Neoiobăgia:Curente de idei și opinii în legătură cu neoiobăgia

Salt la: navigare, căutare
Neoiobăgia

de
Constantin Dobrogeanu-Gherea


Curente de idei și opinii în legătură cu neoiobăgia

Capitolul precedent - Capitolul următor


Am văzut până acum cât de absurd e regimul nostru economic neoiobag, cât de păgubitor este el țărănimii, agriculturii și înseși țării și deci cât este de neviabil. Și nici n-ar fi trăit atâta vreme — aproape o jumătate de secol — dacă însăși providența n-ar fi dat claselor dominante un mijloc de întreținere a acestei existențe absurde prin pământurile statului. Aceste pământuri, care cuprindeau o întindere imensă — aproape atâta cât s-a dat la prima împroprietărire țăranilor —, împărțite apoi prin împroprietăririle succesive, linișteau starea de spirit atât de îngrijitoare a țăranilor, consolidând astfel regimul neoiobag.

Țăranul nostru, ca toți țăranii dealtfel, are iubirea, setea de pământ. Această stare sufletească se explică psihicește prin acea legătură care se formează între pământ și acela care-l lucrează. La această cauză se adaugă la țăranul nostru altele, speciale lui. Astfel, în spiritul țăranului trăiește convingerea că el are drepturi asupra pământului țării, convingere rezultată și din reminiscența istorică, așa de bine arătată de d-l R. Rosetti, și din înseși condițiile regimului neoiobag, convingere întărită apoi și prin succesivele împroprietăriri, lucruri ce am văzut mai sus. De aceea setea de pământ a țăranului nostru e atât de nepotolită. Poetul Coșbuc a exprimat-o admirabil în poema sa ”Noi vrem pământ!”. Acolo țărănimea zice că ar îndura toate: și robie, și bătăi, și torturi, și batjocuri, chiar moartea copiilor, numai să aibă pământ. Pământul pentru țăran devine un coșmar, o idee fixă, el nu mai e un instrument ,de muncă și deci de îndestulare a nevoilor materiale și morale: nu, el se preface într-un scop în sine însuși, într-o entitate religioasă, fetișistă.

Dorința de pământ devenea deci un factor primejdios de agitație socială, iară noile împroprietăriri nu numai că potoleau setea de pământ, dar distrăgeau atenția opiniei publice de la toate relele și mizeriile ce decurg din regimul nostru .agrar.

Dealtfel, aceasta nu e principala cauză care a determinat clasele noastre dominante să dea pământ țăranilor. Dacă împărțirea pământurilor statului ar fi fost în dauna claselor dominante, dacă ea ar fi periclitat existența regimului neoiobag, țărănimea n-ar fi văzut un pogon de pământ, iar frământările și fierberea ei ar fi fost potolite ca în 1907. Dar împroprietăririle au fost în interesul vital al regimului. După împroprietărirea de la 1864 au rămas aproape 60 000 de țărani fără pământ, proletari, număr destul de respectabil, la care se adause curând acela al adolescenților de atunci, deveniți apoi vârstnici și oare rămâneau de asemenea proletari; înmulțirea populației dădea și ea un important procent de proletari agricoli, iară regimul neoiobag, prin însuși mecanismul lui, cum am văzut, preface pe micii proprietari în proletari. Cea mai mare parte a țărănimii fiind deci pe cale de a se proletariza, s-ar fi schimbat în mod fatal și relațiile noastre de producție agrare, pentru că proletarul muncește în alte condiții decât iobagul: el e liber. cere plată bună și nu aduce inventar. încât proprietarii, pe de o parte, ar fi trebuit să vâre capital și să aibă imensa grijă a exploatării moșiei, iară pe de altă parte ar fi pierdut toate acele foloase și rușfeturi și havalele pe care le aveau de pe urma materialului învoibil ce erau neoiobagii.

Cu împroprietăririle succesive, pe de o parte, se linișteau spiritele țărănești și se potolea setea de pământ a țăranului, iară pe de altă parte — rezultat și mai important — se prefăcea populația proletară, periculoasă regimului, în neoiobagă.

Și lucrul era fatal: cu pământ insuficient pentru organizarea unei gospodării de sine stătătoare, lipsiți de capitalul necesar și în atmosfera neoiobagă generală, noii împroprietăriți trebuiau să se prefacă neapărat, cu vremea, în neoiobagi.

Cei mai inteligenți reprezentanți ai regimului își dădeau perfect seama de cele ce arătăm mai sus și în expunerile de motive care însoțeau legile de împroprietărire, în fruntea argumentelor se punea pericolul înmulțirii proletariatului agricol. Acest argument suprem, în primul rând, avea menirea să convingă pe ideologii țăranofili din clasele culte, care, naivi cum i-a făcut dumnezeu, se și convingeau îndată în fața primejdiei ca țăranul să se proletarizeze din coșcogea proprietar ce este! —, iară în al doilea rând trebuia să convingă pe cei recalcitranți din clasele dominante. Aceștia erau de două feluri: unii se opuneau împroprietăririlor pentru că ei înșiși se uitau cu jind la pământurile statului care pe te miri ce se puteau lua în arendă când „ai noștri” erau la putere, ceea ce a și fost la noi o mare sursă de... acumulare primitivă; alții însă se opuneau împroprietăririlor deoarece, cu drept cuvânt, vedeau în ele un pericol pentru marea proprietate, întrucât dădeau o sancțiune convingerii țăranului că pământul i se cuvinte. „Pofta vine mâncând”, ziceau acești recalcitranți. Dar argumentul suprem al înmulțirii proletariatului agricol învingea toate rezistențele.

Adepții d-lui P. P. Carp îi slăvesc umanitarismul și țăranofilismul, pentru că d-sa a fost acela care a împărțit țăranilor peste un milion de pogoane. Ciudată glorificare! Mai întâi e cam nu știu cum să slăvești umanitarismul și galantomia unui om care a dat ceva ce nu e al lui. Dar, afară de asta, noi am văzut că această danie s-a făcut în interesul bine priceput al claselor dominante, nu al țăranilor. Un element de laudă se putea găsi mai degrabă în felul cum s-a străduit d-l Carp să săvârșească împroprietăririle, iară nu în faptul simplu că le-a săvârșit. D-l Carp s-a silit să dea țăranilor și instrumente de muncă și capitalul necesar pentru a preface pe unii în adevărați mici proprietari și mici producători, iară pe alții proprietari mijlocii și proprietățile acestora în unități de producție prospere. D-l Carp s-a străduit să formeze sate-model în Bărăgan, procurând acolo apă prin puțuri arteziene, să ridice producția țării și pe producători. Asupra întregii acestei activități, mai ales asupra celei din urmă, adepții d-lui Carp trec cu vederea, jenați că această activitate n-a reușit, s-a arătat utopică. Este evident că întreaga viață și întreaga luptă a d-lui Carp sunt pătrunse de un element utopic și de o profundă contrazicere. D-sa a voit să dezvolte categorii economicește ieșite sub și din regimul capitalisto-burghez, a voit să le dezvolte într-o țară cu regim semifeudal, neoiobag, și asta nu numai fără a înlătura acest regim, dar silindu-se încă să-l consolideze. Asta e adevărat. D-l Carp nu numai că n-a văzut piedicile din drumul său și deci n-a căutat să le înlăture, dar le-a și înmulțit; decât, cel puțin. a văzut drumul și a lucrat în consecință. fără a se abate pe căi lăturalnice, fără a căuta diversiuni, spunând adevărul așa cum îl vedea și sfidând bărbătește demagogia din toate partidele, chiar și dintr-al său.

Și. în loc să-l glorifice pentru aceste merite și pentru altele, adepții săi găsesc împărțirea de pământ!



Am văzut ce rol adevărat providențial au avut pentru regimul nostru pământurile statului. Din nenorocire însă. vorba neamțului: alle Herrlichkeit hat ein Ende; și au început să „aibă sfârșit” și pământurile statului, pe când proletariatul creștea, creștea mereu, și prin înmulțirea populației, și prin însuși mecanismul regimului neoiobag.

Ce era de făcut? Unde să găsești un mijloc atât de bun, cum au fost pământurile statului, pentru a liniști spiritele, pe de o parte, și a .consolida regimul neoiobag, pe de alta? Și au început să dea din colț în colț oamenii noștri politici, politicienii, filantropii, cărturarii, economiștii, sociologii noștri, căutând acest nou mijloc care să facă măcar în parte serviciul pe oare l-au făcut pământurile statului.

Atunci a început acel potop de proiecte, propuneri, discursuri, ochiri asupra stării și pentru îmbunătățirea poziției țăranului nostru, ca și potopul de reforme. Și tot atunci a început și potopul de sfaturi date țărănimii ca să-i înlocuiască pământul — sfaturi politice, economice, sociale. agricole, sanitare, higienice, administrative, dar mai ales culturale și morale, pentru că, în definitiv, omul nu trăiește pentru stomac, ci pentru suflet,

Câte sfaturi și învățături și ce sfaturi și învățături!

