starea reală de fapt, inferioară, un dezacord care a avut de rezultat că starea noastră legală a rămas, cel puţin în parte, nerealizată, a rămas numai pe hârtie. Rezultatul — de o foarte mare importanţă pentru întreaga noastră dezvoltare socială — a fost că, pe lângă regimul legal, s-a creat un regim de ilegalitate, sub care, în parte cel puţin, trăim şi acum”.

Acest pasaj şi câteva dezvoltări ce-l urmau au avut darul să stârnească în ziarele noastre o întreagă polemică, ceea ce nu prea se întâmplă la noi când e vorba de chestii teoretice economico-sociale. Motivul pentru care pasajul de mai sus a fost atât de remarcat este că el cuprinde o constatare de cea mai mare importanţă pentru întreaga noastră viaţă socială. Aceasta au simţit-o chiar şi cei care nu-şi puteau desluşi bine în ce anume consistă această importanţă. Pentru acea constatare, ziarul conservator Epoca era cât pe ce să mă treacă între teoreticienii conservatorismului român. Adevărul e că, conservatorii români, şi în special doctrinarii conservatorismului boieresc, junimiştii, au fost cei dintâi care au insistat asupra dezacordului dintre starea noastră reală de fapt şi starea formală de drept, dintre realitatea noastră semiiobagă şi instituţiile occidentale, care mai ales la sate au rămas în mod absolut literă moartă; şi tot ei au arătat măcar unele din neajunsurile adânci care rezultă din acest dezacord. Până aci sunt, în adevăr, perfect înţeles cu doctrinarii conservatorismului nostru. Dealtfel, era şi foarte natural ca mai ales conservatorii, reprezentanţii vechii clase boiereşti, să fie aceia care să pună în lumină acel dezacord şi neajunsurile ce rezultă din el. Cum am văzut şi cum vom mai vedea, acest dezacord a fost una din bazele pe care s-a dezvoltat tocmai burghezia noastră agrară, clasa cea nouă economică, dominantă, căreia această stare de lucruri i-a servit minunat. Dimpotrivă, boierii cei vechi, întrucât n-au putut să se adapteze noilor condiţii, au suferit şi în bună parte au dispărut chiar, ca clasă socială, de la suprafaţa vieţii economice. Era deci foarte natural ca ei sau doctrinarii lor să facă o critică acerbă noii stări de lucruri şi să releveze cu vehemenţă acest contrast izbitor dintre realitatea noastră orientală şi aparenţele mincinoase occidentale.

Dar care e soluţia? Care ar fi modul de a înlătura această dureroasă contrazicere socială?

Pot fi două moduri: sau reduci starea de drept până la starea de fapt, sau ridici starea de fapt până la înălţimea celei de drept. Prima soluţie a fost a conservatorilor, a doua este a mea. Nu găsiţi o oarecare deosebire? La orice introducere de instituţii nouă liberale, doctrinarii conservatorismului protestau, aducând dealtfel un argument destul de solid: de ce să mai introducem instituţii, unele mai liberale decât altele, dacă — nepotrivite cu realitatea noastră socială — ele tot vor rămâne o minciună? Pentru mine, instituţiile noastre nu sunt destul de liberale, le-aş dori mult mai democratice, le-aş dori completate cu votul universal; iară ca să nu rămână o minciună din cauza nepotrivirii cu realitatea vieţii, doresc schimbarea şi reformarea acestei realităţi — în special a celei economice —, pentru ca aceasta să fie pusă în acord cu starea democratică superioară de drept. Cred că e clar şi că poziţia mea ca social-democrat faţă de această problemă nu numai că nu e asemănătoare cu a conservatorilor, dar nici deosebită nu e, ci diametral opusă.

Şi tot aşa de opus e şi felul de a pricepe cauzele fenomenului. Pentru doctrinarii conservatorismului, cauza lui e în faptul că n-am fost pregătiţi culturaliceşte pentru noile instituţii, că li se opuneau moravurile, deprinderile, mentalitatea de altădată. E, desigur, o parte de adevăr ,în această aserţiune şi eu însumi am relevat-o; dar nu asta e cauza primordială şi decisivă, lucru pe care de asemenea l-am demonstrat în capitolele precedente. Moravurile se opun numai vremelnic realizării noilor instituţii politico-sociale; curând ele li se adaptează foarte bine. Moravurile, fiind rezultatul unei anume organizaţii economice şi al instituţiilor politico-sociale corespunzătoare ei, nici nu ,pot să se schimbe fără schimbarea acelei organizaţii şi acelor instituţii; şi, deci, a face să depindă schimbarea instituţiilor sociale de o prealabilă schimbare a moravurilor înseamnă în fond a amâna schimbarea la calendele greceşti, a nu mai introduce niciodată noile instituţii, ceea ce şi era — inconştient sau conştient — gândul unora din conservatorii noştri vechi.

Ceea ce face însă în adevăr ireductibil contrastul dintre realitatea vieţii sociale şi anumite instituţii politico-sociale este organizaţia economică, relaţiile economice de producţie. Acestea, fiind un fapt social primordial şi generator, nu se pot adapta cu uşurinţă la fapte sociale derivate.

O anume organizaţie economică, felul de producţie şi anume raporturi economice de producţie, care formează baza stării de fapt, a realităţii sociale, trebuie să aibă o anumită stare de drept; dacă aceasta din urmă nu corespunde celei dintâi, atunci rămâne pe hârtie, nerealizată, duce o viaţă de aparenţă.

Aici e nodul întregii chestiuni, cum am arătat şi în pasajul citat mai sus. Acel pasaj, care atunci va fi părut prea puţin limpede, acuma, după toate dezvoltările din această lucrare, sper că e perfect clar. Este evident acuma că după 1864, mulţumită condiţiilor istorice arătate în capitolele precedente, s-a reintrodus în viaţa satelor noastre o realitate economică în bună parte iobăgistă — neoiobăgistă, cum am numit-o —, în contrast adânc cu instituţiile politico şi juridico-sociale liberalo-burgheze, două stări care trăiesc alături fără să se confunde, aproape fără să se întâlnească, întocmai ca două linii paralele.

Primul rezultat al acestei anomalii a fost întronarea la sate a regimului de ilegalitate. Asupra acestui regim am scris în articolul citat. Reproduc de acolo:

„Urmările acestui regim de ilegalitate au fost foarte deosebite pentru feluritele clase sociale. Pentru clasele dominante şi oligarhia politicianistă, regimul de ilegalitate avea de urmare (şi are încă, deşi nu în aceeaşi măsură) că aceste clase şi această oligarhie pot uza şi abuza de lege, o pot şi eluda în relaţiile lor cu cei mai mici şi mai umili, şi în special cu poporul muncitor.

În ţară la noi domneşte, în relaţiile dintre cei mari şi tari, de o parte, şi cei mici şi slabi, de alta, nu legea, ci bunul plac şi interesele celor tari; aceasta e, cred, un fapt care nu mai cere nici o dovadă. Cei tari nu sunt legaţi de lege în relaţiile lor cu cei mici (vorbim, bineînţeles, relativ, nu absolut), ei îşi valorează interesele lor faţă de cei mici după lege dacă le convine, în afară de lege dacă le e util. Aceasta a ajutat la prosperarea materială a claselor oligarhice, nu însă şi la prosperarea lor morală, sufletească şi culturală; nu, deloc, dimpotrivă! Asupra claselor muncitoare acest regim de ilegalitate a avut o influenţă dezastruoasă.

Clasele muncitoare (mai ales cele sărace de la ţară) trăiau şi trăiesc încă lipsite aproape de protecţia legii, scoase de fapt din lege, cel puţin întrucât priveşte relaţiile lor cu cei tari (nu e vorba, bineînţeles, de absolut). Cei slabi n-au cele mai elementare garanţii legale personale, n-au garanţia legală a persoanei lor, a averii lor, a familiei lor, a muncii lor, acele garanţii legale personale fără de care însăşi viaţa e depreciată şi pierde orice valoare.

Pentru a arăta ce influenţă dezastruoasă a avut şi are acest fapt asupra vieţii morale, sufleteşti şi culturale a poporului muncitor, şi bineînţeles şi asupra energiei lui de muncă şi a vieţii lui materiale, ar trebui scris un articol special, care ar fi pe cât de lung, pe atât de trist”.

Acest articol îl voi scrie aici.

Voi supune analizei diferite fenomene foarte importante din viaţa satelor, cum sunt neaplicarea legilor, lipsa totală de administraţie — neajuns intim legat de cel dintâi —, drepturile politice ale ţăranilor şi altele.

