Neoiobăgia:Legislaţia neoiobagă cvasisocialistă de la 1907
De la Wikisource
În fiecare dată după mişcările ţărăneşti, care ameninţau să degenereze în răscoale ori luau chiar forma de răscoală ţărănească, clasele noastre dominante erau apucate de dragoste de ţărănime şi de dor de legiferare pentru protecţia minorului.
Curentele din opinia publică ce împingeau la legiferare şi motivele celor chemaţi să legifereze erau, bineînţeles, diferite. Ele ar putea fi grupate în trei categorii.
în prima categorie — o mică minoritate — se aflau democraţii, prieteni sinceri ai ţărănimii, care doreau cu adevărat să realizeze o sumă cât mai mare de bine pentru ţărani şi pentru ţară, dar ei nu vedeau clar calea de urmat; astfel ar fi fost, spre pildă, Rosetti şi rosetiştii. Pe urmă venea o categorie numeroasă care pricepea că în interesul claselor dominante trebuie făcut ceva pentru ţărani, căci e cuminte şi practic să dai ceva ca să-ţi asiguri restul. în sfârşit, cei mai mulţi din clasele dominante doreau şi preconizau legiferarea pentru a face diversiune în spiritul public, pentru a zvârli praf în ochii celor interesaţi, pentru a linişti şi amuţi spiritele agitate.
În legiferarea de la 1907 toate aceste curente au fost reprezentate; decât de astă dată s-a operat o schimbare în relaţiile lor de număr şi forţă: unele — şi anume curentele democratice — au crescut în număr şi forţă; altele — cele conservatoare-agrariene — au scăzut.
Cauzele acestei schimbări sunt multe. Astfel, cum am văzut, în ultimii ani s-a operat în ţară o schimbare esenţială prin creşterea şi dezvoltarea unor clase noi, ca mica burghezie şi clasa numeroasă a intelectualilor, a proletariatului intelectual, ca şi aceea a proletarilor industriali, care au multe interese comune cu ţărănimea. Apoi în 1907 zguduirea a fost mai violentă ca niciodată, a ameninţat chiar existenţa ţării, încât înseşi clasele dominante, înspăimântate, au început să ceară reforme. Era o atmosferă atât de prielnică legiuirilor agrare, cum cu greu o să se mai vadă. Şi mai erau şi condiţii speciale, tot atât de prielnice, cum e manifestul regal din timpul răscoalelor, prin care se pusese în joc însuşi cuvântul solemn al regelui, şi cum e — last not least — faptul prezenţei în partidul liberal a tinerimii generoase.
Sub cuvântul că în ţările înapoiate, ca a noastră, socialismul n-are ce căuta, o întreagă generaţie de intelectuali, educaţi în socialism şi sub bandiera social-democratică, trecuseră în partidul liberal, chemat să legifereze pentru ţărănime. Formidabila problemă agrară era chiar una din piesele de justificare ale acestei tinerimi generoase: „Suntem o ţară de ţărani, nu de proletari; trebuie să ne gândim înainte de toate la îmbunătăţirea sorţii ţăranilor, şi aceasta n-o putem face decât într-un partid de guvernământ cum e cel liberal”. Intrată în partidul liberal, tinerimea aceasta a avut neşansa să se trezească în faţa revoltelor ţărăneşti de la 1907 şi a unei represiuni groaznice şi sângeroase. Era deci pentru această tinerime — care căpătase atâta trecere în partidul liberal —, un punct de onoare şi o datorie de conştiinţă să facă mult, cât se poate mai mult pentru ţărănime. Şi că aceasta îi era dorinţa sinceră nu mă îndoiesc un moment.
Va să zică era o conjunctură, un întreg complex de împrejurări atât de favorabile unei legiuiri protectoare pentru ţărani cum n-au mai fost niciodată şi, îndrăznesc s-o spun, cum cu greu se vor mai găsi altă dată. Şi care e rezultatul? Îl ştim cu toţii. A fost chemată o comisie de 40 de inşi, presupuşi a fi cei mai cunoscători în materie; a fost chemată o comisie atât de numeroasă, pentru ca din discuţie să iasă lumină, dar socoteala de acasă pesemne că nu se potriveşte cu cea din târg, şi în loc de lumină... au ieşit legile agrare de la 1907, poreclite socialiste!
Ce decepţie!
Că legile acestea, făcute sub auspicii atât de fericite, au avut .o nereuşită completă, de asta nu se mai îndoieşte nimeni, nici măcar cei mai zeloşi preconizatori ai lor, care le mai apără în public, de formă şi din amor propriu, dar între patru ochi le recunosc completa nereuşită.
De ce rezultatul acesta? Cititorii care m-au urmărit cu atenţie până aici ştiu bine de ce.
Cauza e că s-a legiferat pe baza regimului economic şi politico-social în vigoare. Toate neajunsurile adânci şi nenumărate pe care legile din 1907 au vrut să le înlăture decurg din însuşi regimul neoiobag în vigoare la noi. Spre a le înlătura trebuie desfiinţată — evident! — însăşi cauza care le produce, adică regimul neoiobag. Legiuitorul însă a legiferat pe baza acestui regim şi nu numai că n-a căutat să-l desfiinţeze, dar, după cum vom vedea mai jos, a căutat încă să-l fortifice, să-l consolideze;
Şi chiar şi micile îmbunătăţiri ce puteau rezulta pentru ţărani din noile legi n-au putut şi nu pot să fie realizate din altă cauză fundamentală: lipsa de legalitate la ţară, neaplicarea şi inaplicabilitatea legilor.
Legiferăm pentru ţărani pe baza unui regim juridic occidental şi cu un aparat de legiferare iarăşi occidental, însă pentru susţinerea şi consolidarea unor raporturi economice în bună parte medievale; contradicţie absurdă, din care neapărat urmează neaplicabilitatea legilor. Deci legile de la 1907 trebuiau să dea rezultat negativ, ca şi toate legile anterioare.
Şi aici cu drept cuvânt am fi putut să ne oprim, fără să mai urmăm cu critica legilor de la 1907. Ştim că legile au dat un rezultat lamentabil, ştim şi cauzele profunde ale acestui rezultat; prin urmare, de ce să mai pierdem vremea şi să îngroşăm degeaba această lucrare, care şi aşa a devenit prea voluminoasă? Şi, totuşi, trebuie să. facem această critică, măcar cât de fugitiv, şi iată pentru ce.
Mai întâi, legile acestea nu reprezintă trecutul, ci prezentul, sub ele trăim şi ele au şi susţinători, fie şi de formă, dar, oricum, susţinători inteligenţi şi culţi. Pe urmă, am credinţa şi speranţa că pentru norocul acestei ţări legile acestea, aşa-numite protectoare, sunt ultimele de acest fel şi nu se vor mai repeta fie sub forma asta,. fie sub altă formă. În sfârşit, ele au fost poreclite legi socialiste, pe tema asta s-a dus şi se duce împotriva lor o campanie întreagă şi deci eu, ca socialist, am obligaţia să descurc şi să spun ce este cu socialismul acestor legi.
Aşadar, trebuie să vorbesc negreşit. Promit însă că voi fi scurt. Pentru o critică mai amănunţită nu dispunem de spaţiu şi, după cele spuse, nu e nici necesară: cititorii o vor face şi singuri.
Toate legiuirile trecute asupra tocmelilor agricole, aşa-numite legiuiri de protecţie a muncii ţărăneşti, se pot împărţi, după cum am văzut, în două părţi.
Întâi, dacă putem zice aşa, [se] stabileşte starea civilă de neoiobag a ţăranului, garantând şi consolidând regimul neoiobăgist; aceasta e partea care se aplică şi se aplică cu străşnicie. A doua priveşte apărarea ţăranului împotriva asperităţilor prea crude şi exagerate ale regimului; aceasta e partea platonică a legii şi care în mare parte nu se aplică.
Afară de asta, prima parte, aceea care consolidează regimul, se subdivide şi ea în două părţi. Una directă, care stipulează făţiş neoiobăgia, cum sunt acele articole care lipesc pe ţăran pământului, îi împiedică libertatea economică de mişcare, regulamentează raporturile de producţie neoiobăgiste, pedepsesc pe primarul care ar tolera învoirea unui ţăran din alte părţi, pedepsesc pe proprietarul care ar momi la muncă pe ţăranii altuia şi, în sfârşit, cum a fost la 1872, pun forţa publică şi armata la dispoziţia proprietarilor şi arendaşilor ca să aducă la muncă pe robul recalcitrant. A doua parte e indirectă şi e reprezentată prin întreaga economie a legii. Pentru că e evident că, odată ce legiuirea e făcută pe baza regimului în vigoare, chiar acele articole care ar părea că sunt împotriva lui îi servesc tot lui, întrucât, înlăturând asperităţile prea exagerate oare l-ar putea compromite, îl consolidează.
Legea de la 1907 are toate aceste părţi caracteristice.
Partea directă pare a fi mai moale reprezentată, dar sunt destule articole oare lipesc pe ţăran pământului, pun piedici libertăţii economice a ţăranului, ameninţă pe proprietarii care ar momi lucrătorii altuia (ca şi cum ţăranii ar fi robi negri).
Dar în această lege este o inovaţie cu o tendinţă indiscutabilă de a preface pe ţăran în rob. Această inovaţie este libretul. Cităm aici întreg articolul respectiv în vederea marii lui însemnătăţi:
Art. 39. — Fiecare ţăran care se învoieşte pentru a munci pe pământul unui proprietar sau arendaş este obligat să aibă un libret de munci agricole, după modelul ce se va publica de Ministerul de Agricultură.
