Neoiobăgia:Instituţiile liberalo-burgheze în ţara noastră
De la Wikisource
Am dat o foarte mică schemă a dezvoltării societăţilor civilizate, de la care am împrumutat şi noi instituţiile noastre politico şi juridico-sociale. Fireşte, această schemă e cât se poate de scurtă şi poate chiar confuză tocmai din cauza scurtimii ei. În câteva pagini nu puteam da o schemă clară, amănunţită şi cuprinzătoare a dezvoltării societăţilor civilizate în legătură cu instituţiile lor. Dar, aşa cum e, credem că ne va fi de ajuns pentru dezvoltările noastre ulterioare.
Şi înainte de toate se vede, cred, destul de clar, chiar din schema asta atât de scurtă, că în ţara noastră nu numai că n-am avut o dezvoltare organică-socială din care să fi rezultat necesarmente instituţiile occidentale ce am introdus, dar n-am avut nici împrejurări, nici condiţii sociale, fie obiective, fie subiective, în sensul celor arătate mai sus pentru introducerea lor.
Astfel, dacă privim ţara noastră la începutul veacului trecut, găsim la ţară, în sat, un nivel de producţie economică şi relaţii sociale ca în evul mediu. Ţăranul produce în casă toate necesarele vieţii lui, boierul primeşte servituţile mai mult în natură — cereale, legume, ţesături, miere, fructe, pui etc. — şi în zile de muncă; gospodăria este în mare parte naturală. Această stare economică nu numai că nu se aseamănă cu cea capitalisto-burgheză, dar e mult mai înapoiată chiar decât cea din timpul monarhiei absolute feudale.
Oraşele constituie un început mai serios de gospodărie bănească; acolo găsim ateliere, mici corporaţii medievale de breslaşi şi negustori caracteristice cel mult regimului feudal monarhic absolut la începutul existenţei, nu în timpul dezvoltării lui.
Nu e vorba însă de o puternică producţie economică, întovărăşită de o enormă împărţire a muncii, după cum nu e vorba nici de un schimb vast care să cuprindă toate colţurile ţării şi să se întindă peste mări şi ţări. Nu vedem capitaluri imense sub toate formele lor, după cum nu vedem nici clase puternice — burghezime mare şi mică şi proletariat muncitor —, nici cultură puternică izvorâtă dintr-o asemenea bogată viaţă economică şi nici o clasă cultă numeroasă pusă în serviciul burghezimii.
De toate aceste puteri obiective şi subiective, sufocându-se în atmosfera întocmirilor feudale şi zbătându-se cu puterea unor forţe elementare pentru a rupe zăgazurile şi a porni ca un şuvoi spre altă viaţă bazată pe alte întocmiri sociale, de toate astea nici pomeneală.
Repet, nu erau în ţară nici condiţiile obiective, nici cele subiective pentru întocmirea politico-socială a capitalismului: nici forţele economice care să necesiteze o asemenea transformare, nici clasele producătoare, numeroase şi importante, care s-o reclame.
Se înţelege, era o clasă producătoare, numeroasă şi importantă, care gemea sub iobăgie: era ţărănimea. Dar ţărănimea dorea şi reclama nu introducerea instituţiilor liberalo-burgheze, ci desfiinţarea iobăgiei; ea s-ar fi mulţumit mai curând cu monarhia absolută a unui vodă care ar fi eliberat-o din iobăgie.
Şi, totuşi, instituţiile caracteristice capitalismului s-au introdus, şi nu numai la noi, ci şi în alte state înapoiate, care se găseau în condiţii mai mult ori mai puţin similare, cum sunt, de pildă, Serbia şi Bulgaria. Şi atunci [se] naşte întrebarea: care sunt acele însemnate puteri oculte care au făcut să se introducă noua întocmire? Căci trebuie să fie puteri mari şi însemnate acelea care sunt în stare să impună o întreagă transformare socială în ţări care n-au în ele însele condiţiile obiective şi subiective proprii pentru o asemenea transformare.
Aşa ar fi trebuit pusă chestia de vechii conservatori, iară nu cum au pus-o ei: o mână de bonjurişti, o mână de tineri care au învăţat ori au petrecut la Paris, văzând cultura, bogăţia, civilizaţia incomparabilă a Franţei, şi-au închipuit că toate acestea sunt produse numai de instituţiile ei şi atunci le-au introdus şi în ţara lor, unde se potriveau ca nuca în perete; aceste instituţii au folosit foarte mult, materialmente şi politiceşte, celor ce le-au introdus şi clientelei lor, în schimb au fost dezastruoase pentru ţară.
Aceasta e, în câteva cuvinte, felul criticii făcute de conservatorii vechi întocmirii politico-sociale burgheze şi celor care au introdus-o. Şi e o parte de adevăr în această critică, şi anume că noi n-am avut antecedente sociale lăuntrice asemănătoare cu cele din Occident care să fi necesitat introducerea noii întocmiri şi e iarăşi adevărat că liberalii vechi au dat o importanţă exagerată instituţiilor, socotind că ele produc .civilizaţia, şi nu viceversa. , Fetişismul instituţiilor şi legilor a rămas şi la urmaşii lor într-o măsură atât de mare încât a fost destul ca tinerimea generoasă să intre în partidul liberal ca să se molipsească şi dânsa de acelaşi fetişism şi să piardă clara pătrundere a lucrurilor pe care o avusese altădată.