Administraţia noastră sătească detestabilă şi anarhică — sau lipsa totală a unei administraţii organizate — şi desăvârşita neaplicare a legilor, fenomenul acesta extraordinar de anormal ,preocupă de mult toate clasele sociale, toate partidele politice, începând de la cei mai extremi reacţionari până la social-democraţi inclusiv, iar un om de valoarea d-lui Carp a făcut chiar din rezolvarea acestei probleme rezolvarea problemei noastre agrare, mai mult: rezolvarea problemei ţării.

D-l P. P. Carp e o excepţie printre oamenii noştri politici. Om cult, inteligent, minte corectă, căreia îi repugnă minciuna şi demagogia sub orice formă, d-l Carp e şi un om de stat în adevărata accepţie a cuvântului, adică un om care, mai presus de interesele momentane proprii, de rudenie sau chiar de clasă, urmăreşte interesele permanente ale clasei dominante şi, deci, şi ale organizării statului, care în mare parte reprezintă tocmai acele interese. Ca om de stat, d-l Carp a presimţit şi prevăzut de la început toate neajunsurile profunde care vor rezulta din faptul gravei contraziceri dintre ceea ce am numit starea reală de fapt şi starea formală de drept. Din această presimţire şi prevedere a urmat critica acerbă făcută întregii stări noi de lucruri de către grupul junimist, al cărui suflet politic era d-l Carp — aci este miezul şi însemnătatea criticii sociale junimiste.

Dar, alături de această critică negativă, care erau tezele pozitive ale conservatorismului nostru? Cum ar fi trebuit organizat statul român şi ce trebuia făcut acuma? După conservatorii doctrinari, ceea ce mai cu seamă era greşit în transformarea statului român era repeziciunea, tempo cu care s-a făcut. Instituţiile europene trebuiau introduse, dar pas cu pas, picătură cu picătură, până vor prinde şi se vor înrădăcina bine în moravuri; iară în ce priveşte starea reală a ţării, cu iobăgia ei, apoi şi asta trebuia înlăturată pas cu pas, nu distrugând tot edificiul, ci înlocuind cărămidă cu cărămidă, pentru că numai în felul acesta se conservă echilibrul social. Or, această transformare lentă înseamnă în fond dăinuirea vechii iobăgii, dându-i-se şi o stare de drept corespunzătoare. Nu e vorbă, în felul acesta echilibrul social ar fi fost conservat în adevăr, decât mersi pentru aşa echilibru şi mersi pentru aşa conservare! Dealtfel, n-am de gând să fac aci critica junimismului, ceea ce ar implica o critică nu numai a vederilor lui politice şi economico-sociale, dar şi a celor filozofice şi literare. Aci, într-o lucrare asupra problemei agrare, spun numai ceea ce este în legătură strictă cu această problemă.

Am văzut că d-l Carp şi junimismul, după câţiva ani de crâncenă opoziţie împotriva liberalismului şi a instituţiilor noi s-a împăcat perfect cu ele. Care a fost cauza acestei împăcări? Să fi fost, după obiceiul ţării, interese personale, interesul personal de a se învoi cu învingătorul, de a face carieră, de a deveni şef de partid? Nu, nu din astfel de aluat e făcut un P. P. Carp.

Cauza sau cauzele acestei împăcări sunt următoarele:

D-l Carp a trebuit să se convingă de necesitatea întocmirilor occidentale în ţară la noi, aşa cum această necesitate a fost arătată mai sus. Or, un om de stat contează cu necesităţi sociale şi nu cu preferinţele sale proprii. Această cauză putem s-o numim intelectualo-socială.

A mai fost şi altă cauză, poate şi mai importantă, de natură economico-socială. Am spus mai sus că noua noastră întocmire, neoiobăgia noastră, a găsit vechea clasă dominantă — boierimea — nepregătită în lupta pentru existenţă, incapabilă pentru această luptă, ceea ce a făcut ca o bună parte dintr-însa să dispară de pe arena socială. Tocmai această inferioritate în luptă a făcut ca boierimea noastră şi reprezentanţii ei politici, conservatorii, între care era şi d-l Carp, să ducă o luptă atât de aprigă împotriva noii întocmiri. Dar, cu vremea, o parte din boierime a dispărut, iară cea rămasă s-a adaptat perfect noilor împrejurări. Aceşti adaptaţi — şi între ei şi d-l Carp — împreună cu boierii cei noi. ieşiţi dintre avocaţi, negustori, cârciumari, feciori boiereşti, arendaşi. au format noua clasă dominantă, clasa agrarienilor, al căreia cel mai mult, mai luminat şi mai prevăzător reprezentant este d-l Carp. Or, această clasă — fireşte, mai ales dominantă într-o ţară eminamente agricolă — nu numai că în dezvoltarea ei n-a fost împiedicată de întocmirea nouă, dar tocmai pe baza acestei întocmiri s-a dezvoltat. Noii clase i-a mers straşnic de bine pe baza neoiobăgiei, al căreia unul din principalele elemente constitutive erau instituţiile nouă burghezo-occidentale. Îmbogăţirea — îmbogăţirea uşoară — a mers crescând, averile — aproape fabuloase pentru o tară aşa de săracă — sporeau ca din pământ, renta pământului se urca vertiginos. În asemenea condiţii, a te mai ridica împotriva noii stări de lucruri ar fi fost să te ridici împotriva întregii tale clase, să rămâi fără partizani, absolut izolat. E drept, d-l Carp a dovedit, nu o dată, că pentru aşa ceva nu-i lipsea curajul; dar vorba e că a recunoscut singur necesitatea socială neînlăturabilă a noilor instituţii. iară pe de altă parte — cum se întâmplă atât de des inteligenţelor celor mai clare — a confundat creşterea vertiginoasă a bogăţiei clasei sale cu creşterea bogăţiei ţării. Nu o dată d-l Carp a spus în parlament că urcarea rentei pământului arată şi e întovărăşită de creşterea avuţiei ţării[1]. Toate acestea au făcut ca d-l Carp să se împace cu noua stare de lucruri. Dar, om prea mândru şi corect ca să se mulţumească cu aparenţe, urând demagogia şi minciuna, şi-a zis că, dacă e vorba să fim constituţionalişti, atunci să fim constituţionalişti sinceri. Şi tocmai aceasta l-a făcut să-şi numească partidul constituţional.

Despre ideile politico-sociale ale d-lui Carp, în general, vom avea poate prilejul să mai vorbim când vom vorbi despre oraşe şi despre problema ţării. Aci însă avem a face cu satele, şi pentru sate constituţionalismul d-lui Carp înseamnă aplicarea legilor, administraţia bună, cinstită şi civilizată. La aceasta a şi redus d-l Carp rezolvarea întregii probleme agrare. Ideea aceasta a făcut fortune, cum zice francezul, şi a avut norocul să fie acceptată, într-un fel sau altul, de toate partidele şi de toţi oamenii care cunosc ţara şi nevoile ei. Astfel, Epoca găsea chiar că între ideile d-lui .Carp şi ideile mele ca social-democrat nu e o mare deosebire, pentru că şi eu văd în aplicarea legilor şi în administraţia corectă, bună şi civilizată un mare progres în viaţa ţării.

Cauzele pentru care toată lumea a primit această idee a d-lui Carp sunt numeroase. Mai întâi e, desigur, şi asta, că aici e o bubă adevărată a ţării, pe care toţi au simţit-o. Ce şi cum şi unde, asta n-au priceput-o toţi, dar de simţit a simţit-o oricine cunoaşte ţara. Pe urmă mulţi au văzut satele din ţările civilizate — sate care îşi au, desigur, neajunsurile şi mizeriile lor, dar în comparaţie cu ale noastre sunt adevărate paradise — şi au constatat acolo şi o administraţie bună, corectă, organizată. Şi atunci — cum se întâmplă de obicei cu oamenii nedeprinşi să se descurce şi să judece logic în complexele chestiuni sociale —, văzând două fenomene coexistente, au şi dat pe unul drept pricina celuilalt. Atâta numai că aceia care judecă aşa n-au priceput că nu viaţa socială a satelor occidentale e produsul administraţiei bune, ci mai curând viceversa: viaţa socială a satelor, ca produs al vieţii sociale generale, face ca administraţia să fie aşa cum este.