Acest libret va fi eliberat de secretarul comunei domiciliului ţăranului şi va forma pentru el un certificat de identitate faţă de orice proprietar sau arendaş care ar voi să-l învoiască.
Fiecare libret va cuprinde numele, semnalmentele şi vârsta ţăranului, comuna unde locuieşte, numărul şi vârsta membrilor familiei sale, minori şi care n-ar avea librete proprii, precum şi întinderea de pământ propriu şi numărul vitelor de care dispune.
În libret se vor trece pe rând şi legalizate, pe de o parte, rămăşiţele de muncă din anul precedent, întinderea de pământ luată în dijmă sau în bani de la proprietar sau arendaş, muncile învoite, timpul aproximativ şi locul unde trebuie executate şi sumele ce ţăranul are de luat, iară pe de altă parte muncile făcute şi banii primiţi.
Înscrierile în libret se vor face cu cerneală şi cel mai târziu în prima duminică; ştersăturile şi îndreptările nu se vor ţinea în seamă decât dacă sunt certificate de cel ce le-a făcut, ca contabilul moşiei sau secretarul comunal.
Cine cunoaşte realmente raporturile de la ţară, ca şi acela care a citit dezvoltările noastre anterioare, îşi va da seama de marea importanţă a acestei inovaţii. Prin libret, prin această condicuţă de servitor, ţăranul e robit în chip mai eficace decât prin legile şi măsurile de altădată. De acum, prin condicuţă, ţăranul e mai mult şi mai temeinic decât oricând lipit pământului şi robit proprietarului. E adevărat că legea îi permite să contracteze şi aiurea, dar cităm textual (art. 41):
„Ţăranul însă poate încheia contracte agricole şi în altă comună cu condiţia de a prezenta libretul său din care să reiasă muncile agricole contractate”.
Şi mai departe legea pedepseşte pe primarul care ar autentifica învoieli fără să fi controlat şi cercetat libretul. Oriunde ar apărea acum ţăranul, el trebuie să arate condicuţa de servitor, care e biletul său de identitate, unde e trecut cu toate semnalmentele, trecut acolo şi el şi nevasta şi copiii, şi deci... marş înapoi la stăpân!
Iată-l deci pe ţăranul român, pe care-l ştiam neoiobag, iată-l şi servitor cu condicuţă, şi nu un servitor liber oare trece de la un stăpân la altul, ci un servitor neoiobag, lipit pământului şi unui anumit stăpân. Dacă până acum mai putea scăpa, prin excepţie, măcar câteva zile în toiul muncii, când munca e plătită cu suma enormă pentru ţăran de doi şi trei lei pe zi, acuma legea ia măsuri ca lucrul să nu se mai întâmple; dacă până acuma măcar unul din familie, un flăcău nevârstnic de 17—18 ani, mai putea să scape din neoiobăgie şi în timpul muncilor agricole să capete o muncă mai bine plătită, acuma tendinţa legii este ca să împiedice şi aceasta.
Spiritul din care au pornit asemenea dispoziţii este evident şi nu încape îndoială că ele sunt foarte practice şi au venit tocmai la vreme.
Am văzut cum şi din ce cauză ţărănimea noastră se proletarizează tot mai mult, încât am ajuns să avem peste o jumătate milion de ţărani proletari şi semiproletari. Or, proletarul, care vagabondează din loc în loc pentru a-şi vinde munca liberă, e o antiteză, e însăşi negarea. neoiobăgiei. Cum să aperi regimul de acest pericol când statul nu mai are pământuri, care, împărţite în loturi, să prefacă pe atâţia proletari în tot atâţia neoiobagi?! Administraţia, jandarmeria sunt un mijloc bun de a lipi pământului şi robi proletariatul, dar numai când acesta e în număr restrâns; care administraţie din lume ar mai putea-o face când masele proletarizate n-ar mai fi sute şi mii, ci zeci de mii, sute de mii? Şi iată că vine o lege care printr-un singur articol preface pe toţi ţăranii în servitori cu condicuţă. De acuma pot ei să fie şi sute de mii: „Scoate condicuţa şi marş înapoi la stăpân!”
Admirabilă lege!
Ştiu că nici cu asta regimul actual n-o va mai duce mult. Suntem o ţară semicapitalistă, trăim în mijlocul capitalismului modern, întreaga noastră dezvoltare şi evoluţie economică ne duc spre dizolvarea regimului. Vorba e că pentru moment, cu condicuţa şi cu adaosul de 6 000 de jandarmi rurali, regimul s-a întărit, s-a consolidat.
— Dar legea şi chiar articolul cu condicuţa au fost făcute ca să apere pe ţăran împotriva înşelătoriei, ca să nu fie încărcat la socoteală.
O ştiu, şi unii au urmărit chiar foarte sincer acest scop. Să vedem deci cum şi în ce fel apără această lege interesele ţărăneşti. Nu ne mai oprim la partea cea indirectă, prin care se consolidează neoiobăgia; ce noutate ar putea să ne mai spună partea cea indirectă, după ce a vorbit cea directă cu articolul ei 39?
Când citeşti şi începi să te pierzi în haosul dispoziţiilor. articolelor, aliniatelor din legea de la 1907, te izbesc munca şi zbuciumul legiuitorului de a veni în ajutorul ţărănimii măcar în chestii de amănunt. Munca şi zbuciumul sunt sincere, e sinceră dorinţa de a veni în ajutorul ţăranilor, întrucât porneşte de la fracţiunea cea democrată şi binevoitoare lor. Dacă legea în locul rezultatului dorit a dat unul opus, vina nu e a legiuitorului;
ea este în contradicţiile regimului, în raporturile economico-sociale existente. Vina legiuitorului e numai că s-a apucat să legifereze în aceste condiţii, că a încercat imposibilul, că a pornit să rezolve nerezolvabilul. Aceasta se vede chiar din primul articol protecţionist, ca să-i zicem aşa, al legii.
Se ştie că unul din mijloacele prin care ţărănimea e exploatată cămătăreşte şi ţinută în lanţurile contractului agricol e dubla învoială: în bani şi în dijmă. Legiuitorul a vrut să înlăture acest rău, şi de aceea, după ce în primul articol defineşte obiectul legii, în cel următor, primul articol de protecţie (art. 2), glăsuieşte:
,,Arendarea de pământuri pentru arătură şi fâneaţă se poate face sau numai (exclusiv) în bani, sau numai (exclusiv) în dijmă din recoltă (de-a valma). Pentru acelaşi loc nu sunt îngăduite învoieli şi în dijmă, şi în bani”.
Foarte bine, frumos şi categoric, căci nu lipseşte nici cuvântul categoric de exclusiv. Dar, după ce legiuitorul a hotărât această dispoziţie categorică, i-au venit şi lui în minte în mod vag greutăţile aplicării ei. Cum aşa? Învoiala în dijmă rezultă dintr-un anume regim economic, rămăşiţă medievală, iobăgistă; învoiala în bani rezultă dintr-un anume regim economic, capitalisto-burghez. Aceste două regimuri le menţin pe amândouă, în forma lor hibridă şi amestecată, de regimul neoiobag.
Cum se poate deci să menţin regimurile economice şi să opresc tranzacţiile, învoielile ce rezultă dintr-însele?
Cum să iasă legiuitorul din această greutate? Foarte simplu. Legiuitorul nostru, după ce în prima parte a articolului opreşte — exclusiv şi categoric! — învoiala dublă, în a doua parte a articolului o admite tot aşa de categoric. A doua parte a articolului glăsuieşte astfel:
.,Pe aceeaşi moşie, acelaşi locuitor poate să se învoiască deodată şi în bani şi în. dijmă, de-a valma, cu condiţia însă de a se determina deosebit prin contract partea de loc dată în bani şi partea de loc dată în dijmă”.
Cu alte cuvinte: ţăranul ia de la arendaş câteva pogoane .de loc pentru care dă arendaşului dijmă şi o anume sumă de bani. „Nu — zice legiuitorul —, asta nu se poate”. Arendaşul ia acelaşi contract şi specifică precum că dijma o i-a pentru o parte de pământ şi banii pentru alta”. „Aşa da — zice legiuitorul —, aşa înţeleg şi. eu”. 0 fi înţelegând legiuitorul, dar ce va înţelege de aici ţăranul?
Altă excrescenţă a regimului neoiobag, una-din cele mai urâte, desigur, e dijma la tarla, atât de păgubitoare şi ţăranului, şi agriculturii ţării. Legiuitorul şi aici a vrut să fie categoric şi de aceea declară scurt şi hotărât (art. 3):
„Este oprită învoiala cu munca la tarla, adică obligaţia ţăranului de a cultiva pentru o anumită întindere de pământ în folosul său altă întindere de pământ în folosul proprietarului sau arendaşului”.
Perfect. Decât arendaşul, mânuind dubla învoială, va face să treacă aceeaşi dijmă la tarla, cu toate neajunsurile ei pentru ţăran şi ţară, sub forma de învoială pe bani.
Sub vechea lege, arendaşul dădea ţăranului un pogon, pentru care ţăranul trebuia să-i muncească arendaşului alt pogon, cu anumite munci specificate. Sub noua lege, muncile absolut identice făcute pe pogonul arendaşului vor fi exprimate în bani, drept plată pentru pogonul dat ţăranului.
Ce s-a schimbat?
Încă o excrescenţă urâtă a regimului e o veche şi antipatică cunoştinţă a noastră: ruşfeturile. Împotriva lor s-a mai luptat legiuitorul şi altă dată.