Dar, dacă această parte a criticii e adevărată, în schimb concepţia asta că transformarea politico-socială de atunci se datora numai tinerimii revoluţionare, care n-a priceput nepotrivirea ei pentru ţara noastră şi deci, dacă ar fi priceput-o, transformarea nu s-ar fi făcut, întreagă această concepţie e superficială, greşită, lamentabilă. Vezi bine! Un grup de tineri, entuziasmaţi de întocmirea liberalo-burgheză a Franţei, face transformarea României într-un stat burghezo-liberal; pe urmă vine alt grup de tineri entuziaşti, care, văzând că noile instituţii au dat rezultate rele, transformă ţara din nou într-un stat feudal, iară apoi alţi tineri entuziaşti, văzând că nici aşa nu merge, o prefac într-un stat socialist. Numai tinerime entuziastă şi generoasă să fie, că transformarea se face ea repede-repede.
Dacă vechi conservatori, şi mai ales junimiştii, care au numărat printre ei inteligenţe .şi talente briliante, în loc de a se opri la suprafaţă, ar fi căutat adâncile forţe sociale care au impus transformarea, ei ar fi înţeles că tinerimea liberală de la '48 a fost numai exprimatoarea şi mijlocitoarea acestor forţe; dacă ar fi priceput aceasta şi ar fi pus astfel problema, critica, făcută de ei instituţiilor noastre liberale ar fi fost altfel, rodnică. Dar aşa, după mulţime şi mulţime de peregrinaţii, după critica aprigă a unui Costaforu, după imprecaţiile vehemente ale lui Eminescu, după râsul sarcastic al lui Caragiale, după glumele necruţătoare ale d-lui Carp, junimiştii formează partidul constituţional, al adevăraţilor constituţionali. Apoi dacă era ca junimismul să ajungă aici, nu mai trebuia atâta critică.
După această digresiune cam lungă, să vedem noi care sunt acele puteri sociale adânci care au făcut posibilă şi chiar au necesitat transformarea noastră liberalo-burgheză.
În articolul Cuvinte uitate le-am rezumat în trei vorbe: epoca istorică capitalistă. Această epocă necesită transformarea ţărilor înapoiate în ţări liberalo-burgheze. Şi afirmarea asta am desluşit-o prin următoarele cuvinte: „Ţările rămase în urmă intră în orbita ţărilor capitaliste înaintate; ele se mişcă în orbita acelor ţări şi întreaga lor viaţă, dezvoltare şi mişcare socială e determinată de viaţa şi mişcarea ţărilor înaintate, e determinată de epoca istorică în care trăim, de epoca burghezo-capitalistă. Şi această determinaţiune a vieţii şi mişcării sociale a ţărilor înapoiate prin cele înaintate le este însăşi condiţia necesară de viaţă”.
Dar, ca să vedem mai de aproape aceste puteri transformatoare, să luăm ca pildă ţara noastră de la începutul veacului trecut, pornind de la comuna ei rurală.
Aici, cum ziceam, domnea încă gospodăria naturală, se producea în mare parte pentru consumarea proprie, nu pentru schimb, se produceau valori de întrebuinţare, nu valori de schimb. Boierul, feudalul nostru naţional, preleva în natură mai toate servituţile iobagilor — felurite producte agricole ori de industrie casnică — şi în zile de muncă. Dar, iată, intervine un fapt care revoluţionează toată această viaţă patriarhală, feudală. Occidentul capitalist, după marea revoluţie franceză şi dobândirea instituţiilor prielnice, în puternica lui expansiune industrială are nevoie de pieţe de desfacere pentru mărfurile sale şi are nevoie de producte agricole pentru hrana populaţiei sale. Şi iată că negustorul occidental sau reprezentantul lui din ţară vine şi aduce bani sunători cu care cumpără din sat grâu, porumb, iară pentru a-şi lua îndărăt banii aduşi occidentalul trimite încoace mărfurile sale atât de variate, atât de ispititoare şi atât de uimitor de ieftine.
Tranzacţiile se repetă, iară după tratatul din Adrianopol, care face Marea Neagră liberă pentru comerţul european, ele devin o regulă. Prin Galaţi şi Brăila se duce grâul românesc ca marfă, iar în schimb vin alte mărfuri; şi ele vin şi pe uscat din Lipsca şi Braşov cu harabalele, iar mai târziu cu drumul de fier din toată lumea.
Faptul intrării în relaţii de schimb cu Occidentul european, capitalist, are consecinţe incalculabile pentru ţară. Mai întâi ea începe să devină o ţară producătoare de mărfuri şi, din ţară cu gospodărie naturală, începe să devină o ţară cu gospodărie bănească. Această schimbare, care în Occident a necesitat veacuri de dezvoltare, de creştere organică socială, la noi s-a făcut într-un timp extrem de scurt. Dar prin aceasta ţara nu intră numai în simple relaţii cu capitalismul şi civilizaţia burgheză occidentală, ci ea devine un membru necesar al marii diviziuni mondiale a muncii, devine părtaşa civilizaţiei capitaliste: ea trimite Occidentului de-ale mâncării şi primeşte de la el mărfurile industriale şi culturale. Intr-o anumită măsură putem zice că nici capitalismul nu mai poate fără ţara noastră, nici ea fără dânsul.
Participarea la civilizaţia Apusului foloseşte la început numai claselor superioare; celor producătoare le face mai mult rău. În special ţărănimea n-are de ce să se bucure. În adevăr, cât timp am fost în gospodărie naturală şi boierii îşi încasau redevenţele în natură, exploatarea era limitată. Boierul lua din productele ţăranului numai cât îi trebuia pentru satisfacerea nevoilor lui şi ale curţii sale. Cu o cantitate mai mare n-ar fi avut ce face. Când însă vine noua formă de gospodărie, gospodăria bănească, şi grâul, devenit marfă, se vinde pe bani, nu mai există limită pentru exploatare, afară numai de limita pusă de însăşi natura puterilor iobagului. Dar tocmai această împrejurare face, între altele, necesară liberarea iobagilor din iobăgie.