Dar ceea ce mai ales a făcut ca ideile d-lui Carp în forma lor generală[2] să fie aprobate de toată lumea este că prin aplicarea legilor şi prin buna administraţie fiecare în parte înţelegea altceva. Aşa, de pildă, pentru mine acestea înseamnă a grăbi în mod simţitor dizolvarea şi transformarea tuturor rămăşiţelor feudale, deci a ajuta prefacerea statului nostru neoiobag într-un stat burghez civilizat, care, la rândul lui, este o etapă necesară către statul socialist. De aici se vede că dezideratul meu, absolut paşnic şi legal în mijloacele sale, este revoluţionar în rezultatele la care ţinteşte. Dimpotrivă, pentru d-l Carp aplicarea legilor şi administraţia bună înseamnă crearea unor norme legale în toate raporturile sociale din viaţa satelor, pentru consolidarea statului nostru aşa cum este el acum, ceea ce ar fi în primul rând în interesul permanent al claselor dominante, şi îndeosebi al clasei agrariene. În intenţia d-lui Carp, aplicarea legilor şi administraţia corectă au deci un sens eminamente conservator. Pentru mulţi din agrarienii noştri, care cer şi ei aplicarea legilor şi, mai ales, o administraţie bună, aceste cereri înseamnă un lucru pe cât de nostim, pe atât de original. Ilegalismul şi anarhismul administrativ, care au ajutat atât de mult la prosperarea agrarienilor şi la îmbogăţirea lor repede şi uşoară, au dat şi rezultate rele pentru dânşii, uneori chiar primejdioase pentru persoana şi averea lor. Aşa fiind, în intenţia lor aplicarea legilor şi administraţia bună a d-lui Carp ar însemna consolidarea ilegalismului, legalizarea destrăbălării administrative, însă în aşa fel ca de aici să rezulte toate foloasele cele vechi, fără neajunsurile şi chiar primejdiile pe care — uneori — le implică o asemenea stare de lucruri.

Însă, cu toate că felul de a înţelege ideea d-lui Carp e atât de diferit, totuşi acceptarea ei, măcar în forma de generalitate, de către opinia publică e un mare avantaj pentru omul de stat, căci îi uşurează foarte mult realizarea ideii. Şi, cu toate astea, au trecut zeci de ani şi nimic nu s-a realizat. D-l Carp a fost de atâtea ori ministru, a fost d-sa însuşi şeful administraţiei; au fost şi alţi miniştri — ca răposatul V. Lascăr, om inteligent, energic şi practic — care au priceput întreaga importanţă a ideii d-lui Carp şi au căutat să o realizeze; s-au preschimbat în tot felul plăşile administrative; s-au schimbat pomojnicii în subprefecţi, subprefecţii în administratori de plasă; s-au înlocuit netitraţii cu licenţiaţi; s-au votat legi şi iară legi, legi cu duiumul, legi cu ridicata — şi degeaba: starea de lucruri nu numai că nu s-a îmbunătăţit, dar poate că s-a mai înrăutăţit.

De ce? Care e cauza acestui fenomen extraordinar?

Prima explicaţie, care s-a dat mai cu seamă din partea grupării junimiste, a fost asta: n-avem administraţie pentru că n-avem administratori. Românul nu e capabil sau nu e capabil încă să administreze. Era o vreme când această explicaţie era en vogue şi, de la „Capşa” până la cea din urmă cafenea din provincie, auzeai pe cei care pun la cale treburile publice repetând pe toate tonurile: „Nu, domnule, prea curând ne-am dat Constituţie; ne-ar trebui încă cel puţin cincizeci de ani cnutul rusesc”. „Ba nu — zicea altul, ceva mai occidental —, ne-ar trebui, ca să ne ia Austria cel puţin pentru vreun secol ca să ne înveţe să ne administrăm şi ,pe urmă să ne dea drumul să trăim independenţi”. „Daţi-ne — spuneau junimiştii —, daţi-ne 32 de oameni, dar oameni, 32 de prefecţi. dar prefecţi, şi schimbăm faţa ţării”. Aşadar, n-avem administraţie faute d'administrateurs.

Explicaţia aceasta e tot pe atât de contrară bunului-simţ, pe cât e de contrară evidenţei faptelor. Românii incapabili să organizeze administraţia? Dar atunci cum au organizat alte servicii ale statului mai complexe şi mai grele, cum e al drumurilor de fier? Numai cine are o idee măcar aproximativă de ce înseamnă drumurile de fier ştie câtă muncă enormă cer serviciile lor, câtă energie, persistenţă, pricepere. îndemânare, cât devotament şi câte cunoştinţe speciale desfăşoară toţi aceia care iau parte la funcţionarea lor, de la macagiu până la inginerul superior. Şi noi am găsit în ţară zeci de mii de oameni pentru a conduce şi îndeplini acest imens şi complex serviciu social — cel mai complex din câte există în societatea modernă — şi n-am fi găsit câteva sute de buni administratori? Asta e o glumă.

Cu vremea, tema incapacităţii românului de a se administra a trebuit să dispară măcar în parte (cu totul n-a dispărut nici acuma), îşi pe de o parte evidenţa faptelor, pe de altă parte şi ideile de luptă de clasă aduse de socialismul teoretic au făcut să se dea de altă cauză a fenomenului în discuţie, o cauză mai adevărată şi mai adâncă: înseşi clasele dominante — iară întru cât e vorba de sate, îndeosebi cele agrare —, însuşi statul, şi cu deosebire oligarhia care îl ţine în mână, împiedică şi aplicarea legilor şi organizarea unei administraţii corecte care să le aplice. Aşa le cer interesele. Nu-i vorbă, aceste interese sunt momentane şi prin procedarea asta se pune în pericol şi existenţa statului organizat, şi interesele permanente ale clasei. Dar la noi omul nu se gândeşte la interesele viitoare ale copiilor săi, dar încă la ale clasei ori ale statului! Après nous le déluge!

Această explicaţie, care corespunde realităţii, a fost atacată de cei interesaţi din clasele dominante. S-a găsit însă un om din rândurile lor — şi încă dintre cei din vârful piramidei sociale — care a recunoscut adevărul şi a căutat să aducă şi remediile necesare. Acesta e tot d-l Carp.

Remediile d-lui Carp au fost multe şi variate.

Pe seama celui din urmă — celebrele căpitănate propuse după revoltele din 1907 — adversarii au cheltuit multă ironie. Adevărul e că nici nu se putea o soluţie mai superficială la o problemă mai adâncă. Şi cu toate astea d-l Carp a fost perfect logic, şi din punctul d-sale de vedere nici nu putea propune altă soluţie. în adevăr, odată ce d-l Carp constatase — cu francheţea d-bale obişnuită şi cu sinceritatea d-sale aproape brutală -- că tocmai clasa noastră dominantă şi statul nostru politicianist el însuşi împiedică aplicarea legilor şi administraţia adevărată, cm putea să se adreseze d-sa pentru curmarea răului? Aceloraşi clase dominante, aceleiaşi oligarhii politicianiste? Dar d-l Carp are prea multă logică şi are prea mult respect pentru seriozitatea vederilor sale ca să le prefacă într-o glumă. Atunci cui să se fi adresat? Claselor dominate, muncitoare? Dar d-sa nu e democrat şi cu atât mai puţin social-democrat; nici ideile, nici sentimentele d-sale de clasă nu-i permiteau să se adreseze păturilor muncitoare, în care dealtfel n-a avut nici o dată un pic de încredere. Atunci cui? Rămânea încă un factor important, care altădată jucase un rol preponderent şi hotărâtor în societate: regele. Şi, în adevăr, primul gând al d-lui Carp a fost acesta: învestirea regelui cu puteri mai mult ori mai puţin discreţionare, absolutiste, încredinţându-i-se organizarea întregii ţări, rezolvarea tuturor problemelor, lecuirea tuturor anomaliilor — în primul rând a celor agrare —, instituirea, cu un cuvânt, a ceea ce nemţii numesc im absolutism luminat. Dar, din cauzele văzute mai sus, d-l Carp a fost silit să abandoneze aceste planuri. Dealtfel, unde duce absolutismul ca diriguitor al unei societăţi moderne d-l Carp a putut s-o vadă în regimul ţarist din Rusia, unde starea lucrurilor e mai rea decât la noi. Şi atunci cui era să se adreseze pentru realizarea ideilor sale? Evident că n-avea cui. Şi astfel, în disperare de cauză, a inventat şase căpitani şi şase căpitănate. Şase crai de la răsărit, cărora să le fie încredinţată rezolvarea problemei în chestie. De ce şase, şi nu şaizeci se înţelege de la sine: românul nefiind apt pentru administraţie, un bun administrator e o excepţie, şi, fireşte, e mai uşor să găseşti şase astfel de oameni excepţionali decât şaizeci ori măcar treizeci şi doi, numărul prefecţilor de azi.

Foarte bine, dar aceşti căpitani vor avea de operat o prefacere adâncă în relaţiile ţării, operă în fond revoluţionară. Pe cine se vor sprijini căpitanii în săvârşirea acestei opere atât de grele? Pe clasele muncitoare nu; aceasta-i exclus din gândul d-lui Carp ca o iluzie şi utopie. Pe clasele dominante şi oligarhia politicianistă iară nu, căci tocmai pentru a înlătura influenţa acestora ar fi să se instituie căpitănatele. în sfârşit, pe puterea absolută regală şi a unei birocraţii corespunzătoare iarăşi nu, pentru că acestea nu există. Pe ce putere deci se vor baza cei şase crai de la răsărit în săvârşirea operei lor? Pe nici una. Nu vor avea nici o bază, vor sta atârnaţi în aer şi, la prima încercare mai serioasă de a se amesteca în profundele relaţii sociale şi a lovi în interesele clasei dominante şi ale oligarhiei politice, vor fi răsturnaţi, se vor duce de-a berbeleacul. Asta e clar ca lumina zilei.