Unii învățau pe țăran că e și rușinos și nesănătos să trăiască în coliba de hotentot în care trăiește el acuma, căci locuința trebuie să aibă o anumită cantitate de aer, să fie anume împărțită în vederea higienei și moralei; iară pentru a demonstra învățăturile acestea în mod intuitiv, după sistemul lui Pestalozzi, au construit pe Valea Prahovei un șir de vile-model, numerotate, care să servească de tip pentru casele țărănești. Alții îl învățau cum trebuie să mănânce, pentru că mâncarea își are și ea socoteala ei, și anume: unui om normal îi trebuie atâta azot, atâta carbon etc., și toate acestea le poate găsi în... soia japoneză, soia miraculoasă, din care se poate face și pâine, și lapte, și brânză, și... pastramă și salată de țâri. Alții îl povățuiau cum să se îmbrace. observând și higiena și estetica, alții cum să-și lucreze ogorul și cum să facă grădinăritul, prefăcându-se într-un producător de pătrunjel și păstârnac. Unii îi dădeau lecții de sobrietate, povățuindu-l cum și cât trebuie să economisească și să depună la bancă spre fructificare, pentru că se știe că, dacă strămoșul nostru Adam ar fi fost mai prevăzător și ar fi depus la bancă numai cinci parale, fiecare din noi ar dispune azi de o avere care ar întrece pe .a lui Rotschild, Rockefeller și Carnegie la un loc. Alții, iarăși, îi dădeau sfaturi morale cum să trăiască în societate și în familie: să nu bea, să nu înjure, să aibă frică de dumnezeu și de stăpânire și, mai ales, să iubească pe aproapele său ca pe sine însuși; și, în treacăt fie zis, cine e mai aproape de țăran decât proprietarul, arendașul și jandarmul rural? Alții, în sfârșit, îl povățuiau să învețe, să se cultive, să studieze neîncetat, că numai așa va scăpa de toate nevoile, căci nu degeaba zice românul: „Ai carte, ai parte”.

Toate aceste învățături sunt profesate de poporaniștii care n-au nici o răspundere, sunt o manifestare a poporanismului volintir, sunt vorbe, de obicei inofensive, care reprezintă activitatea verbală a țăranofilismului și poporanismului. Acestei activități verbale, ca un corolar necesar, îi corespunde activitatea de fapt a celor care au răspunderea situației, care dețin guvernul și parlamentul. Aceștia, îmboldiți de aceleași pricini, au pornit acea activitate reformatoare, acea neobosită legiferare țăranofilă care bântuie încă.

Firește, când n-ai pământ pentru țăran, îi dai legi. Asupra celor mai însemnate din legile „protectoare” care privesc relațiile dintre țărani și stăpâni am vorbit mai sus. Dar în afară de acestea — atât de multe și variate — au început să se fabrice și altele, cu caracter economico-social, moral, cultural. sanitar etc. Și astfel se stabilea o relație directă, cum trebuie să fie în orice regim democratic, între opinia publică și legiuitori, între cei ce stau în afară de guvern — așa-numiți, în limbajul politic, poporul — și cei ce stau înăuntrul lui și astfel se realiza, de asemenea, armonia dintre vorbă și fapt.

Spre pildă. Poporanistul care stă în afară de guvern deplânge lipsa de administrație la sate, din pricina căreia țăranul trăiește ca în codrul Vlăsiei; iară poporanistul ajuns la guvern preface dezideratul în fapt, dăruind țăranului pe jandarmul rural. Poporanistul de afară deplânge starea de groaznică necurățenie în care trăiește țăranul, iară poporanistul de la guvern dă o sancțiune acestei plângeri, trimițând pe țărani sub escortă ca să fie scăldați în mlaștinile satului cu săpun gratis[1]. Poporanistul de afară deplânge oribila stare sanitară a țăranului, iar cel de la guvern face infirmerii populare, a căror organizare — două lavițe cu câte o rogojină — costă 30 de lei și inaugurarea de către d-l prefect 300, iară restul de cheltuieli administrative 3 000. Poporanistul cel fără de răspundere povățuiește pe țăran să studieze, căci e o rușine națională să fim poporul cel mai analfabet din Europa; iară poporanistul cu răspundere trântește o amendă zdravănă recalcitrantului care nu-și trimite copilul la învățătură, și astfel băiatul care nu urmează iarna la școală pentru că are numai o ciobotă o pierde și pe aceea. Poporanistul fără situație sfătuiește pe țăran să nu bea, arătându-i dezastruoasele urmări ale beției; iară poporanistul cu situație închide cârciuma țăranului care a avut îndrăzneala să-și piardă nevasta, pentru că o cârciumă condusă de un văduv ar putea să vatăme morala văduvelor vesele din sat. Și astfel vorbele celor care stau în afară de guvern se prefac de către acesta din urmă în fapte, adică în legi, oare la rândul lor se prefac în... vorbe goale. Și asta încă în cazul cel mai fericit, pentru că de multe ori vorbele inofensive ale celor dintâi se prefac de către cei din urmă în legi foarte ofensive.

A vorbi pe larg despre toată această activitate teoretică și practică e imposibil. Dar o analiză sumară se impune, întâi pentru că ea ne va ajuta să adâncim problema noastră agrară ca atare, al doilea pentru că în toată această activitate teoretică și practică este și o parte pornită din cuget curat, din dorința sinceră de a ajuta și mântui țărănimea, așa că are tot dreptul să fie tratată serios, și, al treilea, pentru că această activitate reprezintă un întreg curent în opinia publică, o anume mentalitate a unei epoci întregi, ca rezultat al unui anumit regim economico-social, este deci un document sociologic de oarecare însemnătate.



Când regimul neoiobag nu-și arătase încă toate urmările nenorocite, iară pe măsură ce ele se iveau clasele dominante puteau să le potolească grație imenselor întinderi de pământ ale statului, atunci nu era nevoie și nu era nici loc de țăranofilism și poporanism. Atunci oamenii de stat și apologiștii regimului erau mândri, dârji, intransigenți și găseau că totul e admirabil în această cea mai bună dintre lumi, iară, îndeosebi, mai bine decât oriunde e în țara românească. Curentul de opinie și idei dominant pe atunci se caracterizează admirabil prin celebra frază de pe vremuri, o frază rămasă istorică și despre care am mai pomenit: „În țara românească nimeni nu moare de foame”, frază care, prin motivările ce i s-au dat, nu prezenta numai faptul concret de bine din țara noastră, dar și ideea de mai bine decât aiurea, chiar decât în țările occidentale, unde sunt oameni care mor de foame, pe când la noi nu-s. Și, tocmai pentru că această frază reprezintă mentalitatea unei epoci. cată să ne oprim câtuși de puțin asupra ei.

Este adevărat că în Occidentul capitalist lucrătorul proletar, care trăiește din vânzarea acelei mărfi speciale ce este munca lui, uneori nu găsește cumpărător și atunci moare de foame. Mai mult: regimul capitalist, prin însuși mecanismul lui, creează o armată de rezervă a muncii, a muncitorilor fără ocupație. Această armată de rezervă nu este posibilă, și în regimul nostru agrar țăranul nostru nu poate rămâne fără lucru, pentru că, întrucât își înstrăinează munca, el o dă în calitatea sa de învoit, e învoit încă de cu iarnă, și nu numai el, ci și nevasta, și copiii, și cei vârstnici, și cei nevârstnici. Urmează de aici că țăranul nostru stă mai bine decât proletarul din Occident? Ferească dumnezeu! Mai întâi proletarul din Occident e un om relativ liber, pe când țăranul nostru, și absolut și relativ, e încă neoiobag. Se înțelege că în regimul sclavajului, în robia sans phrases, stabilitatea muncii e și mai mare decât la noi, robul nu rămâne niciodată fără muncă.

Dacă comparăm starea materială a proletarului din Occident cu a țăranului nostru — și doar aceasta o are în vedere acea frază celebră —, constatăm că proletarul occidental, chiar când rămâne fără lucru, când e nevoit să trăiască din rămășițe, datorii și expediente, când este adică ceea ce se cheamă muritor de foame, încă trăiește mai bine decât trăiește de obicei imensa majoritate a țărănimii noastre[2].

Comparația dintre proletariatul occidental și țărănimea română ne duce la următoarea concluzie: proletariatul occidental uneori, neavând de lucru, rămâne muritor de foame; țărănimea noastră, având întotdeauna de lucru în timpul sezonului agricol, este, în imensa ei majoritate, veșnic muritoare de foame. Iară fraza celebră „În România nimeni nu moare de foame” se preface aproape, întru cât privește țărănimea săracă, în contrariul ei.

Dealtfel, viața reală s-a însărcinat să dea o dezmințire grozavă apologiștilor regimului. Țărănimea degenera văzând cu ochii, nu mai dădea soldați după măsură, și pe cine nu-l convingeau nici aceste fapte îl convingeau răscoalele că e ceva putred în Danemarca Orientului. Cu mult regret a trebuit părăsită poziția mândră și atât de intransigentă și, în loc de a mai tăgădui cumplita mizerie a țăranului, a trebuit explicată.

Și seria explicațiilor a și venit.