A doua urmare importantă care decurge pentru ţărănime din faptul începutului relaţiilor de schimb cu ţările capitaliste este nimicirea industriei casnice ţărăneşti.
Mărfurile aduse din Apus, atât de variate, mult mai frumoase în aparenţă decât cele naţionale şi având şi farmecul noutăţii, sunt şi uimitor de ieftine; oricât de puţin ar socoti ţăranul munca familiei sale din scurtele zile şi lungile nopţi de iarnă, productele lui tot îi apar prea scumpe faţă de ieftinătatea mărfurilor străine.
Faptul că familia ţărănească devine lucrătoare numai timp de 4—5 luni de vară, cât ţine sezonul agricol, şi restul e supusă unui chomage forţat, iară drumurile de fier, luându-i cărăuşia, desăvârşesc acest proces, pe de altă parte prefacerea productului ţărănesc în marfă şi dispariţia industriei casnice, toate acestea au o foarte mare influenţă dizolvantă asupra întregii vieţi materiale şi asupra moravurilor din sânul familiei patriarhale ţărăneşti.
S-ar mai putea aduce multe alte exemple, dar şi acestea sunt îndestulătoare pentru a arăta ce adâncă influenţă — bună sau rea, asta depinde din punctul de vedere din care o judeci — a avut intrarea în relaţii de schimb cu străinătatea asupra vieţii materiale, asupra relaţiilor economice şi asupra moravurilor satului, ce adâncă revoluţie a făcut în viaţa satului prefacerea în marfă a produselor lui.
Şi această influenţă şi această revoluţie au fost şi mai mari în oraşe, devenite, ca şi în Apus, centre de schimb şi de aprovizionare şi pentru sate. Fireşte, produsele primitive ale corporaţiilor noastre semifeudale n-au putut deloc concura cu mărfurile străine, produse ale unei tehnici superioare, rezultat al unei dezvoltări de sute de ani. Banii străini năvăliţi în oraşe se întorc deci tot în străinătate, iar produsele naţionale sunt măturate de pe suprafaţa pământului românesc şi împreună cu ele şi instituţiile corporative medievale[1].
Meseriaşii din bresle ori au rămas fără existenţă, ori au intrat ca lucrători în acele ateliere pe care concurenţa mărfurilor străine nu le atingea sau care au putut rezista concurenţei; de asemenea, parte din ei au devenit mici meseriaşi independenţi ori au intrat în atelierele noi, înfiinţate de străini; dar unii sau alţii lucrau de acum pe baze noi, de acum preţul produselor lor era hotărât de cheltuielile de producere şi de legea cererii şi ofertei, lucrau pentru piaţă sau după comandă, pe baza liberei concurenţe însă.
Felul comerţului depinde de felul producerii, şi comerţul, care se ocupă cu circularea şi cu împărţirea productelor, fie a celor produse în străinătate, fie a celor produse în ţară pe baze capitaliste, trebuie să se facă, la rândul lui, pe baze corespunzătoare. Organizaţia medievală de corporaţii negustoreşti dispare, comerţul e liber, el se face pe baza liberei concurenţe; preţurile mărfurilor şi cantitatea lor depind de aceeaşi lege şi de legea liberă a ofertei şi cererii, tranzacţiile economice sunt deci libere, schimbul de asemenea. Toate relaţiile economice se revoluţionează şi, într-o ţară înapoiată, începem să avem categorii economice, relaţii economice ca şi în ţările capitaliste, unde ele, după cum am văzut, au necesitat introducerea instituţiilor liberalo-burgheze.
Dar este o categorie economică, este o valoare care, devenind marfă, necesită mai cu seamă introducerea acelor instituţii şi acelor relaţii politice şi juridice. Cum am văzut mai sus, aceasta e marfa-muncă, e forţa de a munci a lucrătorului.
Am arătat că în societatea capitalistă, unde toate productele devin mărfuri, după liberarea definitivă a muncitorilor din servajul feudal şi din lanţurile corporatismului medieval, lucrătorul devine om liber, iar forţa lui de muncă devine o marfă liberă, pe care el o vinde în piaţă ca un negustor, cum se vând toate celelalte mărfuri, pe baza liberei concurenţe şi a cererii şi ofertei. Libertatea economică a lucrătorului şi prefacerea forţei sale în marfă e faptul economic care se reflectă şi care hotărăşte chiar, în bună parte, sensul instituţiilor liberalo-burgheze; ea este aceea care hotărăşte în relaţiile de drept, egalitatea tuturor înaintea legii.
Or, după liberarea ţiganilor din robie, după liberarea iobagilor şi desfiinţarea breslelor şi corporaţiilor, avem şi noi, în parte cel puţin, aceeaşi prefacere a forţei de a munci în marfă, aceeaşi tranzacţie economică, relativ liberă şi egală, între stăpân şi muncitor, bineînţeles în oraşe, pentru că la sate, după cum vom vedea, în fond raporturile au rămas în bună parte medievale.
Şi astfel, intrând în relaţii cu Occidentul capitalisto-burghez, devenind părtaşi la civilizaţia lui înaintată, el ne modifică toate procesele de viaţă, ne revoluţionează toate raporturile sociale, economice şi, împreună cu ele, moravurile de altădată. Şi întru cât ne impune aceleaşi categorii economice, aceleaşi relaţii capitaliste, întru atât ne impune aceleaşi instituţii politico-sociale şi aceleaşi relaţii de drept.