Aşadar, soluţiile d-lui Carp sunt mai mult decât ineficace. Rămâne totuşi un merit al d-sale că a văzut problema, a afirmat-o şi a căutat s-o rezolve. În schimb, partidele noastre politice aşa-numite istorice şi oligarhia politicianistă n-au văzut ori n-au vrut să vadă problema, poate din nedestulă perspicacitate, dar mai cu seamă pentru că asta ar fi fost împotriva intereselor momentane ale claselor dominante pe care le reprezintă. Fireşte, nu se putea tăgădui că legile rămân literă moartă, că administraţia la ţară nu există, că între instituţiile noastre occidentale şi realitatea vieţii e o prăpastie; dar acesta ar fi un fenomen trecător, de puţină importanţă, care cu vremea, cu formarea unui personal administrativ mai bun, cu votarea unor legi noi, va dispărea de la sine. Iară d-l Carp pentru ideile sale a fost întotdeauna taxat ca un original, un paradoxal sau ca un reacţionar incorigibil, care nu cunoaşte spiritul vremii, ceea ce, dealtfel, e în parte adevărat. Dar nu .oligarhia politicianistă avea dreptul să facă aceste aprecieri, pentru că ea niciodată n-a ajuns la înălţimea nici a priceperii, nici a corectitudinii d-lui Carp şi în fond era şi este mai reacţionară decât dânsul.

0 altă grupare a văzut problema în toată întinderea ei. îndrăznesc să cred că a văzut-o mai adânc decât d-l Carp şi a căutat să-i dea şi soluţia corespunzătoare. E gruparea socialistă.

Zic socialistă, dar nu fost socialistă; foştii socialişti, prin faptul că au intrat în partidul liberal, au trebuit, neapărat, să uite problema, căci, dacă ar fi căutat s-o afirme, s-o agite şi să-i urmărească dezlegarea în sinul partidului liberal, s-ar fi dus de-a berbeleacul din partid, cum s-ar fi dus şi căpitanii d-lui Carp din înălţimile eterice unde ar fi vrut să-i plaseze d-sa.

Gruparea socialistă, adevărat socialistă deci, a simţit şi văzut problema în toată întinderea ei şi a căutat să-i dea o soluţie în conformitate cu vederile ei socialiste. Dacă clasele dominante şi statul politicianist oligarhic, care au puterea în mână şi economiceşte, şi politiceşte (prin legea electorală în vigoare), nu numai că nu statornicesc relaţii legale normale, dar chiar le împiedică, atunci trebuie deplasată puterea politică la clasele muncitoare, care sufăr mai ales de această stare de lucruri şi care deci au tot interesul să rezolve problema spre binele lor. Prin urmare, votul universal[3]. La această soluţie acum în urmă s-au mai asociat unii dintre democraţii burghezi şi poporaniştii înaintaţi, aşa că ea poate fi socotită acuma ca soluţia întregii noastre democraţii.

Această soluţie, din punctul de vedere formal-logic, e ireproşabilă. Dar nu toate câte sunt ireproşabile din punctul de vedere formal-logic sunt tot aşa de adevărate din punctul de vedere istoric, al realităţii vieţii. Şi soluţiei propuse de democraţi conservatorii i-au dat o replică, ce-i drept nu lipsită de un sâmbure de adevăr. În condiţiile speciale ale ţării noastre, toate instituţiile occidentale, între care şi dreptul electoral — restrâns, dar în tot cazul un drept electoral —, au rămas o minciună. Votul universal în aceste condiţii ar fi o minciună mai mult, şi ca atare cum va putea el să aibă virtutea de a schimba o stare reală de lucruri? Este, cum am zis, o parte de adevăr în această obiecţie; şi, oricât de folositor ar fi sufragiul universal în multe şi nenumărate privinţe, ca factor politic decisiv însă în condiţiile actuale ar rămâne încă multă vreme o aparenţă pentru viaţa satelor.

Greşeala conservatorilor, ca şi a democraţilor, este că s-au oprit în drum în cercetarea lor şi, constatând un fapt social, o cauză socială, n-au căutat să urmeze mai departe cercetarea; constatând că înseşi clasele dominante şi oligarhia politicianistă împiedică statornicirea unor relaţii legale .normale la sate şi perpetuează anarhismul administrativ, nu şi-au pus întrebarea: de unde provine acest fapt social anormal? Cum se poate ca tocmai organele care fac legi — şi prin urmare au nevoie de domnia legilor — să împiedice executarea lor? Dacă şi-ar fi pus această întrebare, ar fi trebuit să-i caute răspunsul; şi, găsindu-l, ar fi găsit şi adevărata soluţie. Aceasta vom încerca s-o facem noi acuma.

Dar mai întâi câteva considerente teoretice. Şi să nu se sperie cititorii: ne vom mărgini la câteva cuvinte; eu însumi evit disertaţiile teoretice şi le reduc la strictul necesar, ca să nu îngreuiez peste măsură această lucrare.

Am zis mai sus că odată cu dezvoltarea materială a societăţii se creează o anumită organizaţie economică, anumite relaţii de producţie şi de împărţire a productelor, pe baza cărora se formează o anumită cultură în sensul larg al cuvântului. Organizaţia economică a societăţii punând pe oameni în anumite relaţii zilnice, rezultă din aceste relaţii anumite reguli de conduită, moravuri, anume norme sociale, care se prefac apoi în legi scrise. Şi astfel, alături de starea economică şi culturală, se creează o corespunzătoare stare de drept, mai întâi cutumiară, pe urmă scrisă.

Se creează însă e un cuvânt impersonal; toate acestea nu se creează singure, sunt create de oameni. Care anume sunt oamenii care creează starea de drept în societăţile istorice? Sunt clasele superioare, clasele dominante ale societăţii, mai întâi ,pentru că ele sunt clasele conducătoare, apoi pentru că ele au inteligenţa şi cultura necesare şi, afară de asta, ele, mai ales, sunt interesate la crearea legilor şi formarea unei stări de drept menită să consfinţească organizarea de fapt a societăţii şi deci să consolideze şi să fortifice privilegiile lor de clasă. Cum procedează clasele dominante, cum împărţind justiţia îşi fac lor partea cea mai bună şi — folosindu-se de influenţa pe care starea de drept, la rândul ei, o are asupra stării de fapt — îşi măresc peste măsură privilegiile în dauna dezvoltării sociale; despre toate acestea nu putem vorbi aici. Ceea ce ne interesează e faptul banal de adevărat că clasele superioare şi dominante sunt cele care creează legile, starea de drept scrisă, şi asta, în primul loc, în vederea consolidării sau măririi privilegiilor lor de clasă. Având un interes atât de vital în existenţa şi funcţionarea stării de drept, în executarea legilor, clasele dominante pun în mişcare în scopul acesta toate puterile pământeşti şi cereşti.

În primul loc e formidabila organizare a statului, a căruia una din principalele raţiuni de a fi este să dea sancţiune legilor. Prin organele lui judecătoreşti, statul pronunţă pedeapsa, prin cele executorii o aduce la îndeplinire. Administraţia e una din principalele funcţiuni ale statului pentru supravegherea, sancţionarea şi aducerea la îndeplinire a aceloraşi relaţii de drept. Dar se vede că statul n-a fost suficient pentru a sancţiona puterea legilor şi atunci a fost chemată în ajutor o altă mare forţă socială, care rezultă din relaţiile oamenilor între ei, din conduita omenească: morala publică. Morala trebuie, la rândul ei, să dea o sancţiune legilor, să acopere cu dispreţul public înfrângerea lor, şi astfel călcarea legilor devine nu numai un fapt pedepsibil, dar şi o ruşine. Şi n-a fost de ajuns nici atâta, şi atunci clasele stăpânitoare, isprăvind cu toate puterile pământeşti, au apelat la cer; religia, la rândul ei, a venit să sancţioneze legile şi astfel călcarea lor a devenit nu numai un fapt pedepsibil şi o ruşine, dar şi un păcat pedepsit pe lumea cealaltă. Pe lumea asta cel ce calcă legea stă la puşcărie, e acoperit de ruşine şi oprobriul public, iară pe cealaltă lume va arde ,în iad într-un fac nestins.