Şi nu pentru că sunt cele mai rele pentru ţăran, dar pentru că sunt jenante, prea arată caracterul feudal al regimului şi, în definitiv, nici nu-s necesare, deoarece toate ruşfeturile se pot lua ţăranului şi sub o altă formă, mai puţin medievală şi mai puţin urâtă. .De aceea au mai fost interzise şi altă dată, dar fără rezultat: în practică au înviat împotriva legii. De ce au înviat e clar: un anume regim economic produce anume efecte şi, oricât le-ai declara desfiinţate, ele vor renaşte, în fond şi în formă, ca fenixul din cenuşa lui.
Noua lege din 1907 interzice din nou ruşfeturile. De ce? Îşi va fi zis legiuitorul că tot interzicându-le mereu vor dispărea şi ele de atâta interzicere. Dar, prin mânuirea dublei învoieli, ruşfeturile pot foarte bine să reînvie, ba nici nu se gândesc să moară. Altădată arendaşul dădea ţăranului câteva pogoane de pământ, pentru care lua o anumită dijmă, plus, ca supliment, felurite munci, ruşfeturi. Acum o parte din acest pământ se va trece în contract ca dată pe bani, iară ruşfeturile vor trece ca munci plătite cu aceşti bani.
Şi aici n-avem de-a face cu lucruri de amănunte, lipsite de importanţă: sunt punctele esenţiale care privesc protecţia ţăranului: învoiala amestecată, dijma la tarla, ruşfeturile, rele împotriva cărora se duce lupta de atât amar de vreme şi ele tot rămân. Şi rămân nu numai prin ocolirea sau călcarea legii, dar chiar pe însăşi baza ei. În realitate ştiu că nici nu va fi nevoie de multă bătaie de cap. Legea va fi ocolită, nu va fi luată în seamă şi vorba ceea: o lege oare nu ,se aplică va să zică că nu există.
Negreşit, mai sunt în lege şi alte articole — şi câte încă! — menite să protejeze pe ţăran împotriva abuzurilor ce decurg din regimul în vigoare. Dar lasă că, chiar dacă legea şi-ar ajunge scopul, încă mare procopseală n-ar fi, căci ar dispărea abuzurile, dar ar rămânea regimul şi asta e destul. Dar nici atâta bine nu va face. Articole sunt multe. 115, afară de diverse aliniate, în total 56 de pagini. Legiuitorul a procedat energic, a strâns toate cazurile de abuzuri ce se cunoşteau şi împotriva fiecărui a făcut un articol preventiv sau represiv; în felul acesta a vrut să impună măcar prin cantitate dacă nu prin calitatea articolelor. Din nenorocire însă, de multe ori se strecoară câte un articol care le nimiceşte pe celelalte. Aşa, spre pildă, partea legii care priveşte răfuiala dintre ţăran şi arendaş.
Răfuiala e un moment decisiv în viaţa economică a ţăranului: la răfuială el e încurcat, înşelat, aşa că veşnic munceşte şi veşnic rămâne dator. Legea de faţă are multe dispoziţii — unele bune — pentru apărarea ţăranului împotriva tragerii pe sfoară. Dar pe nesimţite s-a strecurat şi următoarea (un mic alineat la marele articol 81):
„Declaraţia în scris făcută înaintea primarului şi atestată de acesta prin care ţăranul se recunoaşte dator pentru preţul rămăşiţelor de muncă face credinţă înaintea justiţiei ca act autentic”.
Şi acum s-a sfârşit. Căci, desigur, ţăranul „se va recunoaşte dator”, fie că — fără voia lui — va fi recunoscut astfel de către primar, fie, mai ales, că se va „recunoaşte” singur, pentru că e neoiobag, iară după legea nouă, slugă cu condicuţă; se va „recunoaşte” de nevoie, cum se recunoaşte datornicul prins în mrejele cametei. Cu toate protestările d-lui Radu Mandrea, e neîndoielnic că, sub regimul neoiobag, relaţiile dintre ţărani şi stăpâni sunt cămătăreşti, au toate caracterele cametei: şi fondul, şi forma ei şi, între altele, indestructibilitatea ei. Datornicul prins în mrejele cametei se declară el însuşi dator cât nu datorează. Şi atunci ce puteţi face? Nimic. Şi cam aşa se întâmplă în relaţiile economice ale satelor noastre, iară legiuitorul pare că nici n-o ştie.
Sau să luăm ca exemplu chiar faimosul articol 39, cel cu condicuţa. Şi el pare a fi fost făcut în extremis, ca sa apere ţărănimea împotriva înşelăciunii. În condicuţă se înscrie doară cât a muncit ţăranul, cât mai are a munci, câte parale a primit şi cât mai are să primească ş.a.m.d. „Şi acuma — se gândea legiuitorul cel poporanist — să poftească stăpânul să mai înşele pe ţăran la răfuială; că vine inspectorul agricol şi vede tot, negru pe alb!” Lasă că, pentru a vedea negru pe alb şi nu alb pe negru, ar trebui să avem inspectori de un aluat cu totul deosebit; lasă că pentru a controla cu efect socotelile unui milion de ţărani ar trebui o armată de inspectori; lasă că, pentru a mânui toate aceste socoteli şi a se apăra cu toate legile astea, ţăranul ar trebui să fie măcar cât de puţin contabil şi jurist; ,dar, chiar dacă toate acestea ar exista, ar mai trebui altceva: ar trebui ca ţăranul să nu fie nevoit să recunoască de bun cele scrise în condicuţă, ar trebui să trateze cu stăpânul său în condiţii egale — nu economice, acestea nu există nicăieri —, dar politice şi juridico-sociale: să fie egal înaintea legii, să aibă, ca şi stăpânul, drepturile omului. Or, el este neoiobag şi servitor cu condicuţă şi deci va zice cum vrea stăpânul. Asta e clar.
Chiar acuma când scriu aceste rânduri citesc în Adevărul următorul fapt autentic şi grozav. La o moşie din Brăila au fost învoiţi 70 de muncitori din Prahova, între care 16 femei şi fete mari. Ca de obicei, muncitorii au început să fie trataţi ca negrii, bătuţi, schingiuiţi, hrăniţi cu brânză cu viermi şi mămăligă mucedă. Noaptea femeile şi fetele au fost violate de personalul moşiei, iară când bărbaţii le-au sărit în ajutor au fost crunt bătuţi şi schingiuiţi. Atunci unii din ei, mai curajoşi, au fugit spre casă. Pe drum au fost ajunşi de jandarmii rurali, întorşi eu sila la moşie, iarăşi bătuţi şi schingiuiţi şi închişi într-un coteţ de gâşte, unde într-o stare de nedescris i-a găsit inspectorul agricol. E un fapt autentic constatat şi confirmat de inspectorul agricol şi de prefectul din Brăila.
În altă parte, acest fapt grozav ar fi ridicat ţara întreagă în picioare, luni de zile nu s-ar fi vorbit decât de el; la noi nimeni n-a suflat un cuvânt, gazetele şi întreaga opinie publică erau şi sunt prea ocupate de foarte importanta chestiune a eventualei, posibilei, probabilei sau sigurei remanieri ministeriale. Dealtfel, această nepăsare se explică uşor: ea e rezultatul obişnuinţei. Aiurea acest fapt ar ţi o excepţie grozavă; la noi, sub forme mai puţin drastice, e un fapt obişnuit.
Şi, iată, legiuitorul îl scoate pe ţăranul nostru din coteţul de gâşte, îi presupune cunoştinţe juridice şi de contabilitate, îl consideră ca pe un cetăţean egal cu stăpânul său, bucurându-se în mod conştient de toate drepturile cetăţeneşti, şi în consecinţă legiferează, legiferează, legiferează.
Când citeşti toată grămada asta de articole şi alineate, culese şi înşirate cu atâta trudă sinceră şi atâta iscusinţă, fără voie îţi aduci aminte de cuvintele atât de adevărate spuse la o întrunire de lucrători de marele agitator socialist Lassalle. Lassalle zicea că muncitorimea, democraţia, a avut şi are ca servitori şi apărători ai intereselor ei oameni însufleţiţi de cele mai frumoase intenţii, dar doctrinari naivi, pe când stăpânii, clasele dominante, au ca servitori şi apărători ai intereselor lor oameni pricepuţi, abili şi practici. Şi Lassalle îşi termina discursul dorind astfel de servitori şi muncitorimii.
Cât de mult se potrivesc aceste cuvinte ţării noastre şi democraţilor noştri de la neuitatul C. A. Rosetti până în prezent! Uitaţi-vă şi acuma: pe când democraţii noştri poporanişti, cu intenţiile cele mai bune, discutau asupra intervenţionismului de stat şi asudau ca să adune cât mai multe articole şi alineate în apărarea ţărănimii, articole menite ca la prima serioasă întâlnire cu realitatea să se prefacă în scrum. şi praf, ceilalţi, printr-un singur articol, au prefăcut ţărănimea în servitori cu condicuţă şi au instituit jandarmeria rurală, relativ cea mai puternică de pe faţa pământului.
Astfel de servitori ai intereselor ei dorim şi noi ţărănimii noastre.
S-ar putea obiecta — şi cu oarecare dreptate — că toate criticile aduse legii din 1907 ating foarte puţin, întrucât sunt făcute părţii ei secundare, care în definitiv reproduce — modificate — legiuirile anterioare, al căror rezultat îl cunoaştem cu toţii. Partea esenţială a acestei legi şi cu desăvârşire nouă e cea aşa-numită socialistă: e minimul de salar, maximul de arendă, izlazurile comunale. împotriva acestei părţi s-au îndreptat toate criticile, s-au dus toate campaniile, acestei părţi i-au dat şi făuritorii legii o deosebită importanţă.