Şi... să nu uităm că mai este o marfă, o marfă sui-generis, pe care ne-o trimite Occidentul capitalist: e marfa intelectuală, e cartea, cultura, care desăvârşeşte procesul, care, la revoluţia produsă în viaţă şi raporturile materiale şi economice, adaugă o altă revoluţie, produsă în capete.
Ştiu, această revoluţie e departe de a fi atât de perfectă pe cât s-ar părea la suprafaţă. Relaţiile economice libere sunt încărcate încă de resturi feudale, şi încă de ce resturi! Moravurile, desigur, au fost revoluţionate, dar sunt foarte departe de a fi ajuns la înălţimea ţărilor civilizate, sunt pline încă de caractere orientale. Cultura e, în adevăr, apuseană, însă cât de superficială!
Dar, în special şi mai cu seamă şi înainte de orice, noi n-avem acea bază materială largă pe care sunt aşezate instituţiile, moravurile, cultura Occidentului şi fără de care acestea, mai mult ori mai puţin, atârnă în aer. Noi n-avem acel imens utilaj industrial şi acea superbă industrie, acea minunată agricultură intensivă, acele enorme capitaluri fixate în fabrici, în ateliere, în agricultură. N-avem această înălţime de producţie, această bază materială, şi ăsta e un fapt principal. Cultura intelectuală se capătă ea prin învăţătură, numai mijloace să aibă omul; moravurile se schimbă mai greu, desigur, dar în condiţii prielnice schimbarea lor se face relativ destul de lesne; în sfârşit, instituţii politico-sociale, mai ales când e să rămână pe hârtie, se pot introduce cât de uşor. Dar a căpăta această bază însăşi a instituţiilor, a moravurilor, a culturii occidentale, asta e greu, o, cât de greu pentru aceasta trebuie sacrificii, lupte, muncă grea, tenace, pentru aceasta trebuie generaţii.
Dar, dacă n-avem baza însăşi a unei societăţi capitaliste dezvoltate, trebuie să lucrăm, să muncim ca s-o realizăm; dacă relaţiile noastre economice, dacă moravurile noastre sunt încărcate de felurite resturi feudale care ne împiedică dezvoltarea, trebuie să lucrăm ca să le nimicim. Şi atunci, în această muncă de descotorosire de resturile feudale, în această muncă lungă şi grea de realizare a unei vaste baze pentru viaţa noastră economico-socială şi culturală, în această evoluţie către un stat sau o societate capitalistă, pe baza căror instituţii politico-sociale, pe baza căror relaţii de drept trebuie să mergem: pe a celor medievale, monarho-absolutiste, sau a celor occidentale, capitaliste, liberalo-burgheze?
Bineînţeles că răspunsul nu poate fi îndoielnic. E de ultima evidenţă că ar fi o absurditate fără seamă ca pentru a desăvârşi dezvoltarea capitalistă să ne încărcăm cu nişte instituţii care tocmai au împiedicat această dezvoltare. Şi e, bineînţeles, şi mai absurd ca pentru descotorosirea noastră de resturile medievale — foarte mari şi rele dealtfel — să introducem sau să conservăm tocmai instituţiile feudale. Şi este iarăşi de ultima evidenţă că, tocmai pentru această înaintare şi pentru această sfărâmare a resturilor feudale, ne trebuie instituţii liberalo-burgheze care ajută la sfărâmarea resturilor de feudalism şi care ajută înaintarea noastră, progresul nostru economic.
În acest sens, după cum am zis în articolul citat, pentru ţările înapoiate, semicapitaliste, instituţiile liberale au o importanţă deosebită, pe care n-au avut-o pentru ţările occidentale. Acolo capitalismul s-a dezvoltat sub instituţiile feudale şi în luptă cu ele. Când burghezia a învins şi a distrus feudalismul şi şi-a creat propriile ei instituţii, capitalismul era acum dezvoltat, iar instituţiile noi au contribuit numai la înflorirea lui ulterioară. Acolo deci, dacă putem să ne exprimăm astfel, instituţiile burghezo-liberale au mers la coada capitalismului; pe când în ţările înapoiate, semicapitaliste, ele merg în fruntea lui, deschizându-i şi curăţându-i drumul.
Aşadar, în rezumat: o societate înapoiată intrând în relaţii cu capitalismul occidental; acesta îi modifică procesul de viaţă socială, îi revoluţionează toate raporturile economico-sociale şi morale, îi produce adânci modificări culturale: toate acestea nu numai justifică, dar necesită instituţii liberalo-burgheze, după cum le necesită şi pro păşirea ulterioară a acelei societăţi.
Au fost însă şi alte condiţii foarte importante care au necesitat introducerea instituţiilor liberalo-burgheze. Aşa e chiar independenţa noastră naţională, însăşi crearea şi existenţa statului român.
Ţara românească a avut marea neşansă istorică să fie înconjurată de trei state puternice, care o strângeau ca într-un cerc de fier şi dintre care unul se socotea stăpânul ei de drept (Turcia), altul stăpân de fapt (Rusia) şi al treilea căuta să devină şi una şi alta (Austria). Fireşte că aceste state au opus o rezistenţă înverşunată la crearea statului român independent. Pe ce dar şi pe cine, pe al cui sprijin putea să conteze ţara împotriva unor adversari atât de puternici? Acest sprijin n-avea de unde să-l capete decât de la Occidentul liberalo-burghez. Dar nu putea să-l capete o ţară înapoiată care s-ar fi încăpăţânat să rămână iobăgisto-medievală, ci numai una care ar fi ţintit să se transforme într-o ţară capitalistă şi liberalo-burgheză.