În felul acesta, clasele privilegiate, bineînţeles conduse în primul rând de interesele şi privilegiile lor de clasă, au putut nu numai să garanteze realizarea legilor, a stării de drept, dar să inoculeze în sânge şi oase o aversiune aproape fiziologică împotriva călcării legilor. Un furt, spre pildă — pentru marea majoritate a oamenilor de acuma din ţările civilizate normal organizate —, devine nu numai psihiceşte, dar fiziologiceşte repugnant, o aversiune care se şi moşteneşte.

Aşa se petrec lucrurile dacă există o corespundere între organizaţia economică şi starea de drept. Dacă se întâmplă însă că această corespundere nu există, dacă din diferite pricini se introduce o stare de drept care nu numai nu corespunde, nu e în armonie cu starea de fapt, dar e chiar în contrazicere cu dânsa, atunci, bineînţeles, echilibrul social e rupt şi toate relaţiile sociale merg de-a-ndoaselea. Şi atunci, fireşte, clasele privilegiate n-au interes să apere legea şi s-o inoculeze societăţii, ci, dimpotrivă, au tot interesul s-o reducă la neputinţă. Atunci statul, care reprezintă interesele claselor dominante, dar a cărui funcţie principală e paza legii, va fi pus într-o poziţie de duplicitate: pe de o parte — în aparenţă — să impună respectul legii, pe de alta — în realitate — să impună călcarea ei; atunci toate relaţiile sociale merg de-a-ndoaselea, cum zice neamţul: alles ist auf den Kopf gestelt.

Cam aceasta s-a întâmplat în ţara noastră.

Dar, pentru ca toate astea să nu pară prea teoretice, prea abstracte şi prea exagerate, să le ilustrăm printr-un exemplu. Se ştie că elementul principal, baza însăşi a stării de drept burghezo-capitaliste occidentale este libertatea individuală şi egalitatea înaintea legii, fără de care acea stare de drept devine iluzorie, inexistentă. Închipuiţi-vă acuma că justiţia şi administraţia sătească — administraţia e şi ea un auxiliar al justiţiei — ar începe să trateze pe ţăran şi pe boier ca egali înaintea legii. A înjurat boierul pe ţăran sau ţăranul pe boier, a pălmuit boierul pe ţăran sau ţăranul pe boier — ambele delicte să fie socotite ca absolut identice[4]. Se ştie că în ziua de azi de multe ori stăpânul, spre a nu pedepsi el singur pe ţăran pentru o vină reală sau imaginară, îl trimite legat la primărie ca să fie închis în beci şi unde, de obicei, e astfel tratat încât trebuie să fie scos de acolo — căci singur nu mai poate să iasă — şi rămâne pentru o vreme mai mult sau mai puţin îndelungată incapabil de muncă. Să presupunem acuma că şi ţăranul, pentru o vină reală sau imaginară a boierului, l-ar duce pe acesta legat la primărie, în beciurile căreia să fie supus aceluiaşi tratament, iară administratorul ar trata amibele cazuri în mod egal, ca două delicte egale de abuz de putere. Nu este evident că o asemenea procedare a administraţiei ar fi socotită ca provocare la revoltă? Un asemenea administrator în timpul răscoalelor ar fi fost scos înaintea frontului şi împuşcat pur şi simplu ca un instigator prins asupra faptului, iară în timpul liniştii ar fi fost destituit în douăzeci şi patru de ore dacă nu şi pus sub observaţie medicală spre a se constata dacă e în toate minţile.

Lăsând însă la o parte asemenea exemple drastice şi extreme, cine nu vede că tratarea ţăranului ca om liber, egal, suveran — adică aplicarea legii fundamentale la sate — ar face imposibilă însăşi producţia ţării, care se face prin relaţii iobăgiste? Am arătat cum tocmai pentru a înlătura legea fundamentală — consolidând neoiobăgia — şi a da un lustru de legalitate relaţiilor iobăgiste — atenuând puţin prăpastia formată între starea de drept şi starea de fapt — s-a creat o lege specială, o lege de excepţie: legea tocmelilor agricole. Mai mult, această lege n-a fost înfiinţată pentru o scurtă vreme, ca orice lege excepţională, ci — tocmai pentru că dă un element de legalitate neoiobăgiei ilegale — vedem că trăieşte de 45 de ani, ba are chiar şi pretenţia ca pe baza ei să se rezolve problema agrară.

Şi astfel noi avem la ţară trei stări de drept: mai întâi e legea fundamentală occidentală, pe baza căreia se legiferează, chipurile, baza vieţii noastre legale; apoi legea cutumiară, cea reală, care izvorăşte din adevăratele relaţii de producţie şi de forţă — va să zică până acum două stări de drept, care se contrazic atât de profund încât se anihilează reciproc; şi, în sfârşit, o lege de excepţie, pe baza căreia se legiferează de asemenea şi care, la rândul ei, le contrazice mai mult sau mai puţin pe primele două.

Şi mai avem pretenţia să se aplice legile? Care legi?

Pentru a mai aduce o potriveală oarecare în acest labirint de contraziceri a trei stări de drept diferite şi neîmpăcate, facem singurul lucru care se mai poate face: votăm la legi noi mereu şi într-una. Această manie a legiferării e de asemenea un unicum al vieţii noastre sociale şi e de asemenea un rezultat al anormalităţilor profunde ale acestei vieţi. Nicăieri, de când există regimul parlamentar, nu s-au votat atâtea legi, cu atâtea articole şi alineate, ca la noi. Şi nicăieri opinia publică nu încurajează atât de mult această manie legiferatoare. Cum dojenesc gazetele noastre pe câte un ministru care de doi ani de când e în guvern a prezentat numai trei legi cu 80 de articole şi alineate, pe când predecesorul său în tot atâta vreme a făcut să se voteze şase legi, cu 150 de articole! Şi, mai ales când se întâmplă vreo perturbare socială, începem să legiferăm cu nemiluita. Astfel, după revoltele din 1907, după cum se ştie, s-au votat 15 legi, cu vreo mie de articole şi alineate. Adică bănuiesc că sunt atâtea articole; de ştiut nu ştiu nici eu, cum nu ştiu nici deputaţii care le-au votat, nici administratorii care trebuie să le aplice.

Sociologii noştri se miră adesea de această manie legiferatoare, cu atât mai mult cu cât e cunoscut şi recunoscut faptul neaplicării legilor. Ei nu văd că tocmai aci e una din cauzele acestei legiferări supraabundente.

Când legile se aplică strict, ele modifică relaţiile dintre oameni şi dintre clase, lovesc sau favorizează o mulţime de interese, pot să provoace nenumărate perturbări. De aceea şi legiuitorul deschide ochii de o sută de ori înainte de a da o nouă lege; şi de aceea sunt şi atât de rare schimbările de legi în ţările civilizate, şi de aceea şi legiferarea e atât de puţin abundentă acolo.

Dar, când ştii sau simţi în mod inconştient că legile nu se vor aplica, atunci de ce n-ai vota cât de multe şi cât de liberale? Arăţi că te afli în treabă, îţi dai aere de reformator, şi, pe deasupra, totul ,se petrece, parcă ar fi lucru foarte serios. Democraţii propun o lege, o apără cu foc; conservatorii îi acuză că distrug toate bazele societăţii, că sunt revoluţionari; democraţii acuză pe conservatori că sunt reacţionari ruginiţi, care n-au uitat nimic şi n-au învăţat nimic. în sfârşit, totul se petrece ca în Franţa, ca la Paris. Pe urmă legea se votează cu unele concesii făcute conservatorilor, ca să nu se înăsprească prea tare luptele şi antagonismele sociale. Odată votată, legea e trimisă pomojnicului — depozitarul general —, care, fără s-o citească, o pune ad acta şi aplică legea cea nescrisă şi nevotată, care rezultă din relaţiile economice reale de la ţară.

Dealtfel, această hipertrofie a legiferării are cauze mai adânci şi o însemnătate socială mai mare decât s-ar părea.

Este nevoie de ea pentru a linişti spiritele. Omul s-ar putea defini: un animal care speră. Şi neoiobagului nostru — oricât l-ar fi înşelat în speranţe legile noastre votate —, la fiecare lege nouă îi reînvie speranţele, ceea ce contribuie la liniştirea spiritelor; şi lucrul acesta e atât de necesar într-un regim neoiobăgist, care — cum vom vedea mai jos — produce în chip firesc o stare de spirit excitată şi tulbure!

Altă însemnătate — şi cea mai mare pentru întocmirea noastră neoiobăgistă — a acestei hipertrofii legiuitoare este tocmai că face imposibilă aplicarea legilor. În adevăr, legile noastre, după ce că sunt multe, apoi — şi chiar din cauza asta — sunt nestudiate, făcute fără cunoaşterea condiţiilor locale. De-abia au sosit o serie de legi, care n-au fost încă adâncite şi nu li s-a dat încă nici un început de executare, şi vin altele şi altele. Apoi vine alt guvern, cu alte idei şi concepţii, şi încep să sosească alte legi, în contradicţie cu cele dintâi şi care se bat cap în cap unele cu altele. În acest labirint de legi cu sute şi sute de articole şi alineate, mintea cea mai ageră şi genială s-ar pierde ,şi, chiar dacă ar avea tot interesul, n-ar putea să le aplice; dar încă mintea administraţiei noastre, care nu e nici atât de ageră şi genială şi e condusă •de un interes contrar?