Să trecem deci şi noi la această aşa-zisă lege socialistă.
Trecerea in corpore a foştilor socialişti în partidul liberal poate fi judecată în chip deosebit de fiecare după felul lui de a vedea, după convingerile lui socialiste şi după partidul căruia aparţine. Intr-o privinţă vor fi de acord cu toţi, neexceptând nici pe foştii socialişti ei înşişi, şi anume trecerea lor la liberali a mărit într-un mod considerabil confuzia politico-socială existentă. Şi mai înainte se făcea o confuzie fără seamăn între denumirile de liberal, conservator, junimist, radical şi doctrinele corespunzătoare; şi se făceau şi atunci împerecheri atât de stranii, ca liberal-conservator, conservator-democrat, radical-conservator ş.a.m.d. Cu intrarea însă a foştilor socialişti în partidul liberal şi cu formarea unei împerecheri noi de liberal-socialist, această confuzie a ajuns la culme. Şi e firesc. Toate partidele existente şi doctrinele lor corespunzătoare au un fond — mare şi însemnat — comun între ele: toate stau pe terenul societăţii de azi, al organizaţiei sociale actuale. Socialismul însă stă pe terenul unei organizaţii sociale diametral opuse celei de azi. încât dacă, cu oarecare bunăvoinţă, se mai poate pricepe o împerechere ca radical-conservator, una ca liberal-socialist e un nonsens. E deci lesne de înţeles cât de mult s-a mărit confuzia existentă prin intrarea foştilor socialişti în partidul liberal.
Cauza confuziei, în general vorbind, o cunoaştem: ea nu rezidă în oameni, .ci în raporturile sociale, în faptul că am adoptat — şi am fost siliţi să adoptăm — formele occidentale, păstrând un fond în parte feudal. Dar la această cauză generală, întru cât priveşte problema agrară, se mai adaugă o cauză specială.
Ai văzut, desigur, cititorule, piese amuzante a căror intrigă e bazată pe trucul următor: un personaj principal e luat drept altul şi de aici tot felul de încurcături inextricabile, mai ales pentru cel luat drept altul. Cam aşa ceva s-a întâmplat şi la noi, şi la noi cineva a fost şi e luat drept altul: e regimul nostru economico-social neoiobăgist, care a fost şi este luat drept regimul capitalisto-burghez, şi e ţăranul nostru neoiobag, care a fost şi este luat ca drept proletar, ba drept mic proprietar, ba drept fermier ca în Occident. De aici, bineînţeles, confuzii şi încurcături inextricabile.
Aceste încurcături s-au arătat cu toată claritatea în timpul nesfârşitelor discuţii teoretice asupra intervenţiei de stat, asupra şcoalei intervenţioniste şi manchesteriene. în adevăr, să vedem în două cuvinte ce e intervenţionismul de stat ca teorie şi practică.
După ce a căzut regimul feudal, economiştii burgheziei preziceau o eră nouă strălucită pentru dezvoltarea societăţilor, cu condiţia însă ca libertatea absolută a muncii şi raporturilor economice să nu fie împiedicate de nimeni şi de nimic. Statul să-şi facă numai datoria de păzitor al ordinii, să .fie un jandarm corect; în raporturile economice n-are pentru ce să se amestece, căci mai mult ar strica decât ar drege. Toate tranzacţiile omeneşti să fie lăsate libere, fiecare să-şi caute netulburat de propriile lui interese; şi atunci, în această societate, bazată pe proprietatea privată şi pe concurenţa liberă, toate interesele omeneşti se vor armoniza spre mai marea fericire a tuturor, fiecare va primi ce i se cuvine şi dezvoltarea socială va atinge nişte culmi neînchipuite. Laissez faire, laissez passer.
E de netăgăduit că aceste preziceri s-au realizat în parte. Un socialist conştient o va nega mai puţin decât oricare altul. Şi, dealtfel, creşterea uriaşă a societăţilor, a bogăţiilor omeneşti şi creşterea corespunzătoarei a tehnicii, a ştiinţei, a culturii o certifică îndeajuns.
Dar împreună cu această uriaşă dezvoltare în bine s-au dezvoltat unele rele nu mai puţin mari: crizele de supraproducţie, care zguduie din temelii societatea burgheză, abisul dintre bogăţia imensă şi sărăcia lucie, mizeria claselor muncitoare, care ameninţă cu degenerarea ţării, etc., mizerii — acestea şi altele — care cresc mereu şi nu vor fi înlăturate decât de altă organizaţie socială, cea socialistă.
Faţă cu aceste efecte atât de triste ale deplinei libertăţi a tranzacţiilor economice, s-a cerut iarăşi intervenţia statului, de astă dată a statului burghezo-capitalist, pentru a micşora efectele rele ale unei societăţi bazate pe proprietatea privată şi concurenţa liberă.
Cererile de intervenţie au pornit din două părţi. Mai întâi, bineînţeles, din partea claselor apăsate, dezmoştenite şi în noua organizaţie socială. În numele acestor clase, cererea a fost formulată de reprezentanţii lor teoretici, de socialişti. Dar şi o parte a burghezimii — cea mai prevăzătoare, mai cuminte — a înţeles câte pericole ar prezenta, chiar pentru existenţa societăţii burghezo-capitaliste, o dezvoltare bazată pe libera concurenţă şi absoluta libertate a tranzacţiilor; şi deci, în chiar interesul societăţii actuale şi al dezvoltării ei ulterioare, această parte a burghezimii a început să ceară intervenţia statului.
Cei care mai ales au formulat teoreticeşte cererile de intervenţie din partea unora din clasele dominante chiar sunt aşa-numiţii „kathedersocialişti”, porecliţi astfel mai mult de potrivnicii intervenţiei, ca armă de luptă, căci de socialism n-au nici urmă, iară în măsura în care cer intervenţia şi în folosul muncitorimii sunt democraţi, nu socialişti. Socialiştii cer intervenţia statului în folosul proletariatului mai întâi ca reprezentanţi fireşti şi direcţi ai intereselor lui imediate, dar o cer şi spre a ridica puterea lui materială, culturală şi morală, pentru o mai repede înlăturare a societăţii actuale capitalisto-burgheze şi înlocuirea ei cu societatea socialistă. Kathedersocialiştii cer intervenţia tocmai pentru întărirea societăţii actuale. Este deci un abis între unii şi alţii, şi nu numai în motive: el se întinde şi asupra felului cum cer intervenţia şi asupra măsurii în care trebuie făcută.
Nu pot să mă opresc mai mult asupra acestor deosebiri profunde, după cum nu pot să mă opresc asupra caracterului intervenţiilor statului făcute, chipurile, în folosul lucrătorilor, dar care sunt nu socialiste, ci antisocialiste, retrograde. Lămuririle în această privinţă ar fi foarte interesante la noi, mai ales acuma, când, mulţumită confuziilor existente, orice intervenţie a statului, cât de retrogradă, e botezată socialistă numai pentru că e o intervenţie a statului, astfel că şi o intervenţie a statului pentru desfiinţarea socialismului tot socialistă va fi. Dar nu pot să mă întind asupra acestora, oricât de necesare şi interesante ar fi, că m-ar duce prea departe.
Însă şi din cele spuse urmează destul de clar că intervenţionismul reprezintă tendinţa de a remedia efectele rele produse de raporturile economice bazate pe absoluta libertate şi concurenţă liberă în societatea capitalistă; intervenţionismul deci e un remediu împotriva, dacă putem zice aşa, excesului de libertate.
Dar la noi, în relaţiile agrare româneşti, există oare acest exces de libertate? Ţăranul nostru este el proletar salariat ca în Occident şi raporturile economice de la ţară sunt ele bazate pe libera concurenţă? Relele ce decurg din raporturile noastre agrare rezidă ele oare în faptul că tranzacţiile economice sunt lăsate în absolută libertate? Este oare vinovat statul nostru de a fi lăsat absolut libere raporturile bazate pe concurenţa liberă? Nimic din toate astea. Ţăranul nostru nu e proletar salariat, ci neoiobag şi rob, raporturile economice, ca şi cele politico-sociale, sunt neoiobăgiste, statul nostru cât i-a fost în putinţă — şi prin starea legală, şi prin starea de fapt — a încătuşat libertatea economică a ţăranului. La noi există încă, în parte, acea stare de lucruri care a fost în Europa occidentală înaintea revoluţiei franceze; datoria unui democrat burghez şi în bună parte a unui socialist este deci mai curând de a preconiza neintervenţionismul statului actual, pentru că intervenţionismul statului şi reglementarea raporturilor economice pe baza unui regim neoiobăgist trebuie să ducă neapărat la condicuţă de servitor şi la 6 000 de jandarmi ori la ceva identic. Şi indiferent cine va fi la guvern rezultatul va fi acelaşi.
La noi deci, atâta vreme cât există regimul neoiobăgist intervenţionismul statului e un fapt mai curând reacţionar decât democrat.
Asta n-au înţeles-o democraţii şi poporaniştii foşti socialişti, şi de aceea, sub cuvânt că în Apus intervenţionismul e un principiu oarecum democratic, se sileau să dovedească, după Brentano, Wagner, Schmoler, Sombart etc., dreptul şi datoria statului de a interveni în raporturile economice dintre stăpâni şi muncitori. Şi asta se predică statului nostru, care de o jumătate veac nu face decât să intervină — n-ar mai fi făcut-o!
