Neoiobăgia:Obştile săteşti

De la Wikisource

Când s-a învederat pentru oricine, chiar pentru promotorii legilor agrare de la 1907 că ele sunt menite unui fiasco desăvârşit, bineînţeles în ce priveşte scopul lor, atunci reformatorii noştri au început să se gândească la alte soluţii, dintre oare cea mai simpatică este, desigur, arendarea moşiilor către obştile ţărăneşti.

Un lucru ar părea curios.: pe când toate reformele guvernului, care erau sau, mai bine zis, păreau inspirate de idei socialiste — sau, şi mai bine zis, de idei cvasisocialiste —, au fost straşnic combătute de conservatori şi agrarieni, formarea de obştii ţărăneşti pentru a li se arenda pământurile — un fel de cooperative de producţie — n-a făcut nici un zgomot, n-a întâmpinat aproape nici o rezistenţă. Faptul e însă foarte explicabil, pentru că ideea obştiilor ţărăneşti n-are nici o sancţiune.

Cine va închiria obştiilor?

Pământurile statului şi cele de mână moartă sunt puţine, deci contează puţin. Atunci, bineînţeles, rămân proprietarii mari. Aceştia vor arenda dacă vor voi. Dar dacă nu vor voi? Şi, cum vom vedea îndată, în cea mai mare parte nu vor voi. Atunci s-a sfârşit cu toată reforma. Apoi aşa poţi să preconizezi, fără cea mai mică opunere din partea cuiva, şi naţionalizarea completă a pământului dacă o doresc clasele dominante.

Asta-i curat vorba muscalului care preconiza republica dacă o doresc autoritatea (nacialstvo) şi ţarul. Or, nici nacialstvo, nici ţarul nu vor dori republica şi nici marii noştri proprietari, în regulă generală, nu vor arenda pământurile lor obştiilor ţărăneşti. Şi de ce e uşor de văzut.

Mai întâi, e foarte greu de tratat şi de avut o afacere cu o întreagă obşte, alcătuită nu numai din diferite temperamente, dar şi din diferite clase. Greutăţile ce izvorăsc de aici sunt nenumărate şi siguranţa încasării regulate şi în orice împrejurări a arendei suferă foarte mult.

Dar este un alt motiv mult mai serios, care în regulă generală va împiedica arendarea proprietăţilor mari obştilor ţărăneşti. Am văzut mai sus condiţiile istorice şi economico-sociale care fac pe ţărani să aibă credinţa înrădăcinată că ei au un anume drept asupra moşiilor boiereşti. în credinţa lor, justificată cum am văzut, marea proprietate grevată de anume servituţi către ei. Şi, odată moşia arendată lor, ei vor socoti că au un drept anume şi exclusiv ca să fie dânşii arendaşii ei, şi nu alţii. De arendat va fi mai uşor, de scos din arendă va fi greu. Când proprietarul va fi nemulţumit de obştea sa, cum va arenda el altei obştii? „Şi noi, şi părinţii noştri, şi părinţii părinţilor noştri s-au hrănit pe moşia asta; cum să vină străini peste noi?” Moşia arendata obştei s-ar trezi deci ştirbită în drepturile ei capitaliste, grevată de o servitute şi, ca atare, ar pierde şi din preţul de vânzare, din valoarea ei venală.

Dar cel mai puternic motiv de nearendare către obştii e următorul: într-o obştie care ar arenda pământul, s-ar stabili relaţii de producţie cu desăvârşire altele decât cele neoiobăgiste de acum. Generalizarea arendării către obştii ar fi deci desfiinţarea în bună parte a neoiobăgiei. Să presupunem că un proprietar care a arendat obştei moşia sa, la sfârşitul contractului, doreşte, el sau moştenitorul său, să-şi lucreze singur moşia. Va putea el s-o lucreze iară în dijmă, cu ruşfeturi şi tot felul de servituţi, cu o ţărănime oare s-a deprins să muncească în cu desăvârşire alte condiţii? Şi cine să desfiinţeze aceste raporturi neoiobage, aceste importante rămăşiţe ale iobăgiei? Acea clasă •care de multe generaţii se luptă ea însăşi pentru menţinerea lor!

Aşadar, arendările către obşti ale proprietăţilor mari private nu numai că nu se vor generaliza, dar va scădea şi numărul acelor arendate până acuma ca încercare, ca experiment.

Dar să presupunem şi asta. Orice presupuneri sunt permise. La început se vor găsi — şi s-au găsit — un număr de proprietari care să arendeze obştilor. Ce se va întâmpla? Experimentul economico-social nici de astă dată nu va reuşi, din cauza obştiilor înseşi, mai ales din cauza felului constituirii lor, din cauza că obştile nu consistă dintr-o masă omogenă de ţărani, ci din clase de ţărani. Pentru economiştii, reformatorii şi poporaniştii noştri, toţi ţăranii sunt ţărani, după cum toate păsările sunt păsări.