Dacă contradicţia profundă dintre starea reală de fapt şi cea formală de drept face, în principiu, imposibilă realizarea celei din urmă, hipertrofia legiferării adaugă la imposibilitatea principială o imposibilitate tehnică, dacă putem să ne exprimăm astfel, o imposibilitate practică; şi, bineînţeles, în aceeaşi măsură în care împiedică realizarea unei stări de drept, ajută la întărirea celei de fapt, rezultată din raporturile de fapt neoiobăgiste, din raporturile de forţe reale. Fireşte, sunt mulţi oameni de bună-credinţă care, îngrijaţi de relaţiile anarhice şi nenorocite ce domnesc la sate, cred sincer că prin legi, printr-un surplus de legi, vor aduce remedierea acestui rău profund; decât interesele de clasă şi mersul istoric real al lucrurilor se servesc adesea mai mult de naivitatea şi bună-credinţa unora decât de şiretenia şi reaua-credinţă a altora.

În sfârşit, altă însemnătate socială a acestei manii legiferatoare este că dă un lustru de legalitate faptelor celor mai ilegale ale executorilor legii, în special ale administraţiei. Afară de unele ilegalităţi prea bătătoare la ochi, prea vădite şi cunoscute ca atare, toate celelalte apar contribuabilului român ca lucruri legale, deoarece el nu le poate controla. În definitiv, în acest noian de articole şi alineate cine ştie dacă nu există şi unul care să permită administratorului să facă ceea ce face oricât ar părea de ilegal, nedrept şi absurd? Pentru interesele administraţiei, cum vom vedea, această legiferare supraabundentă e de mare preţ.

După ce ne-am oprit atât la fenomenul neaplicării legilor, să mai spunem câteva cuvinte şi despre administraţia noastră ca funcţie socială.

Administraţia e o funcţie a statului; ea supraveghează şi impune normele de viaţă şi relaţiile legale. Nu ea creează aceste norme; ele sunt create de anume relaţii de fapt — în primul loc de organizaţia economică, de felul şi de relaţiile de producţie — şi consfinţite de o anume stare de drept. Când însă, din anume cauze istorico-sociale, aceste norme nu există — cum am văzut că e cazul în viaţa satelor noastre —, atunci bineînţeles că administraţia nu poate să le aplice. Administraţia în acest caz e lipsită de funcţia şi de viaţa ei firească; prin forţa împrejurărilor ea trebuie să ducă o viaţă nenormală şi să îndeplinească funcţii lăturalnice, adică, în loc de a impune norme legale, să supravegheze păstrarea normelor reale, neoiobăgiste. Am văzut unde ar ajunge administratorul care ar trage concluziile logice şi necesare din legea noastră fundamentală şi ar căuta s-o aplice în toate consecinţele ei. Dealtfel, şi statul, trimiţând pe administrator la sat — în mod oficial pentru introducerea şi supravegherea normelor legale de viaţă —, printr-o convenţie tacită, îi dă a înţelege ca să nu-şi prea ia rolul în serios, ci să fie băiat deştept şi cu tact şi să lucreze după împrejurări. După împrejurări adică: după împrejurările reale de la ţară, după raporturile reale de forţă de acolo, după puterea economică şi politică a proprietarilor şi arendaşilor, după partidul din care fac parte etc.

Ce voiţi dar să fi făcut şi biata administraţie? în virtutea legii superioare care se cheamă lupta pentru conservarea vieţii, ea s-a dat cu cei tari şi mari, cu clasa dominantă neoiobagă; în serviciul acesteia şi-a pus puterea primită ide la stat şi astfel a dat neoiobăgiei o bază reală de putere, în locul celei legale care-i lipsea. Pe vremea aceea, clasele dominante agrariene n-aveau nici o critică de făcut administraţiei noastre.

În curând însă, administraţia a băgat de seamă ce putere lăuntrică latentă i se dăduse graţie împrejurărilor speciale ţării noastre. Ea nu este, ca în alte ţări, servitoarea ţării, a statului, a legii; şi puterea ei nu este mărginită prin lege, ci ea singură, prin puterea ei de fapt, suplineşte legea şi în locul acesteia dă sancţiune celei mai importante funcţii sociale: producerea bunurilor vieţii — bineînţeles întrucât e vorba de agricultură, căci, amintim încă o dată, în acest studiu tratăm problema agrară. Statul dă administraţiei însărcinarea să lucreze după împrejurări. Dar cine să aprecieze aceste împrejurări? Tot administraţia. În felul acesta deci, administraţia devine, întrucât priveşte satele, cea mai mare putere în stat. Şi când ea şi-a dat seama de aceasta, atunci, în virtutea legii biologice generale că orice fiinţă caută să scoată din mediul ambiant cea mai mare sumă de foloase posibilă, administraţia a început să-şi întrebuinţeze marea putere în propriul ei folos: a început să se emancipeze, să se constituie într-un corp autonom parazitar, să practice exploatarea pe propriul său cont, nu numai pe contul claselor producătoare dominante. De atunci a şi început critica administraţiei din partea claselor noastre dominante, în special din partea agrarienilor noştri.

Se înţelege, în primele timpuri administraţia a pornit să-şi exercite puterea numai asupra claselor inferioare, supuse, muncitoare, pe care clasele dominante le crezuseră un domeniu propriu al lor, exploatându-le nemilos. Curând însă a început să pună la biruri şi pe clasele privilegiate. Mai întâi cu oarecare rezervă, ţinând socoteala că trebuie să lucreze după împrejurări: când întâlnea un personaj de seamă, membru în partidul de la putere, ferea în lături, dar în schimb proprietarii şi arendaşii cu mai puţină trecere la guvern — mai ales cei din opoziţie şi mai cu seamă cei străini — plăteau pentru toţi. Dar cu cât puterea administraţiei creştea, cu atât pretenţiile ei deveneau mai exagerate şi cu atât concursul pe care-l dădea neoiobăgiei era îşi mai prost şi mai scump. Şi atunci protestările împotriva administraţiei — „rea şi destrăbălată” — începură să devină mai energice.

Este adevărat că pe atunci clasele dominante agrare erau destul de puternice ca să poată înfrunta administraţia şi chiar s-o nimicească. Dar se găseau într-o situaţie grea, fără dezlegare posibilă, într-un cerc vicios: aceeaşi administraţie, din ce în ce mai nesuferită prin exigenţele ei, rămânea totuşi una din pietrele unghiulare ale edificiului neoiobăgist, graţie căreia ţăranul liberat fusese reîntors în iobăgie; şi cu cât neoiobagul acesta devenea mai recalcitrant şi regimul întreg tot mai şubred — cum se va explica mai ,jos —, cu atât trebuia o administraţie din ce în ce mai puternică — şi aceasta devenea, la rândul ei, din ce în ce mai incomodă.

Administraţia se prefăcea deci, zi cu zi, într-o clasă nouă, rivală, care pe de o parte susţinea clasele dominante şi pe de alta le disputa puterea, iară agrarienii împroşcau cu critici din ce în ce mai amare „această administraţie rea, destrăbălată, coruptă, cum nu mai există în nici o ţară civilizată din lume”.

După zguduirea de la 1907, când odată cu temeliile neoiobăgiei se părea că s-au cutremurat şi temeliile înseşi ale ţării, puterea administraţiei a sporit de necrezut. Milioane şi milioane alocate la bugetul ei, mii şi mii de noi funcţionari, drepturi peste drepturi. De acuma înainte ea tinde să devină o adevărată clasă dominantă, care creste peste capul clasei dominante producătoare şi începe să o trateze nu ca egală, dar chiar ca inferioară, începe să se amestece în afacerile ei, îi dictează cum să producă, ba chiar şi modul şi marginile exploatării. Din acel moment, clamoarea agrarienilor — a acelora care văd ceva mai limpede şi mai departe decât alţii — nu mai cunoaşte margini; o clamoare dezolată, care durează încă, împotriva acelei administraţii socialiste (vorbă să fie!), care pune în primejdie finanţele statului prin sumele ce înghite, care dezorganizează producţia prin amestecul ei arbitrar, care provoacă o perturbare generală în relaţiile de clasă şi duce ţara la dezastru.