Se înţelege uşor că în asemenea împrejurări opiniile preconizate de democraţii noştri — democratice pentru ţările capitaliste — în mod fatal trebuiau să aibă pentru ţara noastră o mare doză de reacţionarism, ceea ce şi explică de ce atâtea elemente reacţionare le-au adoptat. Este drept că atunci conservatorii noştri, văzând că socialiştii prefăcuţi în liberali predică intervenţia statului şi reglementarea raporturilor economice, au devenit neintervenţionişti din intervenţioniştii straşnici ce erau altădată. 0 fi fost teama de ideile prea înaintate — căci în străinătate, pentru împrejurările de acolo, concepţia asta are un caracter semisocialist — ori o fi fost spiritul de contrazicere politică; oricum un lucru e sigur: conservatorii au devenit neintervenţionişti, se înţelege, numai în discuţiile teoretice şi, în tot cazul, cu rezerva expresă ca intervenţionismul neoiobag existent să rămână în vigoare.
Astfel au început conservatorii să protesteze împotriva intervenţiei exagerate a statului, împotriva tiraniei statului, care ucide spontaneitatea şi iniţiativa individuală, moaie energiile şi resorturile sufleteşti ale producătorilor; astfel au început conservatorii să vorbească de necesitatea de a descătuşa forţele producătoare ale naţiunii etc. etc., adică au început să exprime idei curat burghezo-democratice, idei pe care, la noi, ar trebui să le exprime democraţii consecvenţi şi, în parte, chiar socialiştii. Şi ceea ce este mai caracteristic pentru confuzia existentă este că, vorbind astfel, conservatorii cred că combat grozav socialismul!
Pe de altă parte, liberalii, oameni practici, care simt clar lucrurile chiar când nu le înţeleg bine, văzând că ideile preconizate de foştii socialişti şi încheierile practice pe care le scot nu numai că nu ameninţă neoiobăgia existentă, dar caută chiar s-o consolideze prin legi aşa-zise socialiste, prin infuzarea unui sânge socialist şi tocmai la o vreme atât de critică pentru regimul neoiobag, liberalii şi-au zis cu drept cuvânt: „Dacă acesta e socialism, atunci suntem şi noi socialişti.
Şi au început să apere cu energie ideile aşa-zise socialiste ale foştilor socialişti.
Şi iată cum, conservatorii au devenit liberali-democraţi-burghezi, liberalii socialişti-conservatori, iară socialiştii democraţi-reacţionari.
Şi în vremea asta cauza involuntară a întregii confuzii, ţăranul nostru — cel luat drept altul, ca şi personajul din piesa teatrală —, încasa toate neajunsurile confuziei — condicuţa de servitor şi 6 000 de jandarmi —, el care nu e vinovat deloc de toată confuzia existentă. Se înţelege că toate aceste confuzii şi discuţii atingeau foarte puţin fondul lucrurilor, ele se petreceau şi se petrec în partea cea formală a ţării, care n-o atinge pe cea reală.
Iară neoiobăgia îşi urma cursul.
Dar, dacă realitatea cea profundă a vieţii economice agrare s-a resimţit foarte puţin de toate aceste confuzii, legile aşa-numite socialiste s-au resimţit foarte mult.
Ca pildă să luăm partea cea mai socialistă din legea tocmelilor agricole, minimum de salar.
Ce este minimum de salar în ţările capitaliste, acolo de unde l-am luat şi unde, în adevăr, are oarecum un caracter socialist?
Am văzut ce înseamnă intervenţionismul ca principiu general în ţările capitaliste. Să vedem acuma ce înseamnă el ca aplicaţie specială la minimum de salar. Toate tranzacţiile omeneşti, lăsate în voia lor pe baza concurenţei libere, se vor armoniza; fiecare va primi, la urma urmei, ce i se cuvine, ziceau economiştii burghezi.| Iată, spre pildă, salariul. Ce este salariul? Este plata pe| care o primeşte lucrătorul pentru marfa sa — munca. Valoarea acestei mărfi, ca a oricărei mărfi, este egală cu cheltuielile necesare pentru producerea ei, în cazul de faţă pentru producerea şi reproducerea lucrătorilor, sau, cu alte cuvinte, strictul necesar pentru întreţinerea vieţii lucrătorului şi familiei lui. Acesta, ziceau economiştii, e adevăratul salar, pe care în mod logic poate să-l pretindă lucrătorul şi pe care acesta îl va primi pe baza liberei concurenţe şi sub imperiul legii ofertei şi cererii. Deci laissez faire, laissez aller!
Prevederile economiştilor însă nici aici nu s-au realizat. Pe de o parte, marfa-muncă, şi ca toate mărfurile dealtfel, de multe ori nu se puteau vinde deloc, formându-se o armată de rezervă, masele de muncitori muritori de foame; pe de altă parte, capitaliştii, folosindu-se de excedentul ce-l dă capitalul şi de însuşi mecanismul organizaţiei capitaliste, reduc salariul de multe ori nu la strictul necesar vieţii, ci la strictul necesar pentru a [nu] muri de foame.
Atunci proletariatul lucrător şi reprezentanţii lui, socialiştii, au pus capitalismului, cum s-ar zice, au pied du mur: „Recunoaşteţi dv. înşivă că salariul normal, echitabil în societatea capitalistă e strictul necesar pentru viaţă, că valoarea mărfii-muncă sunt cheltuielile necesare pentru producerea ei; ei bine, fixaţi dar acest strict necesar printr-o lege în forma de minimum de salariu, fixaţi preţul mărfii-muncă spre a nu putea fi vândută sub valoarea ei, recunoscută şi atribuită ei de însăşi societatea capitalistă. Aceasta trebuie s-o faceţi chiar în interesul dv., pentru că munca-marfă e o marfă cu totul deosebită; ea produce toate celelalte mărfuri, ea reproduce nu numai valoarea sa, dar şi plusvaloarea; dispărând ea, muriţi de foame cu toţi”.
Această cerere e deci pe cât de logică şi dreaptă, pe atât de importantă pentru interesele proletariatului muncitor.
Ţăranul nostru însă nu e un proletar, ci, după cum am văzut, e întrucâtva şi proprietar de pământ, şi, chiar proletarizat, e proprietarul instrumentelor de muncă. Legat de satul lui, de moşia boierului, el contractează în nişte condiţii care n-au nimic a face cu legea cererii şi ofertei şi a concurenţei libere. Munca lui nu e prefăcută într-o marfă care să se vândă pe piaţă ca orice marfă, căci el îşi lucrează propriul său pământ ca proprietar, iară pe pământul boieresc lucrează în parte ca fermier şi în bună parte ca serv, iobag. Intr-un cuvânt, ţăranul nostru nu e un proletar, ci un neoiobag.
Şi .atunci ce rost are să legiferezi minimum de salariu acolo unde n-ai salariaţi? Nu-i vorbă, avem noi salariaţi: lucrătorii din oraşe. Lor această lege li s-ar potrivi de minune şi le-ar fi, în adevăr, de mare folos. Şi tocmai de aceea lor nu li s-a dat.
Pentru ţărănimea noastră însă, sub imperiul contractului agricol neoiobăgist în toată complexitatea lui şi cu toate feluritele învoieli pe care le consacră, minimum de salariu va fi eliminat înainte de a începe să existe. Unde mai pui că acest minimum e fixat de comisii care prin compunerea lor reprezintă interesele proprietăţii mari şi ale burgheziei săteşti?
Totuşi legea ar putea să aibă un înţeles. Ştim că ţăranul nostru e o fiinţă complexă, o mixtură de atâtea categorii economice: proletar, fermier, proprietar, plus neoiobag. Sunt deci în viaţa ţăranului momente foarte scurte când el e proletar. Asta se întâmplă când, prin împrejurări fericite, scapă de învoielile de cu iarnă sub toate formele lor şi astfel în timpul muncilor, om liber, este la largul lui: se tocmeşte unde găseşte condiţii mai bune. Atunci, cererea de lucrători fiind mare, iară lucrătorii fiind mai toţi robiţi, învoiţi, se foloseşte şi el de legea ofertei şi cererii şi obţine preţul, extraordinar de rar în viaţa lui, de 2—3 lei pe zi. Dar atunci, împrejurările fiindu-i prielnice, ţăranul n-are nevoie de protecţie şi cu atât mai puţin de un minimum de salariu fixat de o comisie regională. Totuşi, dacă n-are nevoie acuma, poate să aibă în viitor. Oricum, e singurul caz când poate fi vorba de protecţia minimului de salariu.
Ce face însă legea de faţă? Conformându-se sistemului şi mentalităţii neoiobăgiste, ea tratează pe ţăranul proletar ca pe un fiu vitreg al ţării, îi retrage tocmai lui orice protecţie, ba chiar îl excomunică de tot din ţară, punându-l alături cu străinii. lată ce zice textual articolul 36:
„Dispoziţiile legii de faţă în ce priveşte învoielile agricole arătate la art. 1, al. c, se aplică numai ţăranilor învoiţi cel puţin cu 30 (treizeci) de zile înainte de începerea muncii respective în localitate. Aceste dispoziţii nu privesc pe muncitorii străini, nici pe cei români învoiţi chiar în timpul muncii”.
în acest articol respiră întreg sufletul neoiobăgist al acestor legi aşa-numite socialiste: nu acordă protecţie decât celor învoiţi de cu iarnă; e un fel de premiu acordat acelora care nu vor voi să iasă din neoiobăgie. Legea pare a zice ţăranului: „Ori te învoieşti de cu iarnă, rămâi neoiobag şi atunci îţi acord protecţia minimului de salariu de care are nevoie proletarul, ori te faci proletar şi atunci îţi retrag această protecţie”.