Prima cauză și primul vinovat descoperit de apologiștii regimului a fost însuși țăranul. Ce nu s-a făcut pentru țăran? Liberat din iobăgie, împroprietărit, i s-au dat libertăți politico-sociale, i s-a dat votul, administrația comunală a fost dată pe mâna lui, i s-a dat o instituție de credit, i s-a dat o întreagă legislație de protecția muncii. Și dacă totuși a rămas în mizerie, în mizerie cumplită, cauza e el însuși. Țăranul e leneș — un țăran occidental face într-o zi cât al nostru în trei; bețiv — bea tot ce are; țăranul e neprevăzător — când are o bucată de mămăligă rece, nu-l mai prinzi la muncă oricât i-ai plăti; în sfârșit e rău, crud, necinstit, fatalist etc. etc. De toate păcatele regimului era deci vinovat țăranul, adică hoțul de păgubaș.

Această tactică nouă era destul de abilă. Prin ea, pe de o parte, se făcea o diversiune în spiritul public, substituindu-se adevăratei cauze — regimul existent — o cauză aparentă: inferioritatea culturală și morală a țăranului; pe de altă parte, se deplasa implicit și întreaga activitate practică pentru îndreptarea răului. Căci dacă nu regimul economico- și politico-social e de vină, ci inferioritatea culturală și morală a țărănimii, atunci leacul nu mai trebuie căutat în schimbarea regimului și a condițiilor obiective de viață ale țăranului, ci în modificarea subiectivă a acestuia și în ridicarea nivelului său cultural și în schimbarea caracterului său moral.

E unul din meritele socialismului român că a distrus întreagă această argumentare. El a răspuns victorios apologiștilor regimului, restabilind adevăratele cauze. Socialiștii au demonstrat că nu caracterul moral al claselor muncitoare produce mizeriile economice și sociale, ci, dimpotrivă, el e un produs al acestor mizerii. Viciile țăranului nostru sunt doar rezultatul regimului economic în vigoare, nu cauza lui. Când deci agrarienii noștri descriu în culorile cele mai negre viciile țărănești, crezând că prin asta apără regimul, atunci dau de-a dreptul cu oiștea în gard. Cu cât sunt mai negre culorile în care se arată viciile țăranului, cu atât mai de osândit e regimul care le produce. Așa fiind, dacă e adevărat că țăranul român a ajuns în halul moral descris de agrarieni — și acesta e adevărat, lăsând la o parte exagerările —, asta e cea mai strigătoare dovadă că regimul trebuie înlăturat. În felul acesta, arma reacționară pe care apărătorii regimului o credeau atât de sigură a devenit o armă revoluționară și s-a întors împotriva lor.

Era deci de o necesitate imperioasă ca să se schimbe frontul și tactica. Și ele au fost schimbate. Hulirea țăranului a fost înlocuită prin cea mai demagogică și deșănțată complimentare. Nu-i vorbă, între patru ochi agrarianul nostru își păstrează vechea părere și îl descrie pe țăran ca autor al propriilor sale mizerii și al mizeriei altora (adică a proprietarului și a arendașului). Dar în manifestările oficiale, în parlament, în presă, țăranul are toate calitățile din lume ,și e superior moralmente țăranilor din celelalte țări. Dacă înainte, pe vremea tacticii vechi, a găsi vreo calitate țăranului era un act subversiv, astăzi a-i găsi vrun defect e un act de lèsenaționalism, și cel care o face e sau un reacționar ruginit, sau un internaționalist-sindicalist-anarhist. Firește, aceasta nu-mai întru cât e vorba de complimentarea platonică! În ce privește purtarea practică față de țăran, ea a rămas tot cea veche: brutală, crudă, iobăgistă.

Nici o îndoială că tactica nouă e mult mai abilă decât cea de altădată. Când exploatezi neomenos pe cineva și nici tu singur nu ești convins că ai dreptate și că faci bine, e mult mai abil să-l copleșești cu complimentele decât să-l detractezi, căci astfel ai mai multe șanse să-l zăpăcești și pe el și, mai ales, — ceea ce-i mai important — pe aceia care eventual i-ar putea sări în ajutor. Și de zăpăceală, de aiureală a început să se simtă mare nevoie de când poporanismul — vom vedea de ce — tinde să devină o forță socială. Această forță aliată posibilă a țărănimii trebuia ademenită în favoarea regimului ori măcar neutralizată! Și pentru asta tactica cea nouă era foarte potrivită. Dealtfel, poporanismul — nu vorbesc de cel de doctrină. ci de acela care reprezintă un curent în opinia publică —, prin însăși metoda sa de cercetare naivo-idealistă, era menit să cadă în cursă. După el, nu starea morală și intelectuală e rezultatul relațiilor și forțelor sociale (între care în primul rând cele de producție economică), ci. dimpotrivă, acestea din urmă sunt rezultanta celor dintâi; prin urmare, prefacerile sociale trebuie să urmeze nu din schimbarea condițiilor obiective de trai, ci din schimbarea calităților subiective, a calităților culturale și morale ale oamenilor. Am văzut mai sus cât de mult îi convine regimului concepția asta și ce consecințe utile pentru el a știut să scoată dintr-însa. Aici a fost primul punct de contact între poporaniști și apărătorii regimului.

Dar poporaniștii nu sunt servitorii conștienți și de bunăvoie ai claselor privilegiate și ai regimului neoiobăgist — vorbesc, bineînțeles, de poporaniștii sinceri —. ci, dimpotrivă, vor să apere interesele țărănimii. De aceea ei n-au putut accepta teoria inferiorității morale a țăranului. Căci, după concepția lor, dacă țăranul ar fi atât de inferior, cum ziceau altădată apărătorii regimului, atunci și-ar merita soarta, n-ar merita atâta simpatie, n-ar merita ca oamenii de inimă să se ocupe de el; sau. dacă s-ar ocupa, în interesul național al viitorului, atunci ar trebui să înceapă prin a-i schimba cultura și caracterul moral înainte de a-i schimba condițiile de trai.

Spre a scăpa de această cursă pe care le-o întindeau și apărătorii regimului, și propria lor concepție, poporaniștii au început să idealizeze pe țărani, să le găsească toate calitățile, pentru ca astfel, pe temeiul acestor calități să poată ajunge la încheierea că țăranii merită o soartă mai bună și că deci clasele superioare și culte sunt datoare să le-o asigure, ridicându-le starea economico-materială și însemnătatea politică. Dar tocmai acum poporaniștii cad în cursă, pentru că apărătorii inteligenți ai neoiobăgiei nu numai că nu contrazic apologia țărănimii, dar se asociază la ea și am văzut de ce. Decât, în mod tacit, trag alte concluzii: dacă regimul nostru economic produce efecte atât de bune încât îl face pe țăranul nostru superior celui străin, atunci trebuie susținut din răsputeri împotriva oricărei tentative de răsturnare. Cu această rezervă mintală, apologiștii regimului se asociază cu poporaniștii, recunosc oarecare neajunsuri și se declară gata să le îndrepte: să mai modificăm tocmelile agricole. spre a feri țărănimea de prea marea lăcomie a arendașului străin (se știe doar că lăcomia e un defect eminamente străin); să mai îmbunătățim administrația, înlocuind pe subprefecți prin administratori comunali; să facem infirmerii, băi sătești și, mai ales, școli ,și iară școli, căci doară cel mai mare dușman al țăranului este lipsa de cultură. Și așa se stabilește acordul între apărătorii regimului și poporaniștii noștri.

Și iată cum neoiobăgiștii au început să devină poporaniști, și poporaniștii, de multe ori fără să vrea și fără s-o știe, au început să devină apăratorii regimului neoiobag.

Este însă alt fapt mai important, care constituie o legătură mai puternică între poporanism și neoiobăgism. Poporanismul nostru — și iarăși îl am în vedere pe cel sincer — se erijează în sprijinitor și reprezentant al intereselor țărănimii. Țărănimea noastră însă, după alcătuirea și interesele ei, nu este o masă uniformă, cum o arată numele, ci e împărțită în grupe și clase, care au, se înțelege, interese comune țărănești, dar au și interese deosebite și uneori chiar antagonice. E, prin urmare, de la sine înțeles că poporanismul poate să reprezinte interesele întregii țărănimii numai întru atâta întru cât ele sunt aceleași; acolo însă unde ele se deosebesc, poporanismul trebuie să aleagă și, reprezentând interesele unei grupe sau clase, implicit se va găsi în vrăjmășie cu celelalte. Asta e fatal. Asta nu depinde de buna sau reaua-voință a omului, ci de fatalitatea împrejurărilor sociale obiective.