Şi nu numai consideraţii morale, simpatii politico-sociale joacă aici un rol hotărâtor, ci mai ales interesul material. Ţările capitaliste atrag în orbita mişcării lor pe cele înapoiate nu din interese ideale, ci mai cu seamă din interese foarte materiale, ca să le poată trimite mărfuri, ca să le prefacă în debuşeu pentru produsele industriale de care gem.
Dar o ţară iobăgisto-medievală săracă, producând mai numai pentru propria sa întrebuinţare (valori de întrebuinţare, nu mărfuri) şi deci neavând nici nevoie de schimb, o astfel de ţară e un debuşeu foarte slab. De aici forţarea ţărilor capitaliste de a civiliza ţările înapoiate, de a le îmboldi la introducerea instituţiilor liberalo-burgheze. Acest interes material la ideologii burghezimii se transformă şi devine în realitate un simţământ dezinteresat, în adevăr umanitar.
Aşadar, instituţiile liberale au fost necesare pentru viaţa ţării ca stat independent. Şi într-un fel ele au fost necesare chiar pentru conservarea neamului românesc ca atare.
Dintre cei trei vecini pomeniţi, cel mai periculos pentru existenţa însăşi a neamului e, desigur, Rusia. În cazul unui dezastru al statului român, în cazul acaparării ţărilor române de către Rusia, nu numai statul român ar fi fost distrus, dar însuşi neamul românesc ar fi fost în pericol de nimicire. Vedem doar ce a păţit Basarabia. într-o vreme atât de scurtă, toţi aceşti Cruşevani, Puricîkievici (Purice), Seladini, Krupenski etc. au devenit cei mai abjecţi servitori ai ţarismului muscălesc, au devenit o pacoste nu numai pentru Basarabia, dar şi pentru însăşi Rusia, iară ţărănimea a fost atât de abrutizată încât nici nu se gândeşte la neam. Această soartă o aştepta şi pe Moldova şi pe Muntenia.
În schimb, presupunând acelaşi dezastru — acapararea ţărilor — din partea Austriei, statul independent ar fi fost de asemenea nimicit, dar ar fi putut să fie măcar vorba de distrugerea neamului? Zece milioane de români în Austria poliglotă ar fi rămas un neam puternic şi, poate, în unele privinţe chiar preponderent. E deci vădit că cel mai mare pericol pentru însăşi existenţa neamului rămâne tot Rusia.
Or, pe la mijlocul veacului trecut, Rusia se şi simţea în ţară la noi ca la ea acasă, consulii ei de fapt stăpâneau ţara. Similitudinea de religie, de organizaţie economică, de instituţii şi mai ales similitudinea de clase conducătoare, toate acestea au făcut ca Rusia să socotească provinciile moldo-valahe ca o pradă uşoară. Introducând instituţiile liberale şi încă liberale înaintate, care nu aveau nici o asemănare cu cele ruseşti, chemând la viaţă o clasă conducătoare (burghezimea) aşa de puţin asemănătoare cu boierimea rusească, România nu numai că a pus o stavilă între ea şi Rusia, dar a săpat o prăpastie. A fost o lovitură abilă, genială, asemănătoare cu cea de acum a junilor turci. Aşadar, şi condiţiile economice sociale rezultate din legăturile cu Occidentul european; şi relaţiile culturale; şi necesităţile dezvoltării capitaliste ulterioare; şi interesele conservării statului, independenţei naţionale şi a neamului însuşi, toate reclamau introducerea instituţiilor liberalo-burgheze. Desigur, e greu ca nişte instituţii să se bazeze pe necesităţi mai mari.
Dar pentru cei care nici de argumentele de mai sus nu vor fi convinşi aducem încă două luate din experienţa ţărilor vecine, o experienţă parcă într-adins făcută ca să ne convingă de adevărul celor de mai sus.
Primul exemplu, foarte convingător, e Rusia. În Rusia, prin influenţa capitalismului occidental, s-au operat aceleaşi schimbări profunde, s-a făcut aceeaşi revoluţie în organismul economico-social, în relaţiile economice, morale şi în starea culturală ca şi la noi. Rusia, în aceeaşi vreme ca şi noi, a fost silită să libereze pe ţărani din iobăgie. Dar, cu toate aceste modificări adânci din organismul ei social, ea a rămas totuşi, în deosebire de noi, cu instituţiile ei medievale de altădată, cu monarhia ei absolutisto-ţaristă. Şi rezultatul a fost că Rusia, acest colos cu nenumăratele lui resurse de viaţă prin care n-are egal afară doar de Statele Unite ale Americii, Rusia, cea mai mare împărăţie din lume, a ajuns pe marginea prăpastiei.
Al doilea exemplu e Turcia. Turcia a rămas în Europa, după instituţiile ei politice, o ţară absolutisto-asiatică. Şi cine nu ştie că dacă n-a pierit de mult o datoreşte rivalităţii puterilor care nu se înţeleg asupra împărţelii? Şi cu toată această rivalitate ea a fost, totuşi, îmbucătăţită, şi, lucru caracteristic, când după întrevederea de la Reval s-a văzut limpede sfârşitul Turciei, junii turci tot instituţiile liberalo-burgheze le-au introdus ca să mai scape ce se poate scăpa din viaţa Turciei. Vor reuşi oare? Cine ştie? Eu personal mă îndoiesc. E şi prea târziu.
„Nu-nvie morţii, e-n zadar, copile”[2].