Toţi ţăranii sunt ţărani, pentru că toţi au aceeaşi denumire şi cam acelaşi port. Adevărul e însă că în sânul ţărănimii s-a făcut o diferenţiere însemnată, sunt şi acolo clase cu interese potrivnice care se războiesc între ele. Ţăran e Titircă Inimă-Rea cel de la ţară, dar ţăran e şi Ioan al Saftei, pe care Titircă îl exploatează şi îl suge. Şi doară nu de hatârul poporanismului Titircă îşi va jertfi interesele ,şi va conlucra frăţeşte cu Ioan al Saftei pentru reuşita obştiilor săteşti. Se înţelege, va veni şi vremea aceea când Titircă se va înfrăţi cu Ioan, când lupul va sta alături de oaie sau, mai bine zis, când nu vor mai fi nici lupi, nici oi, nici clasele în luptă; dar vremea aceea e depărtată, iară acum a te bizui pe solidaritatea de interese dintre Titircă şi Ioan al Saftei înseamnă să construieşti pe nisip. Titircă şi semenii lui, burghezimea satului (vedeţi, iarăşi burghezimea satului), care conduce băncile populare, va conduce şi obştile săteşti, va cumpăra, va vinde şi profitul arendaşului îl va încasa tot ea în diferite moduri şi sub diferite forme; iară masa, muncitorimea ţărănească, va rămâne tot cu buzele umflate.

0 mare piedică pentru reuşita obştiilor săteşti sunt, desigur, şi defectele înseşi ale masei muncitoare ţărăneşti, defecte dezvoltate de istorie şi de regimul nostru economic. Ţăranul nostru, crescut în condiţiile neoiobagului şi având psihologia acestuia, e cam puţin susceptibil să devină membrul unei obştii semisocialiste şi să muncească stăruitor pentru obşte sub cuvânt că o părticică din munca asta îi va reveni şi lui ori sub cuvânt de interese obşteşti superioare.

Şi o dificultate foarte mare rezidă de asemenea în faptul că membrii obştei sunt în bună parte şi arendaşii colectivi ai unei moşii boiereşti, dar totodată şi mici proprietari pe propriul lor pământ. Ţăranul va avea deci interes să lucreze înainte de toate propriul său pământ, al cărui product îi aparţine integral, şi numai resturi de vreme să dea obştei, iară obştea va avea interesul contrariu.

Cu alte cuvinte, poziţia ţăranului mic proprietar faţă de obşte va fi întrucâtva asemănătoare cu poziţia lui de neoiobag faţă de marele arendaş, cu toate dezavantajele văzute mai sus.

E o contrazicere flagrantă să cauţi să realizezi un fel de cooperativă semisocialistă cu un ţăran care rămâne totodată proprietar individual pe propriul său pământ.

Aceasta în cazul când obştea ar forma o cooperativă producătoare.

Dacă însă obştea va împărţi în loturi între membrii ei pământul arendat? Aceasta ar avea alte neajunsuri foarte mari. Mai întâi, în felul acesta s-ar pierde toate avantajele arendării obşteşti (prin obşte). Pe urmă, în cazul acesta, burghezimea sătească şi fruntaşii satelor ar pune neapărat mâna pe moşie şi pe foloasele fostului mare arendaş, robind pe cei săraci şi ca producător, şi ca vânzător de producte. În sfârşit, când obştea va împărţi moşia în loturi, ea le va reveni [revinde] prea scump, după cum am arătat mai sus, întrucât ei vor plăti arendă după productivitatea pământului ca moşie mare şi o vor munci ca producători mici.

Se va zice, desigur: „Bine, aşa e acum ţăranul; dar cu vremea tocmai obştile îl vor educa”.

Dar cine îl va educa? Agrarienii, Titircii sau jandarmul rural?

Să presupunem însă imposibilul. Să presupunem că mulţi dintre marii proprietari (într-o generalizare a faptului nu cred nici adepţii obştilor) vor arenda obştilor moşiile lor; că înăuntrul oştilor Titircă se va înfrăţi cu Ioan al Saftei în aplauzele entuziaste ale conducătorilor şi participanţilor; că administraţia va da un concurs dezinteresat, iară jandarmul rural va deveni şi el, ad hoc, un fervent şi neobosit promovator al ideii semisocialiste a obştilor ţărăneşti. În acest caz, obştile, ca arendaşi, vor avea în adevăr un succes desăvârşit, adică vor încasa ele ceea ce până acuma încasa arendaşul ca intermediar între proprietar şi ţărani. Aceasta însă va dura o vreme foarte scurtă, cât va dura primul contract; pe urmă proprietarul va ridica arenda, încasând el şi partea arendaşului, iară ţăranii vor rămâne în situaţia de mai înainte, şi asta în virtutea unor legi economice inexorabile ce cârmuiesc societăţile moderne.