Poporanismul nostru însă e de origine și natură mic-burgheză; aceasta din capul locului. prin însăși originea imensei majorități a acelora care îl compun. Poporaniștii, de obicei, sunt fii ai micii burghezii orășănești și ai clasei profesiunilor libere, care este la rândul ei de origine mic-burgheză; apoi fii ai țărănimii înțolite. ai preoților și învățătorilor, ai negustorilor sătești. Din această cauză și din altele, poporanismul român e pătruns de ideologia micii burghezimi. Sub cuvântul și pretextul de reprezentant al intereselor poporului țărănesc (de aici și denumirea de poporanist), în fond el reprezintă mai ales interesele burgheziei țărănești, iară pe ale imensei majorități, pe ale țărănimii dezmoștenite, le reprezintă numai întru cât sunt în armonie sau cel puțin nu se ciocnesc cu cele dintâi. Când însa această ciocnire se ivește, poporanismul trece de partea burghezimii sătești împotriva mulțimii. Dovezi despre toate acestea vom avea destule mai jos.

Dar noi am văzut și vom vedea că burghezimea sătească are tot interesul ca regimul neoiobăgist să crească și să înflorească, nu să dispară. Pe baza acestui regim, ea practică exploatarea țărănimii, în mic — nu e vorbă, dar mai intensiv chiar decât arendașii și proprietarii mari. Burghezimea sătească e împotriva acestora din urmă, dar nu pentru că ei sunt temelia regimului, ci pentru că nu-i dau și ei destulă latitudine ca să se folosească de acest regim cât ar vrea. Burghezimea sătească e cea mai aprigă vrăjmașă a proprietarilor și arendașilor; idealul ei ar fi dispariția lor totală, dar nu pentru ca odată cu dânșii să dispară și regimul, ci pentru ca, pe cât posibil, să-i înlocuiască. Tot astfel și poporanistul, m calitatea sa de reprezentant ideolog al intereselor burghezimii sătești, e un strașnic adversar al marilor proprietari și arendași, dar face ochi dulci neoiobăgiei. Și pe acest teren apărătorii inteligenți ai neoiobăgiei și poporaniștii noștri se întâlnesc nu ca vrăjmași, ci ca aliați.

Și iată cum chiar și o bună parte din clasele noastre dominante și dintre guvernanții noștri au devenit poporaniști, poporaniștii au devenit guvernanți și țara toată s-a acoperit de poporaniști și poporanism; poporaniști civili și militari, laici ,și clerici, bărbați și femei; poporanism liberal, poporanism conservator, poporanism guvernamental, poporanism opoziționist, poporanism naționalist, poporanism antisemit, poporanism democrat, poporanism socialist și poporanism poporanist propriu-zis.



Am pomenit până acum de mai multe ori cuvântul poporanism fără să lămuresc ce este acest curent de idei și opinii și ce înțeleg eu prin poporanism. Și nu că n-ar merita-o; dimpotrivă. Despre poporanismul literar, politic, economic etc. se vorbește atâta încât încercarea de a lămuri pe larg chestia poporanismului ar fi foarte utilă. Din nenorocire, nu pot s-o fac aici, aceasta ar ieși cu totul din marginile studiului de față. Câteva cuvinte sunt totuși absolut necesare, având în vedere marea confuzie ce se face cu termenul poporanism.

Și, înainte de a vedea despre ce fel de poporanism vorbesc aici, vreau să precizez care e poporanismul despre care nu vorbesc. Aici nu mă ocup de poporanismul specific rusesc, acea teorie atât de larg umanitară, revoluționară (cel puțin în aparență), atât de frumoasă și ademenitoare în formă și atât de superficială, utopică și uneori chiar reacționară în fond. Acest poporanism a influențat începuturile mișcării socialiste române de acum un sfert de veac. El ocupa încă un loc destul de important în prima lucrare socialistă marxistă română, Ce vor socialiștii români, și anume în partea care tratează problema agrară. Acolo se mai face încă încercarea de a împăca poporanismul cu marxismul, de a pune poporanismul sub scutul marxismului și al metodei lui de cercetare.

Nu voi vorbi nici de poporanismul apărut în țară la vreo 15 ani după cel dintâi și din aceeași sursă. dar de data asta nu sub scutul .marxismului, ci, ca și în Rusia, în opoziție cu el și împotriva lui. Lipsit de metoda riguroasă a marxismului, acest poporanism se arată cu toată semnificarea lui originară și cu tot utopismul lui în articolul d-lui Șărcăleanu asupra poetului Goga. Nu voi vorbi nici despre poporanismul așa cum se prezintă în articolele d-lui Stere Social-democratism sau poporanism. În aceste articole. poporanismul pare să aibă ca principal atribut de a fi contra social-democratismului și lucrul cel mai greu de descurcat dintr-însele e tocmai: ce e poporanismul?

Despre toate aceste feluri de poporanism nu voi vorbi aici; poate, sper chiar, s-o fac altă dată. Aici am în vedere numai poporanismul nostru național, român, așa cum a izvorât din condițiile-deosebite și reale ale țării noastre. Acest poporanism e mai mult practic decât teoretic, ba nici nu-și are propria sa teorie. Strădania d-lui Stere de a-i da una n-a reușit deloc. Dar acest poporanism are propriile sale vederi și atitudini și — ceea ce e mai important — propria sa practică. Și la această practică reală, care influențează mersul real al lucrurilor din țară, s-au asociat într-un fel sau într-altul toți poporaniștii de tot felul, inclusiv aceia care stau sub înrâurirea poporanismului rusesc ca teorie. Dar și acest poporanism național e departe, foarte departe de a fi uniform. Aceasta se vede chiar din acele grupuri .multiple care îl compun, grupe pe care le-am enumerat mai sus și care de multe ori se războiesc crâncen între ele.

Aici, pentru lămuririle ce ne sunt neapărat necesare, voi căuta să deosebesc pe poporaniști numai în două grupe principale, care diferă între ele prin însăși originea poporanismului lor. În prima grupă pun pe poporaniștii claselor dominante, apărătorii conștienți și interesați ai regimului nostru economico- și politico-social în vigoare. Noi am văzut de unde vine mai cu seamă poporanismul lor, am văzut că el nu este sincer, ci este un poporanism de nevoie, de tactică bineînțeleasă. În a doua grupă pun poporanismul cel sincer, care-și are izvorul în alte clase și alte interese sociale.

Dacă în țara noastră — lipsită, în bună parte. de marea industrie și deci de marele comerț — burghezia mare e foarte slab reprezentată, în schimb s-a dezvoltat burghezia mică și cea mijlocie, din micul comerț, din industriile mici și mijlocii, din burghezia sătească în sfârșit. Or, interesele acestei mici burghezii, în special ale celei orășenești, nu numai că nu sunt antagoniste cu ale țărănimii muncitoare, dar de multe ori se armonizează. Mica burghezie orășenească trăind în mare parte din tranzacțiile cu țărănimea, propășirea celei dintâi atârnă de a celei de-a doua. Până și burghezimea sătească, interesată să exploateze cât mai mult pe țăranii muncitori și chiar în interesul acestei exploatări, are totuși și interese identice cu ale lor, interese special țărănești. Mica burghezie deci, în generalitatea ei, în mod firesc își îndreaptă mai mult sau mai puțin simpatiile către țărănimea oropsită.

Pe urmă vine o clasă, dezvoltată peste măsura la noi, birocrația. care în straturile ei superioare se confundă în interese cu clasele dominante, dar în straturile inferioare e înclinată mai mult în favoarea țărănimii. aceasta atât prin originea ei, căci în imensa majoritate a cazurilor se trage din mica burghezie orășenească și sătească și din profesiunile libere, cât și din pricina situației sale precare și nenorocite. Bineînțeles, nu vorbim de acea parte a birocrației inferioare care e întrebuințată în administrație direct împotriva țărănimii.

Apoi vine clasa foarte importantă a profesiunilor libere. a intelectualilor, mai ales a proletariatului intelectual. Acesta din urmă a luat și la noi, ca la toate popoarele semicapitaliste, o dezvoltare anormală, patologică. Și această clasă va fi de asemenea înclinată să simpatizeze cu țărănimea atât din cauza originii și situației sale precare, cât și din cauza culturii sale, care o face să vadă că decăderea, ruina și degenerarea țărănimii într-o țară agrară înseamnă degenerarea, decăderea și ruina tării înseși. Această clasă e menită nu numai să mărească curentul țăranofil și poporanist, dar și să-i dea teoreticienii, ideologii și utopiștii care știu câteodată să se elibereze de păcatul originii lor mic-burgheze și să simtă interesele adevărate ale maselor muncitoare oropsite, din nenorocire să le simtă numai, nu să le vadă clar. Aceștia cad de obicei în exagerări — exagerarea fiind inerentă curentelor de idei pornite din sentimente — și, apărând interesele țărănești, ei prefac viața țărănistă într-un ideal moral și social în sensul căruia. trebuie să se dezvolte țara, ba chiar lumea toată[3].

Iată deci atâtea clase și grupe care reprezintă o mare forță socială și care produc curentul poporanist sincer, deosebit de cel nesincer al claselor.dominante și al reprezentanților regimului neoiobag.

E o chestie de elementară dreptate să nu confundăm aceste două curente, care au și origine, și imbold, și intenții atât de deosebite. Din nenorocire însă, și acest curent poporanist sincer, curat de multe ori cade în păcatele celui nesincer, alunecă în felul de a vedea al acestuia, substituind cauze imaginare celor adevărate și adânci, deplasând atenția publică și îndreptând astfel activitatea socială mai mult împotriva decât în folosul maselor muncitorești agrare. E deci de cel mai mare interes pentru înșiși poporaniștii sinceri o critică, fie chiar și mai caustică, a concepției și activității lor.