Logica omenească urmează şi ea formele de producţie economică, devine şi ea neoiobăgistă.
D-l N. Filipescu, combătând legea minimului de salariu, zicea că e o lege socialistă, pe care cele mai înaintate ţări n-au realizat-o încă. D-l Filipescu are perfectă dreptate. Din parte-mi, pot să adaug că această lege cu caracter socialist ar fi excelentisimă dacă ar fi menită să apere... proletariatul industrial de excesul de exploatare din partea capitalului. Şi atunci de ce s-a supărat d-l Filipescu pe această lege eu nu pot să înţeleg.
A doua parte, aşa-numită socialistă, a legii este cea privitoare la izlazurile comunale. împotriva acestora s-au ridicat multe obiecţii şi atât de temeinice încât făuritorii ei n-au putut să dea nici un răspuns valabil. lată unele dintre cele principale.
Proprietarii vor da pentru izlazuri pământul cel mai puţin fertil şi îl vor vinde scump, încât, în definitiv, ţăranului îi vor reveni păşunile tot aşa de scump ca şi mai înainte. A fixa prin lege întinderi mari de pământ pentru păşuni înseamnă a încuraja şi a menţine starea de înapoiere agricolă a ţării. Acum e nevoie de păşuni artificiale, de cultura plantelor furajere, nu de păşuni naturale. Doar nu vom tinde să ne prefacem într-un popor de păstori, fixând imense întinderi din pământul ţării pentru păşuni naturale. Apoi, în condiţiile climaterice ale ţării noastre, păşunile nu servesc decât două-trei luni; restul vremii vitele pasc în mirişti, deci ţăranul tot rămâne rob proprietarului sau arendaşului pentru păşunatul în mirişti. În sfârşit, obiecţia principală poate fi: pământul de păşuni trebuie schimbat mereu — ceea ce şi fac proprietarii şi arendaşii —, pentru că pământul, fiind mereu bătătorit de vite, după câţiva ani se întăreşte şi devine impropriu pentru păşuni. încât peste câţiva ani ţăranii vor continua să plătească izlazul comunal, dar vor ajunge iară pe mâna arendaşului, plătindu-i şi lui izlazurile, sau vor împărţi izlazul, ceea ce înseamnă o împroprietărire deghizată (şi ce înseamnă o împroprietărire chiar nedeghizată o ştim noi acuma), şi vom rămâne iară fără păşuni.
La toate aceste obiecţii, legea a răspuns doar în chestia miriştilor, dând voie ţăranului să-şi pască boii în miriştea pământurilor învoite; însă legea adaugă — şi recunoaştem că a fost nevoită să adauge: „În afară de locurile rezervate de proprietar pentru vitele sale”. Or, noi ştim foarte bine că toate locurile vor fi rezervate „pentru vitele sale”. Dar, chiar dacă prin această dispoziţie legea ar para una din obiecţiile aduse, celelalte rămân în picioare şi sunt cât se poate de serioase[1]. Şi este una care s-ar putea face, care trebuie făcută şi care le întrece pe toate.
Legiuitorul a văzut că ţăranul nostru se prezintă în mai multe ipostaze, că e şi proletar, şi fermier, şi mic proprietar. De aceea, legea a şi dat fiecărei categorii câte un avantaj şi câte o protecţie; pentru proletari minimum de salariu (am văzut cum), pentru micii proprietari păşunile, pentru fermieri maximum de dijmă şi arendă. E, desigur, logic şi consecvent. Din nenorocire, legiuitorul n-a observat că aceste categorii economice nu le avem deosebite, ci aproape fiecare ţăran face parte din toate deodată şi în plus mai e şi serv medieval, neoiobag. Şi fiindcă n-a băgat de seamă acest lucru, deoarece dispoziţiile legilor sau nu servesc la nimic ţăranului, sau se întorc împotriva lui. Astfel sunt păşunile comunale.
Am văzut mai sus că una din cauzele principale care leagă pe ţăran, îl lipesc pământului, îi împiedică libertatea economică şi îl dau legat proprietarului şi arendaşului e bucăţica lui de pământ — mai mult sau mai puţin iluzorie — şi faptul că el e depozitarul inventarului agricol: vitele şi uneltele. Acum, când masele ţărăneşti se proletarizează tot mai mult, acest inventar — între altele, nu exclusiv — le robeşte. Dar, cu toată greutatea de mişcare cu plug şi vite, ţăranul uneori tot mai scapă de învoielile cămătăreşti, ducându-se pe alte moşii mai mult ori mai puţin depărtate, după cum ţăranii de la munte se coboară cu boii şi plugurile la şes. De aci înainte, având şi păşuni comunale scump plătite, ţăranul e mai legat ca oricând de sat şi moşie, de boier sau arendaş. Păşunile îl leagă mai mult decât împroprietăririle. Acestea din urmă, de bine, de rău, îl fac proprietar; primii câţiva ani, ţăranul se mai lupta să trăiască din proprietatea lui, putea să mai reziste abuzurilor boiereşti şi arendăşeşti.
Păşunile însă îl leagă de moşia boierească fără să-i dea altă resursă de viaţă decât învoielile la proprietar sau arendaş; păşunile sunt deci o armă de robire curată.
Şi aicea se vede cu cea mai mare claritate cum se verifică adevărul legii mecanico-sociale enunţate mai sus, şi aici se vede, iarăşi cu cea mai mare claritate, cum cu cele mai bune intenţii nu se poate face nimic pentru ţărănime sub regimul neoiobăgist.
Lipsa de păşuni e o boală veche pentru ţărani. De treizeci de ani se discută această chestie, şi binevoitorii ţărănimii, cum au fost Rosetti şi rosetiştii, au spus de mult că aceasta e cauza principală a robirii ţăranilor. Nu-i vorbă, pentru un observator mai perspicace era evident că, dacă ţăranul va avea izlaz, se vor găsi destule alte mijloace pentru robirea lui — în această privinţă resursele regimului fiind inepuizabile —. dar netăgăduit e că unul din principalele mijloace de robire era lipsa izlazului.
Şi, iată, guvernul liberal actual a avut energia şi curajul să taie în carne vie, să meargă până la exproprierea forţată pentru a da păşuni ţăranilor. Ce-i drept, când a fost la o adică, a dat înapoi, dar însăşi enunţarea principiului e un act de curaj. Ei, şi care ar fi rezultatul întemeierii izlazurilor?
Până acuma ţăranul a fost robit proprietarilor şi arendaşilor pentru că nu avea păşuni; de acum el va fi robit pentru că le are. Cine nu se va convinge nici de aici e dificil de convins.
Dealtfel, această lege de protecţie, ca şi cea cu minimul de salariu, are un articol care-i strică întreaga economie, o reduce aproape la nimic:
„Ţăranii sunt obligaţi a cultiva o întindere oarecare de zarzavaturi trebuincioase familiei lor. Aceia care nu vor fi următori acestei obligaţii nu se vor folosi de izlazul comunal” (art. 59).
În bună limbă românească, asta înseamnă că, afară de excepţii, ţărănimea, în special cea săracă, nu se va putea folosi de izlazul comunal. De ce, s-a văzut mai sus.
Această dispoziţie, ca şi toate celelalte prin care legea ordonă o cultură mai sistematică, mai intensivă, arată cât de puţin e pătruns legiuitorul de raporturile economice din ţara noastră. Luându-se după poporaniştii noştri. legiuitorul pare a crede că, dacă ţăranul n-a ajuns la o cultură mai superioară a pământului, cauza e că n-o ştie şi n-o vrea; şi atunci legiuitorul caută să-l înveţe şi să-l silească, dându-i ordine. Legiuitorul pare a nu cunoaşte un lucru elementar în economia politică, şi anume că pentru o mai superioară cultură a pământului se cer neapărat anume condiţii economice obiective. Dacă există acestea, vine ea şi cunoştinţa şi voinţa, iară îndrumătorul lor e interesul propriu; dacă însă aceste condiţii economice obiective lipsesc — şi am văzut că la noi lipsesc —, atunci cunoştinţa şi voinţa servesc tot atât de puţin cât serveşte cunoştinţa înotatului şi voinţa de a înota omului care se găseşte pe uscat.
Să trecem la a treia parte a legii cu caracter cvasi-socialist: maximum de dijmă şi de arendare.
Această parte, privind cele mai esenţiale relaţii de producţie neoiobăgiste, nu e de mirare că a provocat o campanie acerbă din partea agricultorilor conservatori şi a doctrinarilor lor. Toate obiecţiile de natură teoretică aduse împotriva acestei părţi a legii şi pe care acuma în urmă şi le-a însuşit un tânăr inteligent şi cult. d-l Radu Mandrea, prin cunoscutul său raport şi prin demisia sa, toate aceste obiecţii teoretice sunt de o valoare minimă sau nule.
Mai întâi e vorba de legile economice imuabile, cum e aceea a rentei, pe care le înfrânge această lege nouă. Sărmane legi imuabile! Mereu sunt înfrânte şi violate de clasele dominante agrare când e vorba de mărit renta în interesul lor, cum e, spre pildă, în Germania şi aiurea prin impunerea productelor agricole străine. Când e vorba însă să fie violate şi înfrânte în folosul muncitorimii, atunci reapare deodată caracterul lor de legi imuabile şi naturale, care nu trebuie nici atinse, dar încă violate!
„Dar renta, ştiinţificeşte vorbind, nu e o lege naturală?”