M-am oprit poate prea mult la apărarea instituţiilor noastre liberalo-burgheze, pe care nimeni nu le mai atacă serios. Mai departe se va vedea cât de absolut necesare au fost aceste dezvoltări. Dealtfel, deşi nu mai este vrun curent politic apreciabil care să dea vina pe instituţiile liberale pentru toate neajunsurile vieţii noastre sociale, deşi înşişi junimiştii, cei mai acerbi critici ai liberalismului, au devenit chiar adevăraţi constituţionali, totuşi de câte ori te vei găsi într-un grup discutând nevoile şi mizeriile ţării vei auzi voci declarând cu convingere şi aplomb: „Toate relele, domnilor, vin de acolo că ne-am dat prea curând instituţii liberale, înaintate; ţării acesteia i-ar mai fi trebuit cel puţin treizeci sau patruzeci de ani un arapnic rusesc”. Să poftească dumnealor în Rusia ca să vadă unde a adus-o arapnicul rusesc.
Aşadar, instituţiile occidentale au fost o necesitate pentru ţara noastră şi cei care le-au introdus i-au făcut un mare serviciu. Dar, odată introduse instituţiile liberalo-burgheze, evident că trebuia să se stabilească o concordanţă între ele şi relaţiile de producţie şi de organizare a ei, a acelei producţii pe baza căreia şi din care trăieşte ţara. Un dezacord în această privinţă, se înţelege, trebuia să aibă rezultate dezastruoase.
Şi, fiindcă am ajuns la faptul social, la problema socială, în jurul căreia gravitează multe din dezvoltările studiului acestuia, îmi voi permite aci să dau un exemplu ipotetic, exagerat, prea exagerat, dar care ne va ajuta să limpezim cele ce vor urma.
Să presupunem o ţară unde acei care lucrează pământul marilor proprietari agrari sunt ei înşişi proprietatea stăpânilor, care pot dispune de viaţa lor, pot să-i vândă ca pe vite ş.a.m.d. E o societate în care raporturile de producţie sunt sclavagiste. Să presupunem acum că o tinerime entuziastă şi generoasă, adăpată la o civilizaţie înaintată, ar introduce toate instituţiile liberalo-burgheze, cu toate libertăţile, cu egalitatea înaintea legii, cu votul universal direct, egal şi secret, dar, introducând aceste instituţii, ar lăsa relaţiile de producţie cele vechi şi sclavagiste, adică stăpânul în producţie să fie stăpân absolut, să poată vinde pe robul său altui stăpân etc.
Se înţelege că o astfel de organizaţie ar fi un nonsens, n-ar putea să existe nici o zi şi s-ar întâmpla sau ca sclavii să sfărâme sclavia, devenind cetăţeni liberi în conformitate cu instituţiile libere, sau ca proprietarii de sclavi să sfărâme instituţiile liberale, înlocuindu-le cu cele sclavagiste, pentru că între instituţiile unei societăţi şi raporturile ei de producţie trebuie să existe neapărat o anume corelaţie şi o concordanţă lăuntrică. Asta se înţelege de la sine.
Au înţeles-o, fireşte, întemeietorii liberalismului nostru şi de aceea liberarea ţiganilor din robie şi a ţăranilor din iobăgie a şi coincis cu introducerea instituţiilor liberale. Dar, după această schimbare a raporturilor de producere prin liberarea ţiganilor şi a iobagilor şi prin prefacerea lor în lucrători liberi şi după introducerea şi a instituţiilor corespunzătoare cu aceste relaţii noi de producere, o altă problemă se ridica înaintea întemeietorilor statului liberalo-burghez român, o problemă mare, grea, vitală: e organizarea producţiei înseşi a ţării. E problema cea mai vitală, pentru că o ţară, ca să trăiască, trebuie să producă, iară pe de altă parte această producţie trebuie să fie organizată aşa fel ca să corespundă cu instituţiile cele noi, căci în cazul contrar le compromite existenţa.
Să vedem cam în ce fel se putea face organizarea producţiei agrare — bineînţeles că pe atunci numai asta conta, pe atunci eram mai ales o ţară eminamente agricolă —, să vedem deci cam în ce fel se putea face acea organizaţie a producţiei care să îndeplinească neapărata condiţie de mai sus.
Să luăm de exemplu două tipuri de organizaţie, nu numai deosebite, dar chiar opuse: unul bazat pe marea proprietate rurală şi altul pe cea mică.
În prima supoziţie, marii proprietari rurali, foştii stăpâni ai clăcaşilor, ar fi dominatorii producţiei. În acest caz, liberarea iobagilor s-ar fi făcut în mare parte fără pământ. S-ar fi dat pământ fruntaşilor, acelora care aveau vite mai multe şi care împreună cu răzeşii ar fi format proprietatea mijlocie, şi aceasta ar fi fost un tampon şi o apărătoare a marii proprietăţi; s-ar fi dat pământ celor mai înţoliţi, deşi nefruntaşi, dar tuturor cu titlul de proprietate exclusivă, cviritară, un drept care constituie una din principalele baze ale societăţii liberalo-burgheze în general, ale instituţiilor ei politico şi juridico-sociale în special.
În ce priveşte majoritatea ţăranilor, ei ar fi fost liberaţi fără pământ, trebuind să se mulţumească numai cu faptul că sunt liberaţi în mod gratuit de iobăgie şi de toate servituţile ei.
Proprietarii de iobagi se prefăceau deci în mari proprietari de pământ, pământul se prefăcea în capital, iar foştii clăcaşi în mare parte în salariaţi, cărora li s-ar fi adăugat şi acei dintre împroprietăriţi care, neputând rezista ca mici proprietari, s-ar fi proletarizat.