Și aici o mică lămurire, mai mult personală. Știu că multora critica pe care o fac poporanismului le va părea că e rezultatul intransigenței sectare socialisto-marxiste a subsemnatului, care nu vrea decât totul sau nimica, pentru care nu contează decât activitatea pornită în vederea schimbării societății actuale în societate socialistă, iar restul e reacționarism și burghezism infam. Nu! De această concepție sectară: totul sau nimic, nu m-am făcut vinovat nici în tinerețele mele cele fragede, când o asemenea intransigență îi șade bine omului, când ea este și explicabilă. și justificată; dar încă la bătrânețe! În țările semicapitaliste, care sufăr de răul a două regimuri deosebite — al celui feudal, care nu vrea să moară. și al celui capitalist, care nu poate încă să trăiască —. răul acesta e atât de ir-are încât cel mai mic bine real în intenție sau în executare e binevenit de oriunde ar veni.

Când un învățător sătesc, așa-numit apostol al satului — nu acela care, ca membru al unei bănci populare, al unei asociații de arendare, își face treburile și cariera —, când un învățător caută din răsputeri să mai aducă puțină lumină în bezna satului și se zbuciumă să capete un pic de dreptate pentru sătean, atunci fapta lui e mare și frumoasă[4]. Știu că rezultatele acestei activități vor fi mici, meschine, uneori aproape nule; lumina nu e făcută pentru rob și dreptatea nu e pentru neoiobag. Dar mărimea morală a faptelor omenești nu se judecă numai după rezultat, ci mai ales după intenția curată cu care a fost făcută, după jertfa ce li s-a închinat. De multe ori, rezultatele mari și frumoase care fac zgomot. sunt urmarea condițiilor obiective ale împrejurărilor sociale, în ivirea cărora omul n-are nici merit, nici vină.

Când un doctor sătesc, întreaga viață, în condiții absolut mizerabile, se străduiește să aline cât de puțin durerile țăranului neoiobag, fapta lui e mare și frumoasă. Știu că rezultatele vor fi meschine, aproape nule. În. starea sanitară a satelor, cu mizeria lor înfiorătoare, intervențiile sunt aproape de prisos. Dar fapta lui e totuși mare, prin inima voioasă și spiritul de sacrificiu cu care a fost făcută.

Când un ministru o viață întreagă se silește să stimuleze activitatea școlară și extrașcolară ca să ridice starea culturală și morală a țăranilor, fapta lui e foarte importantă, oricât de mici ar fi rezultatele obținute. Și campania acerbă întreprinsă de potrivnici în contra acelui ministru arată cât de însemnată moralmente este activitatea lui. Dar — și aci e un dar serios de tot — e foarte important să se știe clar la portée, marginile acelei activități, ce poate și ce nu poate să dea; să nu fie erijată în ceea ce nu este și nu poate fi, să nu se creadă și să nu se caute să se încredințeze și pe alții că acea activitate rezolvă sau vrea să rezolve o problemă mare și adâncă, pe când în realitate trece pe lângă ea fără s-o atingă, și mai ales să nu se creeze prin ea diversiuni, să nu se distragă profundele mase ale țărănimii muncitoare de la adevăratele ei țeluri de mântuire.

Când un lucrător rămas fără lucru e muritor de foame cu nevasta și copiii și silit să întindă mâna, atunci dați-i cât vă lasă inima și cât puteți; și, dacă nu puteți mai mult, dați-i o para: para cu para în douăzeci de zile va strânge 20 de bani și, dacă până atunci nu va muri de foame. va cumpăra o pâine și tot e mai bine decât nimic. Dar nu ziceți că prin filantropia dv. i-ați rezolvat sau sunteți pe cale de a-i rezolva problema mizeriei, căci vă înșelați pe dv. înșivă, induceți în eroare opinia publică, pe care o faceți să se creadă cu conștiința împăcată, și rătăciți și pe bietul om de la adevărata cale a rezolvării problemei, care e: căpătarea unei munci sigure și bine retribuite.

Din nenorocire, cum am zis, și poporanismul cel sincer cade în cursă și, crezând că lucrează pentru salvarea țărănimii. de multe ori își irosește zadarnic energia, creează diversiuni și produce și confuzie în spirite, chiar în acele chestii în care, în fond, are dreptate. Să luăm, ca pildă izbitoare, campania atât de dreaptă dusă de poporanismul cel sincer împotriva crudei și neomenoasei exploatări a țăranilor de către clasa marilor proprietari și arendași, pentru a vedea că până și în această campanie, pornită din motive atât de curate, poporanismul reușește să producă o confuzie în spirite și o diversiune care servește așa de mult regimului neoiobag.

Și, mai întâi, e greșit felul cum pun chestia poporaniștii, găsind ultima cauză eficientă a groaznicei exploatări și aserviri a țăranului nu într-o anume organizație economică, în anume instituții, în anume fel și relații de producție și împărțire a bogățiilor, ci în răutatea oamenilor, a proprietarilor și arendașilor sau a unor anumite categorii de proprietari și arendași.

Arendașul cel mai omenos, mai cumsecade și mai cu frica lui dumnezeu, când va lua o moșie, își va face socoteala câți locuitori are ea, care sunt condițiile și relațiile existente .de muncă și conform cu aceste date va plăti arenda corespunzătoare. Apoi va trebui să valorifice toate acele condiții și relații de producție, să lucreze cu învoielile existente — dijme, rușfeturi, contractul agricol actual —, să lucreze cu inventarul țăranului etc. ca să scoată arenda și câștigul obișnuit. Or, lucrând în toate condițiile astea, pentru care n-are nici o vină, căci doar nu el le-a creat, arendașul va urma să ruineze totodată și țărănimea, și producția agricolă a țării. Sub regimul capitalist, lucrând ca fermier, cu lucrători salariați, ar fi nevoit să bage capital în producție, să facă agricultură sistematică, să exploateze, firește, și acolo — exploatarea —, până la realizarea regimului socialist, fiind o condiție inevitabilă și necesară a vieții economico-sociale —, dar această exploatare ar fi mai omenoasă și, în loc de element de ruinare a producției tării, ar fi un element de propășire a ei. Deci, în ultimă instanță. nu arendașul, ci sistemul, regimul e de vină.

Se înțelege, sunt proprietari și arendași care duc consecințele regimului la ultima limită, care duc cruzimea peste marginile impuse de regim. Și se înțelege că lupta cea mai aprigă împotriva lor e o datorie de cinste. Pe de altă parte, în lupta politico-socială nu te războiești cu un regim abstract, ci cu oameni, cu indivizi. cărora le dai și de la care primești lovituri. Dar pentru ca lupta să fie rodnică nu trebuie permise diversiunile, ci sub răutatea oamenilor trebuie pătrunse adevăratele cauze ale răului, raporturile sociale din care izvorăște el. Altfel mai mult deservești cauza acelora pe care vrei să-i aperi.

Când dai toată vina pe caracterul personal al arendașilor sau pe excrescențele regimului, pe exagerările la care ajunge el în unele cazuri, apologiștii regimului se agață cu multă dibăcie de aceasta și trag concluziile ce le convin: dacă pricina e răutatea unor arendași, atunci trebuie găsiți alții mai buni; dacă exploatarea e uneori absurd de exagerată, trebuie luate măsuri împotriva acestor exagerări care compromit regimul, măsuri care vor ajuta la consolidarea lui. Și astfel regimul — principala cauză a răului — este consolidat nu numai de prietenii lui, ceea ce ar fi natural, dar și de potrivnicii lui. ceea ce nu e natural deloc, iară poporanistul, care se crede atât de înaintat încât se miră el singur de revoluționarismul său, navighează cu pânzele întinse în apele regimului existent.

Toate acestea se văd cu o claritate absolută în campania dusă de poporanism în genere, de cel antisemit în special împotriva arendașilor străini, îndeosebi, bineînțeles, a arendașilor evrei: jidanul e de vină! Dacă în arendășie ca instituție a sistemului, dacă în arendași ca agenți ai lui se vede încă legătura directă cu regimul și deci se mai poate da de cauza adevărată a răului, aici orice legătură dispare, deplasarea ,și substituirea sunt complete. înotăm în plină diversiune ideală: cauza e arendașul ca jidan, cauza e în religia și rasa arendașului, care sunt tocmai atât de vinovate cât și culoarea părului sau ochilor lui. Și, dacă culoarea părului și ochilor arendașului n-a fost întrebuințată ca diversiune, pricina nu e în absurditatea vădită a unei asemenea aserțiuni, ci în faptul că religia și rasa fac serviciul acesta în mod mai temeinic. Nu e vorbă, o mică deosebire există între arendașul pământean și cel străin în privința exploatării nemiloase a țărănimii; dar această deosebire nu atârnă de religie și rasă, ci de poziția politico-socială respectivă a unuia și a celuilalt; și această deosebire dovedește contrariul de ceea ce vor să dovedească antisemiții noștri.