Nu. Renta e o lege sociologică, socială; ea apare şi e rezultatul unei anume întocmiri sociale, dar, odată ce există ca o creaţie sociologică, e condiţionată şi de anume împrejurări naturale. Astfel, întrucât, spre pildă, renta e rezultatul fertilităţii deosebite a pământurilor, ea derivă din condiţii naturale. Dar întru atâta, iarăşi, ea nu este un bine, ci un rău, un rău natural, făcut de însuşi dumnezeu, dar nu mai puţin un rău. Dacă strămoşii noştri Adam şi Eva, în loc să se ţină de fleacuri şi să se lăcomească la mărul oprit, ar fi rămas oameni serioşi şi evlavioşi, atunci poate-poate că dumnezeu ar fi fost mai galanton cu omenirea asta păcătoasă, i-ar fi dat un pământ peste tot aşa de fertil ca pământurile cele mai fertile de acuma şi, nemaiexistând deosebire de fertilitate, n-ar mai fi existat nici renta din această cauză. Şi cred că şi d-l Mandrea va admite că aceasta ar fi fost un mare bine, nu un rău.
„Dar, bine sau rău, e o lege naturală, deci nu trebuie înfrântă niciodată!”
Dar cine poate înfrânge o lege dacă în adevăr e naturală? Când societatea sau legiuitorul intervine în raporturile economice şi face să fie mai bine plătit cel care munceşte pământul sau impune renta pământului, prin aceasta nu se înfrânge legea naturală a rentei; legea rămâne lege, dar efectele ei sunt astfel împărţite: o parte din renta naturală intră în buzunarele muncitorilor şi societăţii în loc să intre în buzunarele proprietarilor de pământ.
„Renta şi creşterea ei, în vremea noastră şi în condiţiile sociale actuale, sunt un rezultat natural şi necesar al dezvoltării şi progresului economico-social şi cultural al societăţilor moderne”.
Perfect adevărat. Dar, luând o parte din rentă, care e un factor parazitar şi dând-o producătorilor şi societăţii, eu prin aceasta nu numai că nu împiedic creşterea şi dezvoltarea naturală a societăţii, dar, dimpotrivă, îi dau un imbold mai mare.
„Renta la noi în ţară creşte nu numai din cauze interne. ci şi din cauze externe, din cauza creşterii preţului cerealelor pe piaţa mondială”.
Iarăşi perfect adevărat.
,,Renta se ridică la noi nu numai din cauza înmulţirii populaţiei noastre, dar şi din cauza înmulţirii populaţiei şi dezvoltării industriale a ţărilor importatoare de producte agricole, ceea ce face să crească necontenit preţul cerealelor şi împreună cu aceasta să se urce renta”.
Dar ce-a făcut guvernul actual ca să înfrângă această lege? A oprit exportul? A luat măsuri ca cerealele noastre să se vândă mai ieftin decât oferă străinătatea? Un astfel de guvern n-ar sta trei ceasuri la putere. Nu, guvernul, prin legea maximului dijmei şi arendei, a vrut să facă numai ca o părticică din creşterea rentei să intre şi în buzunarul neoiobagului.
Inde ira.
Astfel e mentalitatea claselor economice dominante, mentalitate pe care şi-o însuşeşte ,d-l R. Mandrea: numai buzunarul lor le pare natural, al celorlalţi se vede că e artificial; şi ceea ce, după ele, ar trebui să intre în buzunarul lor şi nu intră li se pare distrus, pierdut nu numai pentru dânsele, dar pentru societatea întreagă, ale cărei legi naturale de dezvoltare sunt violate şi înfrânte.
Toate celelalte obiecţii teoretice sunt de aceeaşi putere.
Cu totul altceva e cu obiecţiile practice împotriva legii. cu dovezile practice aduse pentru a-i arăta neaplicabilitatea, retrogradismul şi — ceea ce e mai important — că nu-şi ajunge deloc scopul. Aici sunt perfect de acord cu criticii legii şi cu d-l Mandrea, după cum sunt şi mai de acord cu d-sa când zice că sub legea de excepţie sub care trăim nu se poate face nimic temeinic pentru ţăran. Această constatare face cinste perspicacităţii d-sale practice, deşi teoreticeşte cade în contradicţii flagrante[2].
Greşeala fundamentală a acestei legi, ca şi a celor de mai sus, rezidă în confuzia pe care am arătat-o: legea îl ia pe ţăran drept altul, lucru pe care-l fac, de altminteri, şi toţi criticii legii. Legea îl ia pe ţăranul nostru ba drept proletarul, ba drept fermierul din ţările capitaliste, pe când el nu este nici una, nici alta. lată, spre pildă, cum fixează legea dijma (art. 65):
„Dijma cea mai ridicată ce va lua proprietarul nu va întrece proporţia capitalului ce a depus faţă de muncitor. Pentru aceasta se va evalua tot ce pune pentru cultura în dijmă proprietarul sau arendaşul, ca pământ, arătură şi alte munci; pe de altă, parte, se va evalua tot ce pune ţăranul ca muncă”.
Aş vrea să văd şi eu acea comisie regională care să fi făcut evaluarea pe baza indicată de lege. O asemenea comisie regională nu s-a găsit şi nici nu se va găsi, dar în schimb s-a găsit o obşte de ţărani, un sat din Olt, Băltenii, care, printr-o petiţie adresată inspectorului agricol şi iscălită de toţi locuitorii comunei, fac socoteala exactă ce dau ei în conformitate cu legea de care-i vorba şi ce dă proprietarul. Petiţia asta e un act de cea mai mare însemnătate. Ţăranii, considerându-se ei înşişi ca proletari salariaţi, iară nu ca învoiţi, socotesc în bani muncile făcute de ei, însă nu după preţul iernii, când, după cum zic ţăranii:
„...când murim de foame, căci noi, după ce am muncit din greu anul întreg, tot noi rămânem datori şi eram forţaţi de ger şi de foame să ne învoim cu 20 de bani pe zi. Preţurile zilelor de muncă socotite după valoarea muncii (subliniat în petiţie chiar) şi momentul când trebuie executată sunt următoarele...”
Şi aici urmează mijlocia preţurilor din timpul muncilor: ziua pentru secerat 3 lei, ziua cu mâinile la orice fel de muncă 1,50 ş.a.m.d. Cum vedem, ţăranul, în conformitate cu legea, se ia drept proletar când munca lui devine marfă în adevăr şi, socotind foarte migălos şi foarte exact câtă muncă trebuie pentru un pogon şi cât valorează această muncă-marfă, ajunge la concluzia că ţăranii pun într-un pogon de porumb o valoare de 64 de lei, iară proprietarul 15 lei, renta pământului, şi deci, conchid ţăranii cu cel mai bun şi sfânt drept din lume, dijma trebuie să fie din şase una sau din patru una, după cum e evaluată arenda pământului, şi nu una şi una, cum a hotărât comisia regională, „căci atunci dăm dijmă şi din capitalurile noastre”[3], adaugă naiv locuitorii.
Îmi închipui ce mutră vor fi făcut şi comisia regională, şi inspectorul agricol, şi consiliul superior de agricultură citind această socoteală atât de clară şi exactă, acest raţionament de o logică atât de implacabilă. Ce puteau răspunde decât purul adevăr, că, deşi legea vorbeşte de raporturi libere între muncă şi capital, de valoarea muncii şi de alte categorii economice occidentale, ea subînţelege însă valoarea muncii robite, învoite de cu iarnă; că legea, într-un cuvânt, a făcut o mică omisiune: a omis adică elementul neoiobăgist, pe baza căruia însă legiferează, şi de aici şi o mică diferenţă între socoteala comisiei regionale şi socoteala ţăranilor, diferenţă de trei sute la sută (una din şase şi una şi una). în jenantă situaţie s-a mai pus şi legiuitorul nostru!
Ori să luăm cealaltă confuzie: ţăranul arendaş luat drept fermier.
Fermierul din Occident e un mic arendaş, care ţine o bucată de pământ cu un contract lung, câteodată foarte lung. Capitalul băgat în fermă îi aparţine lui în întregime sau, în parte, proprietarului. E destul de uşor în străinătate, mai ales ţinând seama de mijloacele de investigaţie de care se dispune acolo, de a deosebi ceea ce există în fermă ca muncă, rentă, capital. Reducând renta, prin asta nu se stinghereşte capitalul, iară munca fermierului câştigă, întrucât e redusă renta. Reducând renta, se îmbunătăţeşte soarta fermierului, el e încurajat să-şi lucreze şi mai bine ferma şi poate să bage şi mai mult capital în îmbunătăţiri, întrucât la rezilierea contractului, legea îi garantează rambursarea îmbunătăţirilor făcute. Pe de altă parte, şi proprietarul, în orice caz. deşi pierde ca rentier prin reducerea rentei. are totuşi tot interesul să facă îmbunătăţiri pe pământul său, întrucât reducerea rentei nu loveşte capitalul propriu-zis, iară pentru capitalul cheltuit de proprietar în îmbunătăţiri fermierul îi plăteşte deosebit. Încât, în străinătate, reducerea rentei şi arendei nu numai că nu împiedică progresul producţiei agricole, dar. dimpotrivă, îl stimulează.
Ţăranul nostru însă nu e fermier. El arendează anul acesta o bucată de pământ, anul viitor alta şi pe urmă alta; el vagabondează de la o bucată la alta, n-are şi nu poate avea un cât de mic capital vârât într-un anume pământ arendat. Legea noastră, reducând dijma, renta şi arenda pământului şi presupunând că ţăranul. arendaş-neoiobag, se va folosi de această reducere, nu-l poate încuraja însă ca să facă îmbunătăţiri la pământul proprietarului: doar nu e nebun să îmbunătăţească pământul ciocoiului, oare anul viitor va fi luat de altul. Pe de altă parte, maximul arendei şi dijmei odată fixat, proprietarul nu mai are nici el absolut nici un interes să facă vreo îmbunătăţire, ba are chiar interesul să lichideze şi îmbunătăţirile făcute. Orice măsuri luate pentru a combate această tendinţă pe care o are reducerea arendei sub regimul nostru sunt şi vor rămâne fără rezultate apreciabile.
Aşadar, în ţările capitaliste reducerea rentei şi arendei în folosul fermierului stimulează progresul producţiei agricole; pe când la noi reducerea rentei şi arendei în folosul arendaşului-neoiobag nu stimulează deloc acel progres. Afară de asta, legea e şi retrogradă, pentru că stabileşte şi consolidează relaţii de producţie medievale. şi încă birocrato-medievale. Dar despre aceasta mai jos.
Mergem mai departe cu analiza legii. Am zis că în străinătate mijloacele de investigaţie economică sunt foarte puternice. La noi sunt nule. Acolo e relativ uşor de constatat cuantumul rentei propriu-zise ce plăteşte un fermier; la noi e foarte greu. De aceea, legiuitorul împarte ţara în regiuni întinse şi stabileşte maximul arendei şi dijmei egal pentru toate moşiile dintr-o regiune. Cu cultura noastră extensivă însă, renta variază foarte mult, după diferenţa de fertilitate şi condiţiile naturale în care se găseşte moşia; şi de multe ori două moşii apropiate au, din cauze pur naturale, venit şi valoare cu totul deosebite. Iară legea, prin maximul dijmei şi arendei, le declară egale în venituri, deci şi în valoare. Astfel un proprietar e avantajat, iar altul este expropriat în toată forma de o parte din averea sa. Şi această expropriere se face în toată ţara şi fără nici o despăgubire.
Va întreba cineva: „Ce vă pasă dacă asta serveşte ţăranului?” Dar tocmai că nu serveşte!
Cel avantajat va urma să lucreze moşia în dijmă şi arendare, ridicând preţul până la valoarea fixată de comisie, deci va pierde ţăranul! Iară cel dezavantajat va lucra moşia în regie şi pur şi simplu va eluda legea cu desăvârşire[4].
Şi aici se vede încă o dată marea deosebire — când e vorba de protecţia muncii — între noi, cu regimul nostru neoiobag, şi ţările occidentale, cu regimul lor capitalist. Acolo, în Occident, legea nu poate fi eludată, categoriile economice sunt clare şi hotărâte. Fermierul e fermier, nu e şi un fel de arendaş şi proletar în sensul burghezo-capitalist, şi proletar învoit de cu iarnă; de aceea, odată preţul arendei redus, va rămâne redus frumos şi bine: proprietarul n-are cum să se opună acestei reduceri. La noi însă, proprietarul sau arendaşul tratează cu ţăranul în feluritele lui ipostaze, ca şi avarul lui Moliere, care, îmbrăcându-şi servitorul în felurite moduri, îl preface ba în bucătar, ba în vizitiu, ba în fecior de casă.
Jonglând cu aceste felurite ipostaze ale ţăranului şi cu combinaţiile lor, proprietarul şi arendaşul eludează perfect toate legile de protecţie.
Cum vedem, cam puţin rămâne şi din această lege a maximului.
Şi n-am vorbit de faptul cel mai important care îi nimiceşte efectele, ca şi pe ale oricărei legi de protecţie: călcarea ei brutală. Aceasta a şi început să se practice în lung şi în lat în tot cuprinsul ţării. Astfel, legiuitorul a exceptat cu drept cuvânt din legea aceasta cultura tutunului, grădinăriile şi cultura pepenilor. Arendaşul căruia comisia i-a redus arenda pogonului de la 30 la 20 de lei face contractul tot pentru 30 de lei de pogon, dar în loc de porumb trece în contract grădinărie sau pepeni. E o practică devenită curentă. Şi, dacă legea va mai dura câţiva ani. statisticianul care se va orienta după contractele agricole va constata cu surprindere că suntem o ţară producătoare de spanac şi pătrunjel. Dar iată o altă practică şi mai curentă acuma: arendaşul face contractul pentru 20 de lei, iară restul de 10 lei îl pune pe ţăran să i-l plătească în afara contractului. Dar de ce se lasă ţăranul jupuit chiar împotriva legii? Am arătat de ce. Aici e tocmai una din originalităţile acestui regim atât de bogat în originalităţi. Ţăranul intră într-un fel de complot ca să înşele stăpânirea nu în scopul de a se folosi el din această tragere pe sfoară, ceea ce ar fi urât, dar explicabil, ci în scopul de a fi exploatat mai bine de complicele său.
Toate acestea le confirmă pe de-a-ntregul potrivnicii legii, între care şi d-l R. Mandrea, acesta după o practică de doi ani ca inspector agricol, şi, ceea ce-i mai important, o confirmă un om de valoarea d-lui Th. Rosetti, fostul preşedinte al Consiliului superior de agricultură. Cum vedem deci încă o dată, din legea aceasta. ca şi din celelalte, rămâne, cum ar zice neamţul, verdammt wenig.
Şi, totuşi, opinia mea personală este că din toate dispoziţiile Legii din 1907, tot din aceasta — a maximului de arendă şi dijmă — ţăranul va trage mai mult folos. Şi iată de ce: din toate mijloacele pentru eludarea şi desfiinţarea acestei legi, cel mai simplu şi eficace este exploatarea în regie, călcarea brutală a legii prezentând şi inconveniente supărăcioase. Or, lucrarea în regie a unei moşii întregi nu convine proprietarilor şi arendaşilor. Cum să părăseşti dijma de-a valma şi mai ales dijma la tarla, pe faţă sau deghizată, dijmele atât de dulci şi care constituie unul din caracterele esenţiale ale neoiobăgiei?
Agrarienii noştri şi doctrinarii lor, cum e d-l Pietraru şi, între alţii, şi d-l R. Mandrea, ameninţă mereu cu trecerea la cultura în regie şi plâng amar soarta bietului ţăran care nu va mai căpăta pământ în dijmă. Dar cu cine vor lucra acelaşi pământ în regie? Nu tot cu aceiaşi ţărani? Dacă proprietarilor şi arendaşilor le-ar conveni mai bine lucrarea întregii moşii în regie (lucrarea unei părţi cu învoieli neoiobăgiste le convine în adevăr. şi aceasta o şi practică), atunci de ce n-au făcut-o şi până la legea din 1907? Din compătimire pentru bietul ţăran? Astea sunt glume! Se înţelege, lucrarea în regie, nu cu munca-marfă proletară cumpărată, ci cu munca neoiobăgistă învoită, e încă foarte avantajoasă proprietarului şi arendaşului. Dar, cu cât s-ar generaliza lucrarea în regie, cu atât sistemul neoiobăgist de învoieli ar trebui să cedeze sistemului de cultură capitalistă cu inventar propriu. Şi asta tocmai nu vor proprietarii şi arendaşii neoiobăgişti de azi. Dacă ei ameninţă să treacă la cultura în regie şi chiar dacă în multe părţi o vor face, va fi numai pentru a înfrânge cerbicia ţăranului român şi a-l preface într-o materie învoibilă şi dijmuibilă supusă. Proprietarii şi arendaşii nu vor părăsi munca în dijmă pentru că nu le convine, şi de aceea factorul principal al eludării legii, dacă nu dispare, se atenuează mult.
Deci legea maximului arendării şi dijmei va folosi totuşi ţărănimii.
E drept că pentru aceasta trebuie următorul concurs de condiţii favorabile: comisia regională, chiar aşa cum e constituită, să fixeze un maximum de arendă mai omenos decât cel existent; administraţia şi birocraţia agrară, ca să-i zicem aşa, să controleze imparţial învoielile şi să apere interesele ţăranului; ţăranul să-şi cunoască interesele şi legea şi să fie destul de dârz în apărarea lor. Unde va exista concursul acesta de condiţii favorabile, acolo legea — alături cu partea-i negativă arătată mai sus — va avea şi o parte pozitivă şi va fi de un folos destul de însemnat ţărănimii.
Dealtfel nu tăgăduiesc deloc că şi celelalte legiuiri de la 1907, în unele locuri, având un concurs de împrejurări favorabile, pot să fie de folos ţăranilor. în aceste condiţii, şi legile anterioare dădeau câteodată un rezultat bun. Dar o lege, ca şi o instituţie socială, se judecă după tendinţele ei generale şi după rezultatele cele mai însemnate pe care le dă în condiţiile iarăşi generale.
Să vedem acum cât ne costă aplicarea legilor de la 1907.
[1] Nu-i vorbă, legea a mai răspuns şi la altă obiecţie, la aceea care priveşte cultura plantelor furajere, obligând pe ţăran ca pe o parte a pământului de izlaz să semene acele plante. Dar în condiţiile noastre, aşa cum le-am văzut, şi această obligaţie va rămâne literă moartă, ca şi aceea de a face grădini.
[2] Astfel, pe de o parte d-sa, cu drept cuvânt, găseşte răul în faptul că trăim sub un regim economic de excepţie, deci un regim în care legile economice burgheze obişnuite, aşa-numite veşnice, în partea lor esenţială nici nu există sau nu sunt aplicabile; iară pe de altă parte acuză legile guvernului, în special a maximului dijmei, că înfrâng legile naturale imuabile, adică înfrâng nişte legi care nu există.
[3] Adevărul”, 20 august 1908.
[4] În dezbaterile parlamentare din ultimii doi ani s-au dat destule dovezi pentru asta.