Aşadar, am fi avut o stare de lucruri ca în unele ţări occidentale: de o parte mari proprietari capitalişti, căptuşiţi de o proprietate mijlocie şi mică, adică o mare şi mică burghezime rurală, iară pe de altă parte salariaţii, vânzători ai forţei lor de a munci.
Proprietarii mari, având în faţa lor pe salariaţi — numai braţe de muncă (cei care ar mai fi avut ceva vite şi instrumente de muncă ar fi fost nevoiţi să le vândă) —, s-ar fi văzut siliţi să-şi muncească singuri moşiile cu inventarul lor: vite, pluguri, acareturi, maşini agricole, acestea din urmă primitive la început, perfecţionate mai târziu. Aceia dintre marii proprietari care n-ar fi putut să se adapteze la noile condiţii de viaţă economică ar fi fost siliţi să-şi vândă moşiile ori să le arendeze pe termene foarte lungi la capitalişti-arendaşi, pentru ca aceştia să bage capital în pământ, instrumente, acareturi etc.
Pe măsură ce s-ar fi lărgit piaţa de desfacere — prin dezvoltarea comunicaţiilor şi înmulţirea populaţiei — s-ar fi lărgit şi întinderile cultivabile, şi felul perfecţionat de cultură ca şi în alte ţări burgheze. Întreaga viaţă materială a naţiunii s-ar fi bazat pe această producţie, ea fiind aproape unica sursă de trai pentru întreaga naţiune cu toate organele şi clasele ei.
Statul ar fi fost mai ales o emanaţie a acestor clase producătoare — proprietatea mare, căptuşită de cea mijlocie şi mică — şi ar fi protejat şi apărat din toate puterile această formă de organizare a producerii.
Tonul în stat fiind dat de burghezimea rurală, întreaga viaţă politică, culturală etc. a statului s-ar fi dezvoltat şi modelat în conformitate cu caracterul claselor dominante; instituţiile politico-sociale (având la baza lor o viaţă economică franc capitalisto-burgheză) ar fi fost, bineînţeles, cele liberalo-burgheze, cu tendinţa pronunţată de a favoriza clasele marii burghezimi, în special clasa marilor proprietari de pământ.
Şi pe aceste baze statul român ar fi urmat să se dezvolte într-un stat industrial, capitalisto-burghez.
Acum să ne înfăţişăm supoziţia a doua, adică să presupunem că ţara, după liberarea iobagilor, ar fi fost organizată pe baza micii proprietăţi ţărăneşti.
în acest caz, tot pământul, asupra căruia dealtfel ţărănimea socotea că are drepturi de veacuri, ar fi trecut la ţărani, care, să zicem, l-ar fi răscumpărat pe preţuri foarte mici şi termene foarte lungi. Pământul ar fi fost împărţit între ţărani după puterea lor de a munci, după numărul braţelor dintr-o familie, după inventarul ce ar fi posedat ş.a.m.d. În felul acesta s-ar fi format o puternică proprietate mijlocie şi mică.
Cu vremea, proprietatea fiind absolută şi deci alienabilă, s-ar fi format şi o mare proprietate (în condiţiile acestea, destul de modestă şi care ar fi putut fi mărginită întrucâtva prin lege), şi un proletariat salariat din micii proprietari proletarizaţi.
La baza organizaţiei producţiei ar fi fost deci mijlocia şi mica proprietate ţărănească. Având a plăti ratele răscumpărării către marii proprietari, având a susţine statul şi întreaga clădire socială ce s-ar fi format pe baza acestei producţii agrare, ţăranul ar fi fost silit să iasă din incuria lui orientală — produs al iobăgiei —, n-ar fi fost lăsat să lucreze numai câte o bucăţică de pământ, ci ar fi fost nevoit să lucreze tot mai mult şi mai bine, îndemnat mereu şi de cerinţele crescute ale pieţei de desfacere, şi de cerinţele crescute ale societăţii în dezvoltare, şi de înmulţirea populaţiei, şi de propriile lui necesităţi personale crescânde. Clasele conducătoare s-ar fi format mai ales din burghezimea rurală (proprietari mai mari şi mijlocii, burghezimea sătească), burghezimea negustorească şi din birocraţie, iară puterea centrală — regele —, cum se întâmplă de obicei în societăţile ţărăneşti, ar fi avut mai multă autoritate reală decât în societatea bazată pe marea proprietate rurală.
Statul şi clasele dirigente ar fi fost silite, din spirit de conservare, să-şi concentreze toate sforţările pentru a face să prospere această mică şi mijlocie proprietate ţărănească, principala resursă de viaţă a ţării. Instituţiile ţării ar fi rămas, bineînţeles, cele liberalo-burgheze de acuma, ţara având toate caracterele şi toate raporturile economice liberalo-burgheze, deşi nu deplin dezvoltate, dar statul ar fi fost mai centralizat şi puterea centrală mai mare. Cultura ţării s-ar fi dezvoltat mai extensiv, având ea centru de preocupare şcoala primară rurală.
Intr-un cuvânt, în cazul al doilea dezvoltarea ţării ar fi fost a unei democraţii rurale asemănătoare cu a Serbiei, numai mai prosperă decât ea — având în vedere mai marile bogăţii naturale ale ţării noastre —, ar fi fost o dezvoltare cu toate avantajele şi defectele unor ţări agricole, a căror producţie e bazată pe proprietatea mică şi mijlocie ţărănească[3]. Ar fi fost o ţară ţărănească. Şi, iară, pe aceste baze diferite de cele de mai sus, ţara s-ar fi dezvoltat într-o formă socială superioară, industrialo-capitalistă, liberalo-burgheză.