Am arătat mai sus că neoiobăgia noastră consistă din două elemente: unul economico-social: amestecul hibrid de capitalism și feudalism — și altul politico-social — dezbrăcarea țărănimii de orice drepturi, care sunt trecute, spre uz și abuz, claselor dominante. În privința întâia, poziția arendașului evreu și al celui român este egală; în privința a doua, poziția celui dintâi e absolut inferioară: el nu poate să-și valoreze toată puterea lui de exploatare din cauza lipsei de drepturi politice și din cauza situației lui de evreu. Poziția lui e inferioară și față de cei exploatați, pentru care el nu este un boier, un ciocoi, ci un jidan, și față de administrație, pe ale cărei organe subalterne știe să le împace, nu-i vorbă, dar cele superioare îi rămân ostile. Poziția lui e îngreuiată și de curentul antisemit, atât de puternic. și de opinia publică, ostilă, și de presă, în mare parte antisemită, dar mai cu seamă de regimul însuși, care. dându-i, pe de o parte, toate avantajele neoiobăgiei, se folosește, pe de altă parte, de poziția lui de jidan pentru a face din el o diversiune și un țap ispășitor al păcatelor regimului.

Din toate aceste cauze, arendașului evreu îi este mult mai greu să ducă exploatarea la ultimele ei consecințe, și asta nu pentru că n-ar dori-o — cum să n-o dorească? —, dar pentru că, având prea mulți ochi ațintiți asupră-și, nu poate să întindă prea mult coarda, căci la el se rupe mult mai curând decât la colegul creștin. Dând brânză putredă țăranului, arendașul evreu riscă s-o vadă expusă în vitrina unui ziar liberal sau conservator; pe când o brânză și mai putredă, poate, a arendașului alegător în colegiul 1 și deputat nu va avea cinstea să fie expusă în vitrina ziarului sau va apărea acolo sub forma unei splendide roți de cremă de Olanda, pentru că ziarul e liberal sau conservator, iară arendașul deputat e de asemenea liberal sau conservator sau și una și alta[5].

Urmează de aici că pe moșiile arendate evreilor țăranii trăiesc mai bine? Doamne ferește! Mizeria e aceeași și asta arată încă o dată că regimul, în impersonalitatea lui, își impune vrând-nevrând toate consecințele nefaste.

Mai original e când campania împotriva arendașului e dusă de marii proprietari. Original, dar explicabil. Clasele dominante, ca să producă diversiune și să distragă atenția de la regimul care li-i sursa de dominare, sunt gata să acuze pe dumnezeu și pe oameni; iară când regimul merge spre decădere și sursele de diversiune sunt epuizate, începe să se acuze reciproc. Arendașii sunt toată vina, zic unii proprietari; arendașii, care prin lăcomia lor au îngreuiat învoielile, au mărit exploatarea, au ruinat țărănimea ș.a.m.d. E adevărat că arendașii au fost. în mare parte, aceia care au dus exploatarea la ultimele margini, trăgând ultimele consecințe din regimul existent. Dar în aceasta ei au fost agenții marii proprietăți. pentru ridicarea rentei și valorii ei.

Arendașul e un produs fatal și firesc al regimului, ca și țăranul neoiobag. Arendașul X ia în arendă moșia Z pentru 50 000 de lei anual, iară beneficiul lui mediu este, să zicem, de 30 000. Îngreuind învoielile, exagerând exploatarea, scoate în loc de 80 000 de lei 100 000 și astfel, peste câștigul obișnuit de 30 000, scoate încă 20 000. Dar acesta va dura numai cât ține termenul contractului, destul de scurt la noi: de obicei 3—5 ani. Pe urmă, în baza noilor condiții de învoieli și de exploatare introduse de arendaș, proprietarul urcă arenda la 70 000, profitul obișnuit al arendașului revenind la cel de mai înainte. în felul acesta, renta și valoarea moșiei Z se măresc enorm și așa s-a făcut că în ultimul pătrar de veac renta și valoarea moșiilor au crescut atât de imens[6]. E deci vădit că din mărirea exploatării țărănești arendașul beneficiază un termen scurt, iară pe uimă proprietatea mare beneficiază pentru totdeauna, și că arendașii, mărind exploatarea, au fost agenții cei mai eficaci pentru mărirea rentei și valorii pământului.

Și atunci? Poate că nu arendașii, ci proprietarii au toată vina?

Personal și individual tot atât cât și arendașii. Astfel, în exemplul de mai sus, proprietarul cel mai cumsecade din lume, dacă ar scădea arenda, ar dovedi o inimă bună, dar și multă naivitate, pentru că scăderea ar folosi arendașului și burgheziei sătești, iară nu țărănimii muncitoare. Dealtfel, a cere ca lumea să vândă mai ieftin decât se oferă este o copilărie economică, ar fi a întoarce pe dos legea ofertei și cererii și legea concurenței, legi economice fundamentale ale societăților moderne[7].

Mai clar se vede lipsa de vină a proprietarului, ca individ, în cazul când moșia e cumpărată de curând — și doar acesta e cazul foarte multor moșii în țara noastră, unde marea proprietate funciară nu e legată de anume familii și tradiții —, boierii proprietari funciari fiind, în genere de origine foarte burgheză și de dată foarte recentă. La noi pământul este pe de o parte o marfă ca toate mărfurile, iară pe de altă parte o plasare de capital ca oricare alta. Deci un capitalist, având de plasat 500 000 de lei, care la noi, unde rata profitului e cam de 5%, produc 25 000, îi plasează într-o moșie oare produce 25 000 de lei, sumă pe care o cere când dă moșia în arendă. Insă în această arendă, date fiind raporturile sociale de producție, sunt fixate și exploatarea ruinătoare a țăranului, și tendința de ruinare a agriculturii și țării. Ei bine, întru cât proprietarul acesta este el, personal și individual, mai vinovat acuma de ruinarea țăranului și a țării decât atunci când își avea capitalul plasat în bonuri? Și cu cât e mai vinovat el decât colegul său care a plasat o jumătate de milion în proprietatea urbană sau în acțiuni industriale?



Poporaniștii mai inteligenți și mai culți au simțit naivitatea acestei explicări a profundelor noastre anomalii agrare prin însușirile sufletești personale ale proprietarilor și arendașilor, de unde ar rezulta, bineînțeles, că rezolvarea problemei constă în selecționarea și educarea unor proprietari și arendași mai buni. Și atunci au găsit altă explicație: problema noastră agrară rezidă în reaua împărțire a proprietății noastre rurale, în prea marea ei concentrare în câteva mâini, luând astfel forma de proprietate funciară latifundiară. Aici e problema, aici e buba, în asta rezidă cele mai .multe anomalii ale vieții noastre agrare și ale vieții sociale în general. Dacă, după vorba celebră a lui Pliniu, latifundia perdidere Roma, acea Romă care era stăpâna lumii, ou [atât] mai ușor vor pierde pe fiica ei plăpândă de pe țărmul Dunării?

Trebuie să recunoaștem că, făcând toate constatările acestea, pe care dealtfel le făcuse și vechea mișcare socialistă, poporaniștii, cei democrați, se ridică aici mult mai sus decât de obicei și prin puterea de abstracție în căutarea unor cauze generale, și prin metoda de a le căuta. Împărțirea proprietății, respectiv a celei rurale, e un fenomen economic atât de important încât e explicabilă greșeala de a lua acest fapt ca fenomenul esențial și generator al problemei noastre agrare. Pe de altă parte au dreptate poporaniștii-democrați când insistă asupra fenomenului special al formei de proprietate-latifundii și nu insistă asupra fenomenului generic al acestei proprietăți, forma ei individuală.

În adevăr, proprietatea individuală — nu numai asupra pământului, dar asupra tuturor instrumentelor de muncă — e fenomenul general și generator nu al problemei și chestiei agrare, ci al problemei și chestiei sociale în general, și nu numai în țara noastră, ci în toate țările moderne; iară schimbarea formei de proprietate din individuală în colectivă va dezlega, când va veni vremea, întreaga problemă și chestie socială, cu toate problemele ce le cuprinde și dintre care chestia agrară e una din cele mai importante. Problema agrară însă, de care ne ocupăm noi, nu depinde de chestia socială și nici nu seamănă cu problemele agrare ale țărilor din Occident; e o problemă specială țării noastre, și pentru a o pricepe trebuie să ne îndreptăm atenția nu asupra elementelor prin care ne asemănăm cu Apusul, ci tocmai asupra acelora prin care ne deosebim, care ne sunt speciale, căci tocmai acolo rezidă și problema, și rezolvarea ei.

Or, proprietatea latifundiară e un fenomen economico-social și foarte important, și foarte bătător la ochi și, în forma în care se găsește la noi, e un fenomen special țării noastre. Și, tocmai pentru că îndeplinește multe condiții esențiale pentru găsirea și rezolvarea problemei, de aceea a încurcat și pe cercetătorii noștri și opinia publică, astfel că la un moment dat a răsunat de la Severin la Dorohoi: proprietatea latifundiară, iată inamicul!