Nu-i vorbă, lăsând la o parte exagerările, multe din învinuiri sunt drepte ,şi temeinice. Dar agrarienii noştri uită sau se fac că uită care e originea puterii acestei birocraţii de stat şi acestei administraţii, pentru cine şi în folosul cui au fost ele făcute şi crescute; ei nu ştiu sau se fac a nu şti că birocraţia şi administraţia aceasta sunt ale tale dintru ale tale.

Şi, dacă administraţia a devenit nesuferită chiar pentru clasa dominantă producătoare, se poate închipui măcar cât de păgubitoare, rea, primejdioasă, ce năpastă a ajuns ea pentru ţărănime, pentru neoiobăgimea română? Relaţiile legale şi deci şi garanţiile legale de altădată, din vremea iobăgiei, oricât de neîndestulătoare erau şi ele, au fost desfiinţate; relaţiile îşi garanţiile legale, foarte largi dealtfel după legea cea nouă, la sate nu s-au realizat, nu există. A rămas deci numai starea reală şi brutală de fapt care se aplică ţăranului, lăsată şi ea la aprecierea unei administraţii destrăbălate, fără scrupule, neînfrântă de lege şi de norme legale. Şi ceea ce agravează încă starea asta grozavă e că ţăranul vine în contact mai ales cu administraţia cea inferioară — primarul, notarul, jandarmul rural —, incultă, crudă şi care are de răzbunat asupra ţăranului şi propria sa robie şi obidă. Neexistând norme legale de viaţă, acţiunea administraţiei care le înlocuieşte pe acestea, oricât ar fi de arbitrară, devine legală numai prin faptul că e făcută de un însărcinat al statului, de un om în uniformă.

Ţăranul sărac e dat pe mâna acestei administraţii cu singura condiţie ca să fie pace la sate, ca neoiobăgia să funcţioneze în linişte. Şi în felul acesta orice opunere din partea ţăranului, orice crâcnire, oricât de justificată, e socotită ca opunere împotriva autorităţii, ca revoltă, şi ca atare reprimată cu străşnicie şi cruzime. Poate jandarmul, din propriul său interes, să facă orice act revoltător de ilegal, orice silnicie asupra persoanei ţăranului; e destul să spună că acesta se opune autorităţii, că e un element tulburător — şi omul administraţiei este absolvit. Din multele cazuri de bătăi şi torturi săvârşite de jandarmii rurali şi care uneori se isprăvesc cu moartea, sunt unele care nu se mai pot ascunde, ies la iveală şi trebuie judecate. Dar ,şi atunci judecata complezentă, după obiceiurile pământului, condamnă pe jandarm la două-trei luni puşcărie, pentru că jandarmul, făcând moarte de om în beciurile primăriei, a făcut-o în exerciţiul funcţiunii, şi o condamnare dreaptă ar da nas ţăranului şi ar ucide prestigiul autorităţii. încât, din cele două robii ale ţăranului: economică şi administrativă, n-ai putea spune care-i cea mai grea. Şi astfel, dacă, pe lângă motivele economice arătate, adăugăm şi pe cele administrative, vom înţelege şi mai bine de ce nu poate fi vorba de înjghebarea unei gospodării normale ţărăneşti. Ţăranul român nu strânge, ci bea cea din urmă para, pentru că tot nu el, ci oamenii administraţiei vor avea parte de economiile lui.

Ne spun istoricii că în vechime ţărănimea noastră nu putea să-şi întemeieze o familie şi o gospodărie trainică pentru că hoardele barbare ce se revărsau asupra ţării îi distrugeau gospodăria şi-i răpeau nevestele şi fetele. Dar istoricul imparţial de mâine va spune că, din câte invazii s-au revărsat asupra satelor noastre, cea mai grea a fost invazia jandarmului rural. De celelalte mai scăpa românul fugind în munţi, ascunzându-se în păduri, şi după trecerea puhoiului iară se-ntorcea acasă. „Apa trece, pietrele rămân”, zice o vorbă înţeleaptă de pe vremurile acelea. Acuma însă de administraţia actuală n-ai unde să te ascunzi. Apa trece şi acuma, nu-i vorbă, dar jandarmul rămâne — şi încă cum!

Da. desigur, problemele neaplicării legilor, ca şi a anarhiei administrative de la noi, sunt foarte importante probleme teoretice şi formidabile probleme practice. Dar prin împărţirea ţării în şase căpitănate nu le vei rezolva, după cum nu le vei rezolva prin altă împărţire în plăşi sau prin schimbarea de nume a subprefecţilor în administratori de plasă.

Înţelegerea şi deci rezolvarea acestor probleme trebuie căutată în adâncimile vieţii noastre sociale şi în contradicţiile acestei vieţi: în neoiobăgia noastră, în felul şi în relaţiile de producţie ce o caracterizează, în contradicţia adâncă dintre capitalismul şi iobăgismul nostru, dintre şerbia de fapt şi instituţiile occidentale de drept — şi. în alte contradicţii sociale adânci, ca şi în sentimentele şi moravurile sociale ce urmează din ele. Şi tot acolo trebuie căutate înţelegerea şi rezolvarea celor mai multe din celelalte probleme ale vieţii noastre agrare.

Aşa, spre pildă, să luăm problema politică la ţară. Că ţăranul e lipsit de orice drepturi, că drepturile electorale, aşa restrânse cum sunt, nu e lăsat să şi le exercite în nici un fel, acestea sunt adevăruri cunoscute şi recunoscute de toţi oamenii şi de toate partidele. în privinţa asta — ca în multe dealtfel — e foarte caracteristic ceea ce s-a petrecut după revoltele de la 1907. D-l D. A. Sturdza, primul ministru şi şeful partidului liberal, a declarat solemn că după dezastrul întâmplat trebuie să se prefacă, în sfârşit, colegiul al treilea din minciună — vorba răposatului Costaforu — în realitate, trebuie lăsată ţărănimea să-şi aleagă în voie reprezentanţii ei. D-l Carp, şeful partidului conservator, declarase întotdeauna că colegiul al treilea e un miraj, e ceva neexistent. În sfârşit, d-l Take Ionescu, şeful celui de-al treilea partid de guvernământ, polemizând împotriva votului universal, se întreba: pentru ce să mai alergăm după acesta când n-am ştiut să realizăm nici sufragiul restrâns? înainte de-a alerga după votul obştesc, zicea d-sa, ar fi mai bine să prefacem colegiul al treilea în realitate. Şi d-sa şi-a luat angajamentul ca, venind la putere, să săvârşească această minune.

lată deci pe toţi şefii noştri de partide, aceia care deţin puterea statului, declarând fără jenă că de patruzeci ,şi mai bine de ani de când avem Constituţia ţăranii n-au fost lăsaţi niciodată să se folosească de drepturile lor electorale atât de restrânse, niciodată n-au fost lăsaţi să-şi aleagă deputaţii, ci în locul lor alegea administraţia, iară colegiul al treilea a rămas pururea un colegiu-minciună. Nu e oare aceasta caracteristic în cel mai mare grad? Dar, în sfârşit, vorba românului, păcatul mărturisit e pe jumătate iertat; şi mai bine mai târziu decât niciodată.

Va să zică, d-l Sturdza s-a obligat ca de astă dată să lase pe ţărani să-şi aleagă reprezentanţii. Nimeni nu s-a îndoit de sinceritatea dorinţei d-lui Sturdza, nici de întreaga d-sale autoritate; ,şi eu personal nu mă îndoiesc nici acuma. Şi, totuşi, d-l Sturdza a prezidat alegerile, şi poate niciodată administraţia nu votase atât de făţiş în locul ţăranilor sau prin ţărani. Alegerile s-au făcut de către administraţie şi nici un ţăran n-a fost ales de ţărănime. Ba, pardon: s-a ales un ţăran, unul singur la laşi, de către d-l Stere, care după limbajul nostru politic avea acolo „situaţia”.

De acest rezultat au rămas uimiţi chiar politicienii. „Nu mai înţeleg nimic — îmi spunea un tânăr şi simpatic poporanist; de ce nu-i lasă măcar acuma pe bieţii ţărani să-şi exercite dreptul lor? Admiţând chiar — lucru imposibil — c-ar intra în Cameră 38 de ţărani intransigenţi şi cu idei subversive, ce ar putea să facă aceştia faţă cu ceilalţi 150 de deputaţi şi cu Senatul?” Şi de aceeaşi părere cu poporanistul nostru, pe cât ni s-a afirmat, era întreg guvernul. Şi totuşi nici un ţăran n-a fost ales. De ce? Dacă simpaticul poporanist a citit cu atenţie cele ce preced, atunci o ştie; iară dacă tot n-o ştie, îmi va permite să i-o mai spun o dată, pentru că adevărurile importante e bine să fie repetate ori de câte ori.