E evident că într-un caz sau în celălalt ţara ar fi luat cu totul altă direcţie în dezvoltarea ei, deşi, fie într-un caz, fie într-altul, etapa mare de dezvoltare pe care ar fi avut s-o treacă ar fi fost tot capitalismul industrial dezvoltat; dar calea ar fi fost alta şi chiar caracterul capitalismului industrial la care ar fi ajuns ar fi fost întrucâtva altul[4].
Şi este iarăşi evident că judecata asupra unui tip de întocmire socială sau a altuia va atârna de punctul de vedere al aceluia care le judecă: democratul social sau poporanist va prefera tipul al doilea, aristocratul şi burghezul tipul întâi. Dar, pentru unul sau celălalt şi din orice punct de vedere le-am judeca, e vădit că o organizare sau alta dă putinţa dezvoltării economico-sociale ulterioare şi că relaţiile sociale create de una sau alta sunt clare, logice, raţionale pe cât pot să fie în general logice şi raţionale relaţiile izvorâte dintr-o organizaţie socială bazată pe proprietatea individuală şi lupta de clasă, şi altă bază, bineînţeles, era imposibilă.
Ceea ce a realizat însă împroprietărirea de la 1864 a fost un organism economico-social hibrid, absurd, monstruos, care nu era nici în folosul bine priceput al micii proprietăţi, nici în al celei mari, ci în paguba amândurora[5].
S-a creat un organism economico-social neviabil, incapabil de o dezvoltare ulterioară, s-a creat pentru viaţa societăţii româneşti (a statului român, cum se obişnuieşte să se zică) o bază economico-socială pe care era cu neputinţă să trăiască tale quale, dar încă să propăşească!
Să vedem în adevăr.
[1] Învinuirea pe care doctrinarii conservatorismului nostru o aduceau liberalilor şi instituţiilor liberale că lor se datoreşte desfiinţarea corporaţiilor, această învinuire şi cererea de a se reînfiinţa corporaţiile arată până la ce grad surprinzător lipseşte în ţară la noi priceperea celor mai elementare adevăruri din ştiinţa economică. Felul de producere şi împărţire a bogăţiilor în societatea modernă face imposibilă existenţa corporaţiilor medievale şi, într-o societate bazată pe libera concurenţă, corporaţiile sunt tot aşa de imposibile ca şi iobăgia sau sclavajul. Şi cât de puţin au de împărţit cu aceasta instituţiile liberale arată, spre pildă, Rusia, care — slavă Domnului! — n-a avut aceste instituţii şi unde totuşi corporaţiile medievale au dispărut ca şi la noi şi din aceleaşi cauze.
[2] Turcia musulmană, cu civilizaţia ei înapoiată, stăpânind popoarele creştine cu o civilizaţie mai înaintată — şi aceasta în Europa — e o absurditate şi logică, şi sociologică. Se înţelege că, dacă Turcia ar fi ştiut încă de acum o jumătate de secol să-şi introducă instituţiile europene şi să trăiască pe baza lor, dezvoltarea ei ca stat federativ balcanic ar fi luat altă faţă.
[3] Apărătorii marii proprietăţi la noi ne arată pe Serbia şi sărăcia ei economică şi culturală ca un exemplu până unde poate să ajungă o ţară bazată pe mica proprietate şi producţie rurală. Aceşti apărători se lasă înşelaţi de aparenţă. Adevărul e că nici economiceşte, nici culturaliceşte Serbia nu e mai săracă decât noi, mai curând dimpotrivă.
Ceea ce înşală este că acolo şi averile şi cultura sunt împărţite mai egalitar decât la noi.
Sârbii n-au atâţia milionari ca noi, dar în schimb starea ţărănimii lor e incomparabil mai bună decât a ţărănimii noastre; ei n-au două universităţi şi n-au atâta spoială de cultură ca noi, dar nici atâţia analfabeţi.
Bineînţeles, facem abstracţie aci de nenorocirele politice ale Serbiei, care au şi vor avea un cuvânt hotărâtor în dezvoltarea ei naţională şi socială. Şi iarăşi, bineînţeles, sunt foarte departe de a exagera bunătăţile vieţii ei economico-sociale: sunt social-democrat, nu poporanist.
[4] Cititorii care vor binevoi să tragă singuri toate concluziile cele mai depărtate din cele două tipuri de dezvoltare socială schiţate mai sus vor vedea ce imens de deosebită ar fi fost ţara noastră după cum ar fi avut la bază o organizare de producţie sau pe cealaltă, cât de deosebite ar fi fost felul ei de cultură, moravuri, întreaga ei fizionomie materială şi morală etc. Şi, odată ajunşi aici, vor recunoaşte cât de hotărâtor este pentru întreaga viaţă culturală, morală etc. a ţării felul ei de producţie, raporturile de producţie economică.
[5] Bineînţeles, vorbim de interesele marii proprietăţi ca o categorie economică, nu de interesele trecătoare ale marilor proprietari, care. dimpotrivă, au fost straşnic de avantajaţi de această împroprietărire, şi doar pentru ei s-a şi făcut. E foarte important, mai ales la noi în ţară, de a face această deosebire între marea proprietate rurală, ca o categorie economică şi interesele ei permanente, şi între interesele momentane şi trecătoare ale marilor proprietari. Interesele acestora din urmă şi a celei dintâi pot nu numai să nu coincidă, dar să fie chiar uneori opuse.