Să vedem care sunt elementele de adevăr și neadevăr cuprinse în această aserțiune.

A fost o vreme când concentrarea peste măsură a întinderilor de pământ în unele mâini, în proprietate individuală-latifundiară, se socotea de către unii economiști și unii teoreticieni ai socialismului ca un rezultat inevitabil al dezvoltării capitaliste a societăților moderne, această concentrare fiind un caz special al fenomenului general și inevitabil: concentrarea capitalurilor în puține mâini. Spencer, în tinerețele sale, a fost așa de îngrozit de această perspectivă încât el, intransigentul manchesterian de mai târziu, a și devenit pentru puțină vreme un parțial socialist. în prima lui lucrare socială mai importantă, Social Statics, Spencer argumentează cam așa:

Dacă concentrarea pământurilor va urma înainte, atunci vom ajunge ca țara întreagă, pământul întreg să devină proprietatea câtorva familii. Acestea însă, în virtutea principiului proprietății individuale — jus utendi et abutendi —, vor avea voie să gonească pe toată lumea de pe moșiile lor, însuși dreptul de a trăi al oamenilor va ajunge la discreția unei mici coterii de latifundiari. Omenirea va ajunge deci într-o robie cumplită, cum n-a mai fost, și rezultatul va fi sau pieirea societăților cu toată civilizația lor, sau prefacerea proprietății individuale asupra pământului în proprietate colectivă[8].

Dezvoltarea reală a societăților capitaliste n-a justificat prevederile teoreticienilor socialiști, nici temerile lui Spencer. Concentrarea acestui capital special ce este pământul n-a mers progresiv în țările capitaliste, cum este cazul cu celelalte feluri și forme de capital: industrial, mobiliar, financiar, cămătăresc etc. După unii teoreticieni, în anumite țări se observă chiar — fapt dealtfel contestabil — un proces contrar, neînsemnat.

Nu-i vorbă, capitalul ajunge la același scop — la concentrarea și supunerea către el a proprietății rurale — și pe alte căi, lăturalnice, cum e înglodarea ei în datorii și ipoteci. Neputându-și ajunge scopul sub forma de capital producător, și-l ajunge sub aceea de capital cămătăresc, mobiliar. Dar concentrarea directă și progresivă a proprietății rurale în unele mâini în adevăr nu se observă.

Care sunt cauzele acestui fenomen neprevăzut? Ele sunt multiple. Astfel e, spre pildă, concurența țărilor înapoiate agricole semicapitaliste, care reduce strașnic profitul agriculturii țărilor industriale și face mai profitabilă plasarea capitalului în industrie. Astfel e în țările industriale emigrarea lucrătorilor agricoli în centrele de industrie; ridicarea salariilor muncitorilor agricoli și deci reducerea profitului agricultorilor mari; creșterea intensității culturii pământului, care face ca pentru unele culturi, care ajung să se efectueze în felul grădinăritului mica proprietate să fie mai potrivită decât cea mare șt deci s-o poată concura cu succes; astfel e faptul că agricultura intensivă cere capital tot mai mare; în sfârșit, mai e și munca excesivă și munca istovitoare la care se supune pe sine și ai săi micul proprietar agrar pentru a-și conserva proprietatea, și asta e, poate, una din cauzele cele mai principale; mai sunt și alte cauze, asupra cărora nu putem insista aici.

Cum vedem, în țările capitaliste sunt condiții sociale puternice care se împotrivesc tendinței latifundiare. Într-o țară semicapitalistă și neoiobagă cum e a noastră dimpotrivă, toate condițiile favorizează foarte mult formarea latifundiilor. Întru atâta întrucât suntem o țară capitalistă, pământul la noi a devenit o marfă, trecerea lui din mână în mână — neîntâmpinând condițiile împotrivitoare din alte țări — e mai ușoară decât oriunde. Regimul nostru neoiobag, prin elementul lui capitalisto-occidental, înlesnește și favorizează achiziționarea și rotunjirea latifundiilor, iară prin elementul lui iobăgist favorizează și face rentabilă această formă de proprietate rurală.

În adevăr, noi nu ne temem de concurența agrară a țărilor occidentale capitaliste. Dimpotrivă, ca țară agrară semicapitalistă, noi le facem concurență. La noi domnește nu cultura intensivă, ci cultura extensivă; or, aceasta din urmă e, netăgăduit, mai rentabilă la proprietatea mare decât la cea mică. La noi proprietatea mică nu poate s-o concureze pe cea mare, pentru motivul că proprietate mică, în adevărata accepție a cuvântului, nici nu avem. Dar mai important decât toate este că neoiobăgia noastră, prin relațiile de producție existente, pune la dispoziția proprietății mari latifundiare un muncitor semirobit, pe care îl lipește pământului, îl preface într-un muncitor prost plătit, semigratuit, și totodată liberează latifundiile de grija conducerii și de necesitatea capitalului, pentrn că neoiobagul lucrează cu inventarul său. În aceste condiții extraordinar de favorabile pentru latifundiarea țării, nu e de mirare că latifundiile există, ci că nu progresează mai repede. Dealtfel, ele s-ar fi dezvoltat și mai mult dacă n-ar fi existat piedica inalienabilității pământurilor țărănești. Organizația și instituțiile medievale sunt foarte favorabile latifundiilor. În despotiile asiatice, întreg pământul aparține despotului, monarhului, care-l împarte favoriților săi. În Moldova noastră iobăgistă, o mare parte a țării aparținea câtorva famiilii.

Așadar, latifundiile sunt un rezultat firesc al regimului nostru economic, nu o cauză a lui.

Problema latifundiilor nu constituie problema noastră agrară și nu e nici elementul ei cel imai important; poporaniștii i-au exagerat deci importanța și au exagerat și relele pe care le înfățișează ea. După d-lor, una din cauzele creșterii exploatării și deci mizeriei țărănești sunt latifundiile. Pe moșiile mai mici, așa argumentează poporaniștii, învoielile vor fi mai avantajoase din cauza concurenței moșierilor: neconvenindu-i țăranului anume condiții de muncă, se va duce la moșia vecină, pe când așa, prins într-un domeniu imens de mai multe moșii împreunate, n-are unde să meargă, trebuie să primească condițiile ce i se dictează. Acest raționament e numai în parte adevărat.

Țăranul nostru nu trăiește sub regimul liberii concurențe, ci sub regimul neoiobag, sub regimul unui contract agrar impus de împrejurările economice și politico-sociale, care nu depind de mărimea moșiei. Apoi proprietarii nelatifundiari, spre a înlătura neajunsul ce rezultă pentru ei din micimea relativă a moșiei, se înțeleg ca vecini nu numai asupra învoielilor uniforme de făcut, dar și asupra unor amănunte, cum e, spre pildă, care țăran trebuie ținut în frâu și care nu trebuie învoit deloc pentru că e recalcitrant etc. în felul acesta, avantajul moșiilor nelatifundiare dispare aproape cu totul pentru țărani. în schimb, exploatarea și stoarcerea muncii țărănești nu numai că nu-s direct proporționale cu întinderea moșiei, dar mai curând sunt invers proporționale: cu cât domeniul e mai mare, cu atâta supravegherea și deci și stoarcerea e mai dificilă; și cea mai teribilă stoarcere a muncii e pe micile proprietăți ale fruntașilor țărani. Din acest punct de vedere, latifundiile sunt chiar ceva mai favorabile țărănimii, nu în chip însemnat dealtfel.

Nepriceperea adevăratului rost al latifundiilor duce la concluzii false, care îngăduie soluții diversioniste dacă putem să ne exprimăm așa. Dacă latifundiile sunt inamicul, dacă principala caracteristică a țării este că e o țară de latifundii cum zic poporaniștii, atunci evident că soluția este în dispariția lor. Și s-a și cerut ca statul, printr-o lege specială, să limiteze întinderea proprietăților mari la un anumit maximum de hectare, lege care ar face să dispară latifundiile ca prin minune.

Insă care ar fi rezultatul?

Avem 4 000 de proprietari mari și vreo 2 500—3 000 de arendași, să zicem în total 7 000. Prin fixarea acelui maximum de întindere, să zicem că numărul proprietarilor mari s-ar întrei, ar fi de 12 000. Dacă legiuitorul, fiind consecvent, ar limita și dreptul de arendare la o singură moșie, am avea, să zicem, 20 000 de proprietari și arendași.

Consecințele pentru masa țărănimii muncitoare și pentru interesele adevărate ale țării ar fi detestabile. Lasă că țăranii în loc de 7 000 de stăpâni ar avea 20 000, care ar duce stoarcerea țărănimii la niște proporții necunoscute până acum. Dar gândiți-vă ce putere formidabilă ar fi cei 20 000 de agrarieni alegători în colegiul 1 și ce rezistență de neînvins ar opune ei oricărei intervenții adevărate în favoarea țărănimii! Ei ar da o bază puternică neoiobăgiei noastre, care azi se clatină atât de rău, ar consolida deci pentru multă vreme robia și mizeria țăranului și ar compromite dezvoltarea țării.