În societăţile moderne, capitaliste, productul agricol se împarte în trei părţi: în renta pământului, profitul capitalului fermierului şi salariul muncitorului. Intr-o ţară neoiobăgistă, legea împărţirii productului suferă modificări, asupra cărora nu ne putem întinde, dar care nu influenţează rezultatul care ne interesează aci. Renta pământului în societăţile capitaliste, ca şi arenda într-o societate semicapitalistă ca a noastră, nu sunt cantităţi accidentale, ci impuse de anume condiţii şi norme economice. Preţul arendării se stabileşte, între altele, prin legea ofertei şi cererii. Dacă proprietarul ar cere mult peste preţul normal, normal în condiţiile date, arendaşii ar pleca în căutarea altor moşii, că sunt destule de la Dorohoi până la Severin. Dacă arendaşul va oferi un preţ sub cel normal, proprietarul se va adresa altor arendaşi, căci arendaşi sunt şi mai mulţi decât moşii. Şi astfel se hotărăşte preţul în condiţiile date ale arendării.

Dar obştea arendătoare va fi oare şi ea faţă de proprietar în aceeaşi situaţie ca oricare alt arendaş? Evident că nu. Obştea se găseşte în condiţii excepţionale. Ea nu poate — ca alt arendaş —, dacă nu-i convine preţul arendei, să ia altă moşie în alt judeţ; ea nu poate, cu tot satul, cu familiile, cu vitele, cu locuinţele, să se mute din Dorohoi în Teleorman; ea e legată, lipită de moşia boierului: nu degeaba o consideră obştea ca grevată de o servitute către ea.

Faţă cu obştea, proprietarul e deci într-o situaţie deosebit de avantajoasă; obştea e şi mai mult robită proprietarului decât fiecare ţăran în parte. Obştei deci proprietarul îi va putea impune un preţ, nu hotărât de legea ofertei şi cererii, ci un preţ de monopol, orice preţ posibil în condiţiile date.

Şi, impunându-i o arendă egală cu renta plus profitul arendaşului, o lasă cu partea ce i se cuvine în condiţiile neoiobage date, cu partea muncii, reducând-o la nivelul întregii ţărănimi, al ţării. Şi omul va avea şi o scuză morală: de! are şi el destul bocluc dacă arendează unei obşti întregi şi trebuie să ia o arendă mai mare; şi apoi nu ia nimic din partea cuvenită muncii în împărţirea obişnuită a productului agrar, ci ia numai partea ce s-ar fi cuvenit arendaşului.

Şi aici găsim altă cauză explicativă de ce obştile au avut o reuşită oarecare şi n-au fost atacate de clasa dominantă agrară: ele vor avea tendinţa să ridice simţitor renta pământului.

Deci, în cazul improbabil că obştile ţărăneşti ar avea o reuşită — ca obşti cu adevărat ţărăneşti, nu ca asociaţii conduse şi exploatate de burghezia sătească —, rezultatul ar fi ridicarea simţitoare a rentei pământului, iară folosul material al ţărănimii ar fi foarte neînsemnat.

În ce priveşte agricultura ţării, obştile încă prezintă un mare neajuns. Din acest punct de vedere, ele se găsesc în aceleaşi condiţii ca oricare alt arendaş: având pământ străin în arendă şi pe termen scurt, obştea n-are nici un interes să facă agricultură sistematică, îmbunătăţiri şi instalaţii, ci, din contra, e interesată să stoarcă pământul cât mai mult şi mai repede. Deci agricultura prădalnică rămâne în vigoare.

Folosul material al obştilor va fii minim, dacă nu cu totul nul, pentru masele muncitoare ţărăneşti, pentru masele muncitoare, nu însă şi pentru burghezimea sătească (iară dumneaei!), pentru care, dimpotrivă, pot să fie de un mare folos material.

Dar, dacă foloasele materiale sunt atât de slabe, nu e tot aşa şi cu foloasele morale ,şi educatoare; acestea sunt mult mai importante chiar decât ale băncilor populare.

Obştile ţărăneşti nu numai că fac pe ţărani — şi pe toţi ţăranii — să se ocupe de propriile lor afaceri, le lărgesc orizontul intelectual, le educă spiritul de iniţiativă, dar îi învaţă şi pe ei şi pe vecini că mai sunt şi alte relaţii de producţie decât cele ştiute ca dijme, ruşfeturi, servituţi; obştile ţărăneşti, chiar nereuşite, constituie un dizolvant al relaţiilor de producţie existente, deci al neoiobăgiei noastre.

În acest sens, folosul lor, iarăşi, sunt mai dispus să-l exagerez decât să-l micşorez; în acest sens, din toate întreprinderile poporaniste, obştile ţărăneşti sunt întreprinderea cea mai simpatică şi cea mai producătoare de rezultate bune.