Avem o viaţă economică reală bazată pe iobăgie şi avem instituţii politico-sociale occidentale, liberalo-burgheze, care se potrivesc cu cea dintâi ca nuca în perete, care sunt chiar în completă contrazicere cu ea, aşa încât a realiza la sate instituţiile occidentale ar fi a pune în primejdie existenţa neoiobăgismului. Nu se poate să ţii pe ţăran în cele mai importante relaţii ale vieţii lui în iobăgie, iară pe de altă parte mai în fiecare an, în timpul alegerilor — căci sunt cam dese —, săptămâni întregi, cât ţine campania electorală, să-i vorbeşti că el e cetăţean liber. e talpa ţării, e buricul pământului, e poporul suveran pe spinarea căruia se ţine tot edificiul social etc. etc. Nu se poate întinde aşa de mult coarda contradicţiei, căci à la longue... se rupe. După revoltele din 1888, ofiţerii care le-au reprimat, însărcinaţi cu anchetarea lor, au dat vina în bună parte pe agitaţia subversivă şi demagogică electorală[5]. Nu ştiu ce au înţeles ofiţerii noştri prin termenii „subversiv” şi „demagogic”: un element de demagogie e necesarmente legat de orice agitaţie electorală; dar ceea ce, desigur, nu vor fi înţeles anchetatorii este că, în împrejurările reale din satele noastre, orice agitaţie electorală, cât de legală, produce efectele unor agitaţii subversive. De aceea după represiunea din 1907, în care ţăranii fuseseră trataţi întocmai ca robii Romei răsculaţi sub conducerea lui Spartacus, guvernul n-a îndrăznit să deschidă la sate o campanie electorală, care presupune: agitaţia liberă, cuvântul liber şi chiar exagerările de limbaj libere. Drept vorbind, ar fi fost şi prea din cale-afară. De o parte „ororile inutile”, iară de alta: ţăranul talpa ţării, buricul pământului, leul care trebuie numai să se scuture ca să-i cadă lanţurile, poporul suveran de la care emană toate puterile statului (şi cea militară) şi alte mezeluri din limbajul electoral. I-a fost frică guvernului şi, din punctul său de vedere guvernamental, a avut dreptate. Şi de aceea şi la 1907 tot administraţia a ales pe reprezentanţii ţărănimii, exceptând Iaşii, unde d-l Stere a ales un ţăran... tot cu administraţia.

Şi iată de ce îndrăznesc a face o prorocire d-lui Take Ionescu: nici d-sa nu va putea să-şi ţină angajamentul luat de a preface colegiul al treilea în realitate. Nu zic că nu va dori, zic că nu va putea. Şi nu va putea pentru că d-sa nu e social-democrat, ci conservator-democrat şi deci trebuie să conserve temeliile edificiului nostru agrar, care e bazat pe neoiobăgie, şi, ca om de stat şi conducător de guvern, trebuie să le conserve chiar când nu i-ar plăcea personal. Or, alegeri libere pentru ţăran, cu tot cortegiul de drepturi pe care le implică — libertatea cuvântului, a asociaţiei etc. —, asta înseamnă a-l preface în cetăţean, chiar în limitele legii electorale de azi — adică a-l face om cu toate garanţiile legale ce decurg din Constituţia ţării; iară ţăranul-cetăţean înseamnă că s-ar alege praf din toată neoiobăgia noastră.

Şi tot de aici se vede de ce clasele noastre dominante şi oligarhia noastră politică n-au dat, nu dau şi nu vor da de bunăvoie votul universal. în privinţa aceasta sunt foarte interesante o serie de articole apărute în Ordinea, care nu e numai conservatoare, ci şi democrată, drept care admite votul universal, însă... pentru alţii. Sufragiul universal — zice în substanţă Ordinea — e bun pentru alte state europene, fie mai înaintate în cultură decât noi, cum e Franţa sau Germania, fie mai înapoiate decât noi, cum e Bulgaria sau Serbia; dar noi, în organizaţia noastră de stat, avem un ceva, un fel de secret, care ne face unica ţară unde votul universal nu se poate introduce. Şi Ordinea umblă — cum zice rusul — alături şi împrejurul chestiei, căutând să-şi explice sieşi şi altora secretul acesta, dar nu-i dă de rost. Cred că acuma are să i se limpezească şi Ordinei secretul.

Da, se înţelege, gazeta conservator-democrată are dreptate, suntem o ţară unică şi excepţională în care votul universal nu poate să devină o realitate; pentru că suntem unica ţară europeană (Rusia şi Turcia sunt ţări mai ales asiatice) care la baza ei are încă şerbia, mitizată, dar totuşi şerbie de fapt. Or, e absurd ca, pe de o parte, să conservi această şerbie, făcând din ea chiar baza ordinii de stat — cum o face Ordinea în concordanţă cu titlul ei conservator, deşi nu-i dă mâna s-o spună —, iară pe de altă parte să-i dai şerbului votul universal, egal şi direct. În acest caz, sau votul universal va desfiinţa şerbia — recte: neoiobăgia —, sau acesta din urmă, fiind mai tare, va preface şi votul universal într-o minciună. Această din urmă eventualitate oligarhia noastră n-ar putea-o primi cu neplăcere: o minciună socială mai mult — când, slavă domnului, avem destule — nu supără deloc, şi unde pui că ne putem da aparenţa unui stat şi mai democrat decât Belgia? Decât sufragiul universal e cam greu de mânuit pentru a-l preface în minciună. Şi apoi întreaga noastră ordine de stat — nu cea conservatoare, ci cea democrată, occidentală — prin însăşi contradicţia ei cu ordinea de fapt, neoiobăgistă, îi face acesteia multe greutăţi şi, după cum vom vedea mai jos, îi sapă chiar existenţa. Şi votul universal ar întări această ordine democratică — fie chiar numai în oraşe la început — şi ar adânci şi mai mult prăpastia existentă la sate între starea de drept şi starea de fapt; mai mult, el ar împinge la extrem toate anomaliile ce rezultă din dublul regim capitalisto-iobăgist de azi, grăbind astfel tocmai prăbuşirea acestui regim.

Este deci evident că niciodată clasele noastre dominante nu vor da de bunăvoie sufragiul universal. Şi tocmai de aceea social-democraţia şi democraţia burgheză cea sinceră şi adevărată, având tot interesul în înlocuirea, nu în menţinerea regimului neoiobăgist, trebuie să lupte cu toată energia pentru dobândirea votului universal.

Cât despre Ordinea, dacă n-a priceput toate astea, e din cauză, cum ar zice Faust, ca „două suflete trăiesc în pieptul ei” — adică un suflet conservator şi unul democrat — şi „cari vor să se despartă unul de altul”.

Dacă această despărţire ar deveni o realitate, dacă sufletul democrat s-ar despărţi definitiv de cel conservator, atunci şi Ordinea ar secunda lupta democraţiei române pentru dobândirea votului universal.

---

[1] Această aserţiune a d-lui Carp e o greşeală bazată sau întovărăşită de un adevăr, cum se întâmplă de obicei cu greşelile. Se înţelege că renta pământului poate să crească din ridicarea producţiei, a productivităţii muncii şi a creşterii avuţiei ţării, dar ea poate să provină şi din creşterea populaţiei — aceasta e chiar cauza clasică a creşterii ei — şi chiar din sărăcirea ţării.

Asupra teoriei rentei, în româneşte, vezi lucrarea mea Karl Marx şi economiştii noştri.

[2] Zic în forma lor generală, pentru că în formele lor speciale, în aplicarea lor practică, în propunerile d-lui Carp pentru realizarea ideilor d-sale, cum sunt, de pildă, celebrele căpitănate. ele n-au fost admise de nimeni în afară de d-l Carp însuşi.

[3] Altădată socialiştii au dat o soluţie, dacă nesuficientă şi ea, apoi mai logică, după mine, decât cea mai de sus, şi anume: organizarea pe baze legale a poporului muncitor de la sate într-o putere politică şi care, pricepând întreaga însemnătate pentru dânsul a rezolvării problemei în discuţie, să ceară dânsul statornicirea relaţiilor legale şi normale, prefacerea stării de drept occidentale în realitate. Aceasta a fost ideea conducătoare a organizării celebrelor cluburi ţărăneşti. Despre aceasta însă vom vorbi altădată.

[4] După legea reală cutumiară, iobăgistă, de acuma, pentru un aşa fapt boierul n-are cea mai microscopică răspundere. Afară de foarte rare excepţii, nu s-a întâmplat ca boierul — sau reprezentanţii săi: arendaşul etc. — să aibă de dat vreo socoteală pentru că au maltratat pe ţărani ca pe vremea iobăgiei. În caz însă de lovire a boierului de către ţăran, acesta sau ar fi fost ucis îndată, ca robii de odinioară, sau ar fi fost — după vorba românească — omorât în bătăi şi făcut pentru toată viaţa incapabil de muncă.

[5] V. M. Kogălniceanu, Chestiunea ţărănească, anexe.