Astfel, când poporanistul nostru se apucă să fie înaintat de tot și cere legi strașnic de revoluționare, tocmai atunci cade în reacționarism.

Dealtfel, în această cerere se vede în toată transparența caracterul mic-burghez al poporanismului. Prin această nouă lege a maximului (parcă n-am avut destule!) s-ar crea mii și mii de locuri vacante de mari proprietari și arendași. Pentru țărănime și pentru țară ar fi un rău; dar ce chilipir pentru burghezia mică, ce perspectivă pentru toți Titircii Inimă-Rea ai satelor.

Ceea ce am spus despre latifundii se potrivește tot așa de bine și trusturilor arendășești, care sunt un corolar al latifundiilor și, ca atare, un rezultat și o excrescență a regimului neoiobag, după cum trusturile industriale și financiare sunt o excrescență a regimului capitalist. Este evident că, dacă o mare parte a țării poate să aparțină câtorva proprietari, ea poate și să fie arendată câtorva arendași. Ba latifundiarea arendășească e chiar mult mai ușoară decât cea proprietărească. Pentru cumpărarea de moșii trebuie barem capitaluri mari, pe când arendășia neoiobagă în Moldova cere foarte puțin capital, iară în Muntenia mai deloc.

În aceste condiții n-ar fi de mirare ca întreaga țară să fie arendată unui singur trust, ba chiar unui singur arendaș. Și, cum proprietarul, prin actul de arendare, trece arendașului nu numai dreptul de a cultiva pământul, dar și anume drepturi semifeudale asupra țărănimii, iată deci un om care devine stăpânul de fapt al unei mari părți a țării și al locuitorilor ei țărani, un fel de domn fanariot de odinioară, care arenda și el țara de la turci. Împrejurarea că acest stăpân poate să fie un capitalist străin. adus de vânt de peste mări și țări, face ca lucrul să fie și mai monstruos și la absurdul economico-social adaugă și un pericol național.

Campania împotriva trusturilor ar fi fost deci binevenită și perfect justificată cu condiția însă ca să se țină bine seama că fenomenul trusturilor — corolar al latifundiilor — e un rezultat al regimului nostru agrar, un efect. nu o cauză a lui, și dispariția trusturilor, chiar dacă se va putea obține în practică, nu va aduce vreo importantă schimbare economică, pentru că regimul va rămîne cu toate consecințele lui.

Dacă nu se ține seama de toate astea, atunci se confundă cauza cu efectul, atunci se substituie cauze imaginare celor adevărate, atunci și chestia trusturilor se preface într-o diversiune în folosul regimului, după cum s-a și făcut la un moment dat cu binevoitorul concurs chiar și al poporaniștilor-democrați, când întreaga noastră problemă agrară era cât pe-aci să fie prefăcută într-o problemă Mochi Fișer.


[1] Acestea sunt fapte autentice.

[2] Prin legile economice în regimul capitalist, ceea ce primește lucrătorul în medie pentru munca sa e strictul necesar pentru viață. Aceasta reprezintă valoarea muncii în. regimul capitalist. Dar acest strict necesar pentru viață, care formează standard of life al muncitorului, nu reprezintă o mărime și o sumă fixă, nu e aceeași, ci, dimpotrivă, variază foarte mult după timp, după loc, după împrejurări. înălțimea la care ajunge acest strict necesar și, împreună cu ea, înălțimea standard of life-ului lucrătorului depind de multe împrejurări, mai ales însă de trei:

1) productivitatea muncii și bogăția țării în general;

2) înălțimea culturală și morală la care au ajuns lucrătorii și deci cerințele neapărate ce au ei de un anume nivel al vieții, care și formează așa-zisul „strict necesar”, și

3) conștiința muncitorimii de interesele ei de clasă și organizarea ei de luptă pentru a-și îmbunătăți traiul (sindicate, Gewerkschaften, trades-unions).

Standard of life-ul țăranului nostru învoit, care e un fel de salariat arendaș și proprietar, adică un neoiobag, e natural să fie incomparabil mai jos decât al proletarului occidental, și din cauzele speciale ale neoiobăgiei, pe care le-am arătat mai sus, și din cauză că cerințele strictului necesar sunt mult mai joase, țara e mult mai săracă, cultura mai inferioară, iară despre organizări de lucrători țărani în sensul celor occidentale nici vorbă nu poate fi. În așa condiții e ușor de înțeles de ce proletarul occidental trăiește mai bine nu numai decât imensa majoritate a țărănimii noastre, dar chiar decât fericitele ei excepții: fruntașii satelor. Cât depreciază regimul nostru neoiobag munca țăranului, am văzut mai sus.

[3] Nu mai vorbim de proletariatul industrial de la orașe, care reprezintă în mod firesc interesele adevărate ale profundelor mase muncitoare țărănești, după cum poporanismul reprezintă interesele burghezimii sătești, iară în viitor proletariatul industrial e menit să formeze avangarda în lupta de dezrobire a întregii muncitorimi.

în acțiunea lui, el se solidarizează cu țărănimea oropsită, se instituie în protectorul ei și, agitând în favoarea ei prin grai și prin scris, mărește în opinia publică curentul de simpatie pentru țărani. Dar acesta e singurul punct de contact dintre proletariatul industrial conștient și poporanismul cel sincer. Încolo, între acest proletariat și acest poporanism este o deosebire profunda și de concepție și de metodă.

Dar despre aceasta vom vorbi în lucrarea viitoare.

[4] Mulți, foarte mulți din acești învățători au făcut parte din așa-numita veche mișcare socialistă și au fost educați în ideile, morala și idealismul ei. La criza acelei mișcări, dânșii au fost moșteniți de poporanism.

[5] Sunt cunoscute de toți cazurile de la lași și Vlașca. unde niște mari cultivatori au dat muncitorilor să mănânce carne de vite ce fuseseră tăiate fiindcă erau bolnave, pricinuind astfel moartea mai multor muncitori, și cel de la Constanța, unde un proprietar dăduse argaților săi opinci din. pielea unei vite moarte de boală, ceea ce iară pricinuise moartea unui om. Unul din vinovați fiind jidov, a fost arestat: ceilalți, fiind români, alegători și, prin urmare, ocrotiți, au rămas liberi, unul din ei punând chiar autoritatea pe fugă (R. Rosetti. Pentru ce s-au răsculat țăranii, p. 506, notă).

[6] Mărirea exploatării muncitorului nu e unicul factor de mărire a rentei. Mai sunt și prețul cerealelor din piața mondială și mărirea întinderii culturii și mărirea populației; dar aceasta nu interesează aici.

[7] În condițiile semifeudale de la țară se poate ca un proprietar, om bun și care exploatează singur moșia, să facă învoieli mai favorabile, ce ies din regulă. Dar un asemenea proprietar va fi o excepție, și de excepții aici, bineînțeles, nu putem vorbi.

[8] Reproducem întreaga argumentare pe care o făcea în acea-stă privință Spencer, ferocele individualist și antisocialist de mai târziu, care a scris Robia viitorului. E interesant de văzut ce păreri avea el despre robia prezentului:

„Dreptatea nu admite proprietatea asupra pământului, pentru că, dacă o parte a pământului poate fi a unui individ care o ține pentru trebuința sa proprie ca pe un lucru asupra căruia are drept exclusiv, tot astfel celelalte părți ale pământului pot fi ținute cu același drept și așa toată fața planetei noastre ar putea să cadă în mâinile câtorva inși. lată atunci dilema la care se poate ajunge:

Dacă toată fața locuită a globului ajunge proprietatea exclusivă a câtorva familii, în acest caz cei care nu sunt proprietari n-au nici un drept de-a avea loc pe pământ. Aceștia din urmă există numai prin toleranță sau sunt toți uzurpatori și numai cu voia stăpânului de pământ găsesc un loc pe care să-și pună piciorul: și dacă stăpânul pământului ar voi să nu le dea acest loc, atunci oamenii aceștia fără pământ pot fi surghiuniți pentru totdeauna din lumea asta. Dacă admitem dar că pământul poate fi supus proprietății exclusive, urmează că tot globul poate fi proprietatea câtorva inși, domeniul lor privat; și în acest caz toți cei care n-au pământ nu și-ar putea exercita facultățile, ba nici n-ar putea să existe decât cu consimțământul proprietarilor.

E lucru lămurit deci că proprietatea exclusivă calcă în picioare principiul libertății, pentru că oamenii care nu trăiesc și nu se mișcă decât cu voia altuia încetează de a fi ființe libere ca și stăpânii lor. Nici lucrul, nici chiar împărțirea egală a pământului nu pot da naștere dreptului absolut și exclusiv, pentru că, ajungând la marginile sale extreme, un asemenea drept dă naștere despotismului desăvârșit al proprietarilor și întotdeauna legile votate de parlament sunt negarea unui asemenea drept.

În fine, teoria dreptului colectiv al moștenirii funciare, re-cunoscut fiecărui om, este potrivită cu progresul și cu civilizația, și, oricât ar fi de grea realizarea acestei teorii în practică, totuși dreptatea cere să se îndeplinească